23.12.2009

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 317/126

---

Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Integrare regională pentru dezvoltarea ţărilor ACP”

COM(2008) 604 final

(2009/C 317/24)

Raportor: dl Gérard DANTIN

Coraportor: dl Luca JAHIER

La 1 octombrie 2008, în conformitate cu articolul 262 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Comisia Europeană a hotărât să consulte Comitetul Economic şi Social European cu privire la

Comunicarea Comisiei către Consiliu, Parlamentul European, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor „Integrare regională pentru dezvoltarea ţărilor ACP”

COM(2008) 604 final.

Secţiunea pentru relaţii externe, însărcinată cu pregătirea lucrărilor Comitetului pe această temă, şi-a adoptat avizul la 27 mai 2009. Raportor: dl Gérard DANTIN. Coraportor: dl Luca JAHIER.

În cea de-a 455-a sesiune plenară, care a avut loc la 15 şi 16 iulie 2009 (şedinţa din 16 iulie 2009), Comitetul Economic şi Social European a adoptat prezentul aviz cu 132 de voturi pentru şi 2 abţineri.

1.   Concluzii şi recomandări

1.1.   După cum a afirmat şi pe parcursul lucrărilor anterioare, Comitetul consideră că integrarea regională a ţărilor ACP este una dintre condiţiile fundamentale pentru dezvoltarea acestora. Dezvoltarea va contribui, la rândul său, la o mai bună integrare, creându-se astfel bazele unui cerc virtuos.

1.2.   Astfel, Comitetul apreciază analizele şi orientările din comunicarea supusă examinării şi speră ca, pe viitor, integrarea regională să fie unul dintre aspectele definitorii ale revizuirii din 2010 a Acordului de la Cotonou.

1.3.   Cu toate acestea, CESE regretă faptul că Comisia nu face o analiză a dificultăţilor întâmpinate anterior şi că nu defineşte mai clar priorităţile de punere în aplicare.

1.4.   Comitetul subliniază că un anumit număr de factori concură, în mod necesar, la evoluţia integrării regionale. La fiecare dintre aceştia, UE poate şi trebuie să-şi aducă o contribuţie importantă.

1.5.   Integrarea regională nu ar putea avansa fără o stabilitate sporită a statelor din zonă. Pacea şi securitatea trebuie să se numere printre priorităţile UE.

1.6.   Dezvoltarea statelor ACP este una dintre condiţiile integrării lor regionale, iar aceasta, la rândul ei, le va facilita dezvoltarea.

1.7.   Această dezvoltare depinde, în special, de:

—	reorientarea surselor de creştere, care să ducă la diversificarea economiei, a structurilor de producţie şi a sistemelor de servicii;

—	o dezvoltare rurală şi durabilă, care să garanteze siguranţa alimentară;

—	dezvoltarea sectorului privat, îndeosebi a IMM-urilor;

—

o bună guvernanţă, în sensul cel mai larg, mai ales cu privire la drepturile omului şi ale lucrătorilor, la statul de drept, la democraţie şi la lupta împotriva corupţiei. Referitor acest ultim punct, Comitetul îşi exprimă nedumerirea în legătură cu faptul că nu se vorbeşte nicăieri în comunicare despre corupţie şi doreşte ca în special alocarea sumei de 1,75 miliarde de euro din cel de-al zecelea FED, care reprezintă o contribuţie la dezvoltarea integrării, să fie condiţionată de trasabilitatea utilizării sale;

—	o participare efectivă a actorilor nestatali, potrivit afirmaţiilor din CARIFORUM-CE-APE. Din această perspectivă, vor trebui promovate, politic şi financiar, reţele sociale profesionale, la nivel regional.

1.8.   Comitetul speră să fie continuat sau iniţiat un proces de reflecţie asupra următoarelor aspecte:

—	utilitatea şi posibilitatea promovării unor cooperări regionale în care să se implice regiunile ultraperiferice ale UE şi regiunile ACP integrate care constituie cadrul lor geografic;

—	APE interimare încheiate cu un singur stat ar putea împiedica încheierea unor APE regionale şi găsirea unor soluţii în această privinţă;

—	şi negocierile APE la care participă alte grupuri decât cele deja constituite ar putea împiedica integrarea regională;

—	consecinţele pe care le-ar putea avea asupra integrării regionale, în special în Africa, natura şi diversitatea „puterilor” economice care s-au schimbat şi au crescut în ultimii ani;

—	consecinţele crizei financiare şi economice actuale.

2.   Introducere

2.1.   Afirmaţia că marea tendinţă a noului mileniu este concurenţa mondială pare a fi îndreptăţită. În faţa posibilităţilor şi a provocărilor pe care le lansează globalizarea, unul dintre elementele care pot constitui un răspuns pentru toate statele, de pe toate continentele, este integrarea regională a propriei economii cu cea a ţărilor vecine şi crearea de blocuri economice regionale mai importante şi mai competitive (ALENA, APEC, ASEAN, MERCOSUR, CARIFORUM etc.), cu scopul de a participa la schimburile internaţionale nu numai în calitate de stat, ci şi ca putere regională.

2.2.   Această evoluţie nu este nicăieri mai urgentă decât în ţările ACP, în special în Africa (1), unde efectele combinate ale mai multor factori (economie relativ slab dezvoltată, grad mare de sărăcie, termenii schimburilor comerciale, frontiere moştenite din perioada colonială, proasta administrare, conflicte adesea endemice, corupţie etc.) încă nu le-au permis să ocupe un loc semnificativ în schimburile internaţionale, în ciuda dimensiunii deloc neglijabile a pieţelor şi a potenţialului pe care îl posedă.

2.3.   Astfel, sprijinul acordat integrării regionale a constituit unul dintre elementele de bază ale politicii de cooperare a Uniunii Europene cu ţările ACP. Sprijinul acordat de Comunitatea Europeană politicii de integrare economică datează încă din 1969, de la Convenţia de la Yaoundé, când a fost definit conceptul de cooperare, alături de ajutorul pentru parteneriat. De atunci, prin intermediul diferitelor convenţii (Lomé, Cotonou), UE a urmărit cooperarea atât pe plan politic, cât şi pe plan tehnic şi financiar (2). În timp, această temă a fost dezvoltată şi extinsă, dincolo de ţările ACP, la ansamblul ţărilor în curs de dezvoltare (3). De asemenea, trebuie amintit faptul că, în cadrul reuniunii la nivel înalt UE-Africa, desfăşurate la 8 şi 9 decembrie 2007, la Lisabona, unul dintre cele opt planuri de acţiune adoptate are ca obiect „integrarea regională şi infrastructurile” (4).

2.4.   Comunicarea în dezbatere îşi propune să resitueze cadrul şi contextul integrării regionale, să facă bilanţul progreselor observate şi al provocărilor care trebuie înfruntate. Ea defineşte, de asemenea, obiectivele de urmărit şi propune o abordare de sprijin în vederea atingerii acestora.

2.5.   După prezentarea şi analiza pe scurt a acestei comunicări, prezentul aviz îşi propune să formuleze o serie de consideraţii şi de observaţii generale, particulare şi specifice cu privire la aceasta. În acest scop, avizul se va baza pe ansamblul lucrărilor deja elaborate de Comitet, atât pentru avizele precedente, cât şi în cadrul seminarelor regionale organizate de acesta, cu participarea societăţii civile organizate din diferite regiuni ACP sau în cadrul conferinţelor de la Bruxelles, la care s-au întrunit actorii nestatali din toate statele ACP.

3.   Conţinutul esenţial al Comunicării

3.1.   După descrierea succintă a „unui context în schimbare”, după evocarea acţiunii constante şi de lungă durată din partea Uniunii Europene, precum şi a anumitor iniţiative politice recente în favoarea integrării regionale a ţărilor ACP [programarea regională a celui de-al 10-lea Fond european de dezvoltare, negocierile intense ale acordurilor de parteneriat economic (APE) etc.], comunicarea îşi propune să facă bilanţul, să analizeze coerenţa acţiunii Uniunii Europene şi să traseze direcţiile de urmat, folosind instrumentele UE.

3.2.   Pentru aceasta, bilanţul acţiunii trecute şi perspectivele sunt prezentate în 4 capitole principale:

—	obiectivele principale ale integrării regionale;

—	realizările şi provocările pentru integrarea regională a ţărilor ACP;

—

dezvoltarea abordării sprijinului acordat de UE, structurat în jurul a 5 priorităţi: — consolidarea instituţiilor regionale; — crearea de pieţe regionale integrate; — sprijinirea dezvoltării întreprinderilor; — conectarea reţelelor regionale de infrastructură; — dezvoltarea unor politici regionale de dezvoltare durabilă;

—

exploatarea optimă a instrumentelor UE prin consolidarea dialogului politic atât la nivel global, cât şi regional şi naţional, sprijinind în acelaşi timp, sistematic, crearea sau dezvoltarea forumurilor regionale ale societăţii civile. Consolidarea acestui sprijin comunitar va duce la valorificarea celui de-al 10-lea FED.

4.   Observaţii generale

În cadrul lucrărilor sale, Comitetul Economic şi Social European a abordat în mai multe rânduri problema integrării economice regionale a ţărilor ACP.

4.1.1.   Astfel, în cadrul celor trei seminare regionale organizate de acesta (Yaoundé, în mai 2003, insulele Fiji, în octombrie 2004, şi Bamako, în februarie 2006), integrarea regională a constituit tema centrală, ducând la elaborarea a două avize.

4.1.2.   Această analiză s-a concretizat în cadrul Conferinţei ACP a actorilor nestatali, organizată la Bruxelles în iunie 2005. Actele acesteia dispun: „Adaptarea ţărilor ACP la deschiderea comercială implică o consolidare a integrării lor regionale. Trebuie accelerată edificarea unor veritabile pieţe comune în Africa, în Caraibe şi în zona Pacificului. Cu cât sunt mai bine organizate pe aceste baze, cu atât mai bine îşi pot apăra aceste ţări propriile interese economice şi sociale în faţa globalizării”.

4.1.3.   Mai recent, într-un aviz exploratoriu elaborat la solicitarea comisarului Michel, cu privire la „Strategia UE-Africa” (5), Comitetul preciza, în esenţă: „Dezvoltarea economică a Africii trece mai întâi şi înainte de toate prin aprofundarea pieţei sale interne, capabilă să dezvolte o creştere endogenă, care să permită stabilizarea şi poziţionarea continentului în economia mondială. Integrarea regională, dezvoltarea pieţei interne sunt punctele de sprijin, trambulinele care vor permite Africii să se deschidă în mod pozitiv spre comerţul mondial. Din acest punct de vedere, Comitetul regretă că nu au fost finalizate până în prezent negocierile regionale pentru acordurile de parteneriat economic, unul dintre obiectivele acestora fiind chiar integrarea economică.”

4.2.   Pe baza reflecţiilor sale şi a poziţiilor adoptate anterior, Comitetul Economic şi Social salută comunicarea supusă examinării, precum şi ansamblul de orientări pe care aceasta le conţine. Mai mult decât atât, el consideră că, datorită importanţei sale, integrarea regională trebuie să reprezinte unul dintre aspectele hotărâtoare în cadrul revizuirii din 2010 a Acordului de la Cotonou, atât cu privire la evaluarea în comun a partenerilor, cât şi cu privire la consolidarea şi relansarea mecanismului, care vor fi prioritare în anii următori.

4.3.   Cu toate acestea, Comitetul regretă că în comunicarea supusă examinării nu se prezintă într-un mod mai complet, dacă nu chiar exhaustiv, un inventar şi o analiză critică a dificultăţilor întâmpinate până în prezent care au constituit un obstacol pentru integrarea regională. Această analiză ar fi permis identificarea obstacolelor care trebuie evitate, contribuind astfel la o definire raţională a orientărilor de cooperare care trebuie propuse. De asemenea, Comitetul consideră că, în ciuda variaţiilor necesare în faza de aplicare, date fiind diferitele grade de dezvoltare a statelor, comunicarea ar fi fost mai lizibilă şi mai uşor de înţeles dacă ar fi fost stabilită mai clar o ierarhizare a priorităţilor.

4.4.   În cadrul observaţiilor generale şi specifice, Comitetul consideră util să sublinieze un număr de aspecte problematice. Acestea sunt, în câteva rânduri, abordate succint în Comunicare sau nu sunt abordate deloc. Comitetul consideră că importanţa majoră pe care acestea o au în aprofundarea integrării regionale justifică evidenţierea şi prezentarea lor drept chei de boltă, elemente esenţiale, indispensabile, ale acestei construcţii.

5.   Observaţii generale şi specifice

5.1.   Este unanim acceptat faptul că, la reuşita integrării regionale, contribuie un anumit număr de factori. Printre aceştia se numără angajamentul politic, pacea şi securitatea, statul de drept, democraţia, buna gestionare a afacerilor publice şi stabilitatea macroeconomică. De asemenea, pentru funcţionarea eficace a pieţelor, sunt necesare: un mediu economic favorabil, o deschidere către ţările terţe, instituţii suficient de puternice, care să aibă un mandat precis, resurse adecvate, sprijin politic, precum şi larga participare a sectorului privat şi a societăţii civile.

5.2.   Cu toate acestea, pentru ca realizarea integrării regionale să avanseze, mai ales prin fixarea ca obiective a conceptelor cuprinse în definiţia largă propusă de Acordul de la Cotonou (6), este indispensabilă acordarea unei priorităţi maxime aspectelor prezentate la punctele următoare, care contribuie la dezvoltarea ţărilor ACP, căci, dacă integrarea reprezintă o sursă de dezvoltare, nu este mai puţin adevărat că dezvoltarea favorizează integrarea. UE trebuie să depună toate eforturile pentru realizarea fiecăruia dintre aceste aspecte.

5.3.   Pacea şi securitatea – Dezvoltarea, în special în Africa, şi deci integrarea regională nu sunt posibile fără o mai mare stabilitate a ţărilor în cauză. Şi totuşi, o mare parte dintre aceste ţări sunt implicate în conflicte interminabile. În cursul ultimilor zece ani, în Guineea, Liberia şi în Sierra Leone, ţări care dispun de resurse naturale, în special diamant şi lemn, conflictele au cufundat regiunea într-o criză severă, care a generat un flux important de refugiaţi. Fără a mai vorbi de conflictul de la Darfur, care face ravagii în Sudan, de „războiul uitat” din nordul Ugandei, de masacrele din Kivu pe fondul coltanului şi al războiului etnic, care aduce aminte în parte de genocidul din Rwanda, de starea de nesiguranţă persistentă din estul şi nordul Republicii Centrafricane, de instabilitatea din Congo, din Mauritania, din Insulele Fiji, de „dificultăţile” întâmpinate recent de către Kenya sau Zimbabwe etc. Acestea reprezintă o piedică de netrecut în calea integrării regionale. Printre priorităţile Uniunii Europene, trebuie să se numere contribuţia la creşterea stabilităţii ţărilor şi la menţinerea păcii pentru a favoriza dezvoltarea, factor care, la rândul său, va putea duce la o integrare sporită.

5.4.   Mai întâi statele … – Dacă integrarea regională joacă un rol central în dezvoltarea ţărilor ACP, aceasta depinde mai întâi de dezvoltarea fiecărui stat (7), de gradul de complementaritate al nivelului economiei lor şi al tipului de politici pe care le aplică. Într-adevăr, zadarnic am încerca să integrăm ceva ce nu există. Integrarea regională a transporturilor, interconectarea infrastructurilor etc. nu se pot face decât în măsura în care aceste dotări există şi sunt dezvoltate în statele respective. Din acest punct de vedere, este esenţială calitatea elaborării conţinutului (participarea actorilor nestatali – ANE) şi a aplicării Programelor indicative naţionale şi, apoi, regionale. Responsabilitatea UE vizează în mod special „utilizarea” mijloacelor puse la dispoziţie de FED. De asemenea, în situaţiile în care se acordă sprijin integrării economice regionale a unor ţări cu structuri economice şi niveluri de dezvoltare foarte diferite, Comitetul sugerează să se acorde o atenţie specială problemei finanţării măsurilor de coeziune. În caz contrar, remediul poate fi mai dăunător decât răul iniţial.

