21.4.2017   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 125/40

Raportor:

Christian MOOS

1.1.

se declară în favoarea unei politici comune în domeniul azilului care să respecte valorile europene. Salută instituirea unui cadru de relocare al Uniunii;

1.2.

solicită Uniunii să-și asume o responsabilitate mai mare în ceea ce privește persoanele care au nevoie de protecție la nivel internațional, să depună un efort mai mare decât cel de până acum pentru a le primi și să facă dovada unei solidarități sporite cu țările terțe, dar și cu statele membre ale UE precum Grecia, în ceea ce privește problema refugiaților;

1.3.

își reiterează apelul în favoarea construirii de sisteme de integrare solide în statele membre;

1.4.

solicită ca criteriile comune de relocare să țină seama în primul rând de nevoia de protecție a persoanelor vizate, și nu numai de cooperarea efectivă a țării terțe în materie de azil, și să fie nediscriminatorii;

1.5.

consideră că, din cauza situației actuale incerte și instabile din țările și regiunile terțe afectate, aplicarea conceptelor de „primă țară de azil” și „țară terță sigură” este discutabilă. CESE este de părere că declarația UE-Turcia este de o importanță maximă în situația actuală. Este în interesul atât al UE, cât și al Turciei să se monitorizeze situația punerii în aplicare a drepturilor omului.

1.6.

solicită ca programul de relocare să nu fie condiționat de acordurile de parteneriat care au drept scop atragerea țărilor terțe în demersurile de prevenire a migrației, dat fiind că acest lucru implică riscul încălcării dreptului internațional și a drepturilor fundamentale. Subliniază că măsurile luate în cadrul parteneriatelor cu țări terțe și, în general, ajutorul pentru dezvoltare nu trebuie să fie condiționate de încheierea de acorduri privind returnarea sau alte acorduri de cooperare similare cu țări terțe;

1.7.

solicită ca UNHCR să joace un rol-cheie în identificarea resortisanților țărilor terțe sau a apatrizilor care pot fi relocați și pune sub semnul întrebării acordarea de drepturi speciale care să le permită țărilor terțe să realizeze o selecție în rândul lor;

1.8.

salută importanța acordată vulnerabilității femeilor, a copiilor și a tineretului, dar afirmă că, în opinia sa, categoria „persoanelor cu vulnerabilitate socioeconomică” este problematică. Dat fiind că, în propunerea Comisiei, nu se face distincția între diferitele căi de intrare legale, există riscul scăderii calității și a numărului relocărilor, în general;

1.9.

pune sub semnul întrebării, în lumina Convenției de la Geneva, excluderea generală a persoanelor care au rămas sau au intrat în mod neregulamentar pe teritoriul statelor membre sau au încercat să intre în mod neregulamentar pe teritoriul statelor membre în cursul perioadei de cinci ani anterioare relocării, precum și a persoanelor cărora statele membre le-au refuzat relocarea în ultimii cinci ani, deși întruneau celelalte criterii de admisie;

1.10.

subliniază faptul că dreptul la azil nu trebuie să fie afectat de relocare. În general, trebuie asigurată respectarea drepturilor fundamentale conform Convenției de la Geneva privind drepturile refugiaților, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenției europene a drepturilor omului;

1.11.

se exprimă pentru stabilirea unor obiective ambițioase în momentul determinării numărului anual de persoane relocate și recomandă ca numărul definit de Comitetul la nivel înalt să fie considerat drept un număr minim;

1.12.

așteaptă cu interes să participe în cadrul Comitetului la nivel înalt privind relocarea;

1.13.

recomandă, de asemenea, ca UNHCR să fie implicat în mod permanent în activitatea Comitetului la nivel înalt privind relocarea. În general, propunerea Comisiei nu indică în mod clar nici modul în care și procedurile prin care trebuie identificate – de către UNHCR sau de către statele membre – persoanele care au nevoie de protecție internațională, și nici rolul care i-ar reveni Agenției pentru azil a Uniunii Europene în cadrul acestor proceduri;

1.14.

solicită examinarea unor programe de primire și finanțare alternative complementare care să se inspire din modelul „programului de sponsorizare privată a refugiaților” (Private Sponsorship of Refugees Program) din Canada (1). În general, pentru instituirea cadrului de relocare al Uniunii Europene, s-ar putea dovedi utilă instituționalizarea unei abordări tripartite care să implice statele membre, UNHCR și actori privați și din cadrul societății civile. Această abordare nu trebuie însă să aducă atingere calității sau numărului relocărilor; Invită statele membre să asigure că societatea civilă este informată în mod corespunzător cu privire la planurile de relocare și că i se acordă sprijin în vederea participării sale în cadrul acestui proces;

1.15.

recomandă o prezență instituțională mai puternică a UE și a statelor sale membre în țările de origine și de tranzit care sunt afectate în mod special, și ca acestor țări să li se acorde ajutor prin consolidarea capacităților lor de primire și protecție.

2.1.1.

CESE salută relocarea în Uniune a persoanelor care au nevoie de protecție internațională. La fel ca în avizul său pe tema „O agendă europeană privind migrația” (2), CESE subliniază necesitatea instituirii unor sisteme de integrare solide în statele membre, care să sprijine relocarea, a facilitării accesului pe piața forței de muncă și a recunoașterii calificărilor și a formării profesionale și lingvistice.

2.1.2.

CESE sprijină măsurile în favoarea unei integrări timpurii, eficace și de succes a persoanelor care trebuie relocate în cadrul Planului de acțiune pentru integrarea resortisanților țărilor terțe  (3), prezentat la 7 iunie 2016. Aceste măsuri sunt însă în contradicție cu statutul de protecție subsidiară, întrucât statele membre trebuie să verifice din nou statutul de protecție al persoanelor respective, și, în urma acestei proceduri, pot eventual să le refuze statutul de refugiat. Astfel, o persoană care are nevoie de protecție internațională se confruntă cu riscul de a fi expulzată sau repatriată în țara terță sau în țara de origine.

2.2.1.

CESE sprijină flexibilitatea prevăzută la articolele 7 și 8 în ce privește stabilirea unor criterii comune pentru selectarea regiunilor sau a țărilor terțe din care se preconizează relocarea. Acestea nu ar trebui însă să fie prea exclusive și nu ar trebui să depindă de calitatea cooperării unei țări terțe sau unei regiuni în domeniul migrației și azilului, ci mai degrabă de vulnerabilitatea persoanelor respective. CESE respinge orice discriminare în funcție de ruta de migrație sau de țara de origine, precum și pe criteriul rasei sau al apartenenței religioase (articolul 3 din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților).

2.2.2.

În ceea ce privește definirea condițiilor de aplicare a conceptelor de „primă țară de azil” și „țară terță sigură” pentru repatrierea solicitanților de azil, CESE a menționat deja în avizul său privind constituirea unei liste comune la nivelul UE a țărilor de origine sigure  (4) că o listă exhaustivă este prematură și că e nevoie să se ajungă la un acord în privința unei liste a țărilor de origine sigure care să se bazeze pe criterii comune, astfel cum prevede Directiva 2013/32/UE, urmând ca pentru evaluarea specifică fiecărei țări să fie utilizați indicatori specifici, practici și preciși provenind în special de la surse precum UNHCR, EASO, Consiliul Europei, CEDO și de la alte organizații pentru drepturile omului. CESE subliniază că aceste concepte nu se pot aplica în niciun caz țărilor în care se încalcă drepturile omului și statul de drept. De altfel, o țară terță poate fi considerată „sigură” numai în cazul în care asigură respectarea principiului nereturnării și în care recunoaște pe deplin și pune în aplicare, în general, Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților, Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și alte acorduri relevante.

2.2.3.

CESE este însă de părere că Uniunea a încercat, prin intermediul acestor parteneriate, să transfere dincolo de frontierele sale externe, către țări terțe, problema refugiaților și responsabilitatea pentru persoanele care caută protecție, și să încurajeze aceste țări, prin intermediul unor stimulente materiale, să împiedice aceste persoane să treacă frontierele sale externe. În acest sens, trebuie analizată și problema ratelor crescute de readmisie, în urma noilor acorduri, a resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor care sunt prezenți în mod neregulamentar pe teritoriul statelor membre. Eforturile de a reduce numărul de refugiați implică riscul ca țările terțe să rețină persoanele aflate în căutare de protecție care sosesc la frontierele lor, să le refuze intrarea pe teritoriul lor sau să le expulzeze, nerespectând interdicția de returnare prevăzută în Carta drepturilor fundamentale a UE, în Convenția de la Geneva și în Convenția europeană a drepturilor omului. Prin urmare, CESE solicită aplicarea riguroasă a principiilor dreptului internațional și crearea de mecanisme de control eficace.

2.3.1.

CESE solicită disocierea programului de reinstalare de acordurile de parteneriat și, în acest scop, suprimarea următoarei părți a textului de la articolul 4 litera (a): „și orice deplasare ulterioară a acestor persoane către teritoriul statelor membre”. CESE consideră că criteriile prevăzute la articolul 4 litera (c) și litera (d) [cu excepția punctului (iii)] pun sub semnul întrebării dreptul la azil și protecția împotriva returnării, prevăzute la articolele 18 și 19 din Carta drepturilor fundamentale a UE și, prin urmare, că acestea trebuie, de asemenea, eliminate.

2.3.2.

CESE solicită, în asentimentul UNHCR, ca prevederile privind readmisia să garanteze că țara terță sau regiunea recunoaște pe deplin și pune în aplicare Convenția de la Geneva, asigurând astfel accesul la o procedură de examinare a cererilor de protecție în conformitate cu această convenție.

2.3.3.

CESE subliniază cu îngrijorare faptul că mecanismul de returnare instituit în cadrul declarației UE-Turcia ar putea transforma hotspoturile în centre de detenție. Această situație ar încălca dreptul la libertate și la protecția împotriva detenției arbitrare (articolul 5 din Convenția europeană a drepturilor omului, articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a UE). CESE își exprimă, prin urmare, îngrijorarea cu privire la detențiile și returnările în cadrul declarației UE-Turcia și consideră că actualul mecanism de returnare trebuie revizuit de urgență, pentru a oferi un nivel de protecție adecvat în cadrul acestui acord și al noilor acorduri de parteneriat.

2.3.4.

CESE sprijină în principiu atât intensificarea relațiilor diplomatice, cât și adoptarea de măsuri financiare și tehnice în cadrul parteneriatelor cu țările terțe, cum ar fi dezvoltarea capacității locale de primire și acordare de protecție persoanelor care au nevoie de protecție internațională, menită să abordeze problemele refugiaților din țările terțe și din regiunile respective. Acestea trebuie să fie compatibile cu Convenția de la Geneva, cu Convenția europeană a drepturilor omului și cu Carta drepturilor fundamentale a UE. Nici măsurile luate în cadrul relocărilor și nici ajutorul pentru dezvoltare, în general, nu pot fi condiționate de încheierea de acorduri privind returnarea sau alte acorduri de cooperare similare cu state terțe, întrucât acest lucru ar contrazice obiectivul umanitar al acestor măsuri.

2.4.1.

CESE salută importanța acordată vulnerabilității femeilor și fetelor, a copiilor și a tineretului, inclusiv a minorilor neînsoțiți, și integrarea persoanelor cu legături familiale, care implică extinderea categoriilor clasice de persoane ce beneficiază de relocare. În special, CESE susține preocuparea pentru menținerea unității familiei persoanei, în care se încadrează și frații și surorile, în calitate de „membri ai familiei”. Aceste măsuri nu se aplică însă decât atunci când obiectivul nu poate fi atins prin intermediul dispozițiilor deja în vigoare în materie de reîntregire a familiei, cum ar fi directiva privind reîntregirea familiei din 2003. CESE subliniază respectarea principiilor egalității și nediscriminării, care trebuie puse în aplicare fără a aduce atingere literelor (a), (b), (c) și (d).

2.4.2.

Cu toate acestea, CESE consideră că extinderea categoriilor la „persoanele cu vulnerabilitate socioeconomică” este problematică, în cazul în care sunt vizate persoane cu venituri mici, cu un statut profesional scăzut sau cu un nivel scăzut de educație etc. Această categorie nu necesită protecție în temeiul Convenției de la Geneva, iar această situație ar putea conduce la discriminarea persoanelor care necesită protecție internațională. Totuși, în acest scop, este indispensabil să se prevadă alte căi de intrare legală în țară și alte măsuri adecvate pentru a răspunde nevoii de protecție internațională a persoanelor vulnerabile din punct de vedere socioeconomic.

2.4.3.

În general, CESE recomandă adoptarea criteriilor de recunoaștere stabilite deja de mult timp de către UNHCR, consolidându-se astfel rolul central al acestui organism în identificarea persoanelor care necesită protecție internațională.

2.5.1.

CESE respinge excluderea generală a persoanelor, conform articolului 6 alineatul (1) literele (d) și (f), întrucât aceasta contravine dreptului fundamental la azil. Ambele dispoziții trebuie eliminate, pentru a păstra integritatea și credibilitatea instituției azilului.

2.5.2.

Trebuie să se asigure, de asemenea, faptul că articolul 6 alineatul (1) litera (c) este utilizat numai în conformitate cu principiul proporționalității. În plus, având în vedere diferențele în ce privește cadrele juridice și interpretarea legislației în statele membre, trebuie evitată utilizarea de termeni și expresii vagi cu referire la criteriile de eligibilitate și motivele excluderii [de exemplu, „au comis o infracțiune gravă”, la articolul 6 alineatul (1) litera (a) punctul (ii)], sau trebuie urmărită clarificarea acestora.

2.5.3.

Pentru evocarea motivului opțional de excludere [articolul 6 alineatul (2)], care le permite statelor membre să refuze relocarea resortisanților țărilor terțe sau a apatrizilor cărora li se aplică, prima facie, unul dintre motivele de excludere menționate la articolul 6 alineatul (1) literele (a) sau (b), trebuie să se dispună de dovezi clare și verificabile; în caz contrar, trebuie suprimată această posibilitate. În cazul unei simple suspiciuni, statul membru ar încălca principiul nediscriminării.

2.6.1.

CESE salută reacțiile flexibile, în măsura posibilului, la fluctuațiile fluxurilor de migrație și la evoluția situației internaționale. Comitetul solicită, însă, în asentimentul UNHCR și al altor organizații ale societății civile (5), ca, spre deosebire de cele prevăzute la articolul 7, numărul de persoane care urmează să fie relocate să fie în mod obligatoriu definit ca un număr minim, și ca acesta să fie calculat pe baza necesităților previzibile în materie de relocare stabilite în raportul anual al UNHCR (6). CESE consideră că, pentru Europa, este adecvat să se stabilească un nivel de cel puțin 25 % din necesitățile globale în materie de relocare comunicate de UNHCR.

2.6.2.

CESE are îndoieli cu privire la participarea statelor membre la punerea în aplicare a planului anual de relocare. Aceste îndoieli au la bază starea actuală a punerii în aplicare a Concluziilor Consiliului din 20 iulie 2015, procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de Comisie în contextul nepunerii în aplicare a Sistemului european comun de azil (7) și Rapoartele Comisiei privind progresele înregistrate în punerea în aplicare a declarației UE–Turcia (8).

2.6.3.

La articolul 8, trebuie să se facă o distincție mai clară între cadrul de relocare al UNHCR și măsurile de relocare și alte căi de intrare legale ale UE, ale statelor membre sau ale altor actori. CESE salută, în general, instituționalizarea unei abordări tripartite pentru instituirea cadrului de relocare al Uniunii Europene, în temeiul căreia relocările sunt efectuate de UNHCR, de Uniune și de statele sale membre, precum și de actori privați sau care provin din societatea civilă.

2.7.1.

Deși procedurile de relocare prevăzute la articolele 10 și 11 trebuie să se bazeze pe consimțământul resortisanților țărilor terțe sau al apatrizilor, resortisanții țărilor terțe sau apatrizii care au refuzat relocarea într-un anumit stat membru din motive familiale, sociale sau culturale nu trebuie excluși de la relocarea în alt stat membru.

2.8.1.

CESE atribuie UNHCR un rol-cheie în identificarea resortisanților țărilor terțe și a apatrizilor. UNHCR poate fi sprijinit de o Agenție pentru azil a Uniunii Europene, ale cărei scop și domeniu de activitate trebuie mai întâi definite concret de către Comisie, sau de organisme internaționale competente. CESE pune sub semnul întrebării acordarea de drepturi speciale, precum în cazul declarației UE-Turcia, care permit țării terțe, în locul UNHCR, să facă o selecție a celor care părăsesc țara; altfel, nu se poate garanta respectarea drepturilor fundamentale consacrate în Convenția de la Geneva, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și Convenția europeană a drepturilor omului.

2.8.2.

Potrivit propunerii, relocarea ar trebui să reprezinte modalitatea preferată de protecție internațională pe teritoriul statelor membre și nu ar trebui să fie dublată de o procedură de azil. Astfel de restricții pot încălca dreptul la azil al unei persoane care necesită protecție. Trebuie să se garanteze posibilitatea de a solicita azil pe teritoriul statelor membre și în alte moduri; altfel, acest lucru ar putea încălca dreptul și datoria persoanei care caută protecție de a solicita azil în prima țară de sosire în Uniune.

2.8.3.

CESE avertizează că integrarea persoanelor relocate într-un stat membru poate da naștere unui conflict cu statutul conferit prin protecție subsidiară în cadrul procedurii accelerate (articolul 11). Statutul de refugiat al unei persoane trebuie reexaminat în statul membru de relocare și, prin urmare, poate fi respins. Așadar, trebuie să se renunțe la acordarea statutului conferit prin protecție subsidiară, dat fiind că procedura accelerată se aplică în caz de urgență, de exemplu pentru a asigura îngrijiri medicale. În cadrul ambelor proceduri, trebuie să se examineze dacă persoana respectivă îndeplinește condițiile pentru acordarea statutului de refugiat (9).

2.9.1.

CESE recomandă ca, dincolo de simpla consultare, Comitetul la nivel înalt să participe la stabilirea planului anual de relocare al Comisiei, și ca punerea în aplicare a acestuia să fie obligatorie. Comisia și Parlamentul ar trebui să asigure președinția acestui comitet, în strânsă cooperare cu societatea civilă. CESE, în calitate de voce a societății civile, ar trebui să fie membru al Comitetului la nivel înalt, sau, cel puțin, să participe în mod permanent la lucrările sale, beneficiind de statutul de observator sau de organ consultativ.

2.9.2.

CESE solicită ca o agenție pentru azil a Uniunii Europene, precum și UNHCR și OIM, să fie membri permanenți al Comitetului la nivel înalt.

3.1.1.

CESE solicită din nou statelor membre ale Uniunii și comunității internaționale să își asume o responsabilitate mai mare față de persoanele care necesită protecție internațională, să facă dovada unei mai mari solidarități cu țările terțe și cu regiunile către care sau în cadrul cărora au fost relocate persoane, precum și să își intensifice eforturile privind relocarea și admisia umanitară voluntară.

3.1.2.

Comitetul invită Uniunea și statele membre să își respecte angajamentele în materie de transfer și relocare luate în cadrul deciziilor Consiliului din iulie și septembrie 2015, să țină seama în mai mare măsură, în acest context, de capacitatea limitată de primire a unui stat membru precum Grecia și să depună mai multe eforturi pentru crearea unei cadru solidar de relocare al Uniunii și a unui sistem european comun de azil. Având în vedere că, potrivit cifrelor UNHCR, la nivel mondial există 65,3 milioane de persoane care au nevoie de protecție internațională, CESE recomandă o mai mare implicare, și relocarea, în fiecare an, a unui număr cu mult peste 20 000 de persoane care necesită protecție.

3.1.3.

Comitetul recomandă statelor membre să își extindă imediat prezența instituțională în țările de origine și de tranzit, acordând ambasadelor, consulatelor sau centrelor de migrație care urmează a fi create posibilitatea de a recunoaște rapid, pe baza dosarelor UNHCR, necesitatea de protecție a persoanelor, și de a facilita relocarea lor în statele membre. Astfel, s-ar aduce o contribuție suplimentară la construirea infrastructurii necesare pentru planurile de relocare ale Uniunii.

3.2.1.

CESE recomandă instituționalizarea unui parteneriat strâns cu UNHCR, având în vedere experiența sa recunoscută pe plan internațional. Pe lângă aceasta, se pot încheia parteneriate similare cu OIM și cu alte organizații autorizate ale societății civile, precum Comisia bisericilor pentru migranți în Europa (CCME) sau Consiliul European pentru refugiați și exilați (ECRE). Comitetul dorește să încurajeze statele membre să implice cetățenii și organizațiile societății civile în etapele inițiale de la nivel local, pentru a câștiga sprijinul comunității locale, sporind, astfel, perspectivele de integrare reușită a refugiaților relocați.

3.2.2.

Trebuie luate în considerare și programe alternative de admisie și de finanțare, care să implice, de exemplu, persoane fizice, organizații neguvernamentale, organizații ale societății civile, inclusiv organizații sociale sau alte părți interesate, în scopul de a crea căi de intrare legale în Uniune. Acestea pot completa în mod util planul european de relocare, dar nu îl pot în niciun caz înlocui. CESE apreciază, în acest context, „Programul de sponsorizare privată” adoptat de Canada. Dat fiind că societății civile, partenerilor sociali și autorităților locale și regionale le revine un rol important în ce privește integrarea ulterioară relocării unei persoane, acestea trebuie implicate cât mai în amonte în procesele de planificare și de decizie cu privire la relocare.

3.2.3.

Programele de admisie private ar trebui să fie evaluate în mod regulat de statele membre, astfel încât acestea să se asigure că sunt respectate drepturile fundamentale prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în Convenția europeană a drepturilor omului și în Convenția de la Geneva și că nu sunt urmărite alte interese. Persoanele relocate în cadrul programelor de admisie private trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru obținerea statutului de refugiat. În țara-gazdă, acestea trebuie să beneficieze de același statut juridic ca refugiații care au fost primiți în cadrul programelor guvernamentale.