–

pentru Vivendi SA, de G. Scassellati Sforzolini, G. Faella, C. F. Emanuele și M. D’Ostuni, avvocati;

–

pentru Mediaset SpA, de A. Catricalà, D. Lipani, C. E. Cazzato, G. M. Roberti, G. Bellitti și M. Serpone, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Armati, L. Nicolae și L. Malferrari, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49, 56 și 63 TFUE, precum și a articolelor 15 și 16 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337 p. 37) (denumită în continuare „directiva‑cadru”).

2

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între Vivendi SA, pe de o parte, și Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de Supraveghere în Domeniul Comunicațiilor, Italia) (denumită în continuare „AGCOM”) și Mediaset SpA, pe de altă parte, în legătură cu o prevedere din dreptul italian care interzice unei întreprinderi să obțină venituri care depășesc 10 % din veniturile totale provenite din sistemul integrat de comunicații (denumit în continuare „SIC”) atunci când această întreprindere deține o cotă de peste 40 % din veniturile globale din sectorul comunicațiilor electronice.

3

Considerentele (5), (25) și (27) ale directivei‑cadru enunță:

[…]

[…]

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare și scopul”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește un cadru armonizat pentru reglementarea serviciilor de comunicații electronice, a rețelelor de comunicații electronice, a infrastructurilor și a serviciilor asociate, precum și a anumitor aspecte privind echipamentele terminale menite să faciliteze accesul utilizatorilor cu handicap. Directiva prevede atribuții ale autorităților naționale de reglementare și stabilește o serie de proceduri care să asigure o aplicare armonizată a cadrului de reglementare pe teritoriul [Uniunii].

(2)   Prezenta directivă, precum și directivele speciale nu aduc atingere obligațiilor impuse de legislația internă în aplicarea legislației [Uniunii] sau impuse de legislația [Uniunii] în ceea ce privește serviciile furnizate prin intermediul rețelelor și serviciilor de comunicații electronice.

(3)   Prezenta directivă, precum și directivele speciale nu aduc atingere măsurilor luate la nivel național sau [al Uniunii], în conformitate cu legislația [Uniunii], care urmăresc atingerea unor obiective de interes general, în special în ceea ce privește reglementarea conținutului și a politicii audiovizualului.

[…]”

5

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„[…]

[…]”

6

Articolul 15 din aceeași directivă, intitulat „Procedura de identificare și definire a piețelor”, prevede:

„(1)   După o consultare publică, inclusiv cu autoritățile naționale de reglementare și ținând seama în cea mai mare măsură posibilă de avizul [Organismului autorităților europene de reglementare în domeniul comunicațiilor electronice (OAREC)], Comisia adoptă, în conformitate cu procedura de consultare menționată la articolul 22 alineatul (2), o recomandare privind piețele relevante de produse și servicii («recomandarea»). Recomandarea identifică piețele de produse și servicii din sectorul comunicațiilor electronice ale căror caracteristici pot justifica impunerea unor obligații de reglementare prevăzute în directivele speciale, fără a aduce atingere piețelor care pot fi definite, în anumite situații, în temeiul dreptului concurenței. Comisia definește piețele în conformitate cu principiile dreptului concurenței.

Comisia revizuiește periodic recomandarea.

(2)   Comisia publică până la data intrării în vigoare a prezentei directive orientări privind analiza pieței și evaluarea puterii semnificative pe piață (denumite în continuare «orientările») care sunt conforme cu principiile dreptului concurenței.

(3)   Autoritățile naționale de reglementare, ținând seama în cea mai mare măsură posibilă de recomandare și de orientări, definesc piețele relevante corespunzătoare circumstanțelor naționale, în special piețele geografice relevante de pe teritoriul lor, în conformitate cu principiile dreptului concurenței. Autoritățile naționale de reglementare urmează procedurile menționate la articolele 6 și 7 înainte de a defini piețele care diferă de cele identificate în recomandare.

(4)   După consultarea inclusiv a autorităților naționale de reglementare, Comisia poate, ținând cont în cea mai mare măsură posibilă de avizul OAREC, să adopte o decizie de identificare a piețelor transnaționale […]”

7

Articolul 16 din directiva‑cadru, intitulat „Procedura de analiză a pieței”, prevede:

„(1)   Autoritățile naționale de reglementare efectuează o analiză a piețelor relevante, ținând seama de piețele identificate în recomandare și luând în considerare în cea mai mare măsură posibilă orientările. Statele membre se asigură că analiza este efectuată, după caz, în colaborare cu autoritățile naționale din domeniul concurenței.

(2)   În cazul în care, în temeiul alineatelor (3) sau (4) din prezentul articol, al articolului 17 din Directiva 2002/22/CE [a Parlamentului European și al Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații] (Directiva privind serviciul universal) [(JO 2002, L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213)] sau în temeiul articolului 8 din Directiva 2002/19/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 20002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) [(JO 2002, L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169)], autorității naționale de reglementare i se solicită să se pronunțe asupra impunerii, menținerii, modificării sau retragerii unor obligații impuse unor întreprinderi, aceasta stabilește pe baza analizei pieței menționate la alineatul (1) din prezentul articol dacă există concurență efectivă pe piața relevantă.

(3)   Atunci când o autoritate națională de reglementare stabilește că o piață este efectiv concurențială, aceasta nu impune sau nu menține niciuna dintre obligațiile de reglementare specifice prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol. Atunci când există deja obligații de reglementare specifice sectorului, autoritatea națională de reglementare retrage obligațiile impuse întreprinderilor de pe piața în cauză. Se acordă o perioadă de înștiințare adecvată părților cărora o astfel de retragere a obligațiilor le aduce atingere.

(4)   În cazul în care o autoritate națională de reglementare stabilește că pe o piață relevantă nu există concurență efectivă, aceasta identifică întreprinderile care individual sau împreună dețin o putere semnificativă pe piața respectivă în conformitate cu articolul 14 și impune acestora obligații de reglementare corespunzătoare specifice menționate la alineatul (2) din prezentul articol sau menține ori modifică obligațiile deja existente.

[…]”

8

Considerentele (5) și (8) ale Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1) (denumită în continuare „Directiva privind serviciile mass‑media audiovizuale”) enunță:

[…]

9

Decreto legislativo del 31 luglio 2005, n. 177 – Testo Unico dei Servizi di Media Audiovisivi e Radiofonici (Decretul legislativ nr. 177 de stabilire a textului consolidat privind serviciile mass‑media audiovizuale și radiofonice) din 31 iulie 2005 [(supliment ordinar la GURI nr. 208 din 7 septembrie 2005)], în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumit în continuare „TUSMAR”), prevede la articolul 2 alineatul 1 litera s):

„[SIC] […] cuprinde următoarele activități: presa cotidiană și periodică, publicațiile anuale și electronice, inclusiv prin internet, radio și servicii mass‑media audiovizuale, cinema, publicitate externă, inițiative de comunicare cu privire la produse și servicii, sponsorizări.”

10

Articolul 43 din TUSMAR, intitulat „Poziții dominante în [SIC]”, prevede:

„1.   Entitățile care își desfășoară activitatea în [SIC] sunt obligate să notifice [AGCOM] acordurile și operațiunile de concentrare, astfel încât aceasta să poată verifica respectarea principiilor enunțate la alineatele 7, 8, 9, 10, 11 și […], în conformitate cu procedurile prevăzute de reglementarea ad‑hoc adoptată de ea însăși.

[…]

5.   Adaptându‑se evoluțiilor caracteristicilor pieței, […] [AGCOM] ia măsurile necesare pentru a elimina sau a împiedica formarea pozițiilor vizate la alineatele 7, 8, 9, 10, 11 […] sau a oricărei poziții care aduce atingere pluralismului. […]

7.   La momentul punerii în aplicare complete a planului național de atribuire a frecvențelor radio și de televiziune în mod digital, același furnizor nu poate, chiar prin intermediul societăților care pot fi privite ca fiind controlate de acesta sau afiliate lui, în sensul alineatelor 13, 14 și 15, să fie titularul autorizațiilor prin care poate emite peste 20 % din totalul programelor de televiziune sau peste 20 % din programele de radio care pot fi difuzate prin unde hertziene terestre la nivel național pe rețelele prevăzute la acest nivel.

8.   Până la punerea în aplicare completă a planului național de atribuire a frecvențelor de televiziune în mod digital, limita stabilită pentru numărul total de programe pe entitate este de 20 % și este calculată în raport cu numărul total de programe de televiziune care, inclusiv în sensul articolului 23 alineatul 1 din legge 3 maggio 2004, n. 112 – Norme di principio in materia di assetto del sistema radiotelevisivo e della RAI‑Radiotelevisione italiana [SpA], nonché delega al Governo per l’emanazione del testo unico della radiotelevisione (Legea nr. 112 privind normele de principiu privind structura sistemului de radio și televiziune și al RAI‑Radiotelevisione italiana SpA, precum și delegarea guvernului pentru publicarea textului unic al sistemului de radio și televiziune) din 3 mai 2004 [(supliment ordinar la GURI nr. 104 din 5 mai 2004)], sunt autorizate sau difuzate la nivel național prin radiofrecvențe hertziene, în mod analogic sau digital. Programele de televiziune difuzate în mod digital pot contribui la formarea bazei de calcul atunci când acoperă 50 % din populație. Pentru a calcula dacă limita de 20 % este respectată, nu se ține seama de programele care constituie retransmisia simultană a celor difuzate în mod analogic. Prezentul criteriu de calcul se aplică numai entităților care difuzează în mod digital programe care acoperă 50 % din populația națională.

9.   Fără a aduce atingere interdicției de a constitui poziții dominante pe piețele individuale care formează [SIC], entitățile care au obligația să se înscrie în registrul operatorilor de comunicații instituit în temeiul articolului 1 alineatul 6 litera a) punctul 5) din legge 31 luglio 1997, n. 249 – Istituzione dell’Autorità per le garanzie nelle comunicazioni e norme sui sistemi delle telecomunicazioni e radiotelevisivo (Legea nr. 249 privind instituirea Autorității de Supraveghere în Domeniul Comunicațiilor și normele referitoare la sistemele de telecomunicații și de radioteleviziune) din 31 iulie 1997 [(supliment ordinar la GURI nr. 177 din 31 iulie 1997)] nu pot, nici direct, nici prin intermediul unor entități controlate sau afiliate în sensul alineatelor 14 și 15, să obțină venituri care depășesc 20 % din veniturile totale din [SIC].

10.   Veniturile vizate la alineatul 9 sunt cele rezultate din finanțarea serviciului public de radio și de televiziune, după deducerea taxelor datorate Trezoreriei, din publicitatea națională și locală, inclusiv sub formă directă, din teleshopping, sponsorizări, inițiative de comunicare cu privire la produse realizate în punctele de vânzare, cu excepția reducerii taxelor, din convenții cu caracter continuu încheiate cu entități publice și din concursuri publice acordate în mod direct entităților care desfășoară activitățile menționate la articolul 2 alineatul 1 [litera] s), din oferte de televiziune cu plată, din abonamente și din vânzarea de ziare și periodice, inclusiv din produsele imprimate și fonografice comercializate în anexă, precum și din agențiile de presă cu caracter național, din ediția electronică și din cea de anuare, inclusiv prin internet, din publicitatea online și pe diferite platforme, chiar în formă directă, inclusiv resursele obținute de motoarele de căutare și de platformele sociale și de partajare, și din utilizarea operelor cinematografice în diversele forme la care publicul are acces.

11.   Întreprinderile ale căror venituri din sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit la articolul 18 din decreto legislativo n. 259 – Codice delle comunicazioni elettroniche [Decretul legislativ nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice] din 1 august 2003 [(supliment ordinar la GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003)], inclusiv prin intermediul unor societăți controlate sau afiliate, depășesc 40 % din veniturile totale din acel sector nu pot obține din [SIC] venituri care să depășească 10 % din veniturile din sistemul respectiv.

[…]

13.   În vederea stabilirii pozițiilor dominante interzise de prezentul text unic în [SIC], se ține seama, de asemenea, de participațiile în capital dobândite sau, în orice caz, deținute prin intermediul societăților controlate, chiar în mod indirect, și al societăților fiduciare sau al unei persoane interpuse. Sunt considerate dobândite participațiile a căror proprietate trece de la o entitate la alta, printre altele, ca urmare a operațiunilor de fuziune, divizare, cesiune sau transfer de societăți sau altele care le interesează sau care sunt în legătură cu astfel de operațiuni. În cazul în care există între diferiți acționari, indiferent care este forma sub care au fost încheiate, acorduri care privesc exercitarea concertată a drepturilor de vot sau, în orice caz, administrarea societății vizate și care diferă de simpla lor consultare reciprocă, se consideră că fiecare dintre aceștia deține totalitatea acțiunilor sau părților pe care le posedă sau le controlează părțile la acord.

14.   În sensul prezentului text consolidat, există control, inclusiv în ceea ce privește alte entități decât societățile, în situațiile prevăzute la articolul 2359 primul și al doilea paragraf din Codice civile [Codul civil].

15.   În lipsa unor dovezi contrare, se consideră că există controlul sub forma exercitării unei influențe dominante în una dintre următoarele situații:

[…]”

11

Articolul 2359 din Codul civil, intitulat „Societăți controlate și societăți afiliate”, prevede:

„Sunt considerate societăți controlate:

În vederea aplicării punctelor 1) și 2) ale primului alineat, sunt luate în considerare și drepturile de vot ale societăților controlate, ale societăților fiduciare și ale intermediarilor; drepturile de vot exercitate în numele unor terți nu se iau în considerare.

Sunt considerate societăți afiliate acele societăți asupra cărora o altă societate exercită o influență semnificativă. O asemenea influență este prezumată atunci când pot fi exercitate cel puțin o cincime din drepturile de vot sau o zecime din acestea, în cazul în care societatea respectivă deține acțiuni cotate pe piețe reglementate.”

12

Articolul 18 din Decretul legislativ nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice, în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumit în continuare „Codul comunicațiilor electronice”), este intitulat „Procedura de identificare și de definire a piețelor”. Acest articol prevede:

„1.   Ținând cont în cea mai mare măsură de recomandările referitoare la piețele relevante ale produselor și serviciilor în sectorul comunicațiilor electronice, denumite în continuare «recomandările», și de orientări, [AGCOM] definește piețele relevante în conformitate cu principiile dreptului concurenței și pe baza caracteristicilor și a structurii pieței naționale a comunicațiilor electronice. [AGCOM] urmează procedurile menționate la articolele 11 și 12 înainte de a defini piețele care diferă de cele identificate în recomandări.”

13

Legea nr. 249 din 31 iulie 1997 indică la articolul 1 alineatul 6 litera a) punctul 5), printre competențele AGCOM, următoarele:

„[AGCOM] asigură păstrarea registrului operatorilor de comunicații în care sunt obligați să se înscrie, în conformitate cu prezenta lege, operatorii cărora [AGCOM] sau alți administratori competenți le atribuie concesiunile sau le eliberează autorizații în temeiul legislației în vigoare, întreprinderile concesionare de publicitate difuzată prin intermediul echipamentelor de radio sau de televiziune sau prin ziare cotidiene sau periodice, pe internet și pe alte platforme digitale fixe sau mobile, întreprinderile de producere și distribuire a programelor de radio și de televiziune, întreprinderile de editare de ziare, periodice sau reviste și agențiile de presă naționale, precum și întreprinderile care furnizează servicii telematice și de telecomunicații, inclusiv editarea electronică și digitală; infrastructurile de difuzare care operează pe teritoriul național sunt de asemenea listate în registru. [AGCOM] adoptă un regulament ad‑hoc care reglementează organizarea și păstrarea registrului, precum și criteriile de stabilire a entităților obligate să se înscrie, independent de cele deja înscrise în registru la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

14

Vivendi, o societate de drept francez înscrisă în registrul comerțului din Paris (Franța), este societatea‑mamă a unui grup care își desfășoară activitatea în sectorul mijloacelor de informare în masă, precum și în domeniul creării și al distribuirii de conținut audiovizual.

15

Vivendi deține o participație de 23,9 % în capitalul Telecom Italia SpA, societate asupra căreia deține controlul din momentul în care a obținut în esență majoritatea drepturilor de vot în cadrul adunării acestei societăți, cu ocazia unui vot care a avut loc în adunarea acționarilor din 4 mai 2017.

16

La 8 aprilie 2016, Vivendi, Mediaset și Reti Televisive Italiane SpA au încheiat un contract de colaborare strategică, în temeiul căruia Vivendi a achiziționat 3,5 % din capitalul social al Mediaset și 100 % din cel al Mediaset Premium SpA și a cedat, în schimb, Mediaset 3,5 % din capitalul său social.

17

În luna decembrie 2016, în urma unor dezacorduri cu privire la acest contract, Vivendi a început o campanie ostilă de achiziție de acțiuni ale Mediaset. La 22 decembrie 2016, Vivendi a ajuns, astfel, să dețină 28,8 % din capitalul social al Mediaset și 29,94 % din drepturile de vot în cadrul adunării acționarilor acesteia din urmă. Această participație minoritară calificată nu îi permitea, totuși, să exercite controlul asupra Mediaset, care se afla încă sub controlul grupului Fininvest.

18

În acest context, la 20 decembrie 2016, Mediaset a sesizat AGCOM cu o plângere, susținând că Vivendi încălcase articolul 43 alineatul 11 din TUSMAR (denumit în continuare „dispoziția în discuție în litigiul principal”), pentru motivul că participațiile pe care Vivendi le deține în Telecom Italia și în Mediaset au ca rezultat faptul că veniturile Vivendi realizate în sectorul comunicațiilor electronice, pe de o parte, și în SIC, pe de altă parte, depășeau, în opinia acesteia, pragurile prevăzute de această dispoziție, potrivit căreia întreprinderile ale căror venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, inclusiv prin intermediul unor societăți controlate sau afiliate, depășesc 40 % din veniturile globale realizate în acest sector pot obține, în SIC, venituri care să depășească 10 % din cele realizate în acest sistem.

19

Prin decizia din 18 aprilie 2017 (denumită în continuare „decizia AGCOM”), AGCOM a considerat că Vivendi încălcase dispoziția în discuție în litigiul principal. În această privință, autoritatea menționată a arătat că Vivendi era o societate afiliată Telecom Italia și Mediaset, deoarece dispunea de mai mult de o cincime din drepturile de vot în cadrul adunării acționarilor fiecăreia dintre societățile respective, că Vivendi obținuse 59 % din veniturile realizate în sectorul comunicațiilor electronice, care se compune din servicii cu amănuntul prin rețea fixă, servicii cu ridicata prin rețea fixă sau mobilă și servicii de radioteleviziune pentru transmiterea de conținuturi utilizatorilor finali și că Mediaset obținuse 13,3 % din veniturile realizate în cadrul SIC. Prin decizia menționată, AGCOM a solicitat Vivendi să pună capăt acestei achiziționări de participații în capitalul Mediaset sau în cel al Telecom Italia într‑un termen de 12 luni.

20

În decizia menționată, AGCOM a considerat, printre altele, că numai piețele care au făcut obiectul unei reglementări, în temeiul articolelor 15 și 16 din directiva‑cadru, erau relevante în vederea aplicării dispoziției în discuție în litigiul principal. Aceasta a precizat, de asemenea, că dispoziția menționată urmărea să protejeze pluralismul mijloacelor de informare în masă și că, în special, obiectivul său era să evite, având în vedere accentuarea fenomenului convergenței între telecomunicații și mijloacele de informare în masă, efectele de distorsiune asupra pluralismului mijloacelor de informare în masă care se pot produce atunci când o întreprindere care are o putere semnificativă pe piață în sectorul comunicațiilor electronice dobândește o „dimensiune economică importantă” în SIC. În acest context, AGCOM a adăugat că limitele stabilite de dispoziția în discuție în litigiul principal aveau un caracter automat, în măsura în care se aplică în mod independent de orice analiză a acestor efecte de distorsiune și în mod independent de orice considerație referitoare la dreptul concurenței.

21

La 6 aprilie 2018, Vivendi s‑a conformat solicitării pe care AGCOM i‑a adresat‑o, transferând unei societăți terțe 19,19 % din acțiunile Mediaset, care reprezentau 19,95 % din drepturile de vot în cadrul adunării acționarilor acesteia din urmă. Astfel, Vivendi păstra o participație directă în capitalul Mediaset mai mică de 10 % din drepturile de vot care puteau fi exercitate în adunarea acționarilor acesteia din urmă.

22

Cu toate acestea, Vivendi a atacat decizia AGCOM în fața Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), instanța de trimitere.

23

În cadrul acestei acțiuni, în primul rând, Vivendi a arătat că AGCOM a definit în mod incorect sectorul comunicațiilor electronice, în măsura în care, pentru a calcula veniturile globale realizate în acest sector, AGCOM ar fi trebuit să ia în considerare ansamblul piețelor care compuneau în mod real sectorul comunicațiilor electronice, iar nu numai o parte dintre acestea, și anume cele care au făcut obiectul unei decizii de analiză a pieței care urmărea să detecteze prezența unui operator în poziție dominantă și care excludea piețe importante precum cea a serviciilor cu amănuntul de telefonie mobile.

24

În al doilea rând, Vivendi susține că AGCOM a interpretat în mod incorect noțiunea de „societate afiliată”, în sensul articolului 2359 al treilea paragraf din Codul civil, luând în considerare veniturile realizate de societățile care fac parte din grupul Mediaset, deși acestea nu sunt nici controlate de Vivendi, nici afiliate acesteia din urmă și Vivendi nu exercită asupra lor nicio „influență importantă”, în sensul acestei dispoziții.

25

În al treilea rând, Vivendi invocă o încălcare a articolelor 49, 56 și 63 TFUE, în măsura în care, în opinia acesteia, decizia AGCOM a adus atingere posibilității unei societăți înregistrate în Franța să dobândească o participație minoritară într‑o societate înregistrată în Italia.

26

În al patrulea rând, Vivendi susține că dispoziția în discuție în litigiul principal este discriminatorie, dat fiind că, pentru alți operatori din sectorul comunicațiilor electronice, această dispoziție stabilește pragul veniturilor realizate în SIC la 20 %, iar nu la 10 %.

27

AGCOM arată că interdicția de a dobândi o „dimensiune economică importantă” în SIC, prevăzută de dispoziția în discuție în litigiul principal, are drept temei legal principiul pluralismului mijloacelor de informare în masă, consacrat în special la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în considerentul (8) al Directivei privind serviciile mass‑media audiovizuale. În plus, AGCOM subliniază că, potrivit jurisprudenței Curții, libertățile fundamentale pot face obiectul unor limitări în vederea asigurării pluralismului mijloacelor de informare în masă în statele membre.

28

În acest context, instanța de trimitere observă că este necesar să se evalueze caracterul adecvat și proporțional al restricțiilor impuse de dispoziția în discuție în litigiul principal nu numai în raport cu libertatea de stabilire, cu libera prestare a serviciilor și cu libera circulație a capitalurilor, ci și cu principii precum libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă.

29

În aceste condiții, Tribunalul amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Guvernul italian consideră că prima întrebare este ipotetică, pentru motivul că, deși sectorul comunicațiilor electronice fusese delimitat în mod mai larg, ca urmare a controlului pe care aceasta îl exercită asupra Telecom Italia, partea Vivendi pentru anul de referință ar fi fost egală cu 45,9 % din veniturile realizate în acest sector. Prin urmare, pragul de 40 % prevăzut de dispoziția în discuție în litigiul principal ar fi fost, în orice caz, depășit.

31

Mediaset susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă în totalitate pentru motivul că instanța de trimitere nu definește cadrul legislativ național în mod clar și coerent și nu explică relevanța pentru soluția din litigiul principal a anumitor dispoziții din dreptul Uniunii la care face referire în această cerere.

32

În această privință, trebuie amintit că numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului principal și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

33

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

34

În speță, în ceea ce privește argumentația guvernului italian, este necesar să se arate că prima întrebare adresată privește tocmai compatibilitatea cu dreptul Uniunii a pragului de 40 % din veniturile globale realizate în sectorul comunicațiilor electronice care este stabilit pentru a restrânge accesul la SIC al întreprinderilor prezente în acest sector. Or, faptul că, astfel cum pretinde acest guvern, Vivendi ar depăși în orice caz acest prag nu are incidență asupra aspectului dacă însăși existența unui astfel de prag poate fi considerată compatibilă cu dreptul Uniunii, fapt pe care, în esență, instanța de trimitere urmărește să îl stabilească. Astfel, această primă întrebare nu este ipotetică, în sensul jurisprudenței citate la punctul 33 din prezenta hotărâre.

35

În ceea ce privește argumentația invocată de Mediaset, trebuie arătat că, deși, în cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere menționează anumite dispoziții de drept al Uniunii fără să explice relevanța lor pentru soluționarea litigiului principal, această cerere conține suficiente elemente de apreciere pentru a permite să se înțeleagă aspectele juridice invocate în ceea ce privește eventuala incompatibilitate a dispoziției în discuție în litigiul principal cu normele de drept al Uniunii.

36

În consecință, întrebările preliminare adresate sunt admisibile.

37

În primul rând, trebuie arătat că prima întrebare preliminară adresată face referire la articolul 63 TFUE, referitor la libera circulație a capitalurilor, în timp ce a doua și a treia întrebare fac referire la articolele 49 și 56 TFUE, primul, referitor la libertatea de stabilire, și al doilea, referitor la libera prestare a serviciilor. Astfel, este necesar să se înceapă prin determinarea libertății care este relevantă în speță.

38

În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că decizia de trimitere nu conține elemente concrete care să permită să se considere că cauza principală privește prestarea transfrontalieră de servicii. În aceste împrejurări, Curtea nu va examina, în cadrul acestei trimiteri preliminare, articolul 56 TFUE.

39

În continuare, referitor la libertatea de stabilire și la libera circulație a capitalurilor, trebuie amintit că, în ceea ce privește problema dacă o reglementare națională ține de vreuna dintre libertățile de circulație, dintr‑o jurisprudență consacrată rezultă că trebuie luat în considerare obiectul acestei reglementări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, EU:C:2012:707, punctul 90 și jurisprudența citată).

40

Astfel, o reglementare națională care este aplicabilă numai achiziționărilor de participații care permit să se exercite o influență certă asupra deciziilor unei societăți și să se stabilească activitățile acesteia face parte din domeniul de aplicare al articolului 49 TFUE referitor la libertatea de stabilire (Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, EU:C:2012:707, punctul 91 și jurisprudența citată).

41

În schimb, dispozițiile naționale care își găsesc aplicarea în cazul achiziționărilor de participații efectuate numai cu intenția de a realiza un plasament financiar, fără a exista intenția de a influența administrarea și controlul întreprinderii vizate, trebuie examinate exclusiv din perspectiva liberei circulații a capitalurilor (Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, C‑35/11, EU:C:2012:707, punctul 92 și jurisprudența citată).

42

În speță, obiectivul articolului 43 din TUSMAR este de a controla concentrările în SIC pentru a evita constituirea unor „poziții dominante”, în sensul dreptului italian, pe fiecare dintre piețele din care se compune SIC. Cu alte cuvinte, acest articol, din care face parte dispoziția în discuție în litigiul principal, are, în mod general, ca finalitate stabilirea limitelor controlului care poate fi exercitat asupra societăților care își desfășoară activitatea în SIC.

43

În această privință, dispoziția în discuție în litigiul principal, care se opune ca o societate ale cărei venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice depășesc 40 % din veniturile globale realizate în acest sector să obțină în SIC venituri care să depășească 10 % din cele realizate în acest sistem, permite stabilirea limitelor unui astfel de control.

44

În plus, pe de o parte, dobândirea a 23,94 % din capitalul Telecom Italia a permis Vivendi să obțină majoritatea drepturilor de vot în adunarea acționarilor acesteia și, prin urmare, să preia controlul acestei întreprinderi, situație care intră sub incidența libertății de stabilire. Pe de altă parte, reiese din dosarul de care dispune Curtea că obiectivul urmărit de Vivendi atunci când a dobândit acțiunile Mediaset nu era acela de a realiza un simplu plasament financiar, ci de a interveni în administrarea Mediaset și de a dobândi o parte semnificativă din sectorul mijloacelor de informare în masă italiene.

45

Astfel, având în vedere obiectivul general al articolului 43 din TUSMAR și obiectivul preluării de participații în discuție în litigiul principal, care este exercitarea unei influențe certe asupra deciziilor Mediaset și stabilirea activităților acesteia, în sensul jurisprudenței stabilite la punctul 40 din prezenta hotărâre, prezenta cauză trebuie examinată în raport cu dispozițiile Tratatului FUE referitoare la libertatea de stabilire.

46

În al doilea rând, este necesar să se arate că a doua și a treia întrebare preliminară adresate fac referire la articolele 15 și 16 din directiva‑cadru, la principiul proporționalității, precum și la principiul concurenței în sectorul radioteleviziunii vizat în Directiva privind serviciile mass‑media audiovizuale și în directiva‑cadru.

47

În această privință, pe de o parte, este necesar să se observe că atât directiva‑cadru, cât și Directiva privind serviciile mass‑media audiovizuale realizează o armonizare neexhaustivă a reglementărilor naționale în domeniile lor, lăsând statelor membre o marjă de apreciere pentru a adopta decizii la nivel național. În special, conform articolului 1 alineatul (3) din directiva‑cadru, statele membre rămân competente, în conformitate cu legislația Uniunii, să urmărească atingerea unor obiective de interes general, în special în ceea ce privește reglementarea conținutului și a politicii audiovizualului.

48

Pe de altă parte, nu reiese din decizia de trimitere în ce măsură dispoziția în discuție în litigiul principal ar putea să fie contrară articolelor 15 și 16 din directiva‑cadru, principiului proporționalității, precum și principiului concurenței în sectorul radioteleviziunii vizat în Directiva privind serviciile mass‑media audiovizuale și în directiva‑cadru. Astfel, articolele și principiile respective sunt menționate de aceasta fără ca ea să explice legătura pe care articolele și principiile menționate o prezintă cu întrebările adresate.

49

Astfel, deși anumite dispoziții din aceste două directive pot, eventual, să fie luate în considerare în cadrul examinării întrebărilor preliminare adresate, întrebările amintite nu se raportează, în realitate, la obligațiile care pot decurge din aceleași articole și principii. În schimb, acestea ridică problema măsurii în care dispoziția în discuție în litigiul principal depășește marja de apreciere lăsată statelor membre de directiva‑cadru și de Directiva privind serviciile mass‑media audiovizuale, ceea ce necesită o analiză în raport cu dreptul primar, în speță, cu articolul 49 TFUE.

50

Prin intermediul celor trei întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care are ca efect să împiedice o societate înregistrată într‑un alt stat membru, ale cărei venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul acestei reglementări naționale, inclusiv prin intermediul societăților controlate sau afiliate, depășesc 40 % din veniturile globale realizate în acest sector, să obțină în SIC venituri care să depășească 10 % din cele realizate în acest sistem.

51

În această privință, trebuie amintit că articolul 49 TFUE se opune oricărei măsuri naționale care, chiar și atunci când se aplică fără distincție în funcție de cetățenie sau de naționalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă exercitarea libertății de stabilire garantate de Tratatul FUE de către resortisanții Uniunii și că astfel de efecte restrictive se pot produce în special atunci când, ca urmare a unei reglementări naționale, o societate poate fi descurajată să creeze entități subordonate, cum ar fi un sediu permanent, în alte state membre și să își exercite activitățile prin intermediul unor asemenea entități (Hotărârea din 10 mai 2012, Duomo Gpa și alții, C‑357/10-C‑359/10, EU:C:2012:283, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

52

Aceasta este situația în ceea ce privește dispoziția în discuție în litigiul principal, având în vedere că aceasta interzice oricărei întreprinderi, indiferent dacă este sau nu este stabilită pe teritoriul național, ale cărei venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul dispoziției menționate, care reprezintă 40 % din veniturile globale realizate în acest sector, să depășească pragul de 10 % din veniturile realizate în SIC și, prin urmare, să preia eventual controlul unei alte întreprinderi stabilite și care desfășoară activități pe acest teritoriu.

53

Astfel, în speță, după cum reiese din cuprinsul punctelor 17-20 din prezenta hotărâre, AGCOM, sesizată atunci când Vivendi a achiziționat 28,8 % din capitalul social al Mediaset și 29,94 % din drepturile de vot în cadrul adunării acționarilor acesteia din urmă, a interzis Vivendi, în temeiul dispoziției menționate, să păstreze participațiile pe care aceasta le achiziționase în Mediaset sau pe care le deținea în Telecom Italia și a solicitat Vivendi să pună capăt acestor participații în oricare dintre întreprinderile respective, în măsura în care acestea depășeau pragurile prevăzute de aceeași dispoziție.

54

Dispoziția în discuție în litigiul principal a restrâns, astfel, libertatea Vivendi de a se stabili în Italia, împiedicând‑o să influențeze mai mult administrarea Mediaset printr‑o achiziționare de participații care să o depășească pe cea pe care aceasta o prevăzuse. Dispoziția menționată constituie, așadar, o restricție privind libertatea de stabilire, în sensul articolului 49 TFUE.

55

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o astfel de restricție privind libertatea de stabilire nu poate fi admisă decât dacă se justifică prin motive imperative de interes general. În plus, trebuie ca ea să fie de natură să asigure realizarea obiectivului în cauză și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv (Hotărârea din 25 octombrie 2017, Polbud – Wykonawstwo, C‑106/16, EU:C:2017:804, punctul 52 și jurisprudența citată).

56

În această privință, referitor, în primul rând, la existența unor motive imperative de interes general, trebuie arătat că reiese din indicațiile furnizate de instanța de trimitere, precum și din observațiile prezentate în fața Curții că dispoziția în discuție în litigiul principal a fost adoptată în vederea asigurării pluralismului informației și al mijloacelor de informare în masă. Articolul 43 alineatul 5 din TUSMAR prevede de asemenea că AGCOM trebuie să ia măsurile necesare pentru a elimina sau a împiedica formarea pozițiilor vizate, printre altele, de dispoziția în discuție în litigiul principal sau a oricărei alte poziții care aduce atingere pluralismului.

57

Curtea a statuat că protecția libertăților consacrate la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale, care, la alineatul (2) vizează libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă, constituie în mod incontestabil un obiectiv de interes general, de natură să justifice o restricție privind libertatea de stabilire, a cărui importanță într‑o societate democratică și pluralistă trebuie subliniată în mod special (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, punctul 52 și jurisprudența citată).

58

Protocolul nr. 29 privind sistemul de radiodifuziune publică în statele membre, anexat la Tratatele UE și FUE, face referire de asemenea la pluralismul mijloacelor de informare în masă atunci când subliniază că „radiodifuziunea ca serviciu public în statele membre este direct legată de nevoile democratice, sociale și culturale ale fiecărei societăți, precum și de necesitatea de a păstra pluralismul în mass‑media”.

59

În speță, restricția privind libertatea de stabilire care rezultă din dispoziția în discuție în litigiul principal ar putea în consecință, în principiu, să fie justificată printr‑un motiv imperativ de interes general, și anume protecția pluralismului informației și al mijloacelor de informare în masă.

60

În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul proporțional al acestei restricții în raport cu obiectivul urmărit, este necesar să se arate că articolul 43 alineatul 9 din TUSMAR prevede că entităților care au obligația să se înscrie în registrul operatorilor de comunicații li se interzice să realizeze mai mult de 20 % din veniturile globale realizate în SIC, stabilind, astfel, o regulă generală care nu are vocația de a se aplica decât entităților care își desfășoară activitatea în sectorul comunicațiilor electronice.

61

În plus, dispoziția în discuție în litigiul principal introduce o regulă și mai specifică decât cea prevăzută la articolul 43 alineatul 9 din TUSMAR, care privește numai entitățile din sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul acestei dispoziții, care realizează mai mult de 40 % din veniturile globale din acest sector, interzicând, astfel, entităților să realizeze mai mult de 10 % din veniturile globale din SIC.

62

Dispoziția menționată se opune, astfel, în esență ca o singură întreprindere să dobândească, ea însăși sau prin intermediul filialelor sale, o parte importantă din sectorul mijloacelor de informare în masă în Italia atunci când aceasta deține deja o putere semnificativă pe piață în sectorul comunicațiilor electronice în statul membru respectiv.

63

Or, întrucât o interdicție precum cea care rezultă din dispoziția în discuție în litigiul principal constituie o derogare de la principiul libertății de stabilire, autoritățile naționale sunt cele cărora le revine obligația de a demonstra că această dispoziție respectă principiul proporționalității, adică este adecvată și necesară pentru realizarea obiectivului invocat, iar acesta nu ar putea fi atins prin interdicții sau limitări de o amploare mai redusă sau care să afecteze într‑o mai mică măsură exercitarea acestei libertăți (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 decembrie 2015, Scotch Whisky Association și alții, C‑333/14, EU:C:2015:845, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

64

În speță, este necesar să se arate că reiese din considerentul (5) al directivei‑cadru că, desigur, există legături între cele două sectoare vizate de dispoziția în discuție în litigiul principal, având în vedere convergența sectoarelor telecomunicațiilor, al mijloacelor de informare în masă și al tehnologiei informaționale.

65

Astfel cum a arătat domnul avocat general, în esență, la punctul 74 din concluziile sale, s‑ar putea admite, în principiu, că, având în vedere proximitatea dintre sectorul serviciilor de comunicații electronice și cel al mijloacelor de informare în masă, se stabilesc anumite limite posibilității întreprinderilor care dețin deja o „poziție dominantă” în primul sector de a profita de această poziție pentru a‑și consolida poziția în al doilea sector.

66

Cu toate acestea, Curtea a statuat că diferitele directive care compun noul cadru de reglementare aplicabil serviciilor de comunicații electronice, printre care figurează directiva‑cadru, stabilesc o distincție clară între producția de conținuturi, care implică o responsabilitate editorială, și transmiterea conținuturilor, care exclude orice responsabilitate editorială, întrucât conținuturile și transmiterea lor intră sub incidența unor reglementări separate care urmăresc obiective specifice fiecăreia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2019, Google, C‑193/18, EU:C:2019:498, punctul 31 și jurisprudența citată).

67

Datorită acestei distincții clare între producția de conținuturi și transmiterea conținuturilor, întreprinderile care își desfășoară activitatea în sectorul comunicațiilor electronice, care exercită un control asupra transmiterii conținuturilor, nu exercită în mod necesar un control asupra producției, care implică o responsabilitate editorială.

68

În speță, dispoziția în discuție în litigiul principal nu face referire la aceste legături între producția conținuturilor și transmiterea conținuturilor și nici nu este redactată astfel încât să se aplice în mod specific cu referire la legăturile menționate.

69

Această dispoziție interzice în mod absolut entităților ale căror venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul acestei dispoziții, depășesc 40 % din veniturile globale realizate în acest sector să realizeze în SIC venituri care depășesc 10 % din cele realizate în acest sistem.

70

Astfel, pentru a se stabili dacă o dispoziție precum cea în discuție în litigiul principal este în măsură să atingă acest obiectiv specific, care urmărește să împiedice producerea aspectelor negative de convergență între sectorul comunicațiilor electronice și SIC, este necesar să se examineze legătura dintre pragurile la care această dispoziție face referire, pe de o parte, și riscul care există pentru pluralismul mijloacelor de informare în masă, pe de altă parte.

71

În ceea ce privește, mai întâi, definiția sectorului comunicațiilor electronice, reiese din cererea de decizie preliminară că AGCOM definește acest sector în mod restrictiv, în sensul că vizează piețele susceptibile să fie supuse unei reglementări ex ante.

72

Astfel cum reiese din articolele 15 și 16 din directiva‑cadru coroborate cu considerentele (25) și (27) ale acesteia, aceste piețe sunt cele din sectorul comunicațiilor electronice în general, inclusiv noile piețe, pe care nu există concurență efectivă, care au fost identificate de Comisie ca fiind piețe relevante de produse sau servicii în vederea introducerii, dacă este cazul, de către autoritățile naționale competente, a unor obligații de reglementare ex ante care vizează completarea normelor de dreptul concurenței în vederea soluționării dificultăților care există pe aceste piețe (Hotărârea din 3 decembrie 2009, Comisia/Germania, C‑424/07, EU:C:2009:749, punctele 56 și 64).

73

Rezultă, prin urmare, că mecanismul obligațiilor de reglementare ex ante are ca scop să soluționeze probleme specifice care survin pe piețe specifice ale sectorului comunicațiilor electronice, iar nu să asigure pluralismul în sectorul mijloacelor de informare în masă, permițând identificarea, printre întreprinderile care dețin deja o putere semnificativă pe piață în sectorul comunicațiilor electronice, a celor care ar putea să atingă o „dimensiune economică importantă” în SIC.

74

Astfel cum a arătat domnul avocat general, în esență, la punctele 51, 52, 79 și 80 din concluziile sale, prin limitarea definiției sectorului comunicațiilor electronice la piețele susceptibile să fie supuse unei reglementări ex ante, dispoziția în discuție în litigiul principal, astfel cum este interpretată de AGCOM, exclude din sectorul comunicațiilor electronice piețele care au o importanță sporită pentru transmiterea informațiilor, și anume serviciile cu amănuntul de telefonie mobilă sau alte servicii de comunicații electronice prin internet și serviciile de radiodifuziune prin satelit. Or, acestea au devenit principala cale de acces la mijloacele de informare în masă, astfel încât nu este justificat să fie excluse din această definiție.

75

În ceea ce privește, în continuare, pragul de 10 % din veniturile globale realizate în SIC, menționat de dispoziția în discuție în litigiul principal, este necesar să se observe că faptul de a obține sau nu venituri echivalente cu 10 % din veniturile globale realizate în SIC nu este, în sine, un indice de risc de influență asupra pluralismului mijloacelor de informare în masă. Astfel, reiese din articolul 2 alineatul 1 litera s) din TUSMAR că SIC cuprinde piețe diverse și variate. Astfel, dacă veniturile globale realizate de o întreprindere în SIC ar trebui concentrate într‑o singură piață care compune acest sistem, astfel încât rata atinsă pentru această piață ar depăși net 10 %, dar ar rămâne sub 10 % atunci când sunt luate în considerare toate piețele care compun SIC, faptul că pragul de 10 % din veniturile globale realizate în SIC nu este atins nu ar fi de natură să excludă orice risc pentru pluralismul mijloacelor de informare în masă. În mod similar, în cazul în care pragul de 10 % din veniturile globale realizate în SIC ar fi atins, dar acest 10 % din venituri s‑ar împărți între fiecare dintre piețele care compun SIC, faptul că acest prag de 10 % este atins sau depășit nu ar evidenția în mod necesar existența unui risc pentru pluralismul mijloacelor de informare în masă.

76

În ceea ce privește, în sfârșit, faptul că, în vederea identificării veniturilor realizate de o întreprindere în sectorul comunicațiilor electronice sau în SIC, AGCOM ia în considerare nu numai veniturile realizate prin intermediul societăților „controlate”, ci și pe cele realizate prin intermediul societăților „afiliate”, asupra cărora întreprinderea vizată exercită o „influență importantă”, în sensul articolului 2359 al treilea paragraf din Codul civil, este necesar să se arate că reiese din cererea de decizie preliminară că o astfel de practică este susceptibilă să determine o luare în considerare dublă a veniturilor și un calcul eronat al veniturilor realizate în SIC. Astfel, aceleași venituri ale unei societăți care își desfășoară activitatea în SIC pot fi luate în considerare atât pentru calculul veniturilor unei întreprinderi care este acționarul său minoritar, cât și pentru calculul veniturilor unei întreprinderi care este acționarul său majoritar și care o controlează în mod efectiv.

77

În plus, trebuie observat că „controlul” exercitat asupra unei „societăți afiliate” se întemeiază pe o prezumție largă, potrivit căreia o societate exercită o „influență importantă” asupra unei alte societăți atunci când prima dintre acestea poate exercita o cincime din drepturile de vot în cadrul adunării acționarilor celei de a doua sau o zecime din acestea dacă prima societate deține acțiuni cotate pe piețe reglementate. Or, astfel de împrejurări nu par să permită stabilirea faptului că prima societate poate să exercite în mod efectiv o influență asupra celei de a doua, de natură să aducă atingere pluralismului mijloacelor de informare și informației.

78

Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, asimilarea situației unei „societăți controlate” cu cea a unei „societăți afiliate”, în cadrul calculului veniturilor realizate de o întreprindere în sectorul comunicațiilor electronice sau în SIC, nu poate fi conciliată cu obiectivul urmărit de dispoziția în discuție în litigiul principal.

79

În consecință, această dispoziție nu poate fi considerată ca fiind de natură să atingă obiectivul pe care îl urmărește, având în vedere că aceasta stabilește praguri care nu au legătură cu riscul existent pentru pluralismul mijloacelor de informare în masă, întrucât aceste praguri nu permit să se stabilească dacă și în ce măsură o întreprindere este efectiv capabilă să influențeze conținutul mijloacelor de informare în masă.

80

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările preliminare adresate că articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care are ca efect să împiedice o societate înregistrată într‑un alt stat membru, ale cărei venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul acestei reglementări, depășesc 40 % din veniturile globale realizate în sectorul menționat, să realizeze în SIC venituri care depășesc 10 % din cele realizate în acest sistem.

81

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care are ca efect să împiedice o societate înregistrată într‑un alt stat membru, ale cărei venituri realizate în sectorul comunicațiilor electronice, astfel cum este definit în sensul acestei reglementări, depășesc 40 % din veniturile globale realizate în sectorul menționat, să realizeze în sistemul integrat de comunicații venituri care depășesc 10 % din cele realizate în acest sistem.