–

pentru LP, de E. Abreu, advogada;

–

pentru guvernul portughez, de P. Barros da Costa, L. Medeiros, A. Pimenta și A. Rodrigues, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de I. Melo Sampaio, I. Rubene și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatele (1) și (3), a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ocidental – Companhia Portuguesa de Seguros de Vida SA (denumită în continuare „Ocidental”), o companie de asigurări cu sediul în Portugalia, pe de o parte, și LP, o consumatoare, pe de altă parte, în legătură cu refuzul primei de a plăti ratele unui contract de împrumut în urma unei invalidități permanente a celei de a doua, în calitate de asigurată, din cauza nulității sau a inaplicabilității pretinse a contractului de asigurare încheiat între Ocidental și LP.

3

Potrivit celui de al șaisprezecelea și celui de al douăzecilea considerent ale Directivei 93/13:

„[…] la aprecierea bunei‑credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să‑și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună‑credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama;

[…]

întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, […] consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.”

4

Articolul 3 din această directivă prevede:

„(1)   O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

[…]

(3)   Anexa conține o listă orientativă și neexhaustivă a clauzelor care pot fi considerate abuzive.”

5

Articolul 4 din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

6

Articolul 5 din aceeași directivă prevede:

„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”

7

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «un profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

8

Anexa la această directivă, intitulată „Clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3)”, are următorul cuprins:

„(1)   Clauzele care au ca obiect sau ca efect:

[…]

[…]

[…]”

9

Intitulat „Asigurarea de grup”, articolul 4 din Decreto‑Lei no 176/95 (Estabelece regras de transparência para a actividade seguradora e disposições relativas ao regime jurídico do contrato de seguro) (Decretul‑lege nr. 176/95 de stabilire a normelor de transparență în activitatea de asigurare și a dispozițiilor privind contractul de asigurare) din 26 iulie 1995 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 171 din 26 iulie 1995, p. 4740) prevede:

„1.   În asigurările de grup, deținătorul poliței are obligația de a informa persoanele asigurate cu privire la acoperirile și la excluderile prevăzute în contract, la obligații și la drepturi în cazul în care intervine riscul asigurat și la orice modificări ulterioare care pot interveni în acest domeniu, conform unui model întocmit de societatea de asigurare.

2.   Revine în sarcina deținătorului poliței de asigurare să dovedească faptul că a furnizat informațiile indicate la alineatul anterior.

3.   În asigurările de grup de tip contributiv, în cazul în care deținătorul poliței de asigurare încalcă obligația menționată la alineatul 1, el trebuie să acopere, pe cheltuiala sa, partea din primă corespunzătoare persoanei asigurate, fără ca aceasta să piardă vreun tip de acoperire, până când dovedește că s‑a conformat obligației respective.

4.   Contractul poate să prevadă că societatea de asigurare își asumă obligația de a informa persoanele asigurate menționate la alineatul 1.

5.   În asigurările de grup, societatea de asigurare trebuie să furnizeze asiguraților, la cererea acestora, toate informațiile necesare pentru înțelegerea corectă a contractului.”

10

Intitulat „Comunicarea”, articolul 5 din Decreto‑Lei no 446/85 (Institui o regime jurídico das cláusulas contratuais gerais) (Decretul‑lege nr. 446/85 de instituire a regimului juridic al clauzelor contractuale generale) din 25 octombrie 1985 (Diário da República I, seria I‑A, nr. 246 din 25 octombrie 1985, p. 3533) prevede:

„1.   Textul integral al condițiilor contractuale generale trebuie comunicat persoanelor care aderă la contract care se limitează la subscrierea sau la acceptarea lor.

2.   Comunicarea respectivă trebuie se realizeze prin mijloace adecvate și în timp util pentru a permite oricărei persoane care dă dovadă de o diligență normală să ia cunoștință în mod efectiv și complet de acestea, ținând seama de valoarea contractului și de întinderea și complexitatea clauzelor.

3.   Partea contractantă care prezintă celeilalte părți condițiile contractuale generale trebuie să dovedească faptul că le‑a comunicat în mod adecvat și eficient.”

11

Potrivit articolului 8 din respectivul Decret‑lege:

„Se consideră excluse din contractele individuale:

[…]”

12

LP și soțul său au încheiat un contract de împrumut cu Banco de Investimento Imobiliário SA (denumită în continuare „banca”). În acest cadru, ei au aderat la un contract de asigurare de grup (denumit în continuare „contractul de asigurare”), convenit între această bancă, în calitate de titular al poliței de asigurare, și Ocidental, o companie de asigurări, în temeiul căruia aceasta din urmă ar fi obligată să plătească ratele contractului de împrumut menționat în caz de incapacitate permanentă a lui LP.

13

În cursul executării acestui contract de împrumut, LP s‑a aflat în situație de incapacitate permanentă. Ocidental însă a refuzat să execute acest contract de asigurare pentru motivul că acesta din urmă era nul din cauza unor declarații inexacte și/sau incomplete cu privire la starea de sănătate a lui LP la momentul încheierii contractului de asigurare respectiv. Ocidental a invocat de asemenea aplicabilitatea clauzelor acestuia din urmă care prevăd excluderea de la acoperire a riscului de incapacitate permanentă a asiguratului rezultat din boli anterioare încheierii aceluiași contract de asigurare.

14

LP a formulat o cerere având în esență ca obiect obligarea Ocidental la plata către bancă a cuantumului împrumutului restant datorat după data la care a fost constatată incapacitatea sa permanentă, precum și la plata ratelor împrumutului pe care ea și soțul său au trebuit să le plătească ei înșiși băncii de la această dată. Potrivit indicațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, în susținerea cererii sale, LP a susținut că informațiile medicale care figurau în oferta de aderare la contractul de asigurare fuseseră completate de angajatul băncii care îi prezentase acest contract în vederea semnării, că nu a completat niciun chestionar privind starea sa de sănătate și că a semnat respectiva ofertă de aderare. Nicio clauză privind excluderea de la acoperirea riscului asigurat nu i‑ar fi fost citită și nici explicată. Prin urmare, clauzele de excludere ar trebui considerate inexistente și lipsite de efecte juridice.

15

A fost admisă cererea de intervenție în procedură formulată de bancă în susținerea concluziilor lui LP.

16

Instanța de prim grad de jurisdicție a apreciat că contractul de asigurare era nul din cauza unor declarații inexacte sau incomplete ale lui LP și a respins cererea acesteia din urmă.

17

Acțiunea formulată de LP împotriva acestei decizii de respingere a fost admisă în parte de Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto, Portugalia), care, aplicând Decretul‑lege nr. 446/85, dar fără să fi examinat problema în raport cu reglementarea specifică privind asigurările de grup instituită prin Decretul‑lege nr. 176/95, a considerat în esență că contractul de asigurare era valabil, dar că clauzele de excludere de la acoperire a riscului asigurat trebuiau considerate inexistente din moment ce nu făcuseră obiectul unei comunicări către LP.

18

Ocidental a introdus un recurs împotriva acestei decizii în fața Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă, Portugalia), instanța de trimitere.

19

Această instanță apreciază că problema centrală din cauza principală este dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o companie de asigurări este obligată să comunice părții care aderă la un contract de asigurare clauzele acestui contract, inclusiv clauzele referitoare la invaliditatea acestuia, precum și cele privind excluderea sau limitarea acoperirii riscului asigurat. Pe de altă parte, ar trebui de asemenea să se stabilească, în ipoteza în care o astfel de obligație de comunicare i‑ar reveni titularului poliței de asigurare, dacă neîndeplinirea acestei obligații de către acesta din urmă, în speță banca, este opozabilă companiei de asigurări.

20

În această privință, instanța de trimitere arată că jurisprudența portugheză nu este unanimă. Potrivit uneia dintre abordări, regimul legislativ privind asigurările de grup instituit prin Decretul‑lege nr. 176/95 constituie un regim special care exclude aplicarea reglementării generale privind clauzele care nu au fost negociate individual, conform Decretului‑lege nr. 446/85. De aici ar rezulta că societatea de asigurări nu ar fi ținută de obligațiile de informare și de comunicare a clauzelor generale ale unui contract de asigurare de grup – care ar reveni, în temeiul articolului 4 din Decretul‑lege nr. 176/95, titularului poliței de asigurare – și că, prin urmare, asiguratul nu ar putea opune societății de asigurare neîndeplinirea acestor obligații.

21

Potrivit unei alte abordări jurisprudențiale, acest regim special nu ar exclude aplicarea reglementării generale prevăzute de Decretul‑lege nr. 446/85. Acesta ar impune o obligație de comunicare a condițiilor generale ale acestui contract aderenților și excluderea acestora în cazul neîndeplinirii acestei obligații. Astfel, potrivit instanței de trimitere, trebuie să se considere fie că societatea de asigurări este ținută de obligațiile de informare și de comunicare menționate, fie că nerespectarea acelorași obligații de către deținătorul poliței de asigurare poate fi opusă societății de asigurare.

22

Referindu‑se la jurisprudența Curții, instanța de trimitere exprimă îndoieli cu privire la compatibilitatea primei abordări, expusă la punctul 20 din prezenta hotărâre, cu efectul util care trebuie acordat de instanța națională protecției consumatorului oferite de Directiva 93/13, având în vedere în special obligația sa de a aprecia transparența și caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

23

În aceste împrejurări, Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

24

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13, citite în lumina celui de al douăzecilea considerent al acestei directive, trebuie interpretate în sensul că un consumator trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a lua cunoștință, înainte de încheierea unui contract, de clauzele care privesc obiectul principal al acestui contract sau chiar de toate clauzele contractului respectiv.

25

Potrivit articolului 5 prima teză din această directivă, clauzele contractelor încheiate cu un consumator în formă scrisă trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. Curtea a precizat deja că o astfel de cerință are același domeniu de aplicare precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată, care supune excepția, prevăzută la această din urmă dispoziție, mecanismului de control de către instanța națională al caracterului abuziv al acestor clauze, în special cele care privesc obiectul principal al contractului, cu condiția ca respectivele clauze să fie redactate în mod clar și inteligibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 69, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch,C‑125/18, EU:C:2020:138, punctul 46).

26

Curtea a precizat că cerința privind transparența clauzelor contractuale, astfel cum rezultă din aceste dispoziții, trebuie înțeleasă în mod extensiv și că nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestor clauze pe plan formal și gramatical. Această cerință impune ca un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să fie în măsură să înțeleagă funcționarea concretă a unei asemenea clauze și să evalueze astfel, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice, potențial semnificative, ale acestei clauze asupra obligațiilor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance,C‑609/19, EU:C:2021:469, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance,C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctele 63 și 64, precum și jurisprudența citată).

27

În ceea ce privește momentul la care aceste elemente trebuie aduse la cunoștința consumatorului, Curtea a statuat deja că furnizarea, înainte de încheierea unui contract, a informației referitoare la condițiile contractuale și la consecințele acestei încheieri este de o importanță fundamentală pentru un consumator, din moment ce acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să fie ținut de condițiile redactate în prealabil de profesionist [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 50, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, D.V. (Onorarii de avocat – Principiul tarifului orar), C‑395/21, EU:C:2023:14, punctul 39, precum și jurisprudența citată].

28

Astfel, într‑un caz în care, precum în cauza principală, un consumator aderase la un contract de asigurare de grup la încheierea unui contract de împrumut, Curtea a considerat că prezintă pentru consumator o importanță esențială, pentru respectarea cerinței de transparență a clauzelor contractuale, informația dată anterior încheierii contractului cu privire la condițiile angajamentului, precum și, printre altele, expunerea particularităților mecanismului de acoperire a ratelor datorate împrumutătorului în caz de incapacitate totală a împrumutatului, așa încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Într‑adevăr, această informare și această expunere sunt necesare pentru ca domeniul de aplicare al clauzei în discuție să fie înțeles de consumator, căruia nu i se poate impune, la încheierea unor contracte legate, aceeași vigilență în ceea ce privește întinderea riscurilor acoperite de acest contract de asigurare pe care ar fi avut‑o dacă ar fi încheiat separat acest contract de asigurare și acest contract de împrumut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove,C‑96/14, EU:C:2015:262, punctele 41 și 48).

29

Or, întrucât cerința de transparență a clauzelor contractuale astfel interpretată de Curte determină obligația de a furniza consumatorului, înainte de încheierea contractului, toate informațiile necesare pentru a permite consumatorului să înțeleagă consecințele economice ale acestor clauze și să decidă în deplină cunoștință de cauză să se angajeze contractual, această cerință presupune în mod necesar ca consumatorul să poată lua cunoștință de toate clauzele unui contract înainte de încheierea acestuia.

30

Împrejurarea că aceste clauze privesc sau nu obiectul principal al acestui contract este lipsită de relevanță în această privință. Astfel, pentru ca consumatorul, în conformitate cu obiectivul urmărit de această cerință de transparență, să poată decide în cunoștință de cauză dacă dorește să fie ținut de condițiile redactate în prealabil de profesionist, acesta trebuie în mod necesar, înainte de a lua o asemenea decizie, să fi putut lua cunoștință de totalitatea contractului menționat, din moment ce ansamblul clauzelor acestuia din urmă va determina în special drepturile și obligațiile care revin consumatorului în temeiul aceluiași contract. Pe de altă parte, Curtea a clarificat deja că respectiva cerință de transparență se aplică și atunci când o clauză privește obiectul principal al contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch,C‑125/18, EU:C:2020:138, punctele 46 și 47, precum și jurisprudența citată).

31

O astfel de cerință de luare la cunoștință în prealabil a tuturor clauzelor unui contract este de altfel evidențiată în mod clar de al douăzecilea considerent al Directivei 93/13, potrivit căruia nu numai că contractele trebuie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, dar și consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele. Așadar, legiuitorul Uniunii Europene a subliniat interesul unei luări la cunoștință prealabile a tuturor clauzelor unui contract pentru a‑i permite consumatorului să decidă în cunoștință de cauză dacă dorește să se oblige potrivit acestor clauze.

32

Pe de altă parte, în măsura în care instanța de trimitere arată că reglementarea portugheză privind asigurările de grup constituie, potrivit unei anumite interpretări jurisprudențiale, o lex specialis care exclude aplicarea reglementării generale privind clauzele care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, trebuie amintit că cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi înlăturată pentru motivul că există un regim juridic special aplicabil unui anumit tip de contracte. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 23, precum și jurisprudența citată, și Ordonanța din 10 iunie 2021, X Bank, C‑198/20, nepublicată, EU:C:2021:481, punctul 24).

33

În această privință trebuie amintit de asemenea că principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Max‑Planck‑Gesellschaft zur Förderung der Wissenschaften, C‑684/16, EU:C:2018:874, punctul 59 și jurisprudența citată).

34

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva 93/13, citite în lumina celui de al douăzecilea considerent al acestei directive, trebuie interpretate în sensul că un consumator trebuie să aibă întotdeauna posibilitatea de a lua cunoștință înainte de încheierea unui contract de toate clauzele pe care acesta din urmă le conține.

35

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate și, în acest context, să interpreteze toate dispozițiile de drept al Uniunii care sunt necesare instanțelor naționale pentru a statua în cauzele cu care sunt sesizate, chiar dacă respectivele dispoziții nu sunt expres indicate în întrebările adresate de aceste instanțe (a se vedea printre altele Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kamenova,C‑105/17, EU:C:2018:808, punctul 21 și jurisprudența citată).

36

În această privință este necesar să se constate, în primul rând, că, prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 3 alineatele (1) și (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (i) din anexa la aceasta și a consecințelor acestei interpretări asupra opozabilității de către o companie de asigurări față de un consumator, în cadrul unui contract de asigurare de grup, a unei clauze de excludere sau de limitare de la acoperire a riscului asigurat de care acest consumator nu a avut ocazia să ia cunoștință înainte de încheierea acestui contract. Deși din cererea de decizie preliminară reiese că, în speță, consumatorul nu a putut lua cunoștință de clauzele în discuție înainte de încheierea contractului de asigurări în discuție în litigiul principal, această instanță nu arată că respectivul contract conține o clauză care, astfel cum prevede punctul 1 subpunctul (i) din această anexă, are ca obiect sau ca efect „constatarea irefragabilă a aderării consumatorului la clauze pe care nu a avut efectiv ocazia să le cunoască înainte de încheierea contractului”. Rezultă că nu este necesar să se examineze această întrebare în lumina articolului 3 alineatul (3) din această directivă și nici a anexei menționate.

37

În al doilea rând, din cererea de decizie preliminară reiese că, prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle, pe de o parte, care sunt consecințele neluării la cunoștință înainte de încheierea unui contract a unor clauze referitoare la obiectul principal al acestui contract, precum clauzele referitoare la excluderea sau la limitarea acoperirii riscului asigurat, asupra aprecierii caracterului abuziv al acestor clauze, precum și, pe de altă parte, dacă astfel de clauze, atunci când nu au făcut obiectul unei comunicări prealabile către consumator, pot fi invocate împotriva acestuia dacă el nu a putut lua cunoștință de ele, iar faptul că titularul poliței de asigurare ar putea fi considerat răspunzător pentru această neluare la cunoștință constituie un factor care trebuie luat în considerare în vederea acestei aprecieri.

38

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul celei de a treia întrebări adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) și articolele 4-6 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că o clauză a unui contract de asigurare referitoare la excluderea sau la limitarea acoperirii riscului asigurat, de care consumatorul nu a putut lua cunoștință înainte de încheierea acestui contract, poate fi opusă acestui consumator, iar aceasta chiar și atunci când titularul poliței de asigurare poate fi considerat răspunzător pentru o astfel de neluare la cunoștință și chiar dacă o astfel de răspundere nu îl plasează pe consumatorul respectiv în aceeași situație cu cea pe care ar fi avut‑o dacă ar fi beneficiat de această acoperire.

39

Potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții referitoare la examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, privește interpretarea criteriilor pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea acestei clauze în raport cu dispozițiile acestei directive. Așadar, este de competența instanței menționate să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de împrejurările proprii fiecărei spețe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2020, Profi Credit Polska, C‑84/19, C‑222/19 și C‑252/19, EU:C:2020:631, punctul 91, precum și jurisprudența citată).

40

În această privință trebuie amintit, în primul rând, că, în ceea ce privește articolul 5 din Directiva 93/13, caracterul transparent al unei clauze contractuale constituie unul dintre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze, pe care instanța națională trebuie să o efectueze în temeiul articolului 3 alineatul (1) din această directivă [Hotărârea din 12 ianuarie 2023, D.V. (Onorarii de avocat – Principiul tarifului orar), C‑395/21, EU:C:2023:14, punctul 47 și jurisprudența citată].

41

Or, dacă, din cauza lipsei de claritate sau de inteligibilitate a acesteia, caracterul netransparent al unei clauze contractuale poate constitui un element care trebuie luat în considerare în cadrul aprecierii caracterului abuziv al acestei clauze, o lipsă de transparență cauzată de imposibilitatea consumatorului de a lua cunoștință de respectiva clauză înainte de încheierea contractului în cauză poate cu atât mai mult să constituie un astfel de element.

42

În al doilea rând, în cadrul aprecierii caracterului abuziv al unei clauze contractuale care trebuie efectuată de instanța națională în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, revine acestei instanțe sarcina de a evalua, într‑o primă etapă, posibila nerespectare a cerinței de bună‑credință și, într‑o a doua etapă, existența unui eventual dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în sensul acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 49, precum și jurisprudența citată). În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din această directivă, instanța menționată trebuie să efectueze această apreciere raportându‑se, printre altele, la momentul încheierii contractului și la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului.

43

În ceea ce privește, pe de o parte, cerința de bună‑credință, trebuie arătat că, astfel cum reiese din al șaisprezecelea considerent al Directivei 93/13, în cadrul aprecierii bunei‑credințe, instanța națională trebuie să țină cont printre altele de forța pozițiilor de negociere ale părților și de aspectul dacă consumatorul a fost încurajat prin orice mijloc să își dea acordul pentru clauza în discuție.

44

În speță, sub rezerva verificărilor a căror efectuare va reveni instanței de trimitere, LP a susținut în această privință, în observațiile sale scrise, că s‑a „solicitat” ca ea și soțul său să încheie contractul de asigurare pentru a obține împrumutul bancar în cauză în vederea cumpărării unui bun. Cu această ocazie, aceștia ar fi semnat numai oferta de aderare la acest contract care le‑a fost prezentată de bancă, fără să fi fost niciodată informați cu privire la întregul său conținut. Această ofertă de aderare ar fi fost completată de angajatul băncii care le‑a prezentat contractul ce urma să fie semnat. LP ar fi semnat oferta menționată fără să îi fi fost citită nicio clauză de excludere de la acoperire a riscului asigurat.

45

Pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul dacă, în contradicție cu cerința de bună‑credință, o clauză contractuală provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract care decurg din acesta din urmă, în detrimentul consumatorului, instanța națională trebuie, potrivit unei jurisprudențe constante, să verifice dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza respectivă în urma unei negocieri individuale (a se vedea printre altele Hotărârea din 3 septembrie 2020, Profi Credit Polska, C‑84/19, C‑222/19 și C‑252/19, EU:C:2020:631, punctul 93, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 iunie 2021, BNP Paribas Personal Finance, C‑776/19-C‑782/19, EU:C:2021:470, punctul 98, precum și jurisprudența citată).

46

Prin urmare, pentru a aprecia dacă clauzele unui contract precum cele în discuție în litigiul principal creează în detrimentul consumatorului un asemenea dezechilibru, trebuie să se țină seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul sau reprezentantul său puteau avea cunoștință la momentul încheierii acestui contract și care erau de natură să exercite influență asupra executării ulterioare a contractului menționat. Instanța națională va trebui, așadar, să stabilească dacă consumatorul a primit toate informațiile care pot avea un efect asupra întinderii obligațiilor sale în temeiul aceluiași contract și care îi permit să evalueze, printre altele, consecințele care decurg din acesta din urmă.

47

În această privință, împrejurarea că consumatorul nu a putut lua cunoștință de o clauză contractuală înainte de încheierea contractului în cauză constituie un element esențial în aprecierea eventualului caracter abuziv al acestei clauze, în măsura în care această împrejurare ar putea determina consumatorul să își asume obligații pe care nu le‑ar fi acceptat în alt mod și, în consecință, ar putea fi susceptibil să creeze un dezechilibru semnificativ între obligațiile reciproce ale părților la contractul respectiv.

48

În speță, LP nu ar fi avut ocazia nici să ia cunoștință de clauzele contractului de asigurare referitoare la excluderea sau la limitarea acoperirii riscului asigurat, nici să informeze Ocidental cu privire la starea sa de sănătate la momentul încheierii acestui contract, din moment ce nu ar fi completat niciun chestionar privind starea sa de sănătate la momentul aderării la contractul menționat.

49

În aceste împrejurări, care trebuie să facă obiectul unei verificări de către instanța de trimitere, aplicarea unor astfel de clauze de excludere sau de limitare a acoperirii riscului asigurat are drept consecință faptul că consumatorul nu mai beneficiază de această acoperire în cazul realizării acestui risc și că trebuie, în principiu, de la data constatării unei incapacități permanente cauzate de o problemă de sănătate preexistentă cu privire la care nu a avut ocazia să îl informeze pe asigurător, să achite el însuși ratele scadente ale împrumutului care mai rămân datorate. Dacă este cazul, ar trebui cel puțin să achite o parte dintre acestea atunci când, în temeiul unei reglementări naționale aplicabile precum cea în discuție în litigiul principal, banca este considerată răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat prin necomunicarea acestor clauze, fără a plasa însă consumatorul respectiv în aceeași situație cu cea în care s‑ar fi aflat dacă ar fi beneficiat de acoperirea menționată. Prin urmare, consumatorul respectiv se poate confrunta cu o situație în care, având în vedere o pierdere de venituri care rezultă din incapacitatea sa permanentă, îi este dificil sau chiar imposibil să ramburseze aceste rate, în condițiile în care tocmai împotriva acestui risc a dorit să se asigure prin aderarea la un contract de asigurare precum cel în discuție în litigiul principal.

50

Așadar, prin faptul că nu permite consumatorului în cauză să ia cunoștință, înainte de încheierea acestui contract, de informația referitoare la clauzele contractuale respective și la toate consecințele încheierii contractului menționat, profesionistul face ca riscul care decurge dintr‑o eventuală incapacitate permanentă, totală sau cel puțin parțială, să revină acestui consumator.

51

În cazul în care instanța de trimitere ar trebui, în urma unei aprecieri a împrejurărilor proprii cauzei, să considere că în speță, în pofida cerinței de bună‑credință, Ocidental nu se putea aștepta în mod rezonabil, respectând cerința transparenței față de LP, ca aceasta din urmă să accepte, în urma unei negocieri individuale, clauzele contractuale în discuție, această instanță va trebui să constate caracterul abuziv al acestora din urmă.

52

Potrivit unei jurisprudențe constante, odată ce o clauză este declarată abuzivă și, prin urmare, nulă, revine instanței naționale, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, sarcina de a înlătura aplicarea acestei clauze pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care acesta din urmă se opune (Hotărârea din 16 iulie 2020, Caixabank și Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, C‑224/19 și C‑259/19, EU:C:2020:578, punctul 50).

53

În speță, ar rezulta că clauza de excludere sau de limitare a acoperirii riscului asigurat nu ar putea fi opusă lui LP. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de o reglementare națională precum cea evocată de instanța de trimitere, în temeiul căreia un titular al unei polițe de asigurare care nu și‑a îndeplinit obligația de comunicare a clauzelor contractuale care îi incumbă în temeiul acestei reglementări poate să fie obligat să despăgubească prejudiciul rezultat dintr‑o astfel de necomunicare fără a permite totuși restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul atunci când ar fi beneficiat de această acoperire. Reglementarea menționată, care privește consecințele acestei lipse de comunicare în materie de răspundere civilă, nu poate avea influență asupra inopozabilității unei clauze contractuale calificate drept abuzivă în raport cu consumatorul în temeiul Directivei 93/13.

54

De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într‑un contract trebuie să permită restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive [Hotărârea din 12 ianuarie 2023, D.V. (Onorarii de avocat – Principiul tarifului orar), C‑395/21, EU:C:2023:14, punctul 54 și jurisprudența citată].

55

Inopozabilitatea unei asemenea clauze contractuale calificate drept abuzivă în raport cu consumatorul nu afectează totuși eventualele consecințe în materie de răspundere civilă a titularului poliței de asigurare față de asigurător ale necomunicării de către titularul poliței de asigurare a acestei clauze consumatorului.

56

Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că articolul 3 alineatul (1) și articolele 4-6 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, atunci când o clauză a unui contract de asigurare referitoare la excluderea sau la limitarea acoperirii riscului asigurat, de care consumatorul în cauză nu a putut lua cunoștință înainte de încheierea acestui contract, este calificată drept abuzivă de instanța națională, această instanță este obligată să înlăture aplicarea acestei clauze pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul respectiv.

57

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: