18.5.2010

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 128/48

---

Avizul Comitetului Economic şi Social European pe tema „Universităţi pentru Europa”

(aviz din proprie iniţiativă)

(2010/C 128/09)

Raportor general: dl Joost Van IERSEL

La 5 martie 2009, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Comitetul Economic şi Social European a hotărât să elaboreze un aviz din proprie iniţiativă pe tema

Universităţi pentru Europa.

Biroul a însărcinat Secţiunea pentru uniunea economică şi monetară şi coeziune economică şi socială (Observatorul Strategiei de la Lisabona) cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă.

Având în vedere caracterul urgent al lucrărilor, Comitetul Economic şi Social European l-a numit pe dl Joost Van Iersel raportor general în cadrul celei de-a 457-a sesiuni plenare din 4 şi 5 noiembrie 2009 (şedinţa din 4 noiembrie) şi a adoptat prezentul aviz cu 158 de voturi pentru, 8 voturi împotrivă şi 12 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1.   În opinia CESE, universităţile au un rol crucial în triunghiul cunoaşterii (educaţie, cercetare, inovare) şi ar trebui percepute ca elemente-cheie în dezvoltarea socio-economică durabilă a Europei. În sistemul universitar actual, care este departe de a fi optim, potenţialul ridicat al universităţilor este insuficient exploatat. Strategia de la Lisabona post-2010 ar trebui să includă îmbunătăţiri în acest sens.

1.2.   În urma conferinţei de la Bologna din 1999 şi a Strategiei de la Lisabona de mai târziu, s-a acordat din ce în ce mai multă prioritate universităţilor la nivelul UE. În ciuda noilor obiective stabilite de statele membre şi de universităţi, cadrele universitare şi societatea resimt o nelinişte crescândă faţă de fragmentarea învăţământului superior european şi faţă de ritmul reformelor necesare.

1.3.   CESE subliniază nevoia de reformare a universităţilor europene, deoarece evoluţiile internaţionale economice, tehnologice şi educaţionale, precum şi criza actuală reclamă o rentabilitate crescută, un mediu mai bun şi posibilităţi suplimentare pentru studenţi, conferenţiari şi cercetători.

1.4.   Ajustările necesare includ o mai mare autonomie şi responsabilizare a universităţilor în faţa societăţii cu privire la îndeplinirea misiunii lor publice, lărgirea modalităţilor de finanţare (adecvată), transparenţă şi deschidere crescute, parteneriate cu comunitatea de afaceri, promovarea (la nivel mondial) a excelenţei în predare şi cercetare, precum şi practici adecvate de gestionare a resurselor umane.

1.5.   CESE pune în evidenţă necesitatea existenţei unei metodologii europene pentru evaluarea performanţelor şi pentru colectarea de date comparabile. O evaluare europeană ar trebui să fie rezultatul unui studiu aprofundat efectuat de experţi independenţi şi ar trebui să meargă mult mai departe de „recunoaşterea meritelor” şi de unidimensionala „listă de la Shanghai”, incluzând o gamă largă de indicatori multidimensionali (1).

1.6.   Pe lângă faptul că ar oferi o bază largă care ar facilita dezvoltarea multidisciplinară, standardele de educaţie şi cercetare actualizate şi comparabile ar trebui să stimuleze diversitatea şi specializarea în cadrul universităţilor, înlocuind astfel omogenitatea şi similaritatea.

1.7.   CESE susţine o integrare coerentă a universităţilor în Strategia de la Lisabona revizuită, în cadrul Spaţiului european al învăţământului superior (SEIS) şi al Spaţiului european de cercetare (SEC) (2).

1.8.   Studenţilor şi oamenilor de ştiinţă ar trebui să li se ofere mai multe posibilităţi de realizare a unor cariere interdisciplinare în Europa. Aceasta implică, printre altele, practica recrutării deschise şi o cartă a cercetătorilor, în directă legătură cu introducerea „celei de-a cincea libertăţi”, şi anume libera circulaţie a cunoaşterii, menţinându-se totodată diversitatea abordărilor şi concurenţa, pentru a se atinge cele mai bune rezultate.

1.9.   Ar trebui elaborată o abordare europeană deschisă în ceea ce priveşte cadrele universitare, cercetătorii, studenţii şi universităţile de prim plan din ţările terţe.

1.10.   CESE susţine platformele educaţionale consultative de la nivel comunitar şi naţional, care să includă reprezentanţi ai societăţii civile. Atât centrele de excelenţă internaţionale, cât şi cele regionale ar trebui să se implice în propria lor societate şi în regiunile înconjurătoare. Aceasta ar putea, de asemenea, să contribuie la dezvoltarea spiritului antreprenorial în universităţi şi să sprijine grupurile economice şi de cunoaştere.

1.11.   Rolul şi poziţia independente ale universităţilor, aşa cum a fost cazul cu multă vreme în urmă, le va încuraja şi consolida ca motoare intelectuale ale Europei. Abordările europene privind educaţia şi predarea la nivel universitar, ştiinţa şi cercetarea de vârf nu ar trebui să se limiteze la lărgirea şi aprofundarea cercetării şi dezvoltării, a inovării şi a predării europene. Acestea ar trebui extinse şi către alte competenţe şi discipline, cum ar fi cercetarea şi practica medicală, ştiinţele socio-economice şi ştiinţele umaniste.

