23.3.2013   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 86/22

—

anularea Hotărârii Tribunalului Funcției Publice (Camera a treia) din 14 noiembrie 2012 în cauza F-75/11, Vincent Bouillez/Consiliul;

—

anularea deciziei de a nu îl promova pe recurent;

—

obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată aferente celor două proceduri.

1.

Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept, în măsura în care TFP ar fi considerat, fără efectuarea unui control efectiv, că decizia atacată în primă instanță este conformă principiului obligației de motivare, în condițiile în care TFP nu ar fi solicitat nicio probă Consiliului cu privire la aplicarea concretă a criteriilor prevăzute la articolul 45 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene cu ocazia examinării comparative a meritelor recurentului cu cele ale celorlalți funcționari promovabili.

2.

Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept, întrucât TFP s-ar fi întemeiat pe simple afirmații ale Consiliului, potrivit cărora nivelul responsabilităților ar fi fost luat în considerare cu ocazia examinării comparative a meritelor, atunci când a stabilit că recurentul nu a adus proba contrarie, în pofida informațiilor furnizate de recurent în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, din care ar reieși că mai mulți funcționari promovați nu ar avea nici un nivel de responsabilitate, nici o notă armonizată la fel de mari precum cele ale recurentului, și nici un număr mai mare de limbi folosite (punctele 45 și 46 din hotărârea atacată).

3.

Al doilea motiv este întemeiat pe un raționament contradictoriu, întrucât TFP nu ar putea afirma, pe de o parte, că s-a decis în mod întemeiat de Consiliu efectuarea unei noi examinări comparative a meritelor tuturor funcționarilor cu gradul AST 6 promovabili în cadrul exercițiului de promovare 2007, și, pe de altă parte, că Consiliul nu era obligat să ia în considerare meritele unui anumit funcționar deja promovat în temeiul acestui exercițiu și a cărui promovare a devenit definitivă (punctele 69 și 70 din hotărârea atacată).

Recurentul arată, în plus, că TFP a săvârșit o eroare de drept atunci când nu a calificat faptele, în temeiul înscrisurilor de la dosar, ca fiind constitutive pentru o eroare vădită de apreciere.