—

pentru Marina del Mediterráneo SL și alții, de J. L. Torres Beltrán, procurador, și de A. Jiménez‑Blanco, abogado;

—

pentru Agencia Pública de Puertos de Andalucía, de J. M. Rodríguez Gutiérrez, abogado;

—

pentru Consejería de Obras Públicas y Vivienda de la Junta de Andalucía, de I. Nieto Salas, abogada;

—

pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull și de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Pucciariello și de F. Di Matteo, avvocati dello Stato;

—

pentru guvernul austriac, de M. Fruhmann, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de E. Sanfrutos Cano și de A. Tokár, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) și a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative referitoare la aplicarea procedurilor privind căile de atac în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice de bunuri și de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO 2007, L 335, p. 31) (denumită în continuare „Directiva 89/665”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Marina del Mediterráneo SL și alții, o uniune temporară de întreprinderi denumită „Marina Internacional de Marbella”, pe de o parte, și Agencia Pública de Puertos de Andalucía (Agenția Publică a Porturilor din Andaluzia), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii a acestei din urmă entități prin care se aprobă depunerea de oferte de către o altă uniune temporară de întreprinderi în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de concesiune de lucrări publice organizate de aceasta.

3

Al doilea considerent al Directivei 89/665 are următorul cuprins:

„[…] mecanismele existente atât la nivel național, cât și comunitar pentru a asigura aplicarea [efectivă a directivelor din domeniul achizițiilor publice] nu sunt întotdeauna adecvate pentru a garanta respectarea dispozițiilor comunitare corespunzătoare în special într‑un stadiu în care abaterile pot fi corectate”.

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii [(JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, acordurile‑cadru, concesiunile de lucrări publice și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește [procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice] circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

[…]

(3)   Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

5

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Cerințe referitoare la căile de atac”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre garantează că măsurile luate în privința căilor de atac menționate la articolul 1 prevăd competențe care să permită:

6

Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3) a fost abrogată prin Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile efectuate de entitățile care își desfășoară activitatea în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2014, L 94, p. 243). Ea enumera la articolele 3-7, care figurau în Titlul I Capitolul II Secțiunea 2, activitățile cărora li se aplica.

7

Directiva 2004/18 a fost abrogată prin Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice (JO 2014, L 94, p. 65). Ea dispunea, la articolul 57, intitulat „Excluderi din domeniul de aplicare”, care figura în titlul III, denumit „Norme în domeniul concesionării lucrărilor publice”:

„Prezentul titlu nu se aplică concesionărilor de lucrări publice:

Cu toate acestea, prezenta directivă continuă să se aplice concesionărilor de lucrări publice care sunt acordate de autoritățile contractante ce desfășoară una sau mai multe dintre activitățile prevăzute la articolul 6 din Directiva 2004/17/CE și acordate pentru respectivele activități, atât timp cât statul membru în cauză profită de opțiunea prevăzută la articolul 71 din directiva menționată anterior pentru a‑i amâna punerea în aplicare.”

8

Articolul 25 alineatul 1 din Ley 29/1998 reguladora de la Jurisdicción Contencioso‑Administrativa (Legea 29/1998 privind contenciosul administrativ) din 13 iulie 1998 (BOE nr. 167 din 14 iulie 1998, p. 23516) definește obiectul acțiunii în cadrul procedurii contenciosului administrativ, mai precis actul administrativ atacabil, în următorii termeni:

„[a]cțiunea în contencios administrativ este admisibilă în raport cu dispozițiile generale și cu actele exprese și implicite ale administrației publice care pun capăt procedurii administrative, indiferent dacă sunt definitive sau pregătitoare, în cazul în care acestea soluționează, direct sau indirect, fondul cauzei, au ca urmare imposibilitatea de continuare a procedurii sau de apărare ori produc prejudicii ireparabile drepturilor sau intereselor legitime.”

