—

pentru Cartier parfums – lunettes SAS, de A.‑F. Roger și de A. Sevaux, avocats;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de B. Beaupère‑Manokha, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

—

pentru guvernul elvețian, de M. Jametti, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de S. Lejeune și de A.‑M. Rouchaud‑Joët, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Cartier parfums – lunettes SAS (denumită în continuare „Cartier”) și Axa Corporate Solutions assurances SA (denumită în continuare „Axa assurances”), pe de o parte, și Ziegler France SA (denumită în continuare „Ziegler France”), Montgomery Transports SARL (denumită în continuare „Montgomery Transports”), Inko Trade s. r. o. (denumită în continuare „Inko Trade”), Jaroslav Matěja și Groupama Transport, pe de altă parte, cu privire la despăgubirea pentru prejudiciul suferit de Cartier și Axa assurances ca urmare a unui furt de mărfuri cu ocazia unui transport internațional rutier.

3

Considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001 enunță că „[a]numite disparități între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament este indispensabilă”.

4

Considerentul (15) al acestui regulament are următorul cuprins:

„În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. Trebuie să fie prevăzut un mecanism clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență și de conexitate, precum și de înlăturare a problemelor care decurg în urma divergențelor interne referitoare la determinarea datei la care se consideră că o cauză este pendinte. În sensul prezentului regulament, este necesar ca data în cauză să fie definită în mod independent.”

5

Articolul 24 din regulamentul menționat, inclus în secțiunea 7, intitulată „Prorogare de competență”, din capitolul II din acest regulament, referitor la normele de competență, prevede:

„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 22.”

6

Articolul 25 din același regulament, care figurează în cadrul secțiunii 8 din capitolul II din acesta, intitulată „Verificarea competenței și admisibilității”, are următorul cuprins:

„Dacă o instanță dintr‑un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu asupra căruia instanța din alt stat membru este exclusiv competentă în temeiul articolului 22, aceasta se declară, din oficiu, necompetentă.”

7

Articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2001, care face parte din secțiunea 9 din capitolul II din acesta, intitulată „Litispendență și conexitate”, prevede:

„(1)   În cazul în care cereri având același obiect și aceeași cauză sunt introduse între aceleași părți înaintea unor instanțe din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate.

(2)   Dacă se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.”

8

Regulamentul nr. 44/2001 a înlocuit, în relațiile dintre statele membre, Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”). Potrivit articolului 18 din convenția menționată, care figura în cadrul secțiunii 6 din aceasta, intitulată „Prorogare de competență”:

„În afara cazurilor în care competența sa rezultă din alte dispoziții ale prezentei convenții, este competent judecătorul dintr‑un stat contractant în fața căruia compare pârâtul. Această regulă nu se aplică dacă acțiunea are ca obiect contestarea competenței sau dacă există o altă instanță care are competență exclusivă în temeiul articolului 16.”

9

Articolul 21 din Convenția de la Bruxelles, în redactarea sa inițială, care figura în cadrul secțiunii 8 din aceasta, intitulată „Litispendență și conexitate”, prevedea:

„Când cererile cu identitate de obiect, cauză și părți sunt aduse în fața unor instanțe din state contractante diferite, instanța sesizată ulterior își declină competența, chiar din oficiu, în favoarea celei dintâi instanțe sesizate.

Instanța care trebuie să își decline competența poate suspenda acțiunea dacă este contestată competența celeilalte instanțe.”

10

Cartier a încredințat Ziegler France transportul rutier de produse cosmetice între Genas (Franța) și Wickford (Regatul Unit). Ziegler France a încheiat un subcontract referitor la transportul acestor mărfuri cu Montgomery Transports, care a încheiat un subcontract privind acest serviciu cu Inko Trade, căreia, la rândul său, i s‑a substituit Jaroslav Matěja.

11

Jaroslav Matěja a preluat mărfurile în antrepozitele societății Saflog la Genas la 25 septembrie 2007. În noaptea de 26 spre 27 septembrie 2007, la ora 00.30, șoferul s‑a oprit într‑o zonă de staționare în Regatul Unit pentru a se odihni, potrivit reglementării în vigoare privind durata timpului de conducere. A doua zi dimineața, acesta a constatat că o parte din marfă fusese furată. Prejudiciul a fost evaluat de societatea de asigurări a Cartier, Axa assurances, la 145176,08 euro. Axa assurances a despăgubit Cartier cu suma de 144176,08 euro.

12

La 24 septembrie 2008, Cartier și Axa assurances au sesizat tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing (Tribunalul Comercial din Roubaix‑Tourcoing) (Franța) cu o acțiune în răspundere solidară împotriva Ziegler France, a Montgomery Transports, a Inko Trade și a lui Jaroslav Matěja în vederea obligării acestora la plata sumei de 145176,08 euro.

13

Ulterior, același tribunal a fost sesizat cu diverse cereri de chemare în garanție formulate în lanț de transportatori și în care au intervenit asigurătorii lor respectivi.

14

Tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing a dispus conexarea tuturor procedurilor.

15

În ședința din 28 octombrie 2010, Ziegler France a invocat o excepție de litispendență în temeiul articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, pentru motivul că sesizase în prealabil, în Regatul Unit, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (London Mercantile Court), prin actul din 16 septembrie 2008. Astfel cum reiese din dosarul transmis Curții, Ziegler France a depus la instanța din Regatul Unit o „claim form” care a fost înregistrată împotriva Cartier, a societății Saflog și a Wright Kerr Tyson Ltd, societate de drept englez, prin care se urmărea determinarea răspunderii și calcularea eventualului prejudiciu suferit de Cartier ca urmare a furtului în discuție.

16

Cartier și Axa assurances au susținut că această excepție este inadmisibilă pentru motivul că nu a fost invocată in limine litis. Astfel, Ziegler France depusese, înainte de ședința în fața tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing, concluzii scrise care vizau fondul cauzei, deși, în temeiul articolului 74 din Codul francez de procedură civilă (code de procédure civile), excepțiile procesuale trebuie să fie ridicate înainte de orice apărare pe fond, sub sancțiunea inadmisibilității.

17

Cartier și Axa assurances au arătat de asemenea că excepția de litispendență era nu numai inadmisibilă, ci și nefondată, întrucât competența High Court of Justice, prima instanță sesizată, nu era stabilită, în sensul articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, iar cele două litigii nu priveau nici același obiect, nici aceleași părți.

18

Prin hotărârea din 6 ianuarie 2011, tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing a statuat că excepția de litispendență invocată de Ziegler France era fondată, în special pentru motivul că articolul 871 din Codul francez de procedură civilă permite invocarea pe cale orală a excepțiilor procesuale.

19

În această privință, tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing a constatat că High Court of Justice a fost prima instanță sesizată și că competența acesteia nu a fost contestată. Prin urmare, în ceea ce privește litigiul dintre Cartier și Axa assurances, pe de o parte, și Ziegler France, pe de altă parte, tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing și‑a declinat competența, în temeiul articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001, în favoarea instanței din Regatul Unit. În ceea ce privește celelalte părți, tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing a hotărât să suspende judecarea cauzei în așteptarea deciziei High Court of Justice.

20

Prin hotărârea din 14 aprilie 2011, cour d’appel de Douai (Curtea de Apel din Douai) (Franța) a confirmat hotărârea dată de tribunal de commerce de Roubaix‑Tourcoing, considerând în special că, în litigiul dintre Cartier și Axa assurances, pe de o parte, și Ziegler France, pe de altă parte, condițiile de litispendență erau îndeplinite, iar tribunalul menționat își declinase în mod legal competența în favoarea High Court of Justice. Cour d’appel de Douai a statuat astfel că reieșea fără nicio îndoială din actul de sesizare a instanței formulat la instanța din Regatul Unit, prezentat anterior introducerii acțiunii în Franța, că era vorba despre același transport, efectuat din antrepozitele societății Saflog în numele Cartier, și că, deși nu exista decât o identitate parțială a părților în cele două proceduri pendinte, era indiscutabil că problema răspunderii Ziegler France dezbătută în fața High Court of Justice are repercusiuni asupra Montgomery Transports, a Inko Trade, a lui Jaroslav Matěja și a Groupama Transport.

21

Cartier și Axa assurances au formulat recurs împotriva hotărârii menționate la instanța de trimitere. Aceste părți au arătat în special că cour d’appel de Douai nu a ținut seama de sensul și de domeniul de aplicare al articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001 prin faptul că a considerat că, având în vedere că nu ar fi fost contestată, competența High Court of Justice era „stabilită” în conformitate cu articolul amintit. Astfel, potrivit acestor societăți, competența primei instanțe sesizate nu poate fi stabilită decât printr‑o decizie a acestei instanțe prin care se respinge în mod explicit necompetența sa ori prin epuizarea căilor de atac care pot fi exercitate împotriva deciziei sale de declarare a competenței.

22

Astfel cum reiese din dosarul național, instanța de trimitere consideră că nu se contestă că instanța din Regatul Unit a fost prima instanță sesizată și că cerințele referitoare la identitatea părților și la obiectul litigiilor sunt îndeplinite în speță. Totuși, având în vedere opiniile divergente din doctrina franceză, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la semnificația expresiei „se stabilește competența primei instanțe sesizate”, în sensul articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001.

23

În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 27 [alineatul] (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 […] trebuie interpretat în sensul că competența primei instanțe sesizate este stabilită în cazul în care niciuna dintre părți nu a invocat necompetența instanței respective sau această instanță s‑a declarat competentă printr‑o decizie devenită irevocabilă din orice motiv, în special epuizarea căilor de atac?”

24

Cu titlu introductiv, trebuie precizat că, în pofida faptului că problema existenței unui caz de litispendență în sensul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 a fost dezbătută în cadrul litigiului principal în fața instanțelor de fond și de apel, instanța de trimitere nu a sesizat Curtea decât cu privire la semnificația articolului 27 alineatul (2) din acest regulament.

25

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului principal și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 17 octombrie 2013, Unamar, C‑184/12, punctul 28 și jurisprudența citată).

26

Pe de altă parte, este necesar să se arate că din niciun element din dosarul înaintat Curții nu reiese că procedura din litigiul principal ține de o competență exclusivă prevăzută la articolul 22 din Regulamentul nr. 44/2001. În consecință, Curtea nu trebuie să se pronunțe cu privire la ipoteza în care instanța sesizată ulterior ar dispune de o astfel de competență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance și alții, C-351/89, Rec., p. I-3317, punctul 20).

27

Prin urmare, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, pentru a se stabili competența primei instanțe sesizate în sensul acestei dispoziții, este suficient ca niciuna dintre părți să nu fi invocat necompetența instanței menționate sau dacă este necesar ca instanța respectivă să fi recunoscut implicit sau explicit competența sa printr‑o decizie devenită definitivă.

28

În această privință, din elementele prezentate Curții reiese că, în cauza principală, prima instanță sesizată nu și‑a declinat competența din oficiu și că Cartier a compărut în fața sa și a contestat pretențiile formulate de Ziegler France cu privire la fond, fără a invoca necompetența instanței menționate.

29

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să se amintească mai întâi că, potrivit articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, în caz de litispendență în fața instanțelor din state membre diferite, instanța sesizată ulterior suspendă din oficiu acțiunea până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate.

30

Pe de altă parte, alineatul (2) al acestui articol prevede că, dacă se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată ulterior își declină competența în favoarea acesteia.

31

Trebuie să se observe, în continuare, astfel cum guvernul francez și Comisia Europeană au arătat în mod întemeiat, că Regulamentul nr. 44/2001 nu precizează în ce circumstanțe competența primei instanțe sesizate trebuie să fie considerată „stabilită”, în sensul articolului 27 din acest regulament.

32

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dispozițiile regulamentului menționat trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, punctul 25 și jurisprudența citată).

33

În consecință, pentru a se răspunde la întrebarea adresată, trebuie să se țină seama de economia generală, precum și de finalitatea Regulamentului nr. 44/2001.

34

În ceea ce privește, în primul rând, economia generală a Regulamentului nr. 44/2001, trebuie amintit că articolul 24 prima teză din acesta prevede o normă de competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului pentru toate litigiile în care competența instanței sesizate nu rezultă din alte dispoziții ale acestui regulament. Această dispoziție se aplică inclusiv în cazurile în care instanța a fost sesizată cu nerespectarea dispozițiilor regulamentului menționat și implică faptul ca înfățișarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenței instanței sesizate și, așadar, o prorogare de competență a acesteia (Hotărârea din 20 mai 2010, ČPP Vienna Insurance Group, C-111/09, Rep., p. I-4545, punctul 21).

35

Articolul 24 a doua teză din Regulamentul nr. 44/2001 prevede excepții de la această normă generală. Acesta stabilește că nu există prorogare de competență implicită a instanței sesizate în cazul în care pârâtul ridică o excepție de necompetență, exprimându‑și astfel voința de a nu accepta competența acestei instanțe, sau dacă este vorba despre litigii pentru care articolul 22 din regulamentul menționat prevede norme de competență exclusivă (Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group, citată anterior, punctul 22).

36

Curtea a statuat deja că din obiectivul articolului 18 din Convenția de la Bruxelles, dispoziție în esență identică cu articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001, reiese că contestarea competenței, dacă nu este prealabilă oricărei apărări pe fond, în orice caz nu poate fi efectuată după momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare prezentată instanței sesizate (Hotărârea din 24 iunie 1981, Elefanten Schuh, 150/80, Rec., p. 1671, punctul 16, și Hotărârea din 13 iunie 2013, Goldbet Sportwetten, C‑144/12, punctul 37).

37

În plus, s‑a statuat că articolul 18 din Convenția de la Bruxelles este de asemenea aplicabil în cazul în care concluziile formulate de pârât vizează atât competența instanței sesizate, cât și fondul litigiului. Totuși, contestarea competenței nu poate avea efectul conferit de articolul menționat decât dacă reclamantul și instanța sesizată sunt în măsură să înțeleagă, de la prima apărare formulată de pârât, că aceasta urmărește să nege competența (a se vedea în acest sens Hotărârea Elefanten Schuh, citată anterior, punctele 14 și 15).

38

Rezultă că sistemul instituit prin Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum reiese din cuprinsul articolelor 24 și 27, a fost conceput în scopul de a evita ca instanța sesizată ulterior să prelungească durata suspendării judecării cauzei, în condițiile în care competența primei instanțe sesizate nu ar mai putea, în realitate, astfel cum s‑a arătat la punctul 36 din prezenta hotărâre, să fie contestată.

39

Or, un astfel de risc este inexistent în cazul în care, precum în cauza principală, prima instanță sesizată nu și‑a declinat competența din oficiu și niciuna dintre părți nu a contestat această competență înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare.

40

În ceea ce privește, în al doilea rând, însăși finalitatea Regulamentului nr. 44/2001, trebuie amintit că unul dintre obiectivele acestui regulament, astfel cum reiese din considerentul (15), este să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile atunci când mai multe instanțe sunt competente să se pronunțe cu privire la același litigiu. Acesta este scopul în care legiuitorul Uniunii a intenționat să instituie un mecanism clar și eficace de rezolvare a cazurilor de litispendență. Reiese că, pentru a atinge obiectivele amintite, articolul 27 din Regulamentul nr. 44/2011 trebuie să facă obiectul unei interpretări largi (Hotărârea Overseas Union Insurance și alții, citată anterior, punctul 16).

41

Or, trebuie să se constate că o interpretare a articolului 27 alineatul (2) din regulamentul menționat potrivit căreia, pentru a se stabili competența primei instanțe sesizate, în sensul acestei dispoziții, este necesar ca instanța respectivă să fi recunoscut implicit sau explicit competența sa printr‑o decizie devenită definitivă, prin faptul că sporește riscul de proceduri paralele, ar priva de orice eficacitate normele prevăzute de acest regulament în vederea rezolvării situațiilor de litispendență.

42

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din Raportul privind Convenția de la Bruxelles elaborat de P. Jenard (JO 1979, C 59, p. 1) și din jurisprudența Curții referitoare la articolul 21 din această convenție, dispoziție care corespunde articolului 27 din Regulamentul nr. 44/2001, obiectivul normei de litispendență este de asemenea evitarea conflictelor negative de competență. Astfel, această normă a fost introdusă pentru ca părțile să nu fie obligate să înceapă un nou proces dacă, de exemplu, prima instanță sesizată se declară necompetentă (a se vedea Hotărârea Overseas Union Insurance și alții, citată anterior, punctul 22).

43

Or, în cazul în care prima instanță sesizată nu și‑a declinat din oficiu competența și nu a fost invocată nicio excepție de necompetență în fața sa, declinarea competenței de către instanța sesizată ulterior nu poate avea drept consecință un conflict negativ de competență, competența primei instanțe sesizate nemaiputând fi pusă în discuție.

44

În consecință, trebuie să se considere că atât din economia generală, cât și din finalitatea Regulamentului nr. 44/2001 rezultă că, pentru a se stabili competența primei instanțe sesizate, în sensul articolului 27 alineatul (2) din acest regulament, este suficient, în cazul în care instanța sesizată ulterior nu dispune de o competență exclusivă în temeiul regulamentului menționat, ca prima instanță sesizată să nu își fi declinat din oficiu competența și ca niciuna dintre părți să nu o fi contestat înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare.

45

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva ipotezei în care instanța sesizată ulterior ar dispune de o competență exclusivă în temeiul acestui regulament, competența primei instanțe sesizate trebuie să fie considerată drept stabilită, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care instanța menționată nu și‑a declinat din oficiu competența și niciuna dintre părți nu a contestat‑o înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare pe fond prezentată în fața instanței menționate.

46

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 27 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva ipotezei în care instanța sesizată ulterior ar dispune de o competență exclusivă în temeiul acestui regulament, competența primei instanțe sesizate trebuie să fie considerată drept stabilită, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care instanța menționată nu și‑a declinat din oficiu competența și niciuna dintre părți nu a contestat‑o înainte sau până la momentul luării de poziție pe care dreptul procedural național o consideră a fi prima apărare pe fond prezentată în fața instanței menționate.