1)

Articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că Giudice di pace (Judecătorul de Pace, Italia) intră în sfera noțiunii de „instanță dintr-un stat membru”, în sensul acestui articol.

2)

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că un judecător de pace care, în cadrul exercitării funcțiilor sale, efectuează prestații reale și efective care nu sunt nici pur marginale, nici accesorii și pentru care primește indemnizații care prezintă un caracter remuneratoriu poate intra în sfera noțiunii de „lucrător”, în sensul acestor dispoziții, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

3)

Clauza 2 alineatul (1) din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, trebuie interpretată în sensul că noțiunea de „lucrător pe durată determinată”, care figurează la această dispoziție, poate include un judecător de pace numit pentru o perioadă limitată, care, în cadrul funcțiilor sale, efectuează prestații reale și efective care nu sunt nici pur marginale, nici accesorii și pentru care primește indemnizații care au un caracter remuneratoriu, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

4)

Clauza 4 alineatul (1) din Acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată încheiat la 18 martie 1999, care figurează în anexa la Directiva 1999/70, trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale care nu prevede dreptul unui judecător de pace de a beneficia de un concediu anual plătit de 30 de zile, precum cel prevăzut pentru magistrații de drept comun, în ipoteza în care acest judecător de pace ar intra în sfera noțiunii de „lucrător pe durată determinată”, în sensul clauzei 2 alineatul (1) din acest acord-cadru, și s-ar afla într-o situație comparabilă cu cea a unui magistrat de drept comun, cu excepția cazului în care o astfel de diferență de tratament este justificată de diferențele în ceea ce privește calificările necesare și natura sarcinilor pentru care magistrații menționați trebuie să își asume răspunderea, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.