9

Articolul 107 alineatul 1 din Ley 30/1992 de Régimen Jurídico de las Administraciones Públicas y del Procedimiento Administrativo Común (Legea 30/1992 privind regimul juridic al administrațiilor publice și procedura administrativă de drept comun) din 26 noiembrie 1992 (BOE nr. 285 din 27 noiembrie 1992, p. 40300), astfel cum a fost modificată prin Ley 4/1999 (Legea 4/1999) din 13 ianuarie 1999 (BOE nr. 12 din 14 ianuarie 1999, p. 1739) (denumită în continuare „Legea 30/1992”), prevede:

„Împotriva deciziilor și a actelor pregătitoare care soluționează, direct sau indirect, fondul cauzei, care au ca urmare imposibilitatea de continuare a procedurii sau de apărare ori care produc prejudicii ireparabile drepturilor ori intereselor legitime, părțile interesate pot formula recursurile ierarhice și recursurile grațioase facultative în temeiul oricărui motiv de nulitate sau de anulare prevăzut la articolele 62 și 63 din [Legea 30/1992].

Opoziția față de actele pregătitoare poate fi invocată de părțile interesate în vederea luării în considerare a acesteia în decizia de încheiere a procedurii.”

10

Ley 30/2007 de Contratos del Sector Público (Legea 30/2007 privind contractele din sectorul public) din 30 octombrie 2007 (BOE nr. 261 din 31 octombrie 2007, p. 44336) a fost modificată prin Ley 34/2010 (Legea 34/2010) din 5 august 2010 (BOE nr. 192 din 9 august 2010, p. 69400) (denumită în continuare „Legea 30/2007”) cu scopul de a se introduce la articolele 310-320 dispoziții referitoare la căile de atac speciale în domeniul achizițiilor publice.

11

Articolul 310 alineatul 2 din Legea 30/2007, care constituie o dispoziție specifică domeniului achizițiilor publice, prin care se pune în aplicare norma generală prevăzută la articolul 107 alineatul 1 din Legea 30/1992, prevede:

„Vor putea face obiectul unei căi de atac următoarele acte:

12

La 12 aprilie 2011, Marina del Mediterráneo SL și alții au introdus la organul administrativ competent o cale de atac specială în domeniul achizițiilor publice împotriva deciziei comisiei de atribuire prin care se aprobă participarea uniunii temporare de întreprinderi constituită din Nassir bin Abdullah and Sons SL, Puerto Deportivo de Marbella SA și Ayuntamiento de Marbella (Municipalitatea din Marbella, Spania) (denumită în continuare „a doua uniune temporară de întreprinderi”) la procedura de atribuire a contractului de concesiune de lucrări publice denumit „Extinderea portului «la Bajadilla» din Marbella”.

13

Această procedură era inițiată de Agenție, un organism public ad‑hoc care dispune de autonomie funcțională și de personalitate juridică proprie în cadrul Consejería de Obras Públicas y Vivienda de la Junta de Andalucía (Departamentul lucrărilor publice și locuinței al Guvernului Regional din Andaluzia, Spania). Cererea de ofertă a fost lansată la 27 noiembrie 2010. Potrivit afirmațiilor făcute în ședință în fața Curții, valoarea contractului menționat este de 77000000 de euro.

14

Cele două uniuni temporare de întreprinderi în discuție în litigiul principal erau singurii ofertanți care participau la această procedură de cerere de ofertă.

15

În calea lor de atac, Marina del Mediterráneo și alții susțin în esență că atât reglementarea națională, cât și cea a Uniunii au fost încălcate prin participarea celei de a doua uniuni temporare de întreprinderi la procedura inițiată, întrucât, pe de o parte, Municipalitatea din Marbella este o autoritate publică care nu este considerată antreprenor în sensul reglementării naționale și care nu poate fi considerată operator economic fără a se denatura normele privind libera concurență și egalitatea dintre ofertanți și întrucât, pe de altă parte, această uniune temporară de întreprinderi nu îndeplinește condițiile necesare de solvabilitate economică și financiară, deoarece riscurile financiare pe care și le asumă sunt acoperite de bugetul acestei municipalități.

16

Prin decizia din 3 mai 2011, directorul executiv al Agenției a respins această cale de atac. În această decizie, el face referire la jurisprudența Curții, mai precis la Hotărârea din 23 decembrie 2009, CoNISMa (C‑305/08, EU:C:2009:807), care recunoaște calitatea de ofertant oricărei entități publice sau grup de astfel de entități care oferă servicii pe piață chiar și cu titlu ocazional. În plus, directorul menționat consideră că solvabilitatea financiară a celei de a doua uniuni temporare de întreprinderi se stabilește în funcție de veniturile din bugetul Municipalității din Marbella.

17

După cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, contractul de achiziții publice în discuție în litigiul principal a fost atribuit, prin decizia din 6 iunie 2011, acestei a doua uniuni temporare de întreprinderi. Calea de atac administrativă formulată împotriva acestei decizii de Marina del Mediterráneo și alții a fost respinsă prin decizia din 11 iulie 2011.

18

Prin scrisoarea din 5 iulie 2011, Marina del Mediterráneo și alții au introdus o acțiune în contencios administrativ la Tribunal Superior de Justicia de Andalucía (Curtea Superioară de Justiție din Andaluzia, Spania) împotriva deciziei din 3 mai 2011 a directorului executiv al Agenției. Prin această acțiune, uniunea menționată, reiterând argumentele invocate în fața acestui organ administrativ în cadrul căii de atac speciale în domeniul achizițiilor publice, solicită anularea acestei decizii și, în consecință, anularea actelor ulterioare acesteia, în special a deciziei din 6 iunie 2011 de atribuire a contractului în discuție celei de a doua uniuni temporare de întreprinderi.

19

Prin decizia din 19 februarie 2015, instanța națională sesizată a informat părțile din litigiul principal cu privire la eventuala existență a unui motiv de inadmisibilitate a acțiunii în contencios administrativ introduse, care ar rezulta din reglementarea națională care definește actele care pot face obiectul unei căi de atac speciale în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice. În conformitate cu această reglementare, pot face obiectul unor căi de atac actele pregătitoare prin care se decide, în mod direct sau indirect, cu privire la atribuire, care împiedică continuarea procedurii, care conduc la imposibilitatea de a se apăra sau aduc prejudicii ireparabile unor drepturi sau unor interese legitime.

20

În consecință, decizia unei comisii de atribuire de a nu exclude un ofertant, ci, dimpotrivă, de a admite oferta acestuia și de a‑i permite să participe la procedura de atribuire inițiată, nu constituie un act decizional supus căilor de atac, ceea ce nu împiedică totuși persoana în cauză să denunțe eventualele nereguli observate pentru a le invoca a posteriori prin contestarea actului de atribuire a contractului în cauză, care are un caracter decizional.

21

Instanța de trimitere își exprimă îndoiala cu privire la compatibilitatea acestei reglementări cu dispozițiile dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice astfel cum sunt interpretate de Curte în special în Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle și RPL Lochau (C‑26/03, EU:C:2005:5).

22

Având în vedere aceste considerații, Tribunal Superior de Justicia de Andalucía (Curtea Superioară de Justiție din Andaluzia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește îndoielile exprimate de guvernul spaniol cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) primul și al doilea paragraf din Directiva 89/665, interpretat în lumina considerentului (2) al Directivei 2007/66, Directiva 89/665 se aplică, într‑un context precum cel din litigiul principal, doar contractelor de achiziții care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, însă cu excepția cazurilor în care aceste contracte de achiziții sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din această din urmă directivă. Considerațiile care urmează sunt, așadar, întemeiate pe premisa că Directiva 2004/18 este aplicabilă contractului de achiziții în discuție în litigiul principal și că, în consecință, Directiva 89/665 este de asemenea aplicabilă procedurii din litigiul principal, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere.

24

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/665 trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia decizia de admitere a unui ofertant în procedura de atribuire, decizie despre care se pretinde că încalcă dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau legislația națională care îl transpune, nu figurează printre actele pregătitoare ale unei autorități contractante care pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale autonome.

25

Deși articolul 310 alineatul 2 litera b) din Legea 30/2007 permite introducerea unei căi de atac autonome împotriva actelor pregătitoare prin care se decide, în mod direct sau indirect, cu privire la atribuire, care împiedică continuarea procedurii, care conduc la imposibilitatea de a se apăra sau aduc prejudicii ireparabile unor drepturi sau unor interese legitime, celelalte acte pregătitoare, precum decizia de admitere a unui ofertant în procedura de atribuire, pot fi contestate, după cum reiese din dosarul prezentat Curții, numai în cadrul unei căi de atac împotriva deciziei de atribuire a unui contract de achiziții publice.

26

Trebuie amintit că modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) din directiva menționată presupune, prin folosirea expresiei „în ceea ce privește [procedurile de atribuire a contractelor]”, ca orice decizie a unei autorități contractante care intră sub incidența normelor izvorâte din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice și care le poate încălca să fie supusă controlului jurisdicțional prevăzut la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din aceeași directivă. Prin urmare, această dispoziție se referă în general la deciziile unei autorități contractante, fără a distinge între deciziile respective în funcție de conținutul sau de momentul adoptării lor (a se vedea Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle și RPL Lochau, C‑26/03, EU:C:2005:5, punctul 28 și jurisprudența citată).

27

Această accepțiune largă a noțiunii „decizie” a unei autorități contractante este confirmată de faptul că dispoziția de la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 nu prevede nicio restricție în ceea ce privește natura și conținutul deciziilor pe care le vizează. În plus, o interpretare restrictivă a acestei noțiuni ar fi incompatibilă cu dispozițiile articolului 2 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, care obligă statele membre să prevadă proceduri de adoptare a unor măsuri provizorii în privința oricărei decizii adoptate de autoritățile contractante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle și RPL Lochau, C‑26/03, EU:C:2005:5, punctul 30 și jurisprudența citată).

28

Rezultă că decizia de admitere a unui ofertant în cadrul unei proceduri de atribuire, cum este cea în discuție în litigiul principal, constituie o decizie în sensul articolului 1 alineatul (1) din directiva menționată.

29

Această interpretare a noțiunii „deciziile luate de autoritățile contractante” supuse căilor de atac nu este repusă în discuție de împrejurarea că, la punctul 35 din Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle și RPL Lochau (C‑26/03, EU:C:2005:5), Curtea a statuat că demersurile care fac parte din observațiile interne ale autorității contractante în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice nu sunt supuse căilor de atac. Astfel, în ceea ce privește admiterea ofertei unui ofertant, în discuție în litigiul principal, este necesar să se considere că o asemenea decizie nu face parte, prin însăși natura sa, din observațiile interne ale autorității contractante. Pe de altă parte, decizia a fost comunicată Marina del Mediterráneo și alții.

30

În ceea ce privește momentul de la care o cale de atac trebuie să fie formulată, trebuie amintit că, după cum rezultă din al doilea considerent al Directivei 89/665, aceasta urmărește consolidarea mecanismelor existente atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii, pentru a asigura aplicarea efectivă a directivelor în domeniul achizițiilor publice, în special într‑un stadiu în care abaterile pot fi corectate. În acest sens, articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf din aceasta impune statelor membre obligația de „a garanta că […] deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și în special cât se poate de rapide” (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 74).

31

Or, după cum a statuat deja Curtea, deși Directiva 89/665 nu a stabilit în mod formal momentul de la care există posibilitatea de a formula o cale de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (1), obiectivul directivei menționate, avut în vedere la punctul precedent, nu autorizează statele membre să condiționeze exercitarea dreptului la o cale de atac de faptul că procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice în discuție a ajuns în mod formal într‑un anumit stadiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2005, Stadt Halle și RPL Lochau, C‑26/03, EU:C:2005:5, punctul 38).

32

În lipsa unei reglementări a Uniunii care să stabilească momentul de la care trebuie să existe posibilitatea de a formula o cale de atac, conform unei jurisprudențe constante, îi revine dreptului național atribuția de a stabili modalitățile procedurii jurisdicționale destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceste modalități procedurale nu trebuie să fie însă mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare prevăzute pentru protecția drepturilor întemeiate pe ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 34, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 46, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval, C‑166/14, EU:C:2015:779, punctele 32, 35 și 37).

33

În special, modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților prejudiciați de decizii ale autorităților contractante nu pot să aducă atingere efectului util al Directivei 89/665 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctul 42, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 47, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2016, Star Storage și alții, C‑439/14 și C‑488/14, EU:C:2016:688, punctul 43).

34

În ceea ce privește în mod special decizia de admitere a unui ofertant în cadrul unei proceduri de atribuire, cum este cea în discuție în litigiul principal, faptul că reglementarea națională în discuție în litigiul principal impune, indiferent de situație, ca ofertantul să aștepte decizia de atribuire a contractului în discuție înainte de a putea introduce o cale de atac împotriva admiterii unui alt ofertant încalcă dispozițiile Directivei 89/665.

35

Această interpretare nu este repusă în discuție de constatarea potrivit căreia realizarea deplină a obiectivului urmărit de Directiva 89/665 ar fi compromisă în cazul în care candidații și ofertanții ar putea să invoce în orice moment al procedurii de atribuire încălcări ale normelor de atribuire a contractelor, obligând astfel autoritatea contractantă să reia întreaga procedură pentru a îndrepta aceste încălcări (Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 51 și jurisprudența citată). Această constatare privește, astfel, justificarea termenelor rezonabile de decădere aferente căilor de atac împotriva deciziilor care pot fi atacate, iar nu excluderea unei căi de atac autonome împotriva deciziei de admitere a unui ofertant în cadrul unei proceduri de atribuire, astfel cum rezultă aceasta din reglementarea în discuție în litigiul principal.

36

În plus, instanței de trimitere îi revine sarcina de a stabili dacă sunt îndeplinite celelalte condiții referitoare la accesibilitatea procedurilor privind căile de atac prevăzute de Directiva 89/665. În această privință, trebuie arătat că, potrivit dispozițiilor articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și alineatul (3) din directiva menționată, pentru a putea fi considerate efective, căile de atac împotriva deciziilor luate de o autoritate contractantă trebuie să fie accesibile cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare a dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de transpunere a acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punctul 23). Prin urmare, mai precis, îi revine instanței naționale sarcina de a stabili, în cadrul litigiului principal, dacă Marina del Mediterráneo și alții au sau au avut vreun interes în obținerea contractului în discuție și au fost prejudiciate sau riscau să fie prejudiciate prin decizia Agenției de admitere a ofertei celei de a doua uniuni temporare de întreprinderi.

37

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/665 trebuie să fie interpretate în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, se opun unei legislații naționale în temeiul căreia decizia de admitere a unui ofertant în procedura de atribuire, decizie despre care se pretinde că încalcă dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau legislația națională care îl transpune, nu figurează printre actele pregătitoare ale unei autorități contractante care pot face obiectul unei căi de atac jurisdicționale autonome.

38

Prin intermediul celei de a doua întrebări formulate, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/665 au efect direct.

39

În această privință, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că dispozițiile articolului 1 alineatul (1) și ale articolului 2 alineatul (1) litera (b) din această directivă sunt necondiționate și suficient de precise pentru a crea un drept în favoarea unui particular, pe care, dacă este cazul, acesta îl poate invoca împotriva unei autorități contractante (a se vedea Hotărârea din 2 iunie 2005, Koppensteiner, C‑15/04, EU:C:2005:345, punctul 38).

40

După cum a arătat avocatul general la punctul 70 din concluzii, o asemenea apreciere este valabilă și în cazul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, având în vedere atât modul de redactare clar și precis al acestei dispoziții, cât și asemănarea dintre obiectul său și cel al articolului 2 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă.

41

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/665 au efect direct.

42

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: