–

pentru Lombard Pénzügyi és Lízing Zrt., de Zs. Bohács, ügyvéd;

–

pentru PN, de L. Gönczi, ügyvéd;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și K. Szíjjártó, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Rubene, Zs. Teleki, N. Ruiz García și L. Havas, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Lombard Pénzügyi és Lízing Zrt. (denumită în continuare „Lombard”), pe de o parte, și PN, pe de altă parte, în legătură cu efectele juridice ale unei clauze contractuale referitoare la riscul de schimb valutar suportat de consumator în cazul unui contract de credit exprimat în monedă străină, dar rambursabil în moneda națională.

3

Articolul 4 din Directiva 93/13 are următorul cuprins:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

4

Potrivit articolului 5 prima teză din directiva menționată, „[î]n cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil”.

5

Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

7

Potrivit articolului 8 din această directivă:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții [a se citi «dispoziții mai stricte»] compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție [a se citi «un nivel de protecție mai ridicat»].”

8

Articolul 209 din Polgári Törvénykönyvről szóló 1959. évi IV. törvény (Legea nr. IV din 1959 de instituire a Codului civil), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „vechiul Cod civil”), prevedea:

„(1)   Orice clauză care cuprinde o condiție generală de afaceri sau orice clauză dintr‑un contract încheiat cu consumatorii care nu a fost negociată în mod individual este abuzivă dacă stabilește, cu încălcarea cerințelor de bună‑credință și de echitate, în mod unilateral și fără justificare, drepturile și obligațiile părților izvorâte din contract într‑un mod care să îl dezavantajeze pe cocontractantul celui care impune clauza contractuală în discuție.

(2)   Pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele existente la data încheierii contractului și care au determinat încheierea sa, precum și natura prestației convenite și raportul clauzei respective cu alte clauze ale contractului sau cu alte contracte.

(3)   Printr‑o reglementare specială pot fi stabilite clauzele contractelor încheiate cu consumatorii care trebuie calificate drept abuzive sau cele care trebuie considerate abuzive până la proba contrară.

(4)   O clauză contractuală generală sau o clauză contractuală dintr‑un contract încheiat cu un consumator care nu a fost negociată individual este de asemenea abuzivă exclusiv pentru motivul că nu este redactată în mod clar sau inteligibil.

(5)   Dispozițiile referitoare la clauzele contractuale abuzive nu pot fi aplicate clauzelor contractuale care definesc prestația principală și nici celor care stabilesc echivalența dintre prestație și contraprestație, cu condiția ca clauzele menționate să fie redactate în mod clar și inteligibil.”

9

Potrivit articolului 209/A din vechiul Cod civil:

„(1)   Partea lezată poate contesta o clauză abuzivă inserată în contract în calitate de condiție generală.

(2)   Sunt nule clauzele abuzive inserate în contractele încheiate cu consumatorii în calitate de condiții generale sau pe care profesionistul le‑a redactat în mod unilateral, în prealabil și fără negociere individuală. Nulitatea poate fi invocată numai în interesul consumatorului.”

10

Articolul 237 din codul menționat avea următorul cuprins:

„(1)   În cazul nevalidității unui contract se impune revenirea la situația anterioară încheierii lui.

(2)   Dacă nu este posibilă revenirea la situația anterioară încheierii contractului, instanța poate declara aplicabil contractul pentru perioada care a trecut până la pronunțarea hotărârii. Un contract nevalid poate fi declarat valid dacă se poate elimina cauza de nevaliditate, în special prin eliminarea avantajului disproporționat, când există o disproporție între prestațiile părților, în contractele de împrumut cu dobândă excesivă. În aceste ipoteze, dacă este cazul, trebuie să se dispună restituirea prestației rămase fără contraprestație.”

11

Articolul 203 alineatele (4) și (5) din hitelintézetekről és a pénzüÿgyi vállalkozásokról szóló 1996. évi CXII. törvény (Legea nr. CXII din 1996 privind instituțiile de credit și întreprinderile financiare), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevedea:

„(4)   În cazul unui contract încheiat cu un client care are calitatea de consumator, prin care se acordă un credit în monedă străină sau care conține un drept de preemțiune la achiziționarea de bunuri imobile, instituția de credit explică clientului riscul pe care și‑l asumă în cadrul operațiunii contractuale, iar clientul confirmă prin semnătură că a fost informat.

