23.11.2015   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 389/18

—

în principal, anularea hotărârii atacate din cauza utilizării de probe obținute cu nerespectarea totală a procedurii prevăzute pentru strângerea lor și a aplicării eronate a Comunicării privind cooperarea din 2002 și, în consecință, anularea în întregime a Deciziei Comisiei din 12 octombrie 2011;

—

în subsidiar, anularea în parte a hotărârii atacate, în măsura în care Tribunalul nu a efectuat un control jurisdicțional complet al amenzii aplicate recurentelor și, în consecință, reducerea considerabilă a amenzii aplicate recurentelor în temeiul hotărârii atacate;

—

mai subsidiar, anularea în parte a hotărârii atacate, în măsura în care Tribunalul nu a stabilit în mod corect că încălcarea are ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței și, în consecință, trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare, cu excepția cazului în care Curtea se consideră suficient de lămurită pentru a anula decizia Comisiei;

—

în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurente în procedurile din fața Curții de Justiție și a Tribunalului.

—

Prin intermediul primului motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și a încălcat dreptul lor la apărare și normele fundamentale de procedură atunci când a respins argumentul lor privind nelegalitatea transmiterii către Comisie a unor documente obținute de autoritatea fiscală italiană în cursul unei inspecții fiscale naționale și consecințele acestei nelegalități. În primul rând, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că, potrivit dreptului Uniunii Europene, Comisia nu are o obligație distinctă de a împiedica compromiterea iremediabilă a dreptului fundamental la apărare în timpul etapei administrative a unei investigații în materie de concurență. În al doilea rând, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept neținând seama de încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare al recurentelor și a normelor fundamentale de procedură astfel cum rezultă din articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (1). În al treilea rând, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a denaturat valoarea clară a probelor de care a dispus, atunci când a declarat nerelevantă nelegalitatea dobândirii documentelor folosite ca probe de Comisie.

—

Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a criticat Comisia pentru acordarea imunității solicitantului de imunitate pentru Europa de Sud și, prin urmare, pentru neaplicarea în mod coerent a Comunicării privind cooperarea din 2002. În special, recurentele susțin că nu ar fi trebuit să fie acordată nicio imunitate solicitantului pentru Europa de Sud și că, în consecință, toate afirmațiile orale ale solicitantului de imunitate și informațiile obținute în urma solicitărilor de informații, bazate pe afirmațiile orale menționate, ar fi trebuit eliminate din dosarul prezentei cauze.

—

În subsidiar, prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a acordat o protecție jurisdicțională efectivă împotriva unei sancțiuni de natură penală impuse lor de Comisie, în pofida plenitudinii de competență prevăzute la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 și a principiului protecției jurisdicționale efective, consacrat la articolul 6 CEDO și la articolul 47 din cartă. În plus, recurentele afirmă că, prin neacordarea unei asemenea protecții jurisdicționale efective, Tribunalul a calculat în mod greșit amenda.

—

Mai subsidiar, prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a interpretat în mod eronat noțiunea de încălcare prin obiect, ceea ce a condus la o calificare juridică eronată a faptelor și la încălcarea dreptului la apărare al recurentelor.