19.9.2013   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 271/81

1.1

CESE împărtășește punctul de vedere al Comisiei cu privire la stabilirea unui cadru comun, cu un înalt nivel de protecție a consumatorilor, care fixează obligația ca produsele de consum să fie sigure.

1.2

Comitetul consideră că regulamentul reprezintă instrumentul juridic adecvat pentru această consolidare a unor texte juridice existente, adaptându-le la noul cadru legislativ pentru comercializarea produselor. Prin regulament se va stabili același nivel de siguranță în toate țările din UE, pe baza stabilirii unor criterii comune.

1.3

Întrucât regulamentul este singurul instrument care permite ca adoptarea de măsuri să fie identică, având un sprijin de nivel de risc identic în toate țările din UE, este pertinent ca această propunere să fie exprimată astfel încât conținutul său să poată fi interpretat în mod similar în toate statele membre ale UE.

1.4

CESE consideră că, dată fiind importanța standardizării pentru garantarea siguranței produselor, Comisia ar trebui să-și sporească sprijinul față de participarea consumatorilor la Comitetul European de Standardizare (CEN) și la alte organisme similare.

1.5

În vederea deplinei realizări a pieței interne, Comitetul consideră că,pe de o parte, propunerea reprezintă o măsură de protecție foarte importantă pentru consumatori întrucât reduce riscurile de vătămare fizică și de moarte, reinstaurând încrederea și că, pe de altă parte, este necesară transparență și corectitudine în tranzacțiile comerciale, astfel încât cei care doresc să producă și să vândă produse periculoase să nu dispună de un avantaj neloial față de concurenții care își asumă costurile reprezentate de includerea aspectului de siguranță în produsele lor.

2.1

Protejarea siguranței consumatorilor înseamnă că bunurile și serviciile care li se pun la dispoziție vor trebui să fie de așa natură încât, la o utilizare în condiții normale sau previzibile, să nu prezinte riscuri pentru siguranța consumatorilor și, în cazul în care le prezintă totuși, să poată fi retrase de pe piață prin proceduri rapide și simple. Acesta este unul dintre principiile prioritare ale politicii europene de protecție a consumatorilor, încă din Programul său preliminar din 1975 (1). Ca urmare a Rezoluției Consiliului din 23 iunie 1986 (2) privind protecția și promovarea intereselor consumatorilor, a luat avânt așa-numita „noua abordare” în domeniul armonizării tehnice și al standardizării (3).

2.2

Prima directivă privind siguranța generală a produselor, adoptată în 1992 (4), a fost înlocuită de Directiva 2011/95/CE a Parlamentului și a Consiliului,, din 3 decembrie 2001 (5), care a intrat în vigoare la 15 ianuarie 2002 și care trebuie transpusă în legislația națională a statelor membre până la 15 ianuarie 2004. În acel moment, CESE s-a pronunțat în acest sens (6), aprobând abordarea propusă de Comisie, dar menținându-și rezervele în anumite privințe.

2.3

Odată cu înființarea sistemului UE de alertă rapidă pentru produse nealimentare (RAPEX) s-a inițiat circulația informațiilor între Comisie și autoritățile din statele membre în ce privește măsurile adoptate de autoritățile statelor membre și de agenții economici în privința produselor care prezintă un risc grav pentru sănătatea și siguranța consumatorilor, pentru a face față așa-numitelor „situații de urgență”. În 2004 (7), Comisia a adoptat o serie de orientări specifice pentru garantarea funcționării corecte a RAPEX.

2.4

Cu toate că cele 27 de state membre au transpus directiva în legislațiile lor naționale, modalitățile de punere în aplicare nu au fost identice peste tot, existând discrepanțe în unele acte de transpunere, printre altele cu privire la:

3.1

Propunerea Comisiei face parte din așa-numitul „pachet privind siguranța produselor și supravegherea pieței”, care include și o propunere de regulament unic privind supravegherea pieței și un plan de acțiune multianual pentru supravegherea pieței în perioada 2013-2015.

3.2

Propunerea de regulament vizează completarea cadrului juridic al siguranței produselor de consum și al comercializării produselor, adoptat în ultimii ani, fiind vorba de produsele nealimentare fabricate, cu excepția unor produse, cum ar fi antichitățile. Regulamentul propus prevede că produsele de consum trebuie să fie „sigure”, stabilește anumite obligații ale operatorilor economici și cuprinde dispoziții referitoare la elaborarea de standarde în sprijinul cerinței generale de siguranță. Ca temei juridic, Comisia invocă articolul 114 din TFUE, aplicabil măsurilor de stabilire și funcționare a pieței interne, pe baza exercitarea competențelor partajate ale Uniunii Europene și ale statelor membre.

3.3

Comisia schimbă instrumentul juridic, prezentând o propunere de regulament, în loc de o directivă, în scopul de a stabili același nivel de siguranță pentru toate țările din UE și de a armoniza legislația care reglementează acest domeniu, stabilind în acest sens o serie de criterii comune și lăsând neatinsă legislația sectorială. Propunerea de regulament impune norme clare și detaliate, care vor fi puse în aplicare în mod uniform și simultan în întreaga Uniune.

3.4

Comisia dorește să mențină un nivel înalt de protecție a sănătății și siguranței consumatorilor, prin raționalizarea și simplificarea funcționării și interacțiunii sistemului de siguranță cu alte acte legislative ale Uniunii.

3.5

Propunerea vizează abrogarea Directivei 87/357/CE, al cărui conținut va fi inclus în cele două propuneri de regulament în curs de elaborare. În acest fel, dispozițiile privind supravegherea pieței și a sistemului RAPEX, incluse în prezent în Directiva privind siguranța generală a produselor, trec în propunerea de regulament nou, unic privind supravegherea pieței, care va reuni toate dispozițiile în materie într-un singur instrument și va transforma RAPEX în sistemul de alertă propriu pentru produsele care prezintă riscuri.

3.6

Pe de altă parte, propunerea supusă examinării stabilește obligații elementare pentru agenții economici afectați (producători, importatori și distribuitori) care fac parte din lanțul de aprovizionare al produselor de consum, în măsura în care nu fac obiectul cerințelor corespunzătoare impuse de legislația de armonizare sectorială a Uniunii. Funcția acestora este, așadar, limitată la situațiile nereglementate în mod sectorial sau cu caracter rezidual în acest sens.

3.7

Se pleacă de la principiul general potrivit căruia toate produsele de consum nealimentare trebuie să fie sigure în momentul comercializării sau introducerii lor pe piața Uniunii. Obligațiile mai detaliate ale agenților economici se vor aplica doar acelor agenți care nu fac obiectul cerințelor corespunzătoare stabilite de legislația de armonizare aplicabilă sectorului unui produs anume.

3.8

Propunerea a fost simplificată, grație introducerii unei legături clare cu legislația sectorială și simplificării normelor. Produsele de consum care respectă legislația de armonizare sectorială a Uniunii, menită să garanteze sănătatea și siguranța persoanelor, vor fi considerate sigure și din punctul de vedere al regulamentului propus.

3.9

Pe de altă parte, a fost actualizat capitolul destinat definițiilor, în concordanță cu noul cadru legislativ pentru comercializarea produselor. De asemenea, s-a simplificat mult procesul de identificare a normelor europene în vigoare sau de solicitare a elaborării unor noi norme europene care să permită asigurarea siguranței unui produs, acest proces fiind în prezent în consonanță cu noul cadru general pentru standardizare.

3.10

Obligațiile agenților economici privesc, printre altele, chestiunile referitoare la etichetare, identificarea produselor, măsurile corective care trebuie adoptate în privința produselor nesigure și informarea autorităților competente.

3.10.1

Propunerea impune agenților economici obligația de a fi în măsură să-și identifice furnizorii și clienții. Comisia are competența de a adopta măsuri care să impună agenților economici să stabilească un sistem electronic de trasabilitate sau să fie incluși într-un sistem de acest gen.

4.4.1

În ce privește definițiile din propunere, CESE consideră că unele dintre ele ar trebui să fie revizuite, dat fiind că, fie din motive terminologice, de traducere sau din diverse tradiții juridice ale statelor membre, acestea pot cauza probleme în decursul viitoarei puneri în aplicare a regulamentului.

4.4.2

Conceptul de „produse sigure” este adecvat și include diverse aspecte care permit estimarea siguranței pe care o prezintă în raport cu circumstanțele pe care consumatorul trebuie să le cunoască, cum ar fi durata de utilizare, natura sau compoziția produsului. Cu toate acestea, termenului de „produs” ar trebui să i se adauge cel de „fabricat”.

4.4.3

În mod paralel, termenii „normal” și „condiții previzibile în mod rezonabil” pot induce în eroare, întrucât criteriul de rezonabilitate ar putea să facă aluzie la faptul că poate fi inclus orice produs, chiar dacă nu este sigur, cu condiția să fie utilizat în mod adecvat.

4.4.4

La rândul său, termenul „normal” ar putea fi înlocuit de cel de „obișnuit” sau, după caz, aceste termen ar putea fi legat, dată fiind ambiguitatea sa, de consumatorul căruia îi este destinat produsul. În acest scop, se recomandă înlocuirea acestui termen cu cel de „produs nesigur”, întrucât ar putea fi unificat acest concept cu cel care există deja în Directiva privind răspunderea civilă pentru produse defectuoase (8), al cărei regim juridic ar trebui unificat în statele membre, cu toate că în acest domeniu conceptul de „produs” este mai amplu.

4.4.5

În ce privește termenul „reprezentant autorizat”, trebuie menționat că referința la mandat ar putea genera conflicte pe viitor, în țările în care este obligatorie încheierea unui contract de mandat prealabil; din acest motiv, ar trebui înlocuit acest termen cu cel de „comandă în scris”, care ar lăsa statelor membre libertatea de a alege formula de contract cea mai adecvată pentru legislația sa internă, evitându-se în același timp apariția în viitor a unor posibile probleme în materie de contracte.

4.4.6

În ce privește definiția „riscurilor grave”, ar fi de dorit ca ea să fie extinsă la orice „expunere, împrejurare sau pericol”, ceea ce este mai clar pentru consumatori; este vorba de conectarea „riscului grav” de necesitatea unei acțiuni imediate și de adoptarea de măsuri în momentul în care sunt cunoscute aceste riscuri.

5.8.1

Propunerea de regulament stabilește norme în privința elaborării documentației tehnice de către producători și a măsurilor pe care trebuie să le ia pentru menținerea siguranței consumatorilor, ceea ce, în opinia CESE, este pertinent.

5.8.2

Aceste obligații specifice consistă în testarea unor eșantioane din produsele comercializate, analizarea reclamațiilor și ținerea unui registru de reclamații, produse nereglementare și produse rechemate, precum și obligația de a ține la curent distribuitorii în legătură cu orice demers de acest tip.

5.8.3

Cu toate acestea, propunerea nu explică forma de realizare a acestora, deși se lasă la latitudinea fiecărui stat membru reglementarea măsurilor pe care trebuie să le adopte (cum ar fi crearea unui registru special) sau, cum ar fi mai pertinent, dacă aceste măsuri trebuie armonizate în vederea menținerii unui sistem de alertă care să permită informarea pieței cu suficient timp înainte pentru a se lua măsurile eficiente înainte să apară daune.

5.9.1

Obligația de a informa consumatorii trebuie să privească, exclusiv, aspectele legate de utilizarea și natura produselor și să nu acopere așa-numita documentație tehnică, care poate conține date legate de secrete de fabricație și alte informații confidențiale ale producătorilor, care trebuie puse la dispoziția autorităților; pentru aceasta trebuie stabilite norme comune clare, care nu figurează în propunere.

5.9.2

Întrucât din text pare a se desprinde faptul că producătorul este ținut răspunzător pentru daunele pe care le poate provoca un produs care nu este sigur, ar fi mai corect să se stabilească că conținutul acestei documentații are o valabilitate de zece ani. Pentru clarificarea formulării articolului 8 alineatul (6) ar trebui înlocuită sintagma „producătorii se asigură” cu „producătorii sunt responsabili”, care este mai coerentă cu obligația care le revine. Același lucru ar trebui să fie valabil mutatis mutandis și pentru importatori și responsabilitatea acestora, precum și pentru obligația de a păstra documentația tehnică timp de zece ani, la fel ca și restul agenților economici.

5.9.3

Pentru ca consumatorii să-și poată exercita fără obstacole dreptul la informații privind un anumit produs, ar fi de dorit ca, la articolul 8 alineatul (7), care impune producătorilor obligația de a indica un singur punct de contact la care pot fi contactați, acest mediu să nu fie costisitor pentru consumator, astfel încât să se înțeleagă că există o penalizare implicită a persoanelor care-l utilizează.