HOTĂRÂREA CURȚII

din 15 iulie 1963(1)

În cauza 25/62,

Plaumann & Co., Hamburg, reprezentată de Harald Ditges, avocat în cadrul Baroului din Köln, cu domiciliul ales în Luxemburg, la domnul Audry, Fédération des commerçants, 8, avenue de l’Arsenal,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunității Economice Europene, reprezentată de domnul Hubert Ehring, consilier juridic al executivelor europene, în calitate de agent, asistat de domnul Ernst Steindorff, profesor de drept la Universitatea din Tübingen, cu domiciliul ales în Luxemburg, la domnul Henri Manzanares, secretar al Serviciului juridic al executivelor europene, 2, place de Metz,

pârâtă,

având ca obiect:

–        anularea Deciziei S III 03079 a Comisiei din 22 mai 1962 de refuz al autorizării Republicii Federale Germania de a suspenda parțial taxele vamale aplicabile „mandarinelor și clementinelor proaspete” importate din țări terțe;

–        obligarea la plata unor despăgubiri în cuantum de 39 414,01 DM,

CURTEA,

compusă din domnul A. M. Donner, președinte, domnii L. Delvaux și R. Lecourt, președinți de cameră, domnii Ch. L. Hammes, R. Rossi (raportor), A Trabucchi și W. Strauß, judecători,

avocat general: domnul K. Roemer,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

 I – Cu privire la acțiunea în anulare

 Cu privire la admisibilitate

Având în vedere că, în temeiul articolului 173 al doilea paragraf din Tratatul CEE, „orice persoană fizică sau juridică poate formula […] o acțiune împotriva deciziilor […] care, deși luate sub aparența […] unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc în mod direct și individual”;

că pârâta susține că termenii „altă persoană” care apar în acest paragraf nu se referă la statele membre considerate în calitatea lor de putere publică și că, prin urmare, particularii nu au dreptul să introducă o acțiune în anulare împotriva deciziilor Comisiei sau ale Consiliului adresate unor asemenea destinatari;

că articolul 173 al doilea paragraf din tratat admite, cu toate acestea, acțiunea particularilor împotriva deciziilor adresate unei „alte persoane” și care i‑ar privi în mod direct și individual, dar că acest articol nu precizează și nici nu limitează domeniul de aplicare al acestor termeni;

că litera și sensul gramatical al dispoziției citate anterior justifică interpretarea cea mai largă;

că, de altfel, dispozițiile din tratat privind dreptul justițiabililor de a exercita o acțiune nu pot fi interpretate în mod restrictiv;

că, prin urmare, în tăcerea tratatului, nu se poate prezuma o limitare în această privință;

că, în consecință, teza pârâtei nu poate fi considerată întemeiată;

având în vedere că pârâta susține, în plus, că decizia atacată este, prin însăși natura sa, un regulament adoptat sub forma unei decizii individuale și că, pentru acest motiv, precum în cazul actelor normative de aplicabilitate generală, nu poate face obiectul unei acțiuni exercitate de particulari;

că totuși din articolele 189 și 191 din Tratatul CEE rezultă că decizia se caracterizează prin numărul limitat de destinatari cărora li se adresează; că, pentru a stabili dacă este vorba sau nu de o decizie, se impune să se examineze dacă actul respectiv privește subiecte determinate;

că decizia litigioasă a fost adresată guvernului Republicii Federale Germania și îi refuză acestuia acordarea autorizării de suspendare parțială a taxelor vamale aplicate anumitor produse importate din țări terțe;

că, în consecință, actul atacat trebuie să fie considerat o decizie care privește un subiect determinat și care nu are efecte obligatorii decât în privința acestuia;

având în vedere că, în conformitate cu articolul 173 al doilea paragraf din tratat, particularii pot formula o acțiune în anulare împotriva deciziilor care, deși se adresează unei alte persoane, îi privesc în mod direct și individual, dar că, în speță, pârâta contestă faptul că decizia în litigiu o privește pe reclamantă în mod direct și individual;

că se impune să se examineze, în primul rând, dacă cea de a doua condiție de admisibilitate este îndeplinită, deoarece, în cazul în care decizia în cauză nu o privește în mod individual pe reclamantă, devine superfluu a analiza dacă aceasta o afectează în mod direct;

că alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui al destinatarului;

că, în speță, decizia contestată o afectează pe reclamantă în calitate de importator de clementine, cu alte cuvinte, în considerarea unei activități comerciale care poate fi exercitată oricând de orice subiect și care nu este, așadar, de natură să o caracterizeze în raport cu decizia atacată într‑un mod analog cu destinatarul;

pentru aceste motive, se impune ca prezenta acțiune în anulare să fie declarată inadmisibilă.

 II – Cu privire la acțiunea în despăgubiri

 Cu privire la admisibilitate

având în vedere că pârâta susține că, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură, concluziile prezentei acțiuni, fiind formulate pentru prima dată în replică, au fost prezentate tardiv și nu sunt admisibile;

că totuși, în cererea introductivă, reclamanta a inclus o cerere de constatare având ca obiect prejudiciul eventual rezultând din decizia atacată; că, în cadrul procedurii scrise și orale, reclamanta a precizat obiectul acestei cereri și a evaluat cuantumul respectivului prejudiciu;

că, prin urmare, concluziile acțiunii în despăgubiri pot fi considerate o dezvoltare admisibilă a celor conținute în cererea introductivă; rezultă, așadar, că acestea sunt admisibile, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) litera (d) citat anterior.

 Cu privire la fond

Având în vedere că reclamanta, în concluziile formulate, solicită plata unor despăgubiri al căror cuantum corespunde valorii taxelor vamale și a impozitului pe cifra de afaceri pe care aceasta a trebuit să le plătească, în urma deciziei împotriva căreia a formulat, în același timp, o acțiune în anulare;

că, în aceste condiții, se impune a constata că prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit se întemeiază pe această decizie și că acțiunea în despăgubiri vizează, în realitate, înlăturarea efectelor juridice pe care decizia contestată le‑a produs în privința reclamantei;

având în vedere că, în speță, decizia atacată nu a fost anulată;

că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privința celor cărora li se adresează; că aceștia din urmă nu pot pretinde, așadar, daune interese ca urmare a acestui act;

că, pe calea unei acțiuni în despăgubiri, Curtea nu poate să decidă luarea unor măsuri care ar înlătura efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată;

rezultă, așadar, că acțiunea reclamantei trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată.

 III – Cu privire la cheltuielile de judecată

Având în vedere că, în conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată la plata cheltuielilor de judecată;

că reclamanta, care a căzut în pretenții, va fi obligată să suporte cheltuielile de judecată;

văzând actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după audierea pledoariilor părților;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

văzând articolul 173 al doilea paragraf, articolele 176, 189, 191 și articolul 215 al doilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene;

văzând Protocolul privind Statutul Curții de Justiție anexat la Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene;

văzând Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, în special articolul 69 alineatul (2),

CURTEA,

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea în anulare ca inadmisibilă;

2)      Respinge acțiunea în despăgubiri ca nefondată;

3)      Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

Întocmită și pronunțată astfel la Luxemburg, la 15 iulie 1963.

Citită în ședință publică la Luxemburg, la 15 iulie 1963.

1 Limba de procedură: germana.