(5)   Declarația prevăzută la alineatul (4) trebuie să conțină:

[…]”

12

Articolul 1 din Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. törvényben rögzített elszámolás szabályairól és egyes egyéb rendelkezésekről szóló 2014. évi XL. törvény [Legea nr. XL din 2014 privind normele referitoare la deconturi, la care face referire Legea nr. XXXVIII din 2014 de reglementare a aspectelor specifice privind decizia pronunțată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) în interesul unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept civil în materia contractelor de împrumut încheiate de instituțiile financiare cu consumatorii, precum și a altor dispoziții, denumită în continuare „Legea DH2”], prevede:

„Efectul prezentei legi se extinde la contractele de împrumut încheiate cu consumatorii care intră în domeniul de aplicare al (Kúriának a pénzügyi intézmények fogyasztói kölcsönszerződéseire vonatkozó jogegységi határozatával kapcsolatos egyes kérdések rendezéséről szóló 2014. évi XXXVIII. Törvény [Legea nr. XXXVIII din 2014 de reglementare a aspectelor specifice privind decizia pronunțată de Kúria (Curtea Supremă) în interesul unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept civil în materia contractelor de împrumut încheiate de instituțiile financiare cu consumatorii]).”

13

Articolul 37 din Legea DH2 are următorul cuprins:

„(1)   În ceea ce privește contractele care intră în domeniul de aplicare al prezentei legi, părțile pot solicita instanței să constate nulitatea contractului sau a anumitor clauze ale acestuia (denumită în continuare «nulitatea parțială») – indiferent de cauzele care stau la baza nulității respective – numai dacă solicită de asemenea ca instanța să aplice consecințele juridice ale nulității, și anume constatarea validității contractului sau a producerii efectelor până la pronunțarea deciziei. În lipsa unei astfel de cereri, și după ce părții i s‑a acordat posibilitatea de a remedia deficiențele fără a‑i da curs, instanța nu se poate pronunța cu privire la fondul acțiunii. În cazul în care partea solicită instanței să deducă consecința juridică a nulității sau a nulității parțiale, aceasta trebuie să indice de asemenea care este consecința juridică a cărei aplicare o solicită. În ceea ce privește aplicarea consecințelor juridice, părțile trebuie să formuleze o cerere expresă și determinată din punct de vedere valoric, care să includă și decontul efectuat între acestea.

(2)   Ținând seama de prevederile alineatului (1), în ceea ce privește contractele care intră sub incidența aceleiași legi, în temeiul articolului 239/A alineatul (1) din [vechiul Cod civil] sau al articolului 6:108 alineatul 2 din [Polgári törvénykönyvről szóló 2013. évi V. törvény (Legea nr. V din 2013 privind Codul civil)] – cu condiția respectării cerințelor prevăzute de prezenta lege –, cererea trebuie respinsă fără citarea părților în procedurile pendinte în constatarea nulității totale sau parțiale a unui contract sau trebuie să se pună capăt acestor proceduri. Nu este necesar să se respingă cererea fără citarea părților sau să se pună capăt procedurii dacă partea respectivă, pe lângă cererea de constatare a nulității totale sau parțiale, a formulat și un alt capăt de cerere; în acest caz, se consideră că partea nu își menține cererea prin care solicită constatarea nulității. Astfel se va proceda și în cazul procedurilor repuse pe rol după încetarea suspendării.”

14

Conform articolului 33 alineatul (1) din bíróságok szervezetéről és igazgatásáról szóló 1997. évi LXVI. törvény (Legea nr. LXVI din 1997 privind organizarea și administrarea judiciară), camera mixtă a Kúria (Curtea Supremă) analizează jurisprudența și emite un aviz cu privire la problemele în litigiu de aplicare a dreptului pentru a asigura uniformitatea jurisprudenței.

15

La 4 decembrie 2009, PN a încheiat cu Lombard Finanszírozási Zrt. un contract de împrumut individual cu rată variabilă pentru cumpărarea unui vehicul (denumit în continuare „contractul de împrumut în cauză”). Acest contract era exprimat în franci elvețieni (CHF), iar ratele lunare care trebuiau rambursate erau convertite în forinți maghiari (HUF).

16

La încheierea contractului menționat, PN a semnat o declarație de luare la cunoștință a riscului. Aceasta din urmă preciza, pe de o parte, că existența riscului de schimb valutar revenea consumatorului și, pe de altă parte, că evoluția viitoare a cursului valutar era imprevizibilă. Astfel, ratele lunare erau stabilite în franci elvețieni, apoi convertite în forinți maghiari, iar diferența de curs valutar, calculată în cadrul acestei conversii, trebuia suportată de împrumutat. Din acest document reieșea de asemenea că, atunci când cursul monedei străine în raport cu forintul maghiar la data scadenței varia în raport cu cursul de referință definit la momentul încheierii contractului, diferența dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare era de asemenea în sarcina împrumutatului.

17

La 31 august 2010, Lombard Finanszírozási Zrt. a fost dizolvată prin absorbție, iar Lombard i‑a succedat în calitate de având‑cauză cu titlu universal. În consecință, ansamblul obligațiilor și al drepturilor Lombard Finanszírozási Zrt. au fost transferate către Lombard.

18

În luna aprilie 2015, contractul de împrumut în cauză a făcut obiectul unei regularizări pe calea lichidării conturilor, în temeiul Legii DH2. În urma acestui decont, suma de 284502 HUF (aproximativ 800 de euro), considerată ca fiind încasată în mod nejustificat de organismul împrumutător, a fost dedusă din suma datorată de PN. În schimb, rata dobânzii anuale, care era de 22,32 % înainte de regularizarea contractului de împrumut în cauză, a rămas identică. Acest decont a fost trimis lui PN, care nu a depus nicio reclamație.

19

Întrucât PN înregistra întârzieri la plata ratelor contractului de împrumut în cauză, Lombard l‑a informat, la 12 august 2015, că datora suma de 121722 HUF (aproximativ 342 de euro) ca restanțe, precizând că, în caz de neplată, acest contract va fi reziliat cu efect imediat. PN nu a dat curs acestei cereri, astfel încât Lombard a reziliat unilateral contractul menționat la 14 septembrie 2015 și l‑a somat pe PN să achite soldul datorat de 472399 HUF (aproximativ 1320 de euro). PN a primit această somație la 15 octombrie 2015.

20

În continuare, Lombard a sesizat instanța de prim grad de jurisdicție, solicitând ca acest contract de împrumut să fie declarat valid, în mod retroactiv, și ca PN să fie obligat la plata unei sume de 490102 HUF (aproximativ 1370 de euro) cu titlu de capital al creanței contractuale, precum și la plata dobânzilor de întârziere.

21

PN a invocat, la rândul său, caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de împrumut în discuție, care stabileau integral în sarcina sa riscul de schimb valutar. El a contestat faptul că nota de informare privind riscul de schimb valutar a fost clară și inteligibilă. Cu titlu reconvențional, acesta a solicitat în special ca Lombard să fie obligată să îi ramburseze o sumă de 1734144 HUF (aproximativ 4870 de euro) în temeiul unei îmbogățiri fără justă cauză ce rezultă din lipsa de validitate a acestui contract.

22

Instanța de prim grad de jurisdicție a examinat în special condițiile în care un contract precum contractul de împrumut în cauză poate fi declarat valid având în vedere avizul emis în luna iunie 2019 de organul consultativ al Kúria (Curtea Supremă, denumit în continuare „avizul Kúria”). Potrivit avizului menționat, atunci când un contract de împrumut lipsit de validitate este declarat valid, se oferă instanțelor două soluții. Fie ar putea declara contractul ca fiind valid, astfel încât se consideră că acesta a fost exprimat în forinți maghiari, în schimbul unei rate a dobânzii corespunzătoare valorii ratei dobânzii în vigoare pentru tranzacțiile în forinți maghiari la data încheierii contractului menționat, majorată cu marja aplicată. Fie ar putea declara contractul ca fiind valid, maximizând cursul de schimb dintre moneda străină și forintul maghiar, rata dobânzii stabilită în contract rămânând în ceea ce o privește neschimbată până la data conversiei în forinți maghiari.

23

Instanța de prim grad de jurisdicție a decis că, deși prevederea din contractul de împrumut în cauză potrivit căreia riscul de schimb valutar trebuia să fie suportat de PN avea un caracter abuziv, trebuia să se considere că acest contract este valid cu efect retroactiv de la data încheierii sale, dar că a fost, de la aceeași dată, exprimat în forinți maghiari. Pe de altă parte, aceasta a decis că rata anuală a dobânzii trebuia stabilită la 23,07 %, întemeindu‑se pe calculul efectuat de Lombard, bazat pe diferența dintre cuantumul inițial al împrumutului și cuantumul total al ratelor lunare rambursate de PN. În speță, cuantumul inițial al împrumutului era de 1417500 HUF (aproximativ 4000 de euro) și se prevedea că valoarea totală a ratelor lunare de rambursare s‑ar ridica la 2689225 HUF (aproximativ 7600 de euro). Întrucât PN a achitat, în fapt, suma de 3151644 HUF (aproximativ 8900 de euro), instanța de prim grad de jurisdicție a obligat Lombard, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, la rambursarea diferenței dintre aceste ultime două sume, și anume 462419 HUF (aproximativ 1300 de euro).

24

Lombard a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală, Ungaria), contestând decizia potrivit căreia contractul de împrumut în cauză trebuia considerat ca fiind, de la data încheierii sale, exprimat în forinți maghiari. Aceasta susține în special că declararea validității acestui contract nu poate avea drept consecință bulversarea echilibrului contractual dintre părți într‑o măsură și într‑un mod în care un dezechilibru se instalează, în raportul juridic, între valorile prestației și, respectiv, ale contraprestației. În plus, potrivit Lombard, astfel de contracte, exprimate în monedă străină și care stabilesc în sarcina consumatorilor riscul de schimb valutar, nu pot fi declarate nelegale ca atare.

25

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la opțiunile legale care pot fi avute în vedere atunci când un contract, în cazul lipsei validității referitoare la obiectul său principal, este declarat valid sau că și‑a produs efectele între părți.

26

În aceste condiții, Fővárosi Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Capitală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

Trebuie amintit că, pentru a permite Curții să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru instanța națională, articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții impune ca cererea de decizie preliminară să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal (Hotărârea din 17 septembrie 2020, Burgo Group, C‑92/19, EU:C:2020:733, punctul 38).

28

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, care beneficiază de o prezumție de pertinență. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată privește interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebării respective (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 25 și jurisprudența citată).

29

Este de asemenea cert că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să interpreteze și să aplice dispozițiile din dreptul național, în timp ce Curtea este exclusiv abilitată să se pronunțe cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text al Uniunii, pe baza situației de fapt care îi este prezentată de instanța națională (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Trapeza Peiraios, C‑243/20, EU:C:2021:1045, punctul 26 și jurisprudența citată).

30

În speță, astfel cum subliniază guvernul maghiar în observațiile sale scrise, indicațiile furnizate de instanța de trimitere cu privire la motivele pentru care este necesar să se interpreteze dreptul Uniunii și pertinența primei întrebări pentru soluționarea litigiului principal sunt, desigur, laconice.

31

Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că Lombard a declarat apel împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță la instanța de trimitere, contestând în special recalificarea contractului de împrumut în cauză în contract exprimat în forinți maghiari. Or, reiese de asemenea din decizia menționată că această recalificare a fost efectuată în temeiul primei soluții care figurează în avizul Kúria.

32

Având în vedere aceste elemente, nu rezultă în mod vădit că prima întrebare, care privește posibilitatea, în raport cu Directiva 93/13, de a recurge la un astfel de aviz pentru a stabili abordarea care trebuie urmată pentru a declara că un contract este valid sau că a produs efecte atunci când acest contract nu poate continua să existe din cauza caracterului abuziv al unei clauze care se referă la obiectul său principal, este lipsită de pertinență în vederea soluționării litigiului principal.

33

În consecință, prima întrebare este admisibilă.

34

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că efectul util al dispozițiilor acesteia poate fi asigurat, în lipsa unei norme de drept național cu caracter supletiv ce reglementează o astfel de situație, printr‑un aviz fără caracter obligatoriu din partea instanței supreme a statului membru în cauză care indică instanțelor inferioare abordarea care trebuie urmată pentru a declara că un contract este valid sau că a produs efecte atunci când acest contract nu poate continua să existe din cauza caracterului abuziv al unei clauze care se referă la obiectul său principal.

35

Trebuie amintit de la bun început că, deși rezultă, desigur, din articolul 288 al treilea paragraf TFUE că statele membre dispun, cu ocazia transpunerii unei directive, de o marjă de apreciere considerabilă în alegerea căilor și a mijloacelor destinate să asigure punerea în aplicare, această libertate nu afectează obligația fiecăruia dintre aceste state de a adopta toate măsurile necesare pentru a asigura efectul deplin al directivei vizate, în conformitate cu obiectivul urmărit de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Fashion ID, C‑40/17, EU:C:2019:629, punctul 49 și jurisprudența citată).

36

În ceea ce privește Directiva 93/13, aceasta impune statelor membre să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către profesioniști (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 68).

37

În plus, reiese din jurisprudența Curții că nu poate fi exclus ca, în cadrul rolului lor de armonizare a interpretării dreptului și din motive de securitate juridică, instanțele supreme ale unui stat membru să poată, cu respectarea Directivei 93/13, să elaboreze anumite criterii în raport cu care instanțele inferioare trebuie să examineze caracterul abuziv al clauzelor contractuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Banco Santander și Escobedo Cortés, C‑96/16 și C‑94/17, EU:C:2018:643, punctul 68).

38

Rezultă de asemenea că orientările care provin de la aceste instanțe supreme și care conțin astfel de criterii nu pot totuși avea ca efect împiedicarea instanței naționale competente, pe de o parte, să asigure efectul deplin al normelor Directivei 93/13 lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, inclusiv orice practică judiciară contrară, fără a fi necesar ca această instanță să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a respectivelor dispoziții pe cale legislativă, judiciară sau prin orice alt procedeu constituțional, și, pe de altă parte, să se adreseze Curții cu titlu preliminar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 61).

39

Curtea a statuat astfel că Directiva 93/13, interpretată în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, nu se opune ca o instanță supremă a unui stat membru să adopte, în interesul unei interpretări uniforme a dreptului, decizii obligatorii în legătură cu modalitățile de punere în aplicare a acestei directive, în măsura în care acestea nu împiedică instanța competentă nici să asigure efectul deplin al normelor prevăzute de directiva menționată și să ofere consumatorului o cale de atac efectivă în vederea protecției drepturilor de care poate beneficia, nici să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară cu acest titlu (Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 64).

40

Cu toate acestea, existența unui aviz fără caracter obligatoriu al unei instanțe supreme a unui stat membru, care să permită astfel instanțelor inferioare, chemate să îl urmeze, să se îndepărteze liber de acesta, nu poate fi considerată ca fiind de natură să asigure efectul util al Directivei 93/13, garantând persoanelor lezate de clauza abuzivă să fie protejate pe deplin.

41

Desigur, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care un contract încheiat între un profesionist și un consumator ar trebui, în principiu, să fie anulat în întregime după ce instanța națională a decis eliminarea unei clauze contractuale abuzive, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu s‑ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în situații în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându‑l prin aceasta pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât consumatorul ar fi în acest fel penalizat (Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 61 și jurisprudența citată).

42

Or, este necesar să se considere că un aviz fără caracter obligatoriu al unei instanțe supreme a unui stat membru, precum avizul Kúria, nu poate fi asimilat cu o astfel de dispoziție de drept național cu caracter supletiv care trebuie să înlocuiască o clauză dintr‑un contract de împrumut considerată abuzivă.

43

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că efectul util al dispozițiilor acesteia nu poate, în lipsa unei norme de drept național cu caracter supletiv ce reglementează o astfel de situație, să fie asigurat numai printr‑un aviz fără caracter obligatoriu al instanței supreme a statului membru în cauză care indică instanțelor inferioare abordarea ce trebuie urmată pentru a declara că un contract este valid sau că a produs efecte între părți atunci când acest contract nu poate continua să existe ca urmare a caracterului abuziv al unei clauze care se referă la obiectul său principal.

44

Având în vedere jurisprudența Curții amintită la punctele 27-29 din prezenta hotărâre, precum și elementele menționate la punctul 31 din aceasta, nu rezultă în mod vădit că este lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului principal cea de a doua întrebare, referitoare la posibilitatea de a repune părțile la un contract de împrumut în situația în care acestea s‑ar fi aflat dacă contractul respectiv nu ar fi fost încheiat, în cazul în care contractul menționat, din cauza clauzei abuzive referitoare la obiectul său principal, nu poate continua să existe, părțile nu se pun de acord și avizul fără caracter obligatoriu evocat în cadrul primei întrebări nu poate avea autoritate.

45

Rezultă că a doua întrebare este admisibilă.

46

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune ca instanța națională competentă să decidă repunerea părților la un contract de împrumut în situația în care s‑ar fi aflat dacă acel contract nu ar fi fost încheiat pentru motivul că o clauză din contractul menționat care se referă la obiectul său principal trebuie declarată abuzivă în temeiul acestei directive.

47

De la bun început, trebuie amintit că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește definirea obiectului principal al contractului, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

48

Cu toate acestea, articolul 8 din directiva menționată prevede posibilitatea statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai stricte compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de aceasta, pentru a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat.

49

Astfel, la punctele 30-35, 40 și 43 din Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid (C‑484/08, EU:C:2010:309), Curtea, după ce a constatat că clauzele vizate la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 intră în sfera domeniului reglementat de Directiva 93/13 și că, prin urmare, articolul 8 din aceasta se aplică de asemenea articolului 4 alineatul (2) amintit, a statuat că aceste două dispoziții nu se opun unei reglementări naționale care permite un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor astfel de clauze care asigură consumatorului un nivel de protecție mai ridicat decât cel instituit prin directiva respectivă.

50

În acest context, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 61).

51

Curtea a statuat de asemenea că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl instituie între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între aceste părți (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 28, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 62 și jurisprudența citată).

52

În ceea ce privește efectele unei constatări a caracterului abuziv al clauzelor contractuale asupra validității contractului în cauză, trebuie subliniat, în primul rând, că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) in fine din Directiva 93/13, „contractul continuă să angajeze părțile [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive” (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 29, și Hotărârea din 29 aprilie 2021, Bank BPH, C‑19/20, EU:C:2021:341, punctul 53).

53

În acest context, instanțele naționale care constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale sunt obligate, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, pe de o parte, să deducă toate consecințele care decurg de aici potrivit dreptului național pentru ca clauzele menționate să nu creeze obligații pentru consumator, și, pe de altă parte, să aprecieze dacă acel contract poate continua să existe fără clauzele abuzive (Ordonanța din 22 februarie 2018, ERSTE Bank Hungary, C‑126/17, nepublicată, EU:C:2018:107, punctul 38 și jurisprudența citată).

54

Astfel, obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în cadrul Directivei 93/13 constă în restabilirea echilibrului dintre părți, menținând totodată, în principiu, validitatea întregului contract, iar nu în anularea tuturor contractelor care conțin clauze abuzive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Dunai, C‑118/17, EU:C:2019:207, punctul 40 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 2 septembrie 2021, OTP Jelzálogbank și alții, C‑932/19, EU:C:2021:673, punctul 40).

55

Curtea a statuat în mod repetat că, deși revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini condițiile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări, nu este mai puțin adevărat că o astfel de constatare trebuie să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive (Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C‑483/16, EU:C:2018:367, punctul 34 și jurisprudența citată).

56

Pe de altă parte, atunci când instanța națională consideră că contractul de împrumut în discuție în cauza cu care este sesizată nu poate, în conformitate cu dreptul contractelor, să continue să existe din punct de vedere juridic după eliminarea clauzelor abuzive în cauză și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv sau o dispoziție aplicabilă în cazul unui acord al părților la contract susceptibilă să înlocuiască clauzele respective, trebuie să se considere că, în măsura în care consumatorul nu și‑a exprimat dorința de a menține clauzele abuzive, iar anularea contractului l‑ar expune pe acest consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, nivelul ridicat de protecție a consumatorului, care trebuie să fie asigurat în conformitate cu Directiva 93/13, impune ca, pentru restabilirea echilibrului real între drepturile și obligațiile reciproce ale cocontractanților, instanța națională să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului de împrumut în cauză le‑ar putea provoca, printre altele, ca urmare a exigibilității imediate a creanței profesionistului față de acesta (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 41).

57

Din considerațiile care precedă reiese că, deși, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, ținând seama de natura contractului de împrumut, instanța națională consideră că nu este posibilă repunerea părților în situația în care s‑ar fi aflat dacă acel contract nu ar fi fost încheiat, acesteia îi revine sarcina de a se asigura că, în definitiv, consumatorul se găsește în situația în care s‑ar fi aflat dacă clauza considerată abuzivă nu ar fi existat niciodată.

58

Într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, interesele consumatorului ar putea fi astfel protejate prin intermediul, printre altele, al unei rambursări în favoarea sa a sumelor percepute în mod nejustificat de împrumutător în temeiul clauzei considerate abuzive, o asemenea rambursare intervenind în temeiul îmbogățirii fără justă cauză. În speță, astfel cum reiese din decizia de trimitere, instanța de prim grad de jurisdicție a recalificat contractul de împrumut în cauză drept contract de împrumut încheiat în forinți maghiari, apoi a stabilit rata dobânzii aplicabile și a obligat Lombard să ramburseze suma corespunzătoare unei astfel de îmbogățiri fără justă cauză.

59

Cu toate acestea, trebuie amintit că competențele instanței nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual între părțile la contract și pentru a proteja astfel consumatorul de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care le‑ar putea provoca anularea contractului de împrumut în cauză (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, Banca B., C‑269/19, EU:C:2020:954, punctul 44).

60

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca instanța națională competentă să decidă repunerea părților la un contract de împrumut în situația în care acestea s‑ar fi aflat dacă acel contract nu ar fi fost încheiat pentru motivul că o clauză a contractului respectiv, care se referă la obiectul său principal, trebuie declarată abuzivă în temeiul acestei directive, cu precizarea că, în cazul în care repunerea menționată se dovedește imposibilă, are obligația de a se asigura că consumatorul se găsește în situația în care s‑ar fi aflat dacă clauza considerată abuzivă nu ar fi existat niciodată.

61

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care impune consumatorului care formulează o acțiune în constatarea nulității privind obiectul principal al contractului să formuleze odată cu acțiunea respectivă și o acțiune în constatarea validității contractului de împrumut sau că a produs efecte.

62

În această privință, trebuie arătat, pe de o parte, că din decizia de trimitere reiese că, în litigiul principal, consumatorul nu este reclamantul, astfel cum a subliniat Lombard în observațiile sale scrise, ci pârâtul.

63

Pe de altă parte, nu reiese din dosarul de care dispune Curtea că o astfel de cerință procedurală ar fi aplicabilă sau ar fi fost aplicată acțiunii reconvenționale în fața instanței de prim grad de jurisdicție, instanța de trimitere neindicând în ce măsură un răspuns la a treia întrebare ar fi necesar pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.

64

În consecință, este necesar să se constate că, prin faptul că nu a prezentat cu un nivel suficient de claritate și de precizie motivele care au determinat‑o să adreseze a treia întrebare, instanța de trimitere nu s‑a conformat cerinței prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, amintită la punctul 27 din prezenta hotărâre.

65

În aceste condiții, întrebarea menționată este inadmisibilă.

66

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă, în cazul în care nu ar fi posibilă repunerea părților în situația în care acestea s‑ar fi aflat dacă acel contract nu ar fi fost încheiat, evocată în cadrul celei de a doua întrebări, este posibil să se declare că, prin adoptarea unei legislații ulterioare, contractul de împrumut în cauză este valid sau că a produs efecte pentru a asigura un echilibru între părți.

67

Astfel cum a subliniat guvernul maghiar în observațiile sale scrise, trebuie să se constate, pe de o parte, că instanța de trimitere nu a definit ceea ce înțelege prin „adoptarea unei legislații ulterioare” la care face aluzie în această întrebare.

68

Pe de altă parte, instanța de trimitere nu indică nici în ce măsură un răspuns la întrebarea menționată ar fi necesar pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată.

69

În consecință, pentru același motiv precum cel reținut la punctul 64 din prezenta hotărâre, această întrebare este inadmisibilă.

70

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară: