(1)

Conștientizarea responsabilităților întreprinderilor în ceea ce privește efectele negative ale lanțurilor lor valorice asupra drepturilor omului a căpătat amploare în anii 1990, când noile practici de delocalizare a producției de îmbrăcăminte și încălțăminte au atras atenția asupra condițiilor precare de muncă cu care se confruntau mulți lucrători din lanțurile valorice globale, inclusiv copii. În același timp, multe întreprinderi din domeniul petrolului, gazelor, mineritului și industriei alimentare au pătruns în zone tot mai izolate, strămutând adesea comunități indigene fără consultări sau compensații adecvate.

(2)

În contextul apariției tot mai multor dovezi de încălcări ale drepturilor omului și de degradare a mediului, au crescut îngrijorările privind garantarea respectării drepturilor omului de către întreprinderi și garantarea accesului la justiție pentru victime, în special atunci când lanțurile valorice ale unor întreprinderi ajung în state cu sisteme juridice și de aplicare a legii slabe, precum și privind modalitățile de a le trage la răspundere în conformitate cu dreptul intern pentru cauzarea de prejudicii sau pentru contribuția la acestea. În acest sens, în 2008, Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU a salutat în unanimitate adoptarea cadrului „Protect, Respect and Remedy” („Protecție, respect și remediere”). Acest cadru se bazează pe trei piloni: datoria statului de a proteja împotriva încălcării drepturilor omului de către terți, inclusiv de către întreprinderi, prin politici, reglementări și hotărâri adecvate; responsabilitatea întreprinderilor de a respecta drepturile omului, ceea ce înseamnă a acționa cu diligența necesară pentru a evita încălcarea drepturilor altora și pentru a elimina efectele negative care apar; și un acces mai mare al victimelor la căi de atac eficace, atât judiciare, cât și extrajudiciare.

(3)

Acest cadru a fost urmat de aprobarea de către Consiliul pentru Drepturile Omului al ONU, în 2011, a „Principiilor directoare privind afacerile și drepturile omului” (PDONU). PDONU au introdus primul standard global pentru „diligența necesară” și au oferit întreprinderilor un cadru fără caracter obligatoriu pentru a-și pune în practică responsabilitatea de a respecta drepturile omului. Ulterior, alte organizații internaționale au elaborat standarde de diligență necesară pe baza PDONU. Ghidul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) pentru întreprinderile multinaționale din 2011 menționează pe larg diligența necesară, iar OCDE a elaborat orientări pentru a ajuta întreprinderile să aplice diligența necesară în anumite sectoare și lanțuri de aprovizionare. În 2016, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat o recomandare adresată statelor membre cu privire la drepturile omului și mediul de afaceri, solicitând statelor membre să adopte măsuri legislative și de altă natură pentru a se asigura că încălcările drepturilor omului în cadrul lanțului valoric al unei întreprinderi atrag răspunderea administrativă, civilă și penală în fața instanțelor europene. În 2018 OCDE a adoptat un Ghid general privind diligența necesară pentru o conduită responsabilă în afaceri. În mod similar, Organizația Internațională a Muncii (OIM) a adoptat în 2017 Declarația tripartită de principii a OIM privind întreprinderile multinaționale și politica socială, care încurajează întreprinderile să înființeze mecanisme de diligență necesară pentru a identifica, preveni, atenua și a explica modul în care tratează efectele negative reale și potențiale ale activității lor în ceea ce privește drepturile omului recunoscute la nivel internațional. Pactul Global al Organizației Națiunilor Unite din 2012, Salvați Copiii și Principiile privind drepturile copiilor și afacerile elaborate de UNICEF identifică aspectele fundamentale privind drepturile copiilor în contextul efectelor negative ale mediului de afaceri, iar UNICEF a elaborat o serie de documente de orientare care sprijină diligența necesară a întreprinderilor în ceea ce privește copiii. În cadrul Observației sale generale nr. 16 din 2013, Comitetul ONU pentru drepturile copilului identifică o serie cuprinzătoare de obligații ale statelor în ceea ce privește impactul sectorului economic asupra drepturilor copiilor, inclusiv obligația statelor de a solicita întreprinderilor să asigure diligența necesară în legătură cu drepturile copilului.

(4)

Întreprinderile au astfel în prezent la dispoziție un număr important de instrumente internaționale de diligență necesară care le pot ajuta să își îndeplinească responsabilitatea de a respecta drepturile omului. Cu toate că importanța acestor instrumente pentru întreprinderile care își iau în serios datoria de a respecta drepturile omului nu poate fi subliniată îndeajuns, caracterul lor voluntar le poate submina eficacitatea, iar efectul lor s-a dovedit limitat, prea puține întreprinderi aplicând voluntar diligența necesară în materie de drepturi ale omului în legătură cu activitățile lor și cu cele ale partenerilor lor de afaceri. Această situație este agravată de concentrarea excesivă a multor întreprinderi asupra creșterii la maximum a profitului pe termen scurt.

(5)

Instrumentele internaționale existente în materie de diligență necesară nu au reușit să le ofere victimelor încălcărilor drepturilor omului și ale efectelor negative asupra mediului acces la justiție și la căi de atac din cauza caracterului lor extrajudiciar și voluntar. Datoria principală de a apăra drepturile omului și de a oferi acces la justiție revine statelor, iar lipsa mecanismelor judiciare publice care să tragă la răspundere întreprinderile pentru prejudiciile care survin în lanțurile lor valorice nu ar trebui și nu pot să fie compensate în mod adecvat prin elaborarea unor mecanisme operaționale private de soluționare a reclamațiilor. Întrucât astfel de mecanisme sunt utile în asigurarea ajutorului de urgență și a despăgubirii rapide pentru mici prejudicii, acestea ar trebui să fie reglementate cu atenție de autoritățile publice și nu ar trebui să submineze dreptul victimelor de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața instanțelor de judecată.

(6)

Uniunea a adoptat cadre de diligență necesară cu caracter obligatoriu în domenii foarte circumscrise, cu scopul de a combate activitățile care aduc atingere intereselor Uniunii sau ale statelor sale membre, cum ar fi finanțarea terorismului sau defrișările. În 2010, Uniunea a adoptat Regulamentul (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (2), care prevede cerințe de diligență necesară pentru operatorii care introduc lemn și produse din lemn pe piața internă și impune comercianților din lanțul de aprovizionare să prezinte informații elementare privind furnizorii și cumpărătorii lor, pentru a îmbunătăți trasabilitatea lemnului și a produselor din lemn. Regulamentul (UE) 2017/821 al Parlamentului European și al Consiliului (3) creează un sistem al Uniunii pentru diligența necesară în cadrul lanțului de aprovizionare cu scopul de a reduce posibilitățile grupurilor armate, ale grupărilor teroriste și/sau ale forțelor de securitate de a comercializa staniu, tantal și tungsten, minereurile acestora și aur.

(7)

O abordare diferită, mai generală și complementară, bazată pe transparență și sustenabilitate, a fost adoptată prin Directiva 2014/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului (4), care impune întreprinderilor cu peste 500 de angajați obligația de a raporta cu privire la politicile de mediu, sociale, de personal și în domeniul combaterii corupției și dării de mită pe care le aplică, precum și cu privire la respectarea drepturilor omului, inclusiv diligența necesară.

(8)

În unele state membre, necesitatea de a face întreprinderile mai receptive la drepturile omului și la preocupările legate de mediu și de bună guvernare a condus la adoptarea unor acte legislative interne privind diligența necesară. În Țările de Jos, Legea privind diligența necesară pentru prevenirea exploatării prin muncă a copiilor impune întreprinderilor care își desfășoară activitatea pe piața olandeză să investigheze dacă există o suspiciune întemeiată că bunurile sau serviciile furnizate au fost produse folosind munca copiilor și, în cazul unei suspiciuni întemeiate, să adopte și să pună în aplicare un plan de acțiune. În Franța, Legea privind obligația de vigilență a societății-mamă și a întreprinderilor contractante impune anumitor întreprinderi mari să adopte, să publice și să implementeze un plan de diligență necesară pentru a identifica și preveni riscurile în materie de drepturi ale omului, sănătate și siguranță și mediu cauzate de întreprindere, de filialele, de subcontractanții sau de furnizorii lor. Legislația franceză stabilește o răspundere administrativă pentru nerespectarea cerințelor sale de diligență necesară, precum și răspundere civilă pentru întreprinderea care acordă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. În multe alte state membre este în desfășurare o dezbatere cu privire la introducerea unor cerințe obligatorii privind diligența necesară pentru întreprinderi, în prezent anumite state membre luând în calcul adoptarea unei astfel de legislații, inclusiv Germania, Suedia, Austria, Finlanda, Danemarca și Luxemburg.

(9)

În 2016 opt parlamente naționale, inclusiv parlamentele Estoniei, Lituaniei, Slovaciei și Portugaliei, Camera Reprezentanților din Țările de Jos, Senatul Republicii Italiene și Adunarea Națională din Franța, precum și Camera Lorzilor din Regatul Unit și-au exprimat sprijinul pentru o „inițiativă a cartonașului verde”, solicitând Comisiei să inițieze legislație pentru a asigura responsabilitatea întreprinderilor pentru încălcările drepturilor omului.

(10)

Insuficienta armonizare a legislațiilor poate avea un impact negativ asupra libertății de stabilire. De aceea o mai mare armonizare este esențială pentru a preveni crearea unor avantaje concurențiale neloiale. Pentru a crea condiții de concurență echitabile, este important ca normele să se aplice tuturor întreprinderilor – fie ele din Uniune sau din afara ei – care își desfășoară activitatea pe piața internă.

(11)

Există diferențe semnificative între legile, reglementările și dispozițiile administrative ale statelor membre cu privire la diligența necesară a întreprinderilor Uniunii, inclusiv cu privire la răspunderea civilă. Este necesar să se împiedice apariția, în viitor, a unor bariere în calea comerțului ca rezultat al evoluției divergente a astfel de legi naționale.

(12)

Pentru a asigura condiții de concurență echitabile, responsabilitatea întreprinderilor de a respecta drepturile omului în conformitate cu standardele internaționale ar trebui transformată într-o obligație legală la nivelul Uniunii. Prin coordonarea garanțiilor privind protecția drepturilor omului, a mediului și a bunei guvernări, prezenta directivă ar trebui să garanteze că toate marile întreprinderi și întreprinderile cu grad ridicat de risc sau întreprinderile mici și mijlocii cotate la bursă din Uniune și din afara ei care își desfășoară activitatea pe piața internă fac obiectul unor cerințe armonizate privind diligența necesară, ceea ce va conduce la evitarea fragmentării normative și la îmbunătățirea funcționării pieței interne.

(13)

Introducerea unor cerințe obligatorii privind diligența necesară la nivelul Uniunii ar fi benefică pentru întreprinderi din punctul de vedere al armonizării, certitudinii juridice și asigurării unor condiții echitabile de concurență și ar oferi un avantaj competitiv întreprinderilor cărora li se aplică, în măsura în care societatea cere din ce în ce mai mult întreprinderilor să respecte principii etice și să devină mai sustenabile. Prin stabilirea unui standard al Uniunii privind diligența necesară, prezenta directivă ar putea contribui la promovarea apariției unui standard global pentru conduita de afaceri responsabilă.

(14)

Prezenta directivă are ca scop prevenirea și atenuarea efectelor negative potențiale sau reale asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări în întregul lanț valoric, precum și garantarea faptului că întreprinderile pot fi trase la răspundere pentru aceste efecte și că orice persoană care a suferit un prejudiciu în acest sens poate să își exercite efectiv dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe și dreptul de a obține despăgubiri în conformitate cu dreptul intern.

(15)

Prezenta directivă nu vizează înlocuirea legislației sectoriale a Uniunii privind diligența necesară, aflată deja în vigoare, sau împiedicarea introducerii ulterioare de legislație sectorială în Uniune. Prin urmare, ea ar trebui să se aplice fără a aduce atingere altor cerințe privind diligența necesară stabilite în legislația sectorială a Uniunii, în special în Regulamentele (UE) nr. 995/2010 și (UE) 2017/821, cu excepția cazului în care cerințele privind diligența necesară din prezenta directivă prevăd o diligență necesară mai riguroasă în ceea ce privește drepturile omului, mediul sau buna guvernare.

(16)

Punerea în aplicare a prezentei directive nu ar trebui să creeze în niciun fel motive de justificare a reducerii nivelului general de protecție a drepturilor omului sau a mediului. În particular, aceasta nu ar trebui să afecteze alte cadre de răspundere aplicabile subcontractării, detașării sau lanțurilor de aprovizionare de la nivel național, al Uniunii sau internațional. Faptul că o întreprindere și-a îndeplinit obligațiile în materie de diligență necesară în temeiul prezentei directive nu ar trebui să o exonereze de obligațiile care îi revin în temeiul altor cadre de răspundere sau să i le reducă și, prin urmare, orice acțiune în justiție introdusă împotriva ei în temeiul altor cadre de răspundere nu ar trebui să fie respinsă din acest motiv.

(17)

Prezenta directivă ar trebui să se aplice tuturor întreprinderilor mari reglementate de legislația unui stat membru, stabilite pe teritoriul Uniunii sau care își desfășoară activitatea pe piața internă europeană, indiferent dacă sunt private sau de stat și indiferent de sectorul în care activează, inclusiv cel financiar. Prezenta directivă ar trebui să se aplice și întreprinderilor mici și mijlocii cotate la bursă și întreprinderilor mici și mijlocii cu grad ridicat de risc (*1).

(18)

Proporționalitatea este parte integrantă a procesului de diligență necesară, deoarece acest proces depinde de gravitatea și probabilitatea efectelor negative pe care le poate cauza, la care poate contribui sau cu care ar putea fi asociată o întreprindere, de sectorul de activitate, de dimensiunea sa, de natura și contextul, inclusiv geografic, al operațiunilor sale, de modelul său de afaceri, de poziția sa în lanțul valoric și de natura produselor și serviciilor sale. O întreprindere mare ale cărei relații de afaceri directe se situează integral în Uniune sau o întreprindere mică sau mijlocie care, după efectuarea unei evaluări a riscurilor, concluzionează că nu a identificat niciun efect negativ potențial sau real în relațiile sale de afaceri, ar putea publica o declarație în acest sens, inclusiv o evaluare a riscurilor care să conțină datele, informațiile și metodologia relevante, care ar trebui, în orice caz, să fie revizuite în cazul modificării activității, relațiilor de afaceri sau contextului operațional ale întreprinderii.

(19)

În ceea ce privește întreprinderile deținute sau controlate de stat, îndeplinirea obligațiilor de diligență necesară ar trebui să impună ca acestea să achiziționeze servicii de la întreprinderi care respectă obligațiile de diligență necesară. Statele membre sunt încurajate să nu acorde ajutoare de stat, inclusiv prin sistemele de ajutor de stat, achiziții publice, agenții de creditare a exportului sau împrumuturi guvernamentale, întreprinderilor care nu respectă obiectivele prezentei directive.

(20)

În sensul prezentei directive, diligența necesară ar trebui înțeleasă ca obligația unei întreprinderi de a lua toate măsurile proporționale și adecvate și de a depune eforturi în limita mijloacelor de care dispune pentru a preveni apariția unor efecte negative asupra drepturilor omului, mediului sau bunei guvernări în lanțul său valoric și de a combate astfel de efecte atunci când ele apar. În practică, diligența necesară constă într-un proces creat de o întreprindere pentru a identifica, evalua, preveni, atenua, opri, monitoriza, comunica, explica, trata și remedia efectele negative potențiale și/sau reale asupra drepturilor omului, inclusiv asupra drepturilor sociale și de muncă, asupra mediului, inclusiv contribuirea la schimbările climatice, și asupra bunei guvernări în cadrul activităților sale și în relațiile de afaceri din cadrul lanțurilor valorice. Întreprinderile care intră sub incidența prezentei directive nu ar trebui să transmită furnizorilor obligațiile de diligență.

(21)

Anexa xx stabilește o listă a tipurilor de efecte negative ale întreprinderilor asupra drepturilor omului. În măsura în care acestea sunt relevante pentru întreprinderi, Comisia ar trebui să introducă în această anexă efectele negative asupra drepturilor omului exprimate în convențiile internaționale privind drepturile omului care au un caracter obligatoriu pentru Uniunea Europeană sau statele sale membre, în Carta internațională a drepturilor omului, în dreptul internațional umanitar, în instrumentele Organizației Națiunilor Unite pentru drepturile omului privind drepturile persoanelor aparținând unor grupuri sau comunități deosebit de vulnerabile, precum și principiile privind drepturile fundamentale stabilite în Declarația OIM cu privire la principiile și drepturile fundamentale la locul de muncă, precum și cele recunoscute în Convenția OIM privind libertatea de asociere și recunoașterea efectivă a dreptului de negociere colectivă, Convenția OIM privind eliminarea tuturor formelor de muncă forțată sau obligatorie, Convenția OIM privind abolirea efectivă a muncii copiilor și Convenția OIM privind eliminarea discriminării în materie de încadrare în muncă și profesie. Acestea includ, de asemenea, dar nu se limitează la acestea, impactul negativ asupra altor drepturi recunoscute în Declarația tripartită de principii privind întreprinderile multinaționale și politica socială (Declarația MNE) și într-o serie de convenții ale OIM precum cele privind libertatea de asociere, negocierea colectivă, vârsta minimă, securitatea și sănătatea în muncă, egalitatea de remunerare și drepturile recunoscute în Convenția cu privire la drepturile copilului, Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, Convenția americană privind drepturile omului, Convenția europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și constituțiile și legislațiile naționale care recunosc sau pun în aplicare drepturile omului. Comisia ar trebui să se asigure că tipurile de efecte enumerate sunt rezonabile și realizabile.

(22)

Efectele negative asupra mediului sunt adesea strâns legate de efectele negative asupra drepturilor omului. Raportorul special al ONU pentru drepturile omului și mediu a declarat că dreptul la viață, sănătate, alimentație, apă și dezvoltare, precum și dreptul la un mediu sigur, curat, sănătos și sustenabil sunt necesare pentru exercitarea deplină a drepturilor omului. Mai mult, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a recunoscut, în Rezoluția nr. 64/292, dreptul la apă potabilă sigură și curată și la salubritate ca drept al omului. Pandemia de COVID-19 a subliniat nu doar importanța unor medii de lucru sigure și sănătoase, ci și importanța întreprinderilor care se asigură că nu generează riscuri la adresa sănătății în lanțurile lor valorice sau că nu contribuie la acestea. În consecință, aceste drepturi ar trebui să fie protejate de prezenta directivă.

(23)

Anexa xxx stabilește o listă a tipurilor de efecte negative temporare sau permanente asupra mediului legate de întreprinderi și care sunt relevante pentru acestea. Acest tip de efecte ar trebui să includă, printre altele, producerea de deșeuri, poluarea difuză și emisiile de gaze cu efect de seră care duc la o încălzire globală cu mai mult de 1,5 oC față de nivelul preindustrial, despădurirea și orice alt fel de efect asupra climei, calității aerului, solului și apei, utilizării sustenabile a resurselor naturale, biodiversității și ecosistemelor. Comisia ar trebui să se asigure că tipurile de efecte enumerate sunt rezonabile și realizabile. Pentru a contribui la coerența internă a legislației Uniunii și pentru a asigura securitatea juridică, această listă este întocmită în conformitate cu Regulamentul (UE) 2020/852 al Parlamentului European și al Consiliului (5).

(24)

Anexa xxx stabilește o listă a tipurilor de efecte negative temporare sau permanente asupra bunei guvernări, care sunt legate de întreprinderi și relevante pentru acestea. Acestea ar trebui să includă nerespectarea Orientărilor OCDE pentru întreprinderile multinaționale, a capitolului VII privind combaterea mitei, a solicitării de mită și a extorcării, precum și a principiilor Convenției OCDE privind combaterea mituirii funcționarilor publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale și situații de corupție și mită în care o întreprindere exercită o influență abuzivă asupra funcționarilor publici sau direcționează avantaje pecuniare necuvenite către aceștia pentru a obține privilegii sau un tratament favorabil inechitabil prin încălcarea legii și include situațiile în care o întreprindere devine implicată impropriu în activități politice locale, face contribuții ilegale în cadrul campaniilor sau nu respectă legislația fiscală aplicabilă. Comisia ar trebui să se asigure că tipurile de efecte enumerate sunt rezonabile și realizabile.

(25)

Efectele negative asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări nu sunt neutre din punctul de vedere al genului. Întreprinderile sunt încurajate să integreze perspectiva de gen în procesele lor de diligență necesară. Broșura ONU intitulată „Dimensiunile de gen ale principiilor directoare privind afacerile și drepturile omului” oferă orientări în acest sens.

(26)

Efectele negative potențiale sau reale asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări pot fi specifice și mai evidente în zonele afectate de conflicte. În acest sens, întreprinderile care își desfășoară activitatea în zone afectate de conflicte ar trebui să îndeplinească diligența necesară adecvată în materie de drepturi ale omului, mediu și bună guvernare, să își respecte obligațiile de drept internațional umanitar și să se raporteze la standardele și orientările internaționale existente, inclusiv la convențiile de la Geneva și la protocoalele lor suplimentare.

(27)

Statele membre sunt încurajate să monitorizeze întreprinderile aflate sub jurisdicția lor care desfășoară operațiuni sau relații de afaceri în zonele afectate de conflicte și să ia măsurile necesare pentru a proteja drepturile omului, mediul și buna guvernare, în conformitate cu obligațiile lor legale, ținând seama în mod adecvat de riscurile specifice și relevante din zonele respective.

(28)

Activitatea întreprinderilor are un impact asupra întregului spectru de drepturi definite în Convenția cu privire la drepturile copilului și în alte standarde internaționale relevante. Copilăria este o perioadă unică de dezvoltare fizică, mentală, emoțională și spirituală, iar încălcările drepturilor copiilor, cum ar fi expunerea la violență sau abuz, munca copiilor, publicitatea neadecvată, produsele nesigure sau pericolele pentru mediu pot avea consecințe pe tot parcursul vieții, ireversibile și chiar transmise de la o generație la alta. Mecanismele de diligență necesară și responsabilitate a întreprinderilor concepute fără a acorda atenția cuvenită problematicii copiilor riscă să nu fie eficace în protejarea drepturilor acestora.

(29)

Încălcările drepturilor omului și ale standardelor sociale, de mediu și în domeniul climei de către întreprinderi sau efectele negative asupra acestora pot fi rezultatul propriilor activități sau ale celor ale partenerilor lor de afaceri, în special furnizori, subcontractanți și întreprinderi în care s-a investit. Pentru a fi eficace, obligațiile de diligență necesară ale întreprinderilor ar trebui să cuprindă întregul lanț valoric, adoptând în același timp o abordare care ține seama de riscuri și elaborând o strategie de stabilire a priorităților pe baza principiului 17 din Principiile directoare ale ONU. Cu toate acestea, identificarea tuturor întreprinderilor care intervin în lanțul valoric poate fi dificilă. Comisia ar trebui să evalueze și să propună instrumente pentru a ajuta întreprinderile în trasabilitatea lanțurilor lor valorice. Aceasta ar putea include tehnologii inovatoare ale informației precum blockchain, care permit urmărirea tuturor datelor și a căror dezvoltare ar trebui încurajată pentru a reduce la minimum costurile administrative și pentru a evita redundanțele în cazul întreprinderilor care își îndeplinesc diligența necesară.

(30)

Diligența necesară este, în primul rând un mecanism preventiv care impune întreprinderilor să ia toate măsurile proporționale și adecvate și să facă eforturi în limita mijloacelor de care dispun să identifice și să evalueze efecte negative potențiale sau reale și să adopte politici și măsuri pentru a le opri, preveni, atenua, monitoriza, comunica, combate, remedia, precum și să explice cum le combat. Întreprinderile ar trebui să aibă obligația de a întocmi un document în care să își exprime public strategia de diligență necesară în fiecare dintre aceste etape, cu acordarea atenției cuvenite păstrării confidențialității comerciale. Această strategie de diligență necesară ar trebui să fie integrată în mod adecvat în strategia generală de afaceri a întreprinderii. Ea ar trebui evaluată anual și revizuită ori de câte ori se consideră necesar ca urmare a unei astfel de evaluări.

(31)

Întreprinderile care nu publică declarații de risc nu ar trebui să fie exceptate de la eventualele verificări sau investigații efectuate de autoritățile competente din statele membre pentru a se garanta că respectă obligațiile prevăzute în prezenta directivă și că pot fi trase la răspundere în conformitate cu legislația internă.

(32)

Întreprinderile ar trebui să creeze un proces intern de cartografiere a lanțurilor valorice care implică depunerea tuturor eforturilor proporționale și adecvate pentru a-și identifica relațiile de afaceri în cadrul lanțului lor valoric.

(33)

Confidențialitatea comercială, așa cum este menționată în prezenta directivă, ar trebui să se aplice în cazul tuturor informațiilor care îndeplinesc cerințele pentru a fi considerate secret comercial, în conformitate cu Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European și a Consiliului (6), și anume informațiile care sunt secrete, în sensul că nu sunt, în ansamblul lor sau în configurația și asamblarea exactă a componentelor lor, cunoscute în general sau ușor accesibile persoanelor din cercurile care tratează în mod normal tipul de informații în cauză, că au valoare comercială deoarece sunt secrete și că au fost supuse unor măsuri rezonabile, în împrejurările date, de către persoana legal îndreptățită să controleze informațiile, pentru a rămâne secrete.

(34)

Obligația de diligență nu ar trebui să fie un exercițiu pur formal, ci să constea într-o prelucrare și evaluare continue ale riscurilor și ale efectelor, care sunt dinamice și se pot schimba în funcție de noile relații de afaceri sau de evoluțiile contextuale. Prin urmare, întreprinderile ar trebui să monitorizeze permanent și să își adapteze în mod corespunzător strategiile de diligență necesară. Aceste strategii ar trebui să acopere toate efectele negative reale sau potențiale, deși natura și contextul, inclusiv geografic al operațiunilor lor, gravitatea și probabilitatea efectului negativ ar trebui luate în considerare dacă este necesară elaborarea unei politici de stabilire a priorităților. Sistemele de certificare ale părților terțe pot completa strategiile de diligență necesară, cu condiția ca acestea să fie adecvate din punctul de vedere al domeniului de aplicare și să respecte nivelurile adecvate de transparență, imparțialitate, accesibilitate și fiabilitate. Totuși, certificarea părților terțe nu ar trebui să constituie motive pentru a justifica o derogare de la obligațiile stabilite în prezenta directivă sau să afecteze în vreun fel răspunderea potențială a unei întreprinderi.

(35)

Pentru a se considera că o filială respectă obligația de a elabora o strategie de diligență necesară, dacă filiala este inclusă în strategia de diligență necesară a întreprinderii-mamă, filiala ar trebui să indice în mod clar acest lucru în raportul său anual. O astfel de cerință este necesară pentru a asigura transparența față de public pentru a permite autorităților naționale competente să efectueze investigațiile corespunzătoare. Filiala ar trebui să se asigure că întreprinderea-mamă deține suficiente informații relevante pentru a exercita diligența necesară în numele său.

(36)

Frecvența adecvată a verificării într-o anumită perioadă de timp pe care o implică termenul „periodic” ar trebui să fie determinată în funcție de probabilitatea și gravitatea efectelor negative. Cu cât efectele sunt mai probabile și mai grave, cu atât ar trebui să se efectueze cu mai multă regularitate verificarea conformității.

(37)

Întreprinderile ar trebui să încerce mai întâi să abordeze efectele negative potențiale sau reale asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări și să le soluționeze, dialogând cu părțile interesate. O întreprindere care dispune de pârghii pentru a preveni sau a atenua efectul negativ ar trebui să le folosească. O întreprindere care dorește să își sporească influența ar putea, de exemplu, să ofere entității conexe mijloace de creștere a capacității sau alte stimulente sau să colaboreze cu alți actori. În cazul în care un efect negativ nu poate fi prevenit sau atenuat, iar influența nu poate să crească, o decizie de încetare a colaborării cu un furnizor sau a altei relații de afaceri ar putea fi o soluție de ultimă instanță și ar trebui să fie luată într-un mod responsabil.

(38)

Pentru respectarea obligației de diligență, toate părțile interesate trebuie să fie consultate efectiv și semnificativ, iar sindicatele, în special, să fie implicate în mod corespunzător. Consultarea și implicarea părților interesate pot ajuta întreprinderile să identifice mai precis efectele negative potențiale și reale și să stabilească o strategie mai eficace privind diligența necesară. Prin urmare, prezenta directivă impune dialog cu părțile interesate și implicarea lor în toate etapele procesului de diligență necesară. În plus, o astfel de discuție și implicare pot da cuvântul celor care au un interes puternic în sustenabilitatea pe termen lung a unei întreprinderi. Participarea părților interesate ar putea contribui la îmbunătățirea performanței și a rentabilității pe termen lung a întreprinderilor, întrucât sustenabilitatea lor sporită ar avea efecte economice cumulate pozitive.

(39)

Atunci când desfășoară discuții cu părțile interesate, așa cum se prevede în prezenta directivă, întreprinderile ar trebui să vegheze ca, în cazul în care părțile interesate sunt populații indigene, astfel de discuții să se desfășoare în conformitate cu standardele internaționale privind drepturile omului, cum ar fi Declarația Organizației Națiunilor Unite privind drepturile popoarelor indigene (7), inclusiv consimțământul liber, prealabil și în cunoștință de cauză și dreptul popoarelor indigene la autodeterminare.

(40)

Noțiunea de parte interesată înseamnă persoane ale căror drepturi și interese pot fi afectate de deciziile unei întreprinderi. Prin urmare, termenul include lucrătorii, comunitățile locale, copiii, populațiile indigene, asociațiile de cetățeni și acționarii, precum și organizațiile al căror scop statutar este de a asigura respectarea drepturilor omului și sociale, a standardelor climatice, de mediu și de bună guvernare, cum ar fi sindicatele și organizațiile societății civile.

(41)

Pentru a evita riscul ca opiniile critice ale părților interesate să nu se facă auzite sau să fie marginalizate în procesul de diligență necesară, prezenta directivă ar trebui să acorde părților interesate relevante dreptul la discuții sigure și pertinente în ceea ce privește strategia de diligență necesară a întreprinderii și ar trebui să asigure implicarea adecvată a sindicatelor sau a reprezentanților lucrătorilor.

(42)

Informațiile relevante privind strategia de diligență necesară ar trebui comunicate părților interesate potențial afectate, la cerere și într-un mod adecvat situației în care se află părțile interesate respective, de exemplu ținând seama de limba oficială a țării în care se află părțile interesate, a nivelului lor de alfabetizare și de acces la internet. Totuși, nu ar trebui să existe nicio obligație pentru întreprinderi de a publica în mod activ întreaga lor strategie privind diligența necesară într-un mod adecvat situației părților interesate, iar cerința de a comunica informațiile relevante ar trebui să fie adaptată la natura, contextul și dimensiunea întreprinderii.

(43)

Procedurile de exprimare a preocupărilor ar trebui să asigure anonimatul sau confidențialitatea respectivelor preocupări, după caz, în conformitate cu dreptul intern, precum și siguranța și integritatea fizică și juridică a tuturor reclamanților, inclusiv a apărătorilor drepturilor omului și ai mediului. Dacă în astfel de proceduri sunt implicați avertizori de integritate, respectivele proceduri ar trebui să fie în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1937 a Parlamentului European și a Consiliului (8).

(44)

Întreprinderile ar trebui să aibă obligația de a depune toate eforturile proporționale și adecvate, în limita mijloacelor de care dispun, de a identifica furnizorii și subcontractanții și de a pune informațiile relevante la dispoziția publicului, ținând seama în mod adecvat de secretul comercial. Pentru a fi pe deplin eficace, diligența necesară nu ar trebui să se limiteze la primul nivel din aval și din amonte în cadrul lanțului de aprovizionare, ci ar trebui să îi cuprindă pe cei care, în cursul procesului de diligență necesară, ar fi putut fi identificați de către întreprindere ca prezentând riscuri majore. Prezenta directivă ar trebui, totuși, să țină seama de faptul că nu toate întreprinderile au aceleași resurse sau capacități de identificare a tuturor furnizorilor și subcontractanților lor și, prin urmare, această obligație ar trebui să fie supusă principiilor caracterului rezonabil și proporționalității, care nu ar trebui interpretate de întreprinderi în niciun caz ca pretext pentru a nu se conforma obligației lor de a depune toate eforturile necesare în această privință.

(45)

Pentru ca diligența necesară să fie integrată în cultura și structura unei întreprinderi, membrii organelor administrative, de conducere și de supraveghere ale întreprinderii ar trebui să fie responsabili pentru adoptarea și punerea în aplicare a strategiilor sale de sustenabilitate și de diligență necesară.

(46)

Coordonarea eforturilor depuse de întreprinderi cu privire la diligența necesară și măsurile voluntare de colaborare la nivel sectorial sau transsectorial ar putea spori coerența și eficacitatea strategiilor lor de diligență necesară. În acest scop, statele membre ar putea încuraja adoptarea planurilor de acțiune privind obligația de diligență la nivel sectorial sau transsectorial. Părțile interesate ar trebui să participe la definirea planurilor respective. Elaborarea unor astfel de măsuri colective nu ar trebui, în niciun caz, să exonereze întreprinderea de responsabilitatea sa individuală de a efectua o analiză de diligență sau să împiedice tragerea la răspundere în conformitate cu dreptul intern pentru prejudiciul pe care l-a cauzat sau la care a contribuit.

(47)

Pentru a fi eficace, un cadru de diligență necesară ar trebui să includă mecanisme de soluționare a reclamațiilor la nivel de întreprindere sau de sector, iar când creează mecanismele de soluționare a reclamațiilor, întreprinderile ar trebui să ia decizii inspirate de poziția părților interesate pentru a se asigura că astfel de mecanisme sunt eficace. Respectivele mecanisme ar trebui să permită părților interesate să își exprime preocupări rezonabile și ar trebui să funcționeze ca un sistem de avertizare timpurie pentru conștientizarea riscurilor și de mediere. Acestea ar trebui să fie legitime, accesibile, previzibile, echitabile, transparente, compatibile cu drepturile, o sursă de învățare continuă și ar trebui să se bazeze pe implicare și dialog. Mecanismele de soluționare a reclamațiilor ar trebui să aibă dreptul de a formula sugestii privind modul în care ar trebui să fie combătute efectele negative potențiale sau reale de către întreprinderea implicată. De asemenea, ar trebui să poată propune o măsură reparatorie adecvată dacă li se semnalează, prin mediere, că întreprinderea a cauzat un efect negativ sau a contribuit la producerea lui.

(48)

Mecanisme de soluționare a reclamațiilor nu trebuie să exonereze statele de datoria lor principală de a proteja drepturile omului și de a oferi acces la justiție și la măsuri reparatorii.

(49)

Statele membre ar trebui să desemneze una sau mai multe autorități naționale care să monitorizeze punerea în aplicare corectă de către întreprinderi a obligațiilor lor privind diligența necesară și să asigure punerea în aplicare corespunzătoare a prezentei directive. Aceste autorități naționale ar trebui să fie independente și ar trebui să aibă competențele și resursele adecvate pentru a-și îndeplini sarcinile. Ele ar trebui să aibă dreptul de a efectua controale adecvate, din proprie inițiativă sau pe baza unor temeri întemeiate și rezonabile aduse în atenție de părți interesate și de părți terțe, și să impună sancțiuni administrative efective, proporționale și disuasive, luând în considerare gravitatea și repetarea încălcărilor pentru a se asigura că întreprinderile respectă obligațiile prevăzute în dreptul intern. La nivelul Uniunii, pentru a asigura cooperarea, Comisia ar trebui să creeze o rețea europeană de diligență necesară a autorităților competente.

(50)

Comisia și statele membre sunt încurajate să prevadă amenzi administrative comparabile ca cuantum cu amenzile prevăzute în prezent în legislația concurenței și în legislația privind protecția datelor.

(51)

Autoritățile naționale sunt încurajate să coopereze și să facă schimb de informații cu punctele de contact naționale (PCN) ale OCDE și cu instituțiile naționale pentru drepturile omului din țara respectivă.

(52)

În conformitate cu Principiile directoare ale ONU, desfășurarea de activități de diligență necesară nu ar trebui să exonereze prin ea însăși întreprinderile de răspunderea pentru provocarea de încălcări ale drepturilor omului sau daune aduse mediului sau contribuția la acestea. Cu toate acestea, existența unui proces solid și adecvat de diligență necesară poate ajuta întreprinderile să prevină producerea prejudiciilor.

(53)

Atunci când introduc un regim de răspundere, statele membre ar trebui să asigure o prezumție relativă care să impună un anumit nivel de probe. Sarcina probei pentru a dovedi că o întreprindere nu a deținut controlul asupra unei entități comerciale implicate în încălcarea drepturilor omului ar fi transferată de la victimă la întreprindere.

(54)

Termenele de prescriere ar trebui considerate rezonabile și adecvate dacă nu limitează dreptul victimelor de a avea acces la justiție, ținând seama în mod corespunzător de provocările de ordin practic cu care se confruntă potențialii reclamanți. Ar trebui să se acorde suficient timp victimelor efectului negativ asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări pentru a introduce acțiuni în justiție, ținându-se seama de situarea lor geografică, de mijloacele lor și de dificultatea generală de a introduce acțiuni admisibile în fața instanțelor Uniunii.

(55)

Dreptul la o cale de atac eficientă este un drept al omului recunoscut la nivel internațional, consacrat la articolul 8 din Declarația universală a drepturilor omului și la articolul 2 alineatul (3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și este, de asemenea, un drept fundamental al Uniunii (articolul 47 din Cartă). Așa cum s-a reamintit în Principiile directoare ale ONU, statele au datoria de a asigura, prin mijloace judiciare, administrative, legislative sau prin alte mijloace adecvate, accesul la o cale de atac eficientă pentru persoanele afectate de încălcări ale drepturilor omului în mediul de afaceri. Prin urmare, prezenta directivă face referire în mod specific la această obligație, în conformitate cu Principiile și orientările de bază ale Organizației Națiunilor Unite privind drepturile la o cale de atac și la reparații ale victimelor încălcărilor grave ale dreptului internațional al drepturilor omului și ale încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar.

(56)

Întreprinderile mari sunt încurajate să înființeze comitete consultative care să aibă sarcina de a consilia organele lor de conducere în legătură cu aspectele legate de diligența necesară și de a include părți interesate în componența lor.

(57)

Sindicatele ar trebui să dispună de resursele necesare pentru a-și exercita drepturile în privința diligenței necesare, inclusiv pentru a stabili legături cu sindicatele și cu lucrătorii din întreprinderile cu care întreprinderea principală are relații de afaceri.

(58)

Statele membre ar trebui să utilizeze regimurile de răspundere existente sau, dacă este necesar, să introducă acte legislative suplimentare pentru a se asigura că întreprinderile pot, în conformitate cu dreptul intern, să fie trase la răspundere pentru orice prejudiciu care rezultă din efectele negative asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări pe care ele sau entități pe care le controlează le-au cauzat sau la care au contribuit prin acte sau omisiuni, cu excepția cazului în care întreprinderea poate dovedi că a luat toate măsurile necesare în conformitate cu prezenta directivă pentru a evita prejudiciul în cauză sau că prejudiciul ar fi avut loc chiar dacă s-ar fi acordat toată atenția cuvenită.

(59)

Pentru a crea claritate, certitudine și coerență între practicile întreprinderilor, Comisia ar trebui să elaboreze orientări în consultare cu statele membre și cu OCDE și cu sprijinul mai multor agenții specializate, în special Agenția Uniunii Europene pentru Drepturi Fundamentale, Agenția Europeană de Mediu și Agenția Executivă pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii. Există deja o serie de orientări privind diligența necesară produse de organizațiile internaționale și care ar putea fi utilizate ca referință pentru Comisie atunci când elaborează orientări în temeiul prezentei directive destinate expres întreprinderilor din Uniune. Prezenta directivă ar trebui să urmărească armonizarea completă a standardelor între statele membre. Pe lângă orientările generale care ar putea îndruma toate întreprinderile și mai ales întreprinderile mici și mijlocii în aplicarea diligenței necesare în activitatea lor, Comisia ar trebui să aibă în vedere elaborarea de orientări specifice sectorului și să furnizeze o listă actualizată regulat a fișelor informative pentru fiecare țară, cu scopul de a ajuta întreprinderile să evalueze efectele negative potențiale și reale aferente operațiunilor lor comerciale asupra drepturilor omului, mediului și bunei guvernări într-o anumită zonă. Aceste fișe informative ar trebui să indice mai ales care dintre convențiile și tratatele enumerate în anexele xx, xxx și xxxx la prezenta directivă au fost ratificate de o anumită țară.

(60)

Pentru a actualiza tipurile de efecte negative, competența de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene ar trebui delegată Comisiei în ceea ce privește modificarea anexelor xx, xxx și xxxx la prezenta directivă. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experți, și ca respectivele consultări să se desfășoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituțional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (9). În particular. pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European și Consiliul primesc toate documentele în același timp cu experții din statele membre, iar experții lor au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experți ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(61)

Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi atinse în mod satisfăcător de statele membre, însă din motive de amploare sau de efecte ale acțiunii pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, așa cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea acestor obiective,