1.12.   Comisia ar trebui să sprijine în continuare acest proces şi să joace un rol vizibil şi activ în cadrul acestuia.

1.13.   CESE nu consideră că relaţia strânsă dintre universităţi şi UE reprezintă o chestiune de ordin tehnic. De asemenea, aceasta nu ar trebui să se limiteze exclusiv la sectorul economic, oricât de important ar fi acesta. Este în joc un scop care le transcende, şi anume importanţa de ansamblu a universităţilor pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii, pentru viaţa intelectuală, pentru societate şi pentru civilizaţie.

1.14.   Părinţii fondatori şi succesorii acestora au avut motivele lor să nu includă educaţia în Tratatul de la Roma, însă acum sunt alte timpuri. Suveranitatea naţională şi diversitatea trebuie să meargă în paralel cu recunoaşterea faptului că UE ca atare trebuie să fie un partener egal şi un competitor la scară mondială. Universităţile sunt parteneri esenţiali în acest scop.

1.15.   Cu alte cuvinte, universităţile ca instituţii ar trebui încurajate să evolueze de la un rol exterior la un rol interior în cadrul integrării europene. În acest sens, Consiliul ar trebui să exprime un punct de vedere clar şi orientat către viitor.

2.   Introducere

2.1.   De-a lungul istoriei, universităţile au jucat un rol proeminent în evoluţia societăţii europene. Acestea se situau chiar în centrul vieţii intelectuale şi au reprezentat, din multe puncte de vedere, motoare ale progresului.

2.2.   Deplasându-se liber pe continent între universităţile autonome, oamenii de ştiinţă şi cadrele universitare au exercitat o influenţă semnificativă asupra ideilor cu privire la o varietate de fenomene şi ştiinţe sociale. Aceştia au putut modela generaţii de cercuri intelectuale şi de personalităţi, care au fost decisive pentru formarea societăţii europene din punct de vedere politic, social şi economic.

2.3.   Când au început să apară statele naţionale, în secolul al XVIII-lea, universităţile au devenit în mare măsură instituţii de educaţie naţională, care serveau intereselor naţionale în domeniul ştiinţei şi al cercetării. Această evoluţie a devenit o tradiţie. În ciuda procesului de internaţionalizare, inclusiv în domeniul ştiinţific, în cadrul universităţilor învăţământul superior şi chiar ştiinţa şi tehnologia continuă să fie conduse, într-o anumită măsură, la nivel naţional.

2.4.   Imixtiunile politice au ajuns, în timp, la ordinea zilei. Sistemele de învăţământ actuale de orice nivel se bazează pe factorii de decizie politică de la nivel naţional şi sunt organizate de aceştia. Învăţământul superior a căpătat peste tot o amprentă naţională vizibilă. De asemenea, este caracterizat de multiple şi complicate disparităţi instituţionale naţionale, precum şi, adesea, de similitudini educaţionale.

2.5.   Cadrele instituţionale, dispoziţiile financiare, guvernanţa, gradul de autonomie, precum şi numirea şi evoluţia carierei profesorilor şi cercetătorilor sunt tot atâtea elemente importante în peisajul european diversificat.

2.6.   Ştiinţa neavând frontiere, cadrele universitare şi cercetătorii au devenit ei înşişi parte din reţelele europene şi mondiale. În consecinţă, programele de cercetare tind să se internaţionalizeze şi ele, deşi într-o măsură redusă. Cu o excepţie notabilă, totuşi: considerăm că învăţământul superior privat, în special şcolile de afaceri, este mai internaţional prin definiţie, atât ca anvergură, cât şi ca abordare.

2.7.   Tratatul de la Roma şi tratatele ulterioare nu conţin un capitol dedicat educaţiei. La momentul respectiv nu a fost constatată legătura dintre integrarea economică şi educaţie. Educaţia a rămas la nivel naţional, supusă în întregime principiului subsidiarităţii. Orice decizie privind educaţia la nivel european are loc într-un cadru interguvernamental.

2.8.   Cu toate acestea, treptat, unele segmente ale sectorului educaţiei nu au mai putut fi văzute ca independente de procesul integrării. Puternic susţinut de partenerii sociali, acest proces a început cu acele aspecte ale educaţiei care erau în modul cel mai direct legate de economie şi de piaţa forţei de muncă, adică îmbunătăţirea competenţelor şi formarea profesională.

2.9.   Începând cu anul 1986, programul de schimb de studenţi Erasmus a contribuit la internaţionalizarea programelor de studiu la nivel universitar. În 2009, acesta a fost extins sub numele de Erasmus Mundus. Merită menţionate programe speciale, cum sunt Comett, un program de schimb între universităţi şi întreprinderi în domeniul tehnologiei, Marie Curie, un program de schimb pentru cercetători, şi Socrates, centrat pe învăţarea pe tot parcursul vieţii.

2.10.   Un semnificativ pas înainte a fost făcut în 1999, când miniştrii educaţiei din 29 de ţări au adoptat Declaraţia de la Bologna.

2.11.   În prezent, la Procesul de la Bologna participă 46 de ţări de pe întregul continent european. Obiectivul global este crearea unui Spaţiu european al învăţământului superior. Pe parcursul ultimului deceniu, numărul temelor aflate în discuţie a crescut substanţial (3). Priorităţile Procesului de la Bologna sunt: introducerea sistemului de trei cicluri de studii (licenţă/masterat/doctorat), acordându-se o atenţie sporită studiilor de doctorat şi cercetării, asigurarea calităţii, recunoaşterea calificărilor şi a diplomelor, perioadele de studiu, Sistemul european de credite transferabile (ECTS), învăţarea pe tot parcursul vieţii, dimensiunea socială a învăţământului superior, mobilitatea studenţilor şi a personalului, precum şi explorarea dimensiunii externe a SEIS.

2.12.   Strategia de la Lisabona pune un accent puternic pe legătura dintre cunoaştere şi competitivitate. Aceasta a funcţionat ca un catalizator, contribuind la deplasarea universităţilor de la margine spre centrul gândirii comunitare. Numărul din ce în ce mai mare de proiecte de cercetare şi inovare, iniţiate de Comisie, a avut ca efect o mai largă cooperare internaţională în Europa.

2.13.   Din aceleaşi motive, în mai multe comunicări, Comisia a stabilit agenda dezbaterilor privind reforma şi modernizarea universităţilor (4).

2.14.   Reformele universităţilor avansează în ritmuri diferite în ţările Europei.

2.15.   În 2005, Strategia de la Lisabona reînnoită a dat naştere unor noi iniţiative de mobilizare a universităţilor. Deciziile Consiliului de a crea Consiliul European pentru Cercetare (CEC, 2007) şi Institutul European pentru Tehnologie şi Inovare (IET, 2008) sunt cele mai importante. În acelaşi spirit este şi Cartea verde intitulată „Spaţiul european de cercetare: perspective noi” (5).

2.16.   Un caz special din acest punct de vedere îl reprezintă Carta europeană şi Codul de conduită pentru mobilitatea şi piaţa liberă a cercetătorilor din 2005 (6). Carta şi codul au fost semnate de 800 de instituţii de învăţământ superior. Aplicarea arată, totuşi, că multe instituţii nu aplică acordul. Uneori prevalează tradiţiile specifice care funcţionează bine.

2.17.   În prezent, Comisia lucrează la elaborarea unei etichete europene, menite să încurajeze aplicarea cartei şi a codului, care ar trebui să respecte o anumită diversitate a abordărilor.

2.18.   O implicare eficientă a universităţilor europene în integrarea europeană este un proces de durată. Cadrele universitare, oamenii de ştiinţă şi studenţii iau parte din ce în ce mai mult la dinamica internaţională, însă universităţile ca instituţii rămân adesea imobilizate de tradiţii şi de dispoziţii naţionale. Evoluţia este, de asemenea, încetinită de faptul că „educaţia” ca atare nu este încă o temă inclusă în Tratatul european.

2.19.   Reţelele mondiale ale cadrelor universitare şi ale cercetătorilor se extind datorită interacţiunii dintre universităţi, institutele de cercetare şi companiile multinaţionale. Acest curent se reflectă în programele comunitare.

2.20.   Prezentul aviz se concentrează pe noi curente şi condiţii-cadru menite să implice universităţile în integrarea europeană într-un mod mai eficace şi mai vizibil. Universităţile, dată fiind vocaţia lor istorică îndelungată, ar trebui nu numai să fie stimulate de Agenda de la Lisabona, ci şi să devină ele înseşi catalizatori importanţi ai procesului.

3.   Observaţii generale

3.1.   În ultimele decenii, iniţiativele şi programele destinate internaţionalizării învăţământului superior în Europa s-au intensificat.

3.2.   În viziunea CESE, având în vedere noii stimuli, universităţile ar trebui să participe în mod vizibil la noul ciclu al Strategiei de la Lisabona.

3.3.   Analizele internaţionale afirmă la unison că, având în vedere rapiditatea dezvoltării tehnologice şi a inovaţiei, precum şi concurenţa crescută, mediul academic european în ansamblu este insuficient pregătit să îşi joace rolul şi chiar tinde, în termeni relativi, să piardă teren (7).

3.4.   Scopul trebuie să fie dezvoltarea optimă a talentelor şi accesul egal – inclusiv tranziţia de la un nivel de învăţământ (superior) la altul şi învăţarea pe tot parcursul vieţii – în întreaga Europă, evitându-se orice tip de discriminare. O problemă aparte o constituie numărul de studenţi care îşi abandonează studiile. Ar trebui elaborate metode mai eficiente de asistenţă. Misiunile publice obişnuite ale universităţilor din Europa trebuie menţinute şi nu reprezintă un impediment pentru garantarea calităţii şi excelenţei (8).

În pofida tuturor variaţiilor care pot implica diferenţe notabile în calitatea rezultatelor academice, ar trebui examinate caracteristicile comune în Europa. În cadrul prezentului aviz, merită puse în evidenţă următoarele aspecte:

3.5.1.   Gradul de autonomie. Imaginea de ansamblu este extraordinar de complexă. Cu toate că există tendinţa de a se acorda din ce în ce mai multă autonomie universităţilor, în medie, interferenţa autorităţilor publice rămâne dominantă (9). Insuficienţa autonomiei şi responsabilităţii tinde să confirme perspectivele tradiţionale şi reglementarea excesivă. Structura publică, sprijinită prin implicarea autorităţilor publice, nu ar trebui să întârzie autonomia (10). Printre obiective ar trebui să se numere o mai bună pregătire a studenţilor pentru piaţa forţei de muncă şi o atitudine mai eficientă faţă de cercetare şi inovare.

3.5.2.   Modalitatea de finanţare. Şi aici, imaginea de ansamblu este foarte diversă, dar, în general, finanţarea din fonduri publice este decisivă (11). Aceasta face ca învăţământul superior şi cercetarea în general să depindă în mare măsură de priorităţile politice, printre multe altele, ceea ce duce adesea la subfinanţare. În plus, sunt prea puţine stimulente pentru diversificarea surselor de finanţare, cum ar fi finanţarea acordată de fundaţii şi întreprinderi şi introducerea de taxe de studii, cu acordarea de burse şi împrumuturi (12).

3.5.3.   Lipsa transparenţei. Din cauza lipsei de date comparabile cu privire la universităţi, studenţii şi cercetătorii nu pot identifica nici competenţele, nici cursurile de interes din Europa. Este esenţial să se stabilească o metodologie europeană de clasificare, ca instrument pentru garantarea transparenţei. Aceasta ar încuraja împărtăşirea cunoştinţelor şi colaborarea în cadrul programelor educaţionale şi de cercetare disponibile din Europa, precum şi informarea adecvată şi calitatea. De asemenea, aceasta poate stimula mobilitatea în general, atât a studenţilor, cât şi a cercetătorilor.

3.6.   Având în vedere că educaţia şi învăţământul superior sunt în mod exclusiv o responsabilitate naţională, universităţile nu sunt neapărat încurajate să adopte o atitudine care să favorizeze depăşirea propriilor orizonturi şi a graniţelor naţionale. Rezultatul este o structură fragmentară a instituţiilor de învăţământ superior, care, în anumite cazuri, este mai mult sau mai puţin închisă la dinamica universului exterior.

3.7.   Mai mult, fragmentarea este menţinută de cerinţele de calitate diferite - inclusiv în aplicarea modelului „licenţă/masterat” -, de condiţiile de muncă nu foarte atrăgătoare, precum şi de dispoziţiile financiare adesea puţin avantajoase, care blochează deschiderea, valorile academice împărtăşite şi mobilitatea transfrontalieră, cu excepţia celor de la vârf.

3.8.   Autonomia limitată tinde să genereze similaritate şi omogenitate între universităţi. Aceasta promovează în unele ţări cursuri universitare şi facilităţi de cercetare „generale” mai degrabă decât eterogenitate şi specializare.

3.9.   Programele de cercetare şi inovare, frecvent definite de platformele naţionale de inovare, sunt în principal organizate la nivel naţional şi nu sunt integrate, de obicei, în perspective mai largi. Suprapunerile, programele şi agendele variate confirmă fragmentarea şi, în consecinţă, împiedică specializarea.

3.10.   Toate acestea nu creează un teren fertil pentru atragerea de cercetători şi cadre universitare de prestigiu din străinătate, nici din statele membre, nici din restul lumii. Mai mult, exodul creierelor către SUA este o preocupare constantă. Între timp, chinezii îşi promovează propriile universităţi de vârf extrem de specializate, iar India va face şi ea acelaşi lucru.

3.11.   Câteva grupuri de universităţi europene coordonează din ce în ce mai mult opiniile cu privire la nevoia de condiţii mai bune pentru cercetare şi dezvoltare şi de capacităţi potenţiale de cunoaştere şi inovare (13). Programele comune de cercetare reprezintă un instrument promiţător de cooperare şi de combatere a fragmentării (14).

3.12.   Declaraţia de la Bologna din 1999, care vizează crearea unui Spaţiu european al învăţământului superior până în 2010, făcându-l mai competitiv prin intermediul reformelor, a fost urmată în 2006 de un nou apel al Comisiei (15). Comisia conchide, pe bună dreptate, că „acest sector vital al economiei şi al societăţii necesită restructurare şi modernizare în profunzime, dacă Europa nu doreşte să piardă competiţia globală în domeniul educaţiei, cercetării şi inovării” (16).

3.13.   Au loc ajustări, dar cu o viteză prea redusă. Mai mult, politicile naţionale de reglementare a universităţilor diferă considerabil de la un stat membru la altul.

3.14.   Discuţiile actuale din cercurile academice demonstrează, în mod dezamăgitor, că şi ritmul progresului către spaţiul european este prea ezitant.

3.15.   Costul non-Europei poate fi uriaş. În concluzia acestor observaţii, CESE susţine că noul ciclu al Strategiei de la Lisabona 2010 ar trebui să includă modernizarea şi cooperarea dintre universităţi, o mai bună coordonare la nivel european şi o transparenţă reală prin clasificări.

4.   Nevoia de noi perspective

4.1.   Strategia de la Lisabona încearcă să stabilească un echilibru între convergenţă şi coordonare la nivelul UE şi menţinerea competenţelor naţionale prin definirea de obiective comune şi promovarea de programe şi politici comparabile în Europa. În opinia CESE, universităţile, în calitatea lor de actori-cheie în domeniile educaţiei, cercetării şi inovării, ar trebui să primească un rol bine definit în cadrul Agendei de la Lisabona.

4.2.   În prezent este necesar să se pună din ce în ce mai mult accentul pe educaţie şi inovare în sensul cel mai larg, care ar trebui să deschidă noi posibilităţi şi căi de acţiune. Programele de cercetare şi dezvoltare şi de tehnologie aplicată aflate în curs, precum şi mobilitatea (17) sporită a studenţilor şi cadrelor universitare ar trebui garantate în Europa.

4.3.   În acest context, CESE subliniază că, în vederea sporirii transparenţei, este urgent necesar să se colecteze date comparabile (18) şi să se elaboreze o metodologie europeană fiabilă pentru evaluarea şi compararea performanţelor universităţilor pe diverse planuri, cum ar fi educaţia, cercetarea şi inovarea. Trebuie să se înţeleagă că, pentru obţinerea eterogenităţii, specializării şi diversităţii dorite, aceste date nu pot fi colectate într-un mod simplu. Aplicarea unor metode diverse poate îmbunătăţi metodologia şi elaborarea de criterii. Se recomandă cooperarea cu OCDE.

4.4.   Programele menţionate în capitolul 2 reprezintă un aport substanţial la schimburile transfrontaliere. Crearea unui Consiliu European pentru Cercetare (CEC) reprezintă un pas înainte semnificativ. CEC, ca motor al proiectelor de cercetare, trebuie să susţină internaţionalizarea universităţilor. Finanţarea cercetării şi realizarea de activităţi de cercetare trebuie să rămână strict separate.

4.5.   CEC implică o mai mare mobilitate transfrontalieră a cercetătorilor, prin introducerea aşa-numitei „celei de-a cincea libertăţi”, strâns legate de Carta cercetătorilor şi de Codul de recrutare a acestora (19). În vederea obţinerii rezultatelor dorite, sunt extrem de necesare atât facilităţi adecvate în cadrul universităţilor, cât şi condiţii-cadru administrative şi fiscale mai bune.

4.6.   Crearea Institutului European pentru Tehnologie (IET) reprezintă un alt pas important. IET trebuie să sprijine legăturile şi alianţele. În paralel, ar trebui stabilită o mai bună coordonare a programelor academice. Noua propunere a Comisiei de creare a unui forum universităţi-întreprinderi reprezintă un important pas următor.

4.7.   La ora actuală, universităţile şi institutele de cercetare nu sunt abordate ca atare în cele cinci iniţiative de parteneriat propuse de Consiliu pentru dezvoltarea Spaţiului european de cercetare (SEC). De fapt, dintre cele şase axe propuse în Cartea verde pentru dezvoltarea SEC (20) toţi actorii, mai puţin universităţile (şi, în general, instituţiile de cercetare) sunt luaţi în considerare pentru a aprofunda cooperarea. Această abordare nu corespunde opiniei CESE cu privire la rolul universităţilor în cadrul Strategiei de la Lisabona (21).

4.8.   În acelaşi sens, ar trebui îmbunătăţite condiţiile pentru facilităţile de cercetare de anvergură (CERN) în Europa şi pentru alte centre comune de cercetare care să reunească grupuri de universităţi. Infrastructura extinsă presupune o masă critică şi mulţi cercetători dedicaţi care să poată atrage resurse financiare suplimentare.

4.9.   În opinia CESE, criza actuală trebuie să reprezinte un nou punct de plecare cu perspective coerente şi durabile de menţinere a Europei ca partener şi competitor valoros în domeniul ştiinţei şi al tehnologiei.

5.   Răspunsuri la un context dinamic

5.1.   Angajamentul statelor membre şi al universităţilor

5.1.1.   Cei trei piloni, educaţie, ştiinţă şi inovare, necesită angajamentul ferm al statelor membre. În al doilea rând, aceştia necesită participarea universităţilor în sine. În final, aceştia trebuie să presupună participarea sectorului privat. Cele mai bune rezultate vor fi obţinute printr-un proces flexibil de sus în jos şi de jos în sus, desfăşurat între numeroase părţi interesate.

5.1.2.   Trebuie avut în vedere că reţelele globale, dinamica tehnologiei şi cercetării, specializarea cu obiective precise şi talentul care beneficiază de libertate de mişcare creează un nou câmp de acţiune pentru universităţile (naţionale), permiţându-le să se îndrepte către noi orizonturi (22).

5.1.3.   Acest fapt nu îşi propune să submineze diversitatea culturală, ci dimpotrivă. Diversitatea naţională şi regională reprezintă un atu pentru Europa. Este clar, totuşi, că diversitatea peisajului şi ramificaţiile sale vor fi mai bine slujite de o strategie cuprinzătoare de analize comune şi obiective agreate pentru a deschide barierele încă existente şi pentru a promova calitatea şi, nu în ultimul rând, specializarea.

5.1.4.   Înainte de toate, o orientare şi o concepţie comune sunt necesare la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, care să includă valori academice comune, deschidere culturală şi academică, birocraţie administrativă redusă, canale transfrontaliere, transparenţa calificărilor profesionale şi a rezultatelor, proiecte tehnologice transfrontaliere, mobilitate transfrontalieră. Toate acestea pot fi realizate păstrându-se diversitatea culturală.

5.1.5.   Nivelul crescut de autonomie şi autoguvernare, o finanţare mai flexibilă şi mai sigură, precum şi transparenţa vor duce la noi iniţiative de modernizare din partea universităţilor. Acestea vor conduce la un proces de jos în sus pentru standarde mai bune, calitate superioară şi specializare.

5.1.6.   Demografia Europei ar trebui să reprezinte un stimul puternic pentru a adapta sistemul de învăţământ superior atât la nevoile studenţilor europeni, cât şi la cele ale persoanelor talentate din ţări terţe. În lipsa unor ajustări, se prevăd deficite importante în viitor. Europa are nevoie de un procent mai mare de persoane cu nivel înalt de calificare, pentru a stimula productivitatea prin cercetare, diseminarea cunoştinţelor şi capacitate de inovare.

5.1.7.   Trebuie reţinut faptul că până şi Statele Unite sunt în măsură să îşi menţină poziţia de lider în anumite domenii numai datorită atractivităţii pe care o prezintă universităţile sale pentru persoanele din afară.

5.2.   Condiţii de concurenţă transparente şi evaluarea calităţii

5.2.1.   Societatea bazată pe cunoaştere definită de Strategia de la Lisabona necesită un grad sporit de interdisciplinaritate şi de cercetare şi educaţie intersectorială pentru a înlocui monodisciplinaritatea.

5.2.2.   Încurajarea concurenţei transparente dintre universităţi, în loc să creeze uniformitate, va răspunde nevoii de diferenţiere şi specializare. Aceasta din urmă va atrage cofinanţări din partea sectorului privat, acolo unde se doreşte (23).

5.2.3.   În acest context, CESE salută cu căldură iniţiativa recentă a Comisiei de a elabora o metodologie europeană pentru evaluarea performanţelor universităţilor.

5.2.4.   Clasamentul european ar trebui să fie rezultatul unei evaluări aprofundate, efectuate de experţi selectaţi, şi ar trebui să cuprindă, pe lângă „recunoaşterea meritelor”, şi calitatea educaţiei şi a predării, cercetarea, inovarea, conexiunile, inventarul specializărilor, competenţele interdisciplinare, legăturile instituţionale dintre universităţi şi institutele de cercetare independente (24), precum şi serviciile logistice pentru studenţi. Este nevoie de metode de evaluare europene multidimensionale pentru a evalua rezultatele universităţilor.

5.2.5.   „Inventarierea” va stimula probabil mobilitatea transfrontalieră orientată a studenţilor, lectorilor, profesorilor şi cercetătorilor. Aceasta va răspunde tendinţei studenţilor de a căuta cele mai bune cursuri în domeniul lor specific şi va încuraja potenţialele talente.

5.2.6.   „Inventarierea” va contribui, de asemenea, la îmbunătăţirea cercetării de nivel mediu prin crearea de noi reţele şi printr-o atitudine de colaborare şi concurenţă în întreaga Europă. Aceste reţele şi noi alianţe între poli de excelenţă vor da naştere unei serii de interconexiuni de elită, inclusiv în materie de cercetare interdisciplinară transfrontalieră, şi vor deschide calea către noi soluţii.

5.3.   Influenţele externe şi interconexiunile

5.3.1.   În circumstanţele actuale, cheltuielile publice sunt supuse, peste tot, unei mari presiuni. CESE insistă asupra necesităţii de a se menţine la acelaşi nivel bugetele destinate educaţiei şi universităţilor, pentru a se sprijini infrastructura de cunoştinţe şi programele de reformă aflate în desfăşurare.

5.3.2.   Dinamica actuală a cercetării şi tehnologiei subliniază nevoia de modernizare şi de noi soluţii. În afară de ajustările necesare ale universităţilor în sine, trebuie încurajate parteneriatele public-public şi public-privat. Finanţarea privată ar putea accelera tendinţa către o cercetare axată pe rezolvarea de probleme, metodă care are din ce în ce mai mult succes în SUA.

5.3.3.   O coordonare europeană a programelor naţionale de inovare la care iau parte universităţile poate fi benefică şi productivă. Deocamdată, aceste programe, adesea definite de platformele naţionale de inovare, se bazează în principal pe specialităţile naţionale şi se concentrează asupra priorităţilor naţionale. În consecinţă, acestea ţin prea puţin seama de agenda mai largă europeană sau de calendarul european şi nu privesc suprapunerile sau efectele acestora în context european.

Mai mult, în unele cazuri specifice, abordările transnaţionale şi paneuropene sunt foarte bine-venite.

5.3.4.   Iniţiativele tehnologice comune, proiecte public-privat definite şi cofinanţate la nivel european pot aduce, cu siguranţă, un sprijin în acest sens.

5.3.5.   Un program naţional reuşit din acest punct de vedere, care poate reprezenta un exemplu util pentru aplicaţiile europene şi îmbunătăţirea realizărilor ştiinţifice din întreaga Europă, îl reprezintă Iniţiativa germană pentru excelenţă din 2005 (25).

5.3.6.   O agendă de la Lisabona pentru universităţi va creşte competitivitatea în învăţământul superior la scară mai largă şi va stimula excelenţa, în plus faţă de programele europene existente şi stimulentele acestora.

5.3.7.   În opinia CESE, introducerea platformelor educaţionale consultative la nivel european (26) – prin analogie cu platformele tehnologice – poate fi utilă pentru discutarea programelor de învăţământ şi a agendei educaţiei în Europa, cum sunt nevoile pieţei forţei de muncă din Europa, competenţele dorite, acreditarea, chestiunile practice legate de învăţământul pe tot parcursul vieţii, calificările şi profilurile profesionale, metodele moderne de educaţie ş.a.m.d.

5.3.8.   Aceste platforme consultative ar trebui să fie extinse de la cercurile academice la actorii care nu aparţin statului - partenerii sociali şi societatea civilă.

5.4.   Facilitarea mobilităţii

5.4.1.   Europa ca entitate este o realitate pentru tinerele generaţii. Informaţiile credibile şi transparente la nivel european privind cele mai bune cursuri din fiecare domeniu şi specializările universităţilor şi ale facultăţilor vor veni în întâmpinarea aşteptărilor multor tineri şi vor realiza obiectivul schimburilor transfrontaliere. Studenţilor şi cadrelor universitare ar trebui să li se ofere posibilităţi suplimentare de a urma o carieră interdisciplinară în Europa. Sporirea mobilităţii cercetătorilor, inclusiv între instituţiile publice şi sectorul privat, va fi benefică.

5.4.2.   Trebuie examinate la nivel european obstacolele din calea specializării, care reprezintă un teren fertil pentru schimburile de cercetători tineri şi talentaţi. Prin sensibilizare şi prin crearea de centre de cercetare şi excelenţă educaţională se încurajează condiţiile constructive de concurenţă între universităţile europene.

5.4.3.   Ar fi recomandabilă o abordare orientată spre viitor în întreaga Europă privind cercetătorii şi studenţii din ţări terţe. Unele ţări au început deja să se îndrepte în această direcţie (27).

5.4.4.   Contractele de muncă diferite nu reprezintă în sine o problemă. Condiţiile secundare de muncă diferite, însă, pot reprezenta un obstacol, de exemplu prevederile naţionale speciale privind sistemele de securitate socială. Se recomandă cu căldură examinarea perspectivelor actuale ale unui fond de pensii paneuropean pentru cercetători. Ar trebui încurajate principiile subliniate în Comunicarea Comisiei privind un parteneriat european pentru cercetători (28).

5.4.5.   Un alt aspect care trebuie luat în discuţie este bugetul alocat programelor şi proiectelor. Cum termenii de referinţă şi procedurile administrative diferă de la o ţară la alta, acestea trebuie examinate pentru a facilita internaţionalizarea.

5.4.6.   Facilitarea mobilităţii, la rândul său, va creşte atractivitatea centrelor şi grupurilor de cercetare din Europa, atât a celor noi, cât şi a celor existente. Acestea vor promova activităţi interdisciplinare şi vor consolida legăturile dintre ştiinţă şi sectorul privat, care sunt extrem de necesare, aşa cum evidenţiază Comisia.

5.5.   Dimensiunea regională

5.5.1.   De regulă, grupurile economice, care interconectează universităţile, centrele de cercetare şi sectorul privat, reprezintă puternice vârfuri de lance la nivel regional. Aceste grupuri pot fi, de asemenea, foarte utile pentru stimularea unei mai bune dezvoltări regionale. Regiunile şi universităţile ar trebui încurajate să coopereze mai eficient.

5.5.2.   Experienţa practică demonstrează că o extindere a polilor de excelenţă cu cercetare şi predare de vârf aprofundează cooperarea cu întreprinderile în regiuni şi în zonele metropolitane (29). Procesul de integrare mai vizibilă a universităţilor şi a specialităţilor acestora în mediul lor natural va fi benefic pentru creşterea economică şi crearea de locuri de muncă în marile zone urbanizate.

5.5.3.   Specializarea şi diversitatea creează căi diferite către excelenţă. Unele universităţi concurează şi colaborează la nivel mondial, altele sunt centre regionale de excelenţă.

5.5.4.   Toate universităţile trebuie încurajate să se angajeze în viaţa comunităţilor din jur. În plus faţă de misiunile lor de bază, educaţia şi predarea, este nevoie să se dezvolte mai mult activităţi cum ar fi: împărtăşirea cunoştinţelor şi a inovaţiei cu societatea, angajarea în comunitate, învăţarea pe tot parcursul vieţii şi relevanţa pentru dezvoltarea regională şi locală.

---

(1)  Pentru o listă cuprinzătoare a indicatorilor care ar trebui incluşi, a se vedea punctul 5.2.4 de mai jos.

(2)  A se vedea şi Avizul CESE pe tema „Drumul către o societate europeană bazată pe cunoaştere”, JO C 65, 17.3.2006, pag. 94, în care se face o pledoarie pentru „un Spaţiu european comun al cunoaşterii, bazat pe intensificarea cooperării în domeniile învăţământului, inovării şi cercetării”.

(3)  Structurile şi tradiţiile academice divergente au dat naştere unei ample dezbateri cu privire la Procesul de la Bologna şi punerea sa în aplicare. A se vedea, de exemplu, în cazul Germaniei, publicaţiile Deutscher Hochschulenverband.

(4)  Mobilizarea capitalului intelectual al Europei: să permitem universităţilor să contribuie din plin la Strategia de la Lisabona, COM(2005) 152 final. Reuşita proiectului de modernizare pentru universităţi: educaţie, cercetare şi inovare, COM(2006) 208 final. Un nou parteneriat pentru modernizarea universităţilor: forumul UE pentru dialogul universităţi-întreprinderi, COM(2009) 158 final.

(5)  Această Carte verde din aprilie 2007 tratează şase domenii de dezvoltare a SEC: cercetători, cooperare internaţională, programe de cercetare comune, infrastructuri de cercetare, transfer de cunoştinţe şi proprietate intelectuală. A se vedea, de asemenea, observaţiile JO C 44, 16.2.2008, p. 1.

(6)  Recomandarea Comisiei din 11 martie 2005, adoptată de Consiliu.

(7)  A se vedea, printre altele, The future of European Universities, Renaissance or Decay („Viitorul universităţilor europene, renaştere sau decadenţă”) de Richard Lambert şi Nick Butler, Centrul pentru reformă europeană, iunie 2006, şi High Aspirations, Agenda for reforming Universities („Aspiraţii înalte: agenda pentru reforma universităţilor”), Breugel, august 2008. La pagina VII se afirmă că autorii „abordează tema învăţământului superior şi prezintă o agendă ambiţioasă, cu convingerea că modernizarea universităţilor reprezintă una dintre pârghiile esenţiale pentru creşterea Europei”. În acest context, CESE salută recenta Declaraţie de la Praga 2009 a Asociaţiei Universităţilor Europene, care identifică 10 factori de succes foarte importanţi pentru universităţile europene în următorul deceniu şi adresează un mesaj ferm liderilor politici.

(8)  În acest sens, merită subliniat faptul că Universitatea Berkeley, a treia în clasamentul universităţilor din SUA, este o instituţie publică.

(9)  Uneori apare chiar un regres. Un exemplu grăitor este Legea universităţilor, adoptată în Danemarca în 2003, care, prin sporirea influenţei politice, a redus considerabil autonomia cercetătorilor şi a universităţilor.

(10)  Pe lângă autonomie, trebuie să se acorde atenţie autoguvernării universităţilor.

(11)  Un efect secundar nedorit este faptul că numai un număr limitat de universităţi îşi calculează cu precizie costurile totale.

(12)  CESE face trimitere la afirmaţia Comisiei: se pot introduce taxe de studii, cu condiţia ca acestea să fie însoţite de burse şi împrumuturi care să garanteze accesul egal.

(13)  Liga Universităţilor Europene de Cercetare, Grupul Coimbra, Liga IDEA, RISE.

(14)  Acest tip de cooperare transfrontalieră va produce rezultate şi în cazul cercetării fundamentale, desfăşurate în cadrul proiectelor UE (de anvergură).

(15)  Comunicarea „Reuşita proiectului de modernizare pentru universităţi: educaţie, cercetare şi inovare”, mai 2006, COM(2006) 208 final. A se vedea şi Comunicarea „Mobilizarea creierelor europene: să permitem universităţilor să îşi aducă o contribuţie deplină la Strategia de la Lisabona”, aprilie 2005, COM(2005) 152 final.

(16)  COM(2006) 208 final, p. 11.

(17)  Referitor la importanţa mobilităţii studenţilor, a se vedea comunicatul Consiliului din aprilie 2009 cu privire la Procesul de la Bologna: până în 2020, cel puţin 20 % dintre studenţi ar trebui să efectueze studii sau stagii în străinătate.

(18)  Aceste date trebuie să includă diversele sisteme şi agenţii de finanţare/sponsorizare pentru cercetare şi dezvoltare, precum şi rolul cooperării cu organizaţii de cercetare şi întreprinderi industriale din afara universităţilor.

(19)  A se vedea nota 4.

(20)  A se vedea nota 2.

(21)  Pentru punctele de vedere ale statelor membre şi abordarea CESE, a se vedea Rezultatele consultării publice privind Cartea verde, aprilie 2008, p. 20 şi următoarele.

(22)  A se vedea, printre altele, Prof. H. Wissema The Third Generation Universities („Universităţile de a treia generaţie”), o descriere a provocărilor şi a posibilităţilor moderne pentru universităţi, ilustrată cu exemple, ca Universitatea din Cambridge şi cea din Louvain.

(23)  Exemplul SUA arată că transparenţa, diferenţierea şi specializarea fac ca orice cercetător sau om de ştiinţă din lume să ştie care universitate din SUA este cel mai bine dotată pentru fiecare domeniu în parte. Aceste condiţii de bază promovează, de asemenea, cofinanţarea din partea sectorului privat şi a fundaţiilor.

(24)  În unele ţări europene, în special în Franţa şi Germania, cea mai pare parte a cercetării se efectuează în instituţii de cercetare aflate în strânsă legătură cu universităţile. Acest tip de relaţii trebuie încurajat în continuare.

(25)  Iniţiativa pentru excelenţă, 2005, intenţionează să promoveze Germania ca loc atractiv pentru cercetare, făcând-o mai competitivă şi atrăgând atenţia asupra realizărilor excepţionale ale universităţilor germane şi ale comunităţii ştiinţifice germane. Iniţiativa sprijină cercetarea la nivel de vârf. Programul are o finanţare de 1.9 miliarde EUR pentru 2006-2011.

(26)  „Platformele educaţionale” au fost propuse în cadrul Forumului universităţi-întreprinderi, la 6 februarie 2009, de dl F.A. van Vught, fost preşedinte al consiliului Twente University. Este interesant de observat că legislaţia privind universităţile este redusă în Finlanda, în timp ce supravegherea tripartită are un impact notabil.

(27)  Un astfel de exemplu este Olanda, unde există aproximativ 10 000 de studenţi la doctorat, din care 30 % nu sunt olandezi.

(28)  Comunicarea Comisiei către Consiliu şi către Parlamentul european - Favorizarea carierelor şi a mobilităţii: un parteneriat european pentru cercetători, COM(2008) 317 final.

(29)  Printre multele exemple pot fi menţionate Cambridge, Eindhoven, Stuttgart şi regiunea Öresund. A se vedea, de asemenea, proiectele în desfăşurare şi publicaţiile OCDE cu privire la rolul învăţământului superior în dezvoltarea regiunilor şi oraşelor (http://www.oecd.org/document/16/0,3343,en_2649_35961291_34406608_1_1_1_1,00.html).

---