5.5.   Corupţia – Este, practic, prezentă, în special în Africa, la toate nivelurile societăţii, reprezentând o piedică în calea dezvoltării economice (8). Prin urmare, aceasta reprezintă şi un obstacol în calea integrării regionale (9). Comitetul îşi exprimă surprinderea provocată de faptul că în comunicare nu se face nicio aluzie la corupţie ca atare, în vreme ce resorbţia acesteia este unul din obiectivele Uniunii Africane şi este pusă la loc de cinste în Acordul de la Cotonou [cf. articolul 30 litera (f)]. Fireşte, implicaţiile politice şi economice sunt majore, în special când este vorba despre ţările din Africa: diplomaţia trebuie să joace un rol important, dar lucrurile nu se pot opri în niciun caz aici. Într-adevăr, în calitate de donator, UE nu le poate impune partenerilor săi opţiunile sale cu privire la acţiunile de întreprins, însă îi revine obligaţia de a se asigura că utilizarea şi destinaţia fondurilor destinate cooperării sunt cele corecte, căci acestea reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin, decât banii cetăţenilor-contribuabili europeni. Comitetul speră aşadar ca suma de 1,75 miliarde de euro din cel de-al 10-lea FED, destinată dezvoltării integrării, să poată fi utilizată doar cu condiţia posibilităţii de a urmări modul în care a fost utilizată.

5.6.   Reorientarea surselor de creştere prin diversificarea economiei, a structurilor de producţie şi a sistemelor de servicii – Integrarea economică regională va fi facilitată de o piaţă diversificată şi în creştere. Acest lucru nu se va întâmpla numai ca urmare a exploatării resurselor naturale sau a producţiilor agricole tradiţionale şi de masă (trestie de zahăr, bumbac, banane, arahide, cacao etc.), ci va rezulta din dezvoltarea unei industrii de prelucrare, care să fabrice produse elaborate, cu mare valoare adăugată. Aceasta va fi în cele din urmă cel mai bun mijloc de evitare a deteriorării condiţiilor de schimb şi de participare pozitivă la dezvoltarea economiei regionale (8).

5.7.   Garantarea siguranţei alimentare, a dezvoltării rurale şi a dezvoltării durabile – Integrarea economică regională nu va fi posibilă dacă nu este garantată siguranţa alimentară în ansamblul statelor participante la această integrare (8). Astfel, agricultura, componentă esenţială a dezvoltării durabile, trebuie să constituie o prioritate strategică şi să tragă învăţăminte din criza alimentelor din anii 2007 şi 2008, precum şi din cea actuală, ca urmare a creşterii semnificative a preţurilor la produsele agricole şi la energie, în 2008. Dezvoltarea progresivă a agriculturii, care stă la baza creării şi/sau dezvoltării filierei agroalimentare şi, în general, prioritatea acordată mai nou dimensiunii rurale a dezvoltării, nu se vor putea concretiza decât prin punerea în practică a unei politici agricole, de siguranţă alimentară şi de dezvoltare rurală integrate şi serioase, atât la nivelul statelor, cât şi la nivel regional, o politică structurată şi planificată pe termen scurt, mediu şi lung. Această politică trebuie să beneficieze de prioritate bugetară şi financiară în sensul larg al termenului şi trebuie adaptată la constrângerile proprii fiecărei ţări, integrând totodată abordarea regională. Prin cel de-al 10-lea FED, ar fi bine să se promoveze un program prioritar de dezvoltare agricolă în fiecare dintre ţările ACP care se înscriu în integrarea regională. Trebuie renunţat la modul de utilizare a celui de-al 9-lea FED, prin care numai 4 ţări ACP din 78 au făcut din agricultură un sector prioritar, iar 15 dintre ele au ales dezvoltarea rurală. Astfel, numai 7 % din cel de-al 9-lea FED au fost consacraţi dezvoltării durabile şi numai 1,1 %, activităţilor legate în mod explicit de agricultură. În această privinţă, o implicare mai mare, mai constantă şi de profunzime a actorilor nestatali, a fermierilor şi, mai ales, a organizaţiilor rurale, precum şi a autorităţilor locale, reprezintă elementul crucial pentru o asumare durabilă a politicilor de dezvoltare.

5.8.   Dezvoltarea sectorului privat – Consolidarea şi diversificarea sectorului privat sunt de o importanţă capitală pentru dezvoltarea durabilă, pentru crearea de locuri de muncă decente şi deci pentru reducerea sărăciei. Dezvoltarea sectorului privat, în special a IMM-urilor industriale (8), prin încurajarea posibilităţilor de schimburi comerciale, este indispensabilă pentru reuşita integrării. Pentru a fi semnificativă, dezvoltarea trebuie să beneficieze de consolidarea organizării IMM-urilor la nivel regional, ţinându-se seama, în acelaşi timp, de punerea în valoare a resurselor umane  (10) în materie de – bineînţeles – educaţie şi formare, dar şi de sănătate: lupta împotriva HIV/SIDA (11), accesul la apă potabilă, accesul la îngrijiri medicale (asigurări sociale), sănătate şi siguranţă la locul de muncă etc. Comitetul salută deci faptul că, pentru Comisie, dezvoltarea întreprinderilor şi mai ales a IMM-urilor reprezintă una dintre principalele direcţii de acţiune în sprijinul integrării regionale. În această privinţă, dialogul social, negocierea colectivă şi, în ansamblu, rolul partenerilor sociali reprezentativi sunt aspecte esenţiale pentru eficacitatea acestui proces, care trebuie, aşadar, promovat la nivel regional. În cadrul programului său de formare, PRODIAF (12), OIM a promovat dezvoltarea dialogului social în Africa de Vest. Comitetul speră, conform declaraţiilor finale pe care le-a emis în încheierea a numeroase seminare şi conferinţe din trecut, ca acest exemplu să fie urmat în Africa anglofonă şi în zona Pacificului, prin dezvoltarea cu precădere a conceptului de acord colectiv regional, ceea ce s-a realizat deja în Africa francofonă.

5.9.   Buna guvernanţă – Proasta guvernanţă, lipsită de coordonare, între statele care formează regiunea, va constitui o piedică în calea integrării şi, de asemenea, un handicap pentru investiţiile străine directe (ISD). Buna guvernanţă trebuie să fie privită în întregul său, mai ales cu privire la respectarea drepturilor omului, ale copilului şi ale lucrătorilor, la statul de drept, la democraţie şi la absenţa corupţiei (13). Pentru a fi eficientă, buna guvernanţă trebuie urmărită, simultan, de asociaţii şi de sindicate reprezentative – atât ale angajatorilor, cât şi ale salariaţilor – puternice şi independente de puterea politică.

5.10.   Participarea actorilor nestatali  (8) – CESE salută faptul că, pentru realizarea integrării regionale, comunicarea îşi propune „să susţină în mod sistematic crearea sau consolidarea forumurilor regionale ale societăţii civile”. Din acest punct de vedere, negocierile Acordurilor de parteneriat economic reprezintă o bună ocazie. Aceasta a fost exploatată în mod remarcabil în cadrul CARIFORUM-CE, care a instituţionalizat participarea actorilor nestatali la monitorizarea punerii în aplicare a acestui acord. Considerând că acest principiu contribuie, prin partajarea cunoştinţelor, la progresul construcţiei regionale şi la însuşirea acesteia de către cetăţeni, punând astfel în valoare parteneriatul ACP-UE, Comitetul solicită Comisiei şi statelor ACP cu care poartă negocieri ca acest principiu să fie aplicat în toate viitoarele APE regionale. Cu toate acestea, pentru ca voinţa exprimată să ia formă şi să fie tradusă în fapte, pentru ca societatea civilă să participe pe deplin şi în mod eficace la procesul de integrare regională, ar fi necesară promovarea înfiinţării şi/sau consolidării reţelelor socioprofesionale la nivel regional, atât în plan politic, cât şi financiar. Într-adevăr, experienţa dovedeşte că aceasta este o etapă indispensabilă a organizării unui dialog coerent şi eficace între ANE, la nivel regional.

La punerea în aplicare a unei astfel de orientări, trebuie să se ţină seama, chiar cu riscul unui eşec, de dificultăţile întâmpinate în această privinţă în procesul de punere în aplicare a acordului de la Cotonou, în special în privinţa creşterii capacităţilor ANE. Acesta reprezintă un imperativ, dacă se iau în considerare nevoile şi slăbiciunile constatate deseori în structurile de stat, fie ele naţionale sau regionale.

6.   Observaţii specifice

6.1.   Continuarea analizei – CESE invită Comisia să evalueze impactul aspectelor culturale şi etnice asupra eforturilor de integrare regională, precum şi pe cel al decupajelor frontaliere, şi să identifice, eventual, acţiunile care trebuie întreprinse în vederea reducerii acestor efecte.

6.2.   Promovarea relaţiilor de colaborare – Comitetul solicită Comisiei să promoveze şi/sau să sprijine colaborările regionale care implică regiunile ultraperiferice ale Uniunii cu statele sau regiunile ACP integrate care constituie mediul lor geografic, în perspectiva unei colaborări bazate pe necesităţile de dezvoltare ale diferiţilor parteneri, respectând interesele fiecăruia dintre aceştia.

6.3.   APE şi integrarea regională – La punctul 4.1.3., se aminteşte faptul că, în Avizul privind Strategia UE-Africa, din septembrie 2008, Comitetul afirma, în esenţă, că regretă faptul că, până în la acel moment, nu au fost încheiate acorduri regionale de parteneriat economic (cu excepţia CARIFORUM-CE), având ca obiect, printre altele, chiar integrarea regională. În prezent, s-au încheiat APE interimare, vizând anumite state în mod individual, care le-au înlocuit, pentru moment, pe cele regionale. Comitetul consideră că această abordare poate constitui o piedică în calea încheierii acordurilor regionale de parteneriat economic (APE) şi, prin urmare, a integrării regionale, în măsura în care aceasta a luat în considerare, în mare parte, specificul fiecărui stat, în detrimentul unei sinteze care să ducă la trăsăturile specifice constitutive ale identităţii regiunii. Trebuie acordată o mare atenţie acestei situaţii, care va îngreuna trecerea de la acordurile naţionale la cele regionale.

De asemenea, Comitetul consideră că trebuie estimate consecinţele pe care le-ar putea avea asupra integrării regionale (14) negocierile APE în care sunt implicate alte ansambluri regionale decât cele deja constituite.

6.4.   Prezenţa unor noi forţe – În numeroase ţări ACP, în special în Africa, natura şi diversitatea „puterilor” active pe plan economic au crescut şi s-au modificat. Ar fi util ca, pentru o mai mare eficacitate a politicii viitoare, comunicarea să cuprindă în analiza sa consecinţele omniprezenţei Chinei asupra integrării regionale, ale revirimentului vizibil al SUA, ale pătrunderii incipiente a Indiei, precum şi a Japoniei şi Coreei. Ar fi fost utilă abordarea simultană a comunicării supuse examinării şi a celei intitulate „UE, Africa şi China: către un dialog şi o cooperare trilaterale” (15).

6.5.   Comunicarea a fost redactată cu mult înainte să ajungă criza financiară la amploarea actuală, astfel încât nu a făcut analiza acesteia. În opinia Comitetului, criza este cea mai bună justificare a nevoii de integrare. Cu toate acestea, potrivit celor constatate deopotrivă în SUA şi în Europa, există temeri întemeiate că se va produce contrariul, că vom asista la o repliere a statului asupra lui însuşi, sub forma unei funcţionări autarhice, şi la un reviriment al naţionalismului etc. Evident, nu Uniunea Europeană hotărăşte în privinţa alegerilor pe care le vor face ţările ACP. Cu toate acestea, prin punerea în aplicare a Acordului de la Cotonou şi prin încheierea de APE regionale, purtând în permanenţă grija evitării unei eventuale reduceri de fonduri, în sensul respectării angajamentelor financiare luate iniţial de statele membre, şi asigurând punerea corectă în aplicare a deciziilor G20 în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, UE are de jucat un rol esenţial pentru a evita o evoluţie contrară dezvoltării economice a ţărilor ACP. Aceasta ar putea duce la creşterea fluxurilor de migraţie, cu atât mai mult cu cât există riscul de reducere în consecinţă a fluxului de fonduri care tranzitează Europa prin intermediul imigranţilor către ţările ACP, în special către Africa (16).

De asemenea, consolidarea dimensiunii regionale se numără, foarte probabil, pentru ţările ACP şi pentru Africa în special, printre puţinele posibilităţi reale de a înfrunta actuala criză financiară şi economică în mod proactiv, de a avea un rol în viitoarea dinamică a globalizării şi de a-şi asigura astfel o perspectivă de dezvoltare.

---

(1)  Africa se remarcă prin dimensiunile sale considerabile, fiindu-i alocate 95 % din ajutoare, comparativ cu celelalte ansambluri ACP.

(2)  A se vedea, în legătură cu aceasta, mecanismele foarte clare prevăzute de Acordul de la Cotonou, atât în privinţa obiectivelor (art.1), cât şi în privinţa strategiei de cooperare şi integrare regională (art. 28, 29 şi 30 – cf. Anexa 1). Aceste mecanisme rămân valabile şi, în prezent, ele trebuie propuse din nou şi relansate.

(3)  Comunicarea Comisiei privind sprijinul acordat de Comunitatea Europeană eforturilor de integrare economică regională a ţărilor în curs de dezvoltare, COM (1995) 219 final, 16.6.1995.

(4)  Obiectivul este de a „susţine programul de integrare africană, de a consolida capacităţile africane în materie de reguli, de standarde şi de control al calităţii şi de a pune în practică parteneriatul UE-Africa în materie de infrastructuri.” A se vedea avizul din JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156, intitulat „Strategia UE-Africa”.

(5)  REX/247, JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156. Raportor: Gérard Dantin.

(6)  „…integrarea regională este procesul de eliminare, printr-un acord comun, a barierelor politice, fizice, economice şi sociale care separă ţările de vecinii lor, precum şi de colaborare pentru gestionarea resurselor şi bunurilor comune …”

(7)  Se pot vedea, în Avizul privind Strategia UE-Africa – JO C 77, 31.3.2009, p. 148-156, analizele şi propunerile CESE pe această temă.

(8)  Ibidem 7.

(9)  Cităm cu titlu de exemplu un raport al Băncii Mondiale, publicat în mai 2008, cu privire la Côte d'Ivoire, care precizează: „Extorsiunile practicate de forţele de securitate din Côte d’Ivoire, precum şi problemele provocate de către acestea la barajele rutiere din ţară sunt obstacole în calea liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor. În acelaşi timp, aceste extorsiuni au un impact negativ asupra activităţii economice deoarece, prin «ridicări» şi «deturnări» ilegale, îi costă pe transportatori între 230 şi 363,3 de milioane de dolari pe an.” Studiul atrage atenţia că această sumă reprezintă echivalentul a 35-50 % din cheltuielile de investiţii ale naţiunii, înscrise în bugetul pe 2007.

(10)  Ibidem 7: articolul 7.5 şi Anexa V

(11)  Ibidem 7. Referitor la aceasta, este interesant de citit avizul dlui Bedossa, din mai 2006, „Africa, o prioritate necesară: punctul de vedere al societăţii civile europene”, JO C 195, 18.8.2006, p. 104-109.

(12)  Promovarea dialogului social în Africa francofonă.

(13)  Ibidem 7. A se vedea şi articolul 30 din Acordul de la Cotonou aflat în vigoare.

(14)  În Africa, de exemplu, Comunitatea de Dezvoltare a Africii de Sud (Southern African Development Community – SADC) reuneşte 15 state membre, însă 7 state poartă negocieri în cadrul Africii de Sud, 6, în cadrul Africii de Sud-Est (Eastern Southern African Community – ESA), un stat, în cadrul Africii de Est (Eastern Africa – EAC) şi un stat, în cadrul Africii Centrale.

(15)  COM(2008) 654 final.

(16)  A se vedea Avizul „Migraţie şi dezvoltare: şanse şi provocări”, JO C 120, 16.5.2008, p. 82-88. Raportor: Sukhdev Sharma.

---