1.

Prezenta cauză privește interpretarea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind notificarea și comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială (denumit in continuare „Regulamentul nr. 1348/2000”) ( 2 ), precum și aspectul specific dacă destinatarul unui act de notificat sau de comunicat emis în străinătate are dreptul să refuze primirea acestuia atunci când, deși cererea introductivă de notificat sau de comunicat emisă în cadrul unei proceduri civile străine a fost tradusă în limba oficială a statului membru de destinaţie, anexele la această cerere introductivă nu au fost totuși traduse în această limbă oficială, iar destinatarul pretinde că nu înţelege limba statului membru de origine, deși, în cadrul activităţilor sale profesionale, a încheiat un contract în care s-a convenit că limba de corespondenţă între părţile contractante, pe de o parte, și autorităţi și instituţii publice, pe de altă parte, este limba statului membru de origine.

2.

Această cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare a fost formulată de Bundesgerichtshof în cadrul unei cereri de daune interese introduse de Industrie- und Handelskammer Berlin (denumită în continuare „IHK Berlin”) împotriva biroului de arhitectură Nicholas Grimshaw & Partners Ltd, societate de drept englez (denumit în continuare „biroul Grimshaw”), pentru un defect de concepere a unui imobil. IHK Berlin a înaintat împotriva biroului Grimshaw o acţiune de chemare în garanţie. Părţile contestă, în cadrul unei proceduri intermediare, faptul că acţiunea a fost notificată sau comunicată biroului Grimshaw în mod valabil. Ingenieurbüro Weiss und Partner, cu sediul în Aachen (denumit în continuare „biroul Weiss”), a fost chemat în judecată.

3.

Considerentele (8) și (10) ale Regulamentului nr. 1348/2000 sunt formulate după cum urmează:

4.

Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 prevede:

„Refuzul primirii unui act

(1)   Autoritatea de destinaţie informează destinatarul că poate să refuze să primească actul de notificat sau de comunicat dacă acesta este întocmit într-o altă limbă decât una din următoarele:

5.

IHK Berlin pretinde de la biroul Grimshaw, societate de drept englez cu sediul în Londra, în temeiul unui contract de arhitect din data de 16 februarie 1994, daune interese pentru un defect de concepere a unui imobil. În contractul în cauză, biroul Grimshaw se obligase să presteze servicii de proiectare pentru un proiect imobiliar la Berlin. La punctul 3.2.6 din contractul de arhitect, părţile au convenit:

„Prestaţiile sunt furnizate în limba germană. Corespondenţa între [IHK Berlin] și [biroul Grimshaw] și autorităţile și instituţiile publice trebuie redactată în limba germană.”

La punctul 10.2 din contractul de arhitect, părţile au convenit:

„În caz de litigii, instanţele competente sunt cele din Berlin.”

La punctul 10.4 din contractul de arhitect, părţile au convenit:

„Prezentul contract este supus dreptului german.”

6.

În scopul comunicării către biroul Grimshaw, IHK Berlin a trimis instanţelor germane copii ale cererii introductive și ale tuturor anexelor la care a făcut referire în acest memoriu. Acestea conţin contractul de arhitect încheiat între părţi, acte adiţionale la acest contract, precum și proiectul acestora, un extras din lista de prestaţii, numeroase scrisori, inclusiv de la biroul Grimshaw, care se referă la corespondenţa purtată cu întreprinderile însărcinate să constate și să repare defectele contestate. Totuși, astfel cum reiese din informaţiile furnizate de Bundesgerichtshof, înainte de formularea acţiunii, nu toate anexele erau cunoscute de biroul Grimshaw, în special actele privind constatarea și repararea defectelor, precum și costurile aferente. În plus, conţinutul anexelor la care IHK Berlin face referire este reprodus parţial în cererea introductivă.

7.

Cererea introductivă din 29 mai 2002, prin care IHK Berlin a pretins de la biroul Grimshaw daune interese rezultate din contractul de arhitect, a fost notificată sau comunicată biroului Grimshaw în limba germană încă de la data de 20 decembrie 2002. După ce biroul Grimshaw a refuzat iniţial primirea cererii introductive din cauza lipsei unei traduceri în engleză, i-au fost remise la Londra, la 23 mai 2003, o versiune în engleză a acestei cereri introductive și anexele în germană, netraduse.

8.

Prin memoriul din 13 iunie 2003, biroul Grimshaw a invocat neregularitatea notificării pentru motivul că anexele nu fuseseră traduse în engleză și, considerând că cererea introductivă nu a fost notificată conform cerinţelor legale, a refuzat din aceste motive primirea acesteia, invocând dispoziţiile articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000. În plus, biroul Grimshaw a ridicat și excepţia prescripţiei și a chemat în judecată biroul Weiss, care participă la procedura desfășurată în faţa instanţelor germane în calitate de intervenient.

9.

Din ordonanţa de trimitere rezultă că Landgericht Berlin a constatat, printr-o hotărâre interlocutorie, că cererea introductivă a fost notificată sau comunicată la 23 mai 2003 în conformitate cu prevederile legale. Apelul formulat de biroul Grimshaw a fost respins printr-o hotărâre a Kammergericht Berlin. Împotriva hotărârii pronunţate de Kammergericht, intervenientul – biroul Weiss – a formulat recurs în faţa instanţei de trimitere, Bundesgerichtshof.

10.

Bundesgerichtshof arată că, potrivit Codului de procedură civilă german, o cerere introductivă care face referire la anexele sale formează un tot unitar cu acestea și că pârâtul trebuie să dispună de toate elementele invocate de reclamant, care îi sunt necesare în apărare. Prin urmare, nu este posibilă aprecierea validităţii notificării sau comunicării unei cereri introductive independent de comunicarea anexelor, sub pretextul că informaţiile esenţiale ar reieși deja din cererea introductivă și că dreptul de a fi ascultat ar fi garantat datorită faptului că pârâtul se poate încă apăra suficient în cursul procedurii.

11.

Ar fi permisă o excepţie de la acest principiu atunci când necesităţile de informare ale pârâtului nu ar fi afectate în mod semnificativ, de exemplu, pentru că o anexă neatașată la cererea introductivă a fost trimisă aproape concomitent cu introducerea acţiunii sau pentru că pârâtul cunoștea deja înscrisurile înainte de formularea acţiunii. Instanţa de trimitere subliniază că, în speţă, nu toate înscrisurile erau cunoscute de biroul Grimshaw, în special cele privind constatarea și repararea defectelor, precum și costurile aferente. Astfel de înscrisuri nu pot fi considerate detalii nesemnificative din moment ce decizia de a depune un memoriu în apărare poate depinde de aprecierea cu privire la acestea.

12.

Bundesgerichtshof precizează că niciunul dintre organele biroului Grimshaw abilitate să îl reprezinte nu cunoaște limba germană și este de părere că Regulamentul nr. 1348/2000 ar putea fi interpretat în sensul că refuzul de a primi o comunicare nu ar putea fi întemeiat doar pe motivul că anexele nu sunt traduse. Într-adevăr, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu face referire la refuzul primirii anexelor. Pe de altă parte, în formularul-tip prevăzut de Regulamentul nr. 1348/2000, în temeiul articolului 4 alineatul (3) prima teză, pentru cererile de notificare în statele membre ale Uniunii Europene nu se solicită indicaţii cu privire la natura și la limba înscrisului decât în ceea ce privește actul de notificat (punctele 6.1 și 6.3 din formularul-tip), nu și în ceea ce privește anexele, cu privire la care se solicită numai să se menţioneze numărul (punctul 6.4 din formularul-tip). Cu toate acestea, în opinia Bundesgerichtshof, este important de știut doar dacă respectivul act este un act de notificat sau de comunicat în sensul prevăzut de Regulamentul nr. 1348/2000; modul în care este conceput acest formular nu poate influenţa această întrebare.

13.

În cazul în care ar fi posibil refuzul primirii pentru simplul motiv că anexele nu sunt traduse, Bundesgerichtshof susţine că, în opinia sa, contractul în care reclamantul și pârâtul prevăd că limba de corespondenţă este germana nu este suficient pentru a înlătura dreptul pârâtului de a refuza primirea în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000. Într-adevăr, această clauză nu ar avea semnificaţia că pârâtul înţelege această limbă în sensul Regulamentului nr. 1348/2000.

14.

În sfârșit, și în cazul în care printr-o clauză contractuală nu s-ar putea prezuma cunoașterea unei limbi, Bundesgerichtshof se întreabă dacă este posibil ca în toate cazurile să se refuze comunicarea unei cereri introductive ale cărei anexe nu sunt traduse sau dacă există excepţii, de exemplu, atunci când pârâtul dispune deja de o traducere a anexelor sau atunci când conţinutul anexei este reprodus în mod literal în cererea introductivă tradusă. Situaţia ar putea fi aceeași și atunci când înscrisurile din anexă sunt redactate în limba aleasă în mod valabil de părţi în cadrul unui contract. Bundesgerichtshof evocă ipoteza persoanelor aflate în situaţie de inferioritate, care, eventual, ar trebui protejate, cum ar fi consumatorii transfrontalieri care ar fi acceptat prin contract ca limba de corespondenţă să fie limba furnizorului. Cu toate acestea, instanţa de trimitere subliniază că, în acţiunea principală, biroul Grimshaw a încheiat contractul în cadrul activităţii sale profesionale. Instanţa nu identifică nicio necesitate specială de protejare a acestui birou și, așadar, nu vede nicio obligație de a-i recunoaște dreptul de a refuza primirea.

15.

Cu toate acestea, având rezerve cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 1348/2000, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

16.

La procedură au participat biroul Grimshaw, biroul Weiss, IHK Berlin, guvernele francez, italian, slovac și ceh, precum și Comisia.

17.

În ședinţa din 24 octombrie 2007, biroul Weiss, biroul Grimshaw, guvernul francez și Comisia au susţinut pledoarii și au răspuns la întrebările Curţii.

18.

Biroul Weiss consideră că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul are dreptul de a refuza primirea, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din regulament, și atunci când anexele la un act de notificat sau de comunicat nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege.

19.

Biroul Grimshaw consideră că destinatarul are dreptul de a refuza primirea în situaţia în care doar anexele la un act de notificat sau de comunicat nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege. Chiar din formularea articolului 8 din Regulamentul nr. 1348/2000 rezultă că se consideră a fi acte nu numai cererile introductive întocmite de avocat, ci și toate scrisorile și actele justificative care au fost transmise în scopul notificării sau comunicării. Esenţa articolului 5 alineatul (1) și a articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 pledează într-o manieră decisivă pentru teza conform căreia noţiunea „acte” trebuie să cuprindă și anexele la o cerere introductivă. Biroul Grimshaw se referă de asemenea la dispoziţiile Regulamentului de procedură al Curţii [articolul 29 alineatul (3)] și al Tribunalului de Primă Instanţă [articolul 35 alineatul (3)], din care rezultă că cererea introductivă și anexele trebuie considerate ca formând un tot unitar. Într-adevăr, amândouă trebuie redactate în aceeași limbă, eventual limba pe care o înţelege și pârâtul. A ne raporta însă, referitor la necesitatea efectuării unei traduceri, la ceea ce este necesar pentru apărarea pârâtului nu reprezintă un criteriu care asigură suficientă securitate juridică. Dimpotrivă, trebuie traduse toate anexele, deoarece cunoașterea lor ar trebui să permită luarea unei decizii nu doar cu privire la exercitarea unei apărări, ci și referitor la maniera și mijloacele acesteia. Unele mijloace de apărare rezultă, eventual, doar din anexe și nu corespund neapărat unor puncte de vedere evocate de reclamant. În fine, biroul Grimshaw este de părere că lipsa traducerii tuturor anexelor la o cerere introductivă ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii de tratament deoarece, în cadrul unei proceduri judiciare strict germane, toate anexele stau la dispoziţie în limba germană.

20.

IHK Berlin subliniază că biroul Grimshaw a primit, odată cu cererea introductivă, și anexele la care s-a făcut referire. IHK Berlin susţine că, în conformitate cu formularea și cu sistemul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, dreptul destinatarului de a refuza primirea cuprinde numai actele judiciare. Anexele nu reprezintă astfel de acte. Dimpotrivă, ele reprezintă alte documente care trebuie transmise. Conform IHK Berlin, în vederea îndeplinirii scopului de a-l informa pe pârât cu privire la obiectul și la motivele acţiunii, nu este necesar să se traducă anexe voluminoase în care eventual doar o singură clauză este importantă. Dovada privind faptele invocate ar urma să fie prezentată pe parcursul procedurii, în acest stadiu fiind posibilă oricând traducerea unor documente care nu au fost traduse la introducerea acţiunii. Obligarea reclamantului de a traduce toate anexele s-ar putea dovedi foarte costisitoare și ar contraveni scopului de accelerare a procedurii urmărit prin regulament.

21.

Guvernul francez insistă asupra faptului că traducerea tuturor documentelor notificate sau comunicate într-o limbă pe care destinatarul o înţelege reprezintă o condiţie necesară pentru apărarea intereselor sale și pentru garantarea dreptului la apărare. De asemenea, el este de părere că toate documentele de notificat sau de comunicat ar trebui supuse acelorași reguli de transmitere și în special acelorași obligaţii de traducere, indiferent dacă este vorba despre acte care trebuie notificate sau comunicate ori despre anexe. Anexele sunt parte integrantă a actului. În plus, articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1348/2000 prevede că, atunci când destinatarul refuză documentul de notificat sau de comunicat, autoritatea de destinaţie returnează autorităţii de origine documentele a căror traducere este solicitată. Din formularea acestui articol rezultă, așadar, că se poate solicita traducerea nu numai a actului de notificat sau de comunicat, ci și a tuturor documentelor transmise.

22.

Guvernul italian, făcând trimitere la folosirea substantivului la plural „acte”, este de părere că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul poate refuza primirea actului de notificat sau de comunicat atunci când anexele la acesta sunt redactate într-o altă limbă decât limba oficială a statului de destinaţie sau într-o limbă din statul de origine pe care destinatarul o înţelege. Așadar, destinatarului actului de notificat sau de comunicat trebuie să i se acorde dreptul de a respinge actul, chiar dacă exigenţele în materie de traducere prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu au fost îndeplinite decât cu privire la una sau la câteva anexe.

23.

Guvernul slovac constată că, având în vedere regimul instaurat de Regulamentul nr. 1348/2000 și în special de considerentele sale, în scopul unei interpretări și al unei aplicări unitare a regulamentului, noţiunea „act de notificat sau de comunicat” se referă nu numai la actul principal, ci în aceeași măsură și la anexele care i-au fost notificate sau comunicate destinatarului împreună cu acest act. Pentru ca destinatarul să poată cunoaște în detaliu actul care i-a fost notificat sau comunicat în cauza de faţă și astfel să poată să își susţină în mod util drepturile în faţa instanţei statului membru de origine, este indispensabil ca el să poată cunoaște în mod precis conţinutul întregului act de notificat sau de comunicat. Din acest motiv, guvernul slovac este de părere că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1), are dreptul de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat și în situaţia în care doar anexele la actul de notificat sau de comunicat nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau în limba din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege.

24.

În opinia guvernului ceh, anexele la o cerere introductivă formează împreună cu aceasta un tot unitar și trebuie supuse aceluiași regim lingvistic. Această accepţiune rezultă în primul rând din faptul că importanţa care revine, în cadrul procedurii, pentru părţi și pentru instanţă, anexelor la o cerere introductivă justifică interpretarea dreptului la un proces echitabil în sensul că acesta include de asemenea înștiinţarea pârâtului cu privire la conţinutul anexelor. Anexele trebuie traduse și în cazul în care părţi importante din acestea sunt citate de reclamant în cererea introductivă formulată sau sunt evocate în alt mod. Trebuie realizat un echilibru just între părţi, ceea ce înseamnă că în cadrul unui litigiu trebuie să fie egalitate de arme. Atunci când reclamantul atașează la cererea introductivă o anexă, se poate considera că el cunoaște conţinutul său, iar această posibilitate trebuie să îi fie acordată și pârâtului. Enumerarea părţilor importante chiar în cererea introductivă nu modifică cu nimic acest drept al pârâtului. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 urmează a fi interpretat în sensul că destinatarul are dreptul de a refuza primirea unui act și atunci când doar anexele la o cerere introductivă sunt redactate într-o altă limbă decât limba oficială sau o altă limbă pe care destinatarul o înţelege.

25.

Comisia arată în primul rând că, de regulă, anexele la o cerere introductivă urmăresc scopul de a furniza informaţii suplimentare în legătură cu cererea introductivă, respectiv să documenteze exactitatea informaţiilor conţinute în cererea introductivă. În consecinţă, anexele fac, în principiu, parte integrantă din cererea de chemare în judecată. În plus, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 folosește un termen generic atunci când se referă la un act de notificat sau de comunicat, ceea ce indică existenţa unei abordări extensive a acestui termen; acesta ar putea cuprinde atât cererea introductivă, cât și anexele aferente. Formularul-tip cuprins în anexa la Regulamentul nr. 1348/2000 nu oferă un răspuns la întrebarea privind semnificaţia unui act de notificat sau de comunicat.

26.

Considerentul (10) al Regulamentului nr. 1348/2000 conţine o motivare pentru regimul lingvistic prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din acest regulament. Necesitatea efectuării unei traduceri a anexelor trebuie apreciată în funcţie de efectele pe care aceasta le are asupra intereselor destinatarului cererii introductive. Prin urmare, nu este necesar să se traducă anexele atunci când conţinutul acestora este redat chiar în cererea introductivă. Dimpotrivă, înţelegerea lingvistică a anexelor este necesară pentru prezervarea intereselor destinatarului atunci când cererea introductivă face trimitere la anexe, fără a reda conţinutul acestora. În măsura în care anexele ar conţine informaţii necesare pentru prezervarea intereselor destinatarului care nu sunt conţinute în cererea introductivă, pârâtul ar putea refuza primirea lor în cazul în care acestea nu sunt traduse.

27.

Biroul Weiss arată că nu este în conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 1348/2000 condiţionarea dreptului de a refuza primirea de încheierea unui contract între destinatar și partea adversă din proces, în care să se fi convenit că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine. O astfel de reglementare nu indică faptul că destinatarul actului de notificat sau de comunicat cunoaște într-adevăr limba statului membru de origine. El ar putea apela, în special în ceea ce privește corespondenţa purtată, la serviciile unui birou de traduceri. Acordul privind limba contractului nu poate fi asimilat cu acceptarea desfășurării litigiului în limba procedurală respectivă. Desfășurarea unui litigiu presupune în mod normal – tocmai din cauza limbajului juridic de specialitate – cerinţe evident sporite în ceea ce privește înţelegerea unei limbi străine de către destinatar decât cele necesitate de desfășurarea unei relaţii contractuale în domeniul său de activitate.

28.

Biroul Grimshaw este de părere că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu poate fi interpretat în sensul că se consideră că destinatarul „înţelege” limba unui stat membru de origine doar pentru faptul că, într-un contract încheiat cu reclamantul, în cadrul activităţii sale profesionale, a convenit că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine. Faptul că, într-un contract încheiat cu reclamantul în cadrul activităţii sale profesionale, destinatarul unui act a convenit că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine reprezintă doar un indiciu pentru cunoașterea unei limbi. A proceda la comunicarea sau la notificarea unui act pe baza unor indicii ar constitui o violare a dreptului de a fi ascultat. Faptul că destinatarul a convenit în cadrul unui contract că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine nu înseamnă însă că el înţelege într-adevăr această limbă. Nici nu se poate justifica în plan dogmatic de ce o înţelegere contractuală între persoane de drept privat care, conform voinţei părţilor, ar trebui să găsească aplicare numai în ceea ce privește desfășurarea normală a relaţiilor contractuale între aceste persoane de drept privat ar trebui să aibă un efect restrictiv asupra dreptului public subiectiv de a fi ascultat, pe care destinatarul îl are faţă de instanţele judecătorești în cadrul activităţii acestora de desfășurare a puterii publice.

29.

IHK Berlin este de părere că acordul părţilor de a folosi o anumită limbă în cadrul unui raport juridic devenit litigios are prioritate în faţa articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000. Un astfel de acord creează prezumţia efectivă că destinatarul înţelege un act atunci când acesta se referă la raportul juridic concret și când este redactat în limba convenită. Dacă părţile au convenit ce limbă este aplicabilă raportului lor juridic, aceasta este de natură a contribui la o bună desfășurare a raporturilor contractuale și are importanţă și în cazul în care s-ar ajunge la o situaţie conflictuală sau chiar la o acţiune în justiţie. Printr-o astfel de stipulare, părţile au renunţat în mod reciproc să se prevaleze de articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000 în cazul primirii unui act redactat în limba contractului.

30.

Guvernul francez a susţinut că este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze, plecând de la situaţia de fapt din speţă, dacă limba statului membru de origine poate fi considerată ca fiind o limbă înţeleasă de către destinatar în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000. În această privinţă, împrejurarea că părţile au ales ca limbă de corespondenţă limba statului membru de origine ar putea constitui un punct de vedere care să fie luat în considerare.

31.

Numai această împrejurare nu este însă suficientă pentru a considera limba statului membru de origine drept limbă înţeleasă de destinatar, în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000 și de a dispensa instanţa naţională de efectuarea unei verificări in concreto. Dacă limba statului membru de origine ar putea fi într-adevăr considerată ca fiind o limbă înţeleasă de destinatar, plecând doar de la o clauză contractuală, conform căreia corespondenţa urmează a se purta în această limbă, s-ar crea o prezumţie legală care ar depăși cu mult prevederile regulamentului.

32.

Potrivit guvernului italian, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul are dreptul de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat, respectiv a anexelor la acest act care nu sunt redactate în limba oficială a statului membru de destinaţie sau într-o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege; în această privinţă, limba contractului aleasă de părţi pentru desfășurarea corespondenţei nu are nicio relevanţă, chiar și atunci când anexele la acest act îi sunt notificate sau comunicate destinatarului în limba aleasă prin contract. Dreptul de a respinge un act redactat într-o altă limbă decât cea înţeleasă de destinatar nu poate fi înlăturat doar pentru că părţile au ales să poarte corespondenţa în acea limbă. Putem pune sub semnul îndoielii ideea conform căreia stipularea unei limbi are efecte obligatorii pentru partenerul contractual în ceea ce privește folosirea acesteia și într-un stadiu în care apar dificultăţi legate de derularea contractului, în special atunci când conflictul între părţi se desfășoară în faţa instanţei.

33.

În opinia guvernului slovac, articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu poate fi interpretat în sensul că destinatarul „înţelege” limba statului de origine doar datorită faptului că între el și reclamant a fost încheiat un acord conform căruia corespondenţa în cadrul activităţii lor profesionale urmează a se desfășura în limba statului membru de origine. Republica Slovacă este de părere că existenţa unui acord privat între destinatar și reclamant referitor la desfășurarea corespondenţei în cadrul activităţii lor profesionale în limba statului membru de origine nu este relevantă pentru obiectivul asigurării unei notificări sau a unei comunicări corespunzătoare în sensul prevăzut de regulament.

34.

Guvernul ceh este de părere că acordul privind folosirea unei anumite limbi în cadrul activităţii profesionale nu implică neapărat cunoașterea limbii la un nivel corespunzător scopurilor prevăzute la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000. Acordul dintre părţi privind folosirea unei anumite limbi poate fi luat în considerare de către instanţă pentru a verifica dacă refuzul de a primi un act reprezintă un abuz de drept, însă nu poate să ofere singur un răspuns lipsit de echivoc la această întrebare. Acceptarea folosirii unei anumite limbi în corespondenţa dintre două întreprinderi nu înseamnă totuși că amândouă părţile înţeleg limba la un nivel care să le permită să își apere eficient drepturile în cadrul unei proceduri, în care cererea introductivă și anexele sunt redactate într-o anumită limbă. Așadar, guvernul ceh propune să se dea un răspuns negativ la cea de a doua întrebare.

35.

Comisia arată că nici Regulamentul nr. 1348/2000 în general, nici articolul 8 alineatul (1) în special nu indică faptul că întrebarea dacă destinatarul „înţelege” limba statului membru de origine urmează a fi analizată pe baza unei prezumţii, și nu pe baza unui drept efectiv. Cuvântul „înţelege” vizează o stare de fapt obiectivă, și nu o simplă supoziţie, chiar dacă aceasta s-ar putea baza pe anumite indicii – cum ar fi, de exemplu, înţelegerea contractuală cu privire la limba de corespondenţă. În aceste condiţii, faptul că, în cazul de faţă, destinatara a stabilit, într-un contract încheiat cu reclamanta în cadrul activităţii sale profesionale, că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine nu poate fi reţinut decât cu titlu informativ pentru a indica faptul că această limbă este înţeleasă; acest acord nu reprezintă însă, singur, o dovadă suficientă pentru faptul că destinatara înţelege efectiv limba statului membru de origine.

36.

Biroul Weiss subliniază că, în ipoteza în care dreptul de a refuza primirea anexelor netraduse ar depinde de întocmirea acestora în limba convenită a contractului și de referirea acestora la obiectul contractului, pârâtul ar trebui să se decidă într-un interval scurt de timp dacă va exercita sau nu va exercita dreptul său de a refuza primirea, fără ca, în baza unei traduceri, să poată stabili dacă aceste condiţii sunt îndeplinite și, în special, dacă există o legătură cu raportul contractual. Nu se poate totuși atribui pârâtului intenţia de a-și îngrădi dreptul de a fi ascultat prin aceea că renunţă la a fi informat în legătură cu obiectul litigiului într-o limbă pe care (în mod normal) o înţelege, doar pentru că s-a angajat să execute contractul într-o anumită limbă.

37.

Biroul Grimshaw precizează că, în ipoteza în care articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 ar trebui interpretat în sensul că destinatarul nu se poate prevala de această dispoziţie pentru a refuza primirea cererii introductive atunci când, într-un contract încheiat în cadrul activităţii sale profesionale, a ales ca limbă de corespondenţă limba statului membru de origine, iar anexele transmise fac referire la această corespondenţă și sunt redactate în limba convenită, ar însemna să se includă în domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 judecata de valoare dacă comportamentul pârâtului este sau nu este de rea-credinţă. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu poate fi interpretat în sensul că destinatarul nu poate, prin invocarea acestui articol, să refuze primirea unor astfel de anexe la o cerere introductivă care nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege atunci când, într-un contract încheiat cu reclamantul în cadrul activităţii sale profesionale, a stabilit că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine, iar anexele transmise fac referire la această corespondenţă și sunt redactate în limba convenită.

38.

IHK Berlin consideră că destinatarul nu poate, prin invocarea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, să refuze primirea unor anexe la un act atunci când, într-un contract încheiat cu expeditorul în cadrul activităţii sale profesionale, a stabilit că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine, iar anexele transmise fac referire la această corespondenţă și sunt redactate în limba convenită. Într-un astfel de caz, exercitarea dreptului de a refuza primirea ar reprezenta un act de rea-credinţă.

39.

Guvernul francez, referindu-se la formularea articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, estimează că destinatarul are dreptul de a refuza primirea unui act și a anexelor aferente atunci când acestea sunt redactate în limba convenită de părţi ca fiind limba de corespondenţă, iar această limbă nu este o limbă a statului membru de destinaţie sau o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege. În consecinţă, nu se poate face o excepţie, direct sau indirect, de la dreptul de a refuza primirea unui act atunci când acesta este redactat într-o altă limbă decât cea prevăzută la articolul 8 din Regulamentul nr. 1348/2000. O altă interpretare ar putea aduce atingere deplinei eficienţe a regulamentului.

40.

Guvernul italian consideră că exercitarea dreptului de a refuza primirea poate fi considerată un act de rea-credinţă numai în cazul în care anexele sunt redate în mod complet în actul judiciar tradus în limba destinatarului sau când aceste anexe, independent de efectuarea notificării sau comunicării, au fost deja cunoscute în totalitate de către destinatar, deoarece ele au fost incluse în totalitate în corespondenţa dintre părţi care, conform voinţei lor, a fost desfășurată în limba statului membru de origine. Aceste două condiţii nu sunt însă întrunite în cazul de faţă. Refuzul destinatarului de a primi actul trebuie considerat ca fiind legitim. Din acest punct de vedere, a doua parte a celei de a treia întrebări preliminare, care presupune existenţa unor circumstanţe concrete excluse de instanţa de trimitere, trebuie considerată ca fiind inacceptabilă deoarece este lipsită de relevanţă în ceea ce privește decizia.

41.

Potrivit guvernului slovac, articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul are dreptul de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat, respectiv a anexelor la acest act care nu sunt redactate în limba oficială a statului membru de destinaţie sau într-o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege; în această privinţă, limba contractului aleasă de părţi pentru desfășurarea corespondenţei nu are nicio relevanţă, chiar și atunci când anexele la acest act îi sunt notificate sau comunicate destinatarului în limba aleasă prin contract.

42.

În ceea ce privește a treia întrebare preliminară, guvernul ceh face referire la precizările făcute în legătură cu a doua întrebare și arată că răspunsul la a treia întrebare este cuprins deja în răspunsul la a doua întrebare.

43.

Comisia își întemeiază analiza pe formularea considerentului (10) al Regulamentului nr. 1348/2000 și împărtășește de asemenea punctul de vedere că interesele destinatarului unui act sunt protejate în mod suficient atunci când acesta cunoaște sau ar putea cunoaște conţinutul anexelor netraduse. În cadrul acţiunii principale, clauza contractuală privind limba ce urmează a fi folosită se referă nu numai la corespondenţa dintre părţi, ci și la cea purtată cu autorităţi și instituţii publice. Aceasta cuprinde corespondenţa purtată în cazul unor divergenţe de opinie privind obligaţiile contractuale, precum și cea purtată în legătură cu o procedură judiciară. Cu toate acestea, Comisia precizează că ar putea fi oportună interpretarea diferită a unei clauze contractuale încheiate între o parte aflată în situaţie de inferioritate și, respectiv, una aflată în situaţie de superioritate, la fel ca în cazul unui contract între o întreprindere și un consumator.

44.

Scopul primordial urmărit de Regulamentul nr. 1348/2000 îl reprezintă ameliorarea și accelerarea transmiterii actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială între statele membre, care sunt notificate sau comunicate într-un alt stat membru. Această transmitere ameliorată și accelerată va asigura indirect „buna funcţionare a pieţei interne” ( 3 ). Această afirmaţie este valabilă pentru toate litigiile în materie civilă și comercială, de exemplu, pentru litigii rezultate din contracte încheiate între furnizori, din contracte încheiate între o întreprindere și un consumator și chiar dintr-o faptă ilicită. Trebuie subliniat că noţiunea de materie civilă și comercială în sensul prevăzut de Regulamentul nr. 1348/2000 nu corespunde celei reglementate în dreptul naţional ( 4 ).

45.

În această cauză au fost adresate trei întrebări preliminare. Prima întrebare preliminară este de importanţă generală în ceea ce privește notificarea sau comunicarea în toate cauzele în materie civilă și comercială. În schimb, a doua și a treia întrebare preliminară vor fi restrânse la domeniul special al notificării sau al comunicării contractelor care au fost încheiate între furnizori.

46.

Conform doctrinei, în încercarea de a găsi un compromis între interesele reclamantului privind o notificare sau o comunicare promptă și economică și cele ale pârâtului de a cunoaște conţinutul acţiunii înaintate împotriva lui, Regulamentul nr. 1348/2000 renunţă la traduceri costisitoare și care constituie o risipă de timp atunci când destinatarul înţelege limba statului membru de origine ( 5 ).

47.

Trebuie reţinut că transmiterea și notificarea sau comunicarea actelor se găsesc în zona de conflict între principiile privind accesul la justiţie, protecţia jurisdicţională a pârâtului și economia procesului. Atingerea scopurilor menţionate mai sus este problematică, în măsura în care o accelerare a transmiterii actelor afectează protecţia asigurată pârâtului, de exemplu, atunci când pârâtului nu îi mai poate fi garantată organizarea eficientă a apărării – din motive lingvistice, motive legate de timp sau din alte motive. Pe de altă parte, protecţia jurisdicţională a drepturilor pârâtului nu poate avea ca efect privarea reclamantului de dreptul la un judecător, de exemplu, pentru că pârâtul poate întârzia notificarea sau comunicarea ( 6 ). Trebuie subliniat în mod expres că protecţia pârâtului, respectiv dreptul de a fi ascultat, prevalează asupra principiului economiei procesului. Alegerea unei forme simplificate a notificării sau a comunicării internaţionale în cadrul Regulamentului nr. 1348/2000 nu trebuie să aducă atingere garanţiilor judiciare ale pârâtului, adică, în speţă, destinatarului ( 7 ).

48.

În această cauză se pune în egală măsură problema cunoașterii limbii statului membru de origine de către destinatarul din statul membru de destinaţie. Comisia a atenţionat deja în cadrul unui studiu în legătură cu problema cercetării cunoștinţelor lingvistice și a stabilit că motivarea lipsei cunoașterii limbii din statul membru de origine reprezintă problema de fond în ceea ce privește refuzul notificării sau comunicării ( 8 ).

49.

Conform Regulamentului nr. 1348/2000, notificarea sau comunicarea actelor netraduse nu atrage sancţiunea nulităţii ( 9 ). Lipsa traducerii poate fi remediată ( 10 ). Curtea a hotărât că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 va fi interpretat în sensul că „expeditorul unui act care a fost respins de către destinatar pentru motivul că acesta nu a fost redactat într-o limbă oficială a statului membru de destinaţie sau într-o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege poate să remedieze acest defect prin transmiterea traducerii solicitate” ( 11 ).

50.

În opinia Curţii de Justiţie, articolul 8 din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul „că, atunci când destinatarul unui act a refuzat primirea acestuia pentru motivul că acesta nu a fost redactat într-o limbă oficială a statului membru de destinaţie sau într-o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege, acest defect poate fi remediat prin transmiterea în cel mai scurt timp posibil a traducerii actului conform modalităţilor prevăzute de regulament; instanţa naţională, pentru rezolvarea problemelor legate de remedierea lipsei traducerii și care nu sunt reglementate în regulament, astfel cum acesta este interpretat de Curte, va aplica dreptul său procedural naţional și în același timp se va asigura de menţinerea eficienţei depline a regulamentului, având în vedere obiectivele acestuia” ( 12 ).

51.

Bundesgerichtshof arată că, în conformitate cu dreptul german, cererea introductivă propriu-zisă, împreună cu anexele la care se face referire în cadrul acesteia și care sunt atașate la aceasta, formează un tot unitar, astfel încât și anexele fac parte integrantă din cererea introductivă ( 13 ). Pentru garantarea dreptului de a fi ascultat, pârâtul trebuie să primească în același timp cu acţiunea notificată sau comunicată toate informaţiile care îi sunt necesare pentru a lua decizia dacă se va apăra și cum se va apăra împotriva acestei acţiuni ( 14 ).

52.

Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere urmărește să afle, în esenţă, dacă dreptul de a refuza primirea unui „act”, existent în baza articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 se referă doar la cererea introductivă sau se aplică și în privinţa anexelor la aceasta.

53.

Această întrebare este formulată în termeni generali și se referă la toate litigiile în materie civilă și comercială. Așa cum se arată la punctul 44 de mai sus, noţiunea de materie civilă și comercială în accepţiunea Regulamentului nr. 1348/2000 nu corespunde celei folosite în dreptul naţional ( 15 ).

54.

Cu excepţia IHK Berlin, toţi participanţii au fost de părere că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că, în cazul notificării sau comunicării unei acţiuni în cadrul unei proceduri civile, termenul „act” înglobează și anexele.

55.

Noţiunea generică (genus) „act” nu este definită în cadrul acestui regulament. Având în vedere ordonanţa de trimitere, comentariile din doctrină ( 16 ), argumentele Comisiei și ale guvernului slovac, din care rezultă că dreptul procesual nu are un caracter unitar în statele membre, noţiunea „act”, în sensul prevăzut de Regulamentul nr. 1348/2000, trebuie să fie definită în dreptul comunitar în mod unitar și autonom. În principiu, sistemul juridic comunitar definește noţiuni aparţinând dreptului primar și dreptului derivat fără a apela la unul sau la mai multe sisteme juridice naţionale, în măsura în care această definiţie nu este prevăzută în mod explicit în reglementarea respectivă ( 17 ). Articolul 8 din Regulamentul nr. 1348/2000 nu conţine însă nicio trimitere la dreptul procesual al statelor membre. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, termenii din cuprinsul unei dispoziţii din dreptul comunitar care nu face trimitere expresă la dreptul naţional al statului membru în ceea ce privește interpretarea sensului și întinderii sale se interpretează, de regulă, într-un mod autonom și unitar în întreaga Comunitate, interpretare ce trebuie să ţină seama de contextul de reglementare și de obiectivul urmărit prin acea reglementare ( 18 ).

56.

Formularea reglementării și argumentele sistematice pledează pentru o interpretare extensivă a noţiunii „act” în cauză în cadrul dreptului procesual civil naţional și pentru existenţa unui drept al destinatarului de a refuza primirea, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, atunci când doar anexele unui act de notificat sau de comunicat nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege.

57.

Simpla împrejurare că regulamentul, în mod normal, folosește termenul „act” în mod generic și fără a face menţiune la o eventuală îngrădire a acestuia ar trebui să pledeze în favoarea – iar în această privinţă suntem de acord cu observaţiile făcute de biroul Weiss, de biroul Grimshaw, de guvernele ceh, francez, italian și slovac – unei interpretări extensive a acestui termen în cadrul procedurii civile și, în consecinţă, în favoarea tezei conform căreia, cel puţin în principiu, regulamentul a vrut să includă în domeniul său de aplicare nu numai memoriile, ci și toate anexele la o cerere introductivă în cadrul unei proceduri civile ( 19 ). În plus, în acest regulament nu se face referire la noţiunea „memoriu”.

58.

Scopul notificării în cadrul procedurii civile este acela de a asigura cunoașterea de către destinatarul notificării a conţinutului actului în interesul asigurării dreptului de a fi ascultat. Aceasta presupune că destinatarul este în măsură să înţeleagă actul ( 20 ). Întrucât, în ciuda poziţiei dominante a limbii engleze în cadrul relaţiilor comerciale și juridice internaţionale, nu există o lingua franca modernă, trebuie ca la notificarea și comunicarea formală a unei cereri introductive și a anexelor la aceasta să fie atașată o traducere care să îi furnizeze destinatarului cunoștinţele necesare privind actul de notificat sau de comunicat ( 21 ). În această ordine de idei, anexele la o cerere introductivă sunt văzute ca accesorii ale acesteia și sunt supuse principiului general de drept accessio cedit principali ( 22 ).

59.

Acestei interpretări nu îi poate fi opusă nici menţiunea privind formularul-tip cuprins în anexa la Regulamentul nr. 1348/2000. Chiar și formularul-tip cuprins în anexa la Regulamentul nr. 1348/2000 face trimitere, la punctul 6 denumit „Actul de notificat sau comunicat”, subpunctul 6.4, la „Numărul anexelor”. Astfel cum menţionează Comisia în mod întemeiat, aceasta poate fi un indiciu pentru o abordare extensivă a termenului „act” pentru că anexele sunt situate aici într-o legătura strânsă cu modul în care este tratat în practică actul de notificat sau de comunicat. În mod întemeiat, biroul Weiss arată că, în practică, în cadrul procedurii civile, anexele nu sunt reluate în întregime în cererea introductivă, ci sunt doar schiţate în părţile esenţiale, astfel încât acestea sunt numai evocate în cadrul cererii introductive. Din acest motiv, principiul contradictorialităţii impune și o traducere a anexelor, pentru că altfel, în cadrul procedurii civile, nu ar fi posibilă înţelegerea deplină a argumentelor părţilor.

60.

Tribunalul de Primă Instanţă și-a exprimat deja punctul de vedere că, în cadrul unei acţiuni directe, „anexele la înscrisurile unei alte părţi sau ale unui intervenient urmează, în principiu, a fi traduse în limba de procedură. Aceste prevederi au în primul rând scopul de a proteja interesele unei părţi care ar dori să pună în discuţie legalitatea unei măsuri administrative emise de instanţele comunitare, independent de limba folosită de respectivul organism, în special în cadrul procedurii precontencioase” ( 23 ).

61.

Prin traducerea actelor, care într-o procedură civilă sunt atât cererea introductivă, cât și anexele, se asigură protecţia jurisdicţională a pârâtului. Totuși, anexele ar putea fi extrem de lungi și s-ar putea considera inadecvată cererea de a traduce anexele mai voluminoase la o cerere introductivă. Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie prevede la articolul 29 alineatul (3) al treilea paragraf, pentru cazul în care la cererea introductivă sunt atașate anexe, respectiv înscrisuri voluminoase, că „[…] în cazul înscrisurilor voluminoase, pot fi depuse traduceri în extras. Curtea poate oricând să impună depunerea unei traduceri extinse sau integrale, din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi”.

62.

O astfel de soluţie ar putea fi adoptată și în cazul notificării sau comunicării transfrontaliere în materie civilă și comercială. În cazul anexelor voluminoase, care nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege, traducerea ar putea fi limitată la extrase, la care să se facă referire în cererea introductivă. Soluţii asemănătoare prevede și articolul 52 alineatul (2) din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune ( 24 ). Având în vedere dreptul pârâtului de a fi ascultat și, în general, protecţia jurisdicţională a pârâtului, considerăm că o astfel de soluţie nu poate fi considerată ca fiind adecvată în cazul notificării în materie civilă și comercială. Ne putem imagina ușor cazul de zi cu zi al unui consumator care încheie, în spaţiul comunitar, un contract de consum cu o întreprindere, care conţine o clauză abuzivă de atribuire a competenţelor ( 25 ) și căruia îi este impusă limba furnizorului. Nu poate fi de așteptat ca un consumator mediu să cunoască limba statului membru străin.

63.

Dreptul destinatarului de a dispune traducerea unor acte nu poate fi însă în niciun caz astfel interpretat încât să se contravină obiectivului urmărit de Regulamentul nr. 1348/2000, care constă în asigurarea ameliorării și accelerării transmiterii actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială între statele membre ( 26 ).

64.

Astfel cum s-a menţionat deja, lipsa traducerii unui act, care cuprinde in concreto în dreptul procesual german atât cererea introductivă, cât și anexele aferente, poate fi remediată printr-o notificare și o comunicare ulterioară a traducerii anexelor, respectiv, în cazul anexelor voluminoase, printr-o notificare și o comunicare ulterioară a traducerii extraselor, la care se face referire în mod explicit în motivarea cererii introductive ( 27 ).

65.

Din aceste motive, propunem ca la prima întrebare preliminară să se răspundă după cum urmează: articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că, în cazul notificării sau comunicării unui act și a anexelor aferente, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, destinatarul are dreptul de a refuza primirea doar atunci când anexele la un act de notificat sau de comunicat nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie sau într-o limbă din statul membru de origine pe care destinatarul o înţelege.

66.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere urmărește să afle, în esenţă, dacă se poate prezuma că destinatarul „înţelege” limba statului membru de origine în sensul prevăzut la articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000 atunci când, în baza unui contract încheiat în cadrul activităţilor sale profesionale, s-a stabilit folosirea acelei limbi atât în corespondenţa reciprocă, cât și în cea cu autorităţile și instituţiile publice.

67.

Potrivit doctrinei germane, modalitatea de formulare a articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000, conform căruia destinatarul poate refuza să primească actul de notificat sau de comunicat dacă acesta este redactat într-o altă limbă decât o limbă a statului membru de origine pe care destinatarul o înţelege, nu oferă interpretului decât puţine elemente solide ( 28 ).

68.

Notificările și comunicările se găsesc în aria de conflict între principiile privind accesul la justiţie, protecţia jurisdicţională a pârâtului și economia procesului: în cadrul procedurii civile ele permit reclamantului accesul la justiţie. Astfel, în anumite sisteme juridice, notificarea sau comunicarea poate da dreptul la invocarea excepţiei de litispendenţă și servește la respectarea termenelor. Pe de altă parte, pârâtul este informat prin înmânarea cererii introductive de intentarea acţiunii — prin aceasta fiindu-i prezervat dreptul de a fi ascultat ( 29 ). În cadrul prevederilor privind notificarea sau comunicarea este necesar ca între aceste drepturi procesuale fundamentale să existe un echilibru ( 30 ). Pentru aceasta este necesar, pe de o parte, ca prevederile privind notificarea sau comunicarea să nu aducă atingere în mod disproporţionat protecţiei jurisdicţionale a pârâtului și în același timp să permită derularea rapidă a procedurii. Pe de altă parte, nu trebuie ca protecţia jurisdicţională a pârâtului să atingă o întindere care să facă imposibilă pentru reclamant derularea procedurii judiciare, astfel încât acestuia să îi fie practic blocat accesul la justiţie ( 31 ).

69.

În cauza de faţă sunt susţinute două teze contradictorii. IHK Berlin este de părere că alegerea limbii germane prin contract, adică a limbii statului membru de origine, întemeiază prezumţia că destinatarul înţelege un astfel de act atunci când acesta se referă la raportul juridic concret și este redactat în limba convenită. Pe de altă parte, guvernul francez susţine că doar această împrejurare, privită izolat, nu este suficientă pentru a considera limba statului membru de origine ca fiind înţeleasă de destinatar în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000. Dacă limba statului membru de origine ar putea fi într-adevăr considerată o limbă înţeleasă de destinatar, plecând doar de la o clauză contractuală conform căreia corespondenţa urmează a se purta în această limbă, s-ar crea o prezumţie legală care ar depăși cu mult prevederile regulamentului.

70.

În doctrină este împărtășită ideea că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 combină, pentru stabilirea cunoștinţelor lingvistice în cazul unei notificări în străinătate, criterii obiective și subiective ( 32 ). Potrivit acestei doctrine, criteriul obiectiv ar trebui să fie oferit de limba oficială a statului membru de destinaţie, iar criteriul subiectiv de cunoașterea limbii statului membru de origine de către destinatar ( 33 ).

71.

Bundesgerichtshof a constatat, în cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare, că niciunul dintre reprezentanţii biroului Grimshaw nu cunoaște limba germană. În schimb, nu se contestă faptul că atât contractul care stă la baza acestei proceduri, cât și corespondenţa au fost redactate în limba germană și că a fost stipulată competenţa instanţelor din Berlin în caz de litigiu.

72.

În doctrină se subliniază că din articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 nu rezultă în mod clar cunoștinţele cărei părţi sunt relevante atunci când un act urmează a fi notificat sau comunicat unei persoane juridice ( 34 ). La ora actuală, singura soluţie aplicabilă, prin care se poate răspunde la această întrebare, pare a fi reţinerea sediului persoanei juridice drept criteriu relevant pentru stabilirea cunoștinţelor lingvistice ale persoanei juridice ( 35 ). Limba care ar urma să fie reţinută ar fi engleza, datorită faptului că sediul biroului Grimshaw este situat în Londra. Totuși, în mod concret, în contractul de arhitect din 16 februarie 1994, limba de corespondenţă aleasă a fost germana.

73.

În continuare trebuie cercetat dacă alegerea prin contract a unei anumite limbi poate să conducă la concluzia că această limbă este cunoscută de părţi astfel încât un drept de a refuza primirea ar fi exclus ( 36 ).

74.

Este dificil să se stabilească dacă destinatarul, plecând de la cunoștinţele sale lingvistice, are capacitatea de a înţelege un act redactat într-o limbă diferită de limba statului membru de destinaţie. Dacă o persoană înţelege sau nu înţelege o limbă străină rămâne în cele din urmă la aprecierea sa ( 37 ). Cunoștinţe de limbă rudimentare nu vor fi cu siguranţă suficiente pentru înţelegerea unor acte judiciare. Din acest motiv, cunoștinţele lingvistice trebuie să fie suficient de dezvoltate pentru a permite, în esenţă, înţelegerea actelor juridice ( 38 ). Această situaţie este dată, de exemplu, când destinatarul a ales prin contract, precum în cazul de faţă, să corespondeze în limba statului membru de origine cu autorităţile și instituţiile publice din acest stat. Folosirea termenului de instituţie publică permite să se prezume că limba de corespondenţă a părţilor a fost aleasă cu privire la toate organismele de stat, cărora le aparţin și instanţele, iar nu numai cu privire la puterea executivă ( 39 ).

75.

Din acest motiv ar trebui, în funcţie de posibilităţi, să fie folosite în exclusivitate criterii generale, obiective, în categoria cărora intră desfășurarea relaţiilor de afaceri și a corespondenţei în limba statului membru de origine. Verificarea cunoștinţelor lingvistice individuale ar crea dificultăţi majore tuturor participanţilor la procedură, cu excepţia destinatarului ( 40 ). În cazul în care există neclarităţi privind înţelegerea limbii statului membru de origine de către destinatar, acestea pot fi înlăturate doar prin administrarea de dovezi în faţa unei instanţe naţionale. În acest fel poate fi dovedit că destinatarul unui act înţelege limba statului membru de origine în care acesta a fost redactat ( 41 ).

76.

Stabilirea unei limbi a contractului servește evitării, respectiv reducerii problemelor de comunicare existente între părţi atunci când acestea nu vorbesc aceeași limbă ( 42 ). Dacă partenerii contractuali aleg în cadrul relaţiilor juridice internaţionale limba contractuală, acest acord poate constitui un indiciu că amândoi partenerii contractuali stăpânesc această limbă. Dacă a fost stabilit prin contract că jurisdicţia statului membru de origine se extinde asupra relaţiilor juridice internaţionale sau că dreptul naţional din acest stat este dreptul ce urmează a se aplica ( 43 ), o astfel de aprobare a desfășurării procedurii în limba statului membru de origine poate fi considerată un indiciu suplimentar pentru deţinerea cunoștinţelor lingvistice. Concret, în cauza de faţă, a fost stabilită la punctul 10.2 din contractul de arhitect competenţa instanţelor din Berlin în caz de litigiu.

77.

Este cu siguranţă posibil să apară o situaţie în care unul dintre partenerii contractuali să nu înţeleagă efectiv limba contractului. Cu toate acestea, partenerul contractual respectiv, care, în cazul tentativei de notificare și de comunicare, a invocat lipsa cunoștinţelor lingvistice, a dat de înţeles prin încheierea acordului privind limba contractului că dispune de cunoștinţe lingvistice suficiente ( 44 ). El a creat în mod obiectiv impresia, raportându-ne la posibilitatea de înţelegere a unui participant onest la relaţiile juridice, că înţelege limba statului membru de origine.

78.

În plus, acordul cu privire la limba contractului, la sistemul de drept aplicabil și mai ales cu privire la clauza atributivă de competenţă l-a făcut pe celălalt partener contractual să creadă că limba statului membru de origine este cunoscută în mod suficient ( 45 ). Această afirmaţie este valabilă mai ales atunci când în contract a fost stipulat că limba statului membru de origine este limba în care se va coresponda între partenerii contractuali și cu autorităţi și instituţii publice ( 46 ).

79.

Printr-o astfel de convenţie contractuală, partenerul contractual lasă să se înţeleagă că, referitor la corespondenţa purtată cu autorităţile și instituţiile publice, dispune de cunoștinţe lingvistice suficiente. Într-un astfel de caz, se consideră că este îndreptăţit să se reţină o prezumţie relativă (praesumptio iuris tantum) conform căreia, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000, destinatarul dispune de cunoștinţe lingvistice suficiente pentru a înţelege terminologia specifică a limbajului administrativ, din care face parte limbajul judiciar folosit în cadrul dreptului procesual. Este posibil ca, într-un astfel de caz, exercitarea dreptului de a refuza primirea, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000, să fie exclusă ( 47 ). Deoarece este vorba numai despre o prezumţie refutabilă, destinatarul poate, în conformitate cu prevederile privind administrarea dovezilor existente în statul membru în care se desfășoară procedura civilă, să combată existenţa acesteia.

80.

În acest stadiu, dorim să atragem atenţia asupra unei alte ordonanţe a Tribunalului de Primă Instanţă. În cauza Hensotherm/OAPI, T-366/04 ( 48 ), privind o întreprindere suedeză care a ales engleza ca limbă de procedură în faţa OAPI și a redactat ea însăși înscrisuri în această limbă și care a obiectat că, în calitate de operator economic suedez în cadrul comerţului internaţional, nu stăpânește limba engleză, Tribunalul a răspuns că aceste obiecţii nu pot fi acceptate.

81.

De aceea, articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că există o prezumţie relativă, conform căreia destinatarul unui act înţelege limba statului membru de origine în sensul acestui regulament atunci când, în cadrul activităţilor sale profesionale, a încheiat un contract în care s-a convenit că limba de corespondenţă, pe de o parte, între părţile contractante și, pe de altă parte, cu autorităţile și instituţiile publice este limba statului membru de origine. Întrucât este vorba numai despre o prezumţie relativă, în conformitate cu prevederile privind administrarea probelor din statul membru în care se desfășoară procedura civilă, destinatarul poate să o răstoarne.

82.

O astfel de concluzie nu poate fi aplicată în mod general în cazul contractelor încheiate între întreprinderi și consumatori deoarece, în mod obiectiv, corespondenţa unui consumator nespecializat și lipsit de pregătire juridică nu poate fi echivalată cu actele și cu corespondenţa unui comerciant. Din acest motiv, răspunsul la a doua întrebare se va limita la cazul special în care un comerciant, în cadrul activităţilor sale profesionale, a încheiat un contract în care s-a convenit că limba de corespondenţă, pe de o parte, între părţile contractante și, pe de altă parte, cu autorităţile și instituţiile publice este limba statului membru de origine.

83.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, Bundesgerichtshof urmărește să afle, în esenţă, dacă destinatarul nu se poate prevala, în principiu, de prevederile articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 din cauza lipsei traducerii anexelor atunci când, în cadrul activităţii sale profesionale, încheie un contract în care se stabilește că limba de corespondenţă este limba statului membru de origine.

84.

Din considerentul (8) al Regulamentului nr. 1348/2000 rezultă că „pentru a asigura eficienţa prezentului regulament, posibilitatea de a refuza notificarea sau comunicarea actelor se limitează la situaţiile excepţionale”. În dreptul comunitar, excepţiile se vor interpreta restrictiv, singularia non sunt extendenda ( 49 ).

85.

Într-adevăr, biroul Grimshaw invocă, în cadrul observaţiilor cu privire la a doua întrebare, imposibilitatea dogmatică de a argumenta de ce o înţelegere contractuală între părţi, care, după voinţa acestora, ar trebui să găsească aplicare numai în ceea ce privește desfășurarea relaţiilor contractuale între părţi, ar trebui să aibă efect restrictiv asupra dreptului public subiectiv de a fi ascultat.

86.

În primul rând, se opun unei astfel de interpretări extensive a articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 punctele 10.2 și 10.4 din contractul de arhitect, în care se prevede că, „în caz de litigii, instanţele competente sunt cele din Berlin” și că, în speţă, contractul de arhitect se supune dreptului german. Aceste clauze contractuale, combinate cu clauza privind regimul lingvistic, conform căreia corespondenţa cu autorităţile și instituţiile publice ( 50 ) se va purta în limba statului membru de origine, reprezintă o renunţare valabilă și concretă la un drept fundamental ( 51 ). Concret, aceasta înseamnă, în cauza de faţă, că acceptarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor din statul membru de origine reprezintă în același timp recunoașterea aplicabilităţii în cadrul unei proceduri civile a limbii judiciare în vigoare. O regulă asemănătoare este valabilă și pentru convenţiile de arbitraj, în cazul cărora părţile unui contract internaţional stabilesc anticipat, în mod discreţionar, limba valabilă pentru procedura de arbitraj.

87.

Astfel cum subliniază pe bună dreptate Comisia ( 52 ), acordul încheiat între biroul Grimshaw și IHK Berlin cu privire la folosirea limbii germane este o parte componentă a contractului, care este determinantă în ceea ce privește executarea contractului. Această parte componentă a contractului nu se referă numai la corespondenţa relevantă pentru executarea contractului, ci se extinde și asupra corespondenţei purtate în cazul divergenţelor de opinii privind obligaţiile contractuale, precum și asupra corespondenţei privind o procedură judiciară desfășurată în legătură cu aceste divergenţe.

88.

Într-un astfel de caz, necesitatea traducerii unui act din limba statului membru de origine în limba statului membru de destinaţie nu mai poate fi justificată invocând necesitatea apărării drepturilor destinatarului. Acela care, de bunăvoie, în cadrul unui contract încheiat între furnizori, stabilește cu partenerul contractual folosirea unui anumit regim lingvistic în cadrul corespondenţei nu poate invoca mai târziu că interesele sale legitime nu sunt protejate în cazul aplicării acestui regim lingvistic. O asemenea susţinere ar cădea sub incidenţa adagiului venire contra factum proprium ( 53 ) . Cererea privind traducerea anexelor în limba statului membru de origine nu mai este într-un astfel de caz acoperită de scopul protecţionist al dreptului de a refuza primirea, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000; prin acceptarea unui astfel de regim lingvistic contractual se neagă existenţa interesului de a efectua traducerea în limba statului membru de destinaţie, ceea ce înseamnă că dreptul de a refuza primirea prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 și-a pierdut justificarea legală.

89.

Altfel, ar trebui ca un act să fie tradus în limba statului membru de destinaţie și atunci când ( 54 ), în primul rând, între părţi există un contract încheiat în cadrul activităţii lor profesionale, prin care s-a convenit să se corespondeze în limba statului membru de origine cu autorităţile și instituţiile publice ale statului membru de origine, în al doilea rând, când competenţa a fost atribuită instanţelor din statul membru de origine și, în al treilea rând, când a fost stabilit că dreptul aplicabil va fi cel din statul membru de origine. Un astfel de rezultat ar contraveni finalităţii Regulamentului nr. 1348/2000 ( 55 ).

90.

La final, am dori să mai menţionăm că o astfel de soluţie nu ar fi adecvată în cazul contractelor transfrontaliere încheiate între o întreprindere și un consumator. Într-un astfel de caz, partenerul aflat într-o situaţie de superioritate, o întreprindere, ar putea să îi impună partenerului aflat într-o poziţie de inferioritate, de exemplu consumatorului, folosirea limbii sale, pe care consumatorul să nu o înţeleagă. În cazul unui consumator care nu înţelege limba care i-a fost „dictată” de către întreprindere, ar fi justificat dreptul de a refuza primirea actelor netraduse ( 56 ).

91.

Din acest motiv, propunem ca la a treia întrebare să se răspundă că articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 trebuie interpretat în sensul că destinatarul nu poate să se prevaleze de prevederile articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1348/2000 pentru a refuza primirea unor anexe la un act care nu sunt redactate în limba statului membru de destinaţie, dar care sunt redactate în limba statului membru de origine, convenită de părţi într-un contract încheiat în cadrul activităţii lor profesionale ca fiind limba de corespondenţă cu autorităţile și instituţiile publice ale statului membru de origine, în cazul în care destinatarul, în cadrul activităţii sale profesionale, a încheiat un contract prin care a convenit să corespondeze cu autorităţile și instituţiile publice ale statului membru de origine în limba acestui stat, iar anexele transmise se referă la corespondenţa menţionată și sunt redactate în limba convenită.

92.

În temeiul consideraţiilor mai sus, propunem Curţii să răspundă cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Bundesgrichtshof, după cum urmează: