(1)

Printre obiectivele pe care și le-a stabilit Uniunea se numără promovarea protecției drepturilor copilului, după cum se afirmă la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Măsurile de protecție a copiilor împotriva deplasării sau a reținerii ilicite reprezintă o parte esențială a acestei politici.

(2)

Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) 2019/1111 (2) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles IIb”), prin care se urmărește protejarea copiilor împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau rețineri ilicite și stabilirea unor proceduri pentru garantarea înapoierii imediate a copiilor în statul în care aceștia au reședința obișnuită, precum și în vederea garantării protecției drepturilor de vizitare și a drepturilor privind încredințarea.

(3)

Regulamentul Bruxelles IIb completează și consolidează Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare „Convenția de la Haga din 1980”), prin care se stabilește, la nivel internațional, un sistem de obligații și de cooperare între statele contractante și între autoritățile centrale și are drept scop să asigure înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit.

(4)

Toate statele membre sunt parte la Convenția de la Haga din 1980.

(5)

Uniunea încurajează statele terțe să adere la Convenția de la Haga din 1980 și sprijină punerea în aplicare corectă a Convenției de la Haga din 1980, prin participarea alături de statele membre, printre altele, la comisiile speciale organizate periodic de Conferința de la Haga de Drept Internațional Privat.

(6)

Un cadru juridic comun aplicabil între statele membre și statele terțe ar putea fi cea mai bună soluție pentru cazurile delicate de răpire internațională de copii.

(7)

Convenția de la Haga din 1980 prevede că aceasta se aplică în raporturile dintre statul care aderă și statele contractante care vor fi declarat că acceptă aderarea.

(8)

Convenția de la Haga din 1980 nu permite organizațiilor de integrare economică regională, precum Uniunea, să devină parte la aceasta. Prin urmare, Uniunea nu poate să adere la Convenția de la Haga din 1980 și nici să depună o declarație de acceptare a unui stat care aderă.

(9)

Conform Avizului 1/13 al Curții de Justiție a Uniunii Europene (3), declarațiile de acceptare efectuate în conformitate cu Convenția de la Haga din 1980 sunt de competența externă exclusivă a Uniunii.

(10)

La 10 iulie 2017, Tunisia și-a depus instrumentul de aderare la Convenția de la Haga din 1980. Convenția de la Haga din 1980 a intrat în vigoare pentru Tunisia la 1 octombrie 2017.

(11)

O evaluare a situației din Tunisia a condus la concluzia că statele membre sunt în măsură să accepte, în interesul Uniunii, aderarea Tunisiei în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga din 1980.

(12)

Prin urmare, statele membre ar trebui să fie autorizate să își depună declarațiile de acceptare, în interesul Uniunii, a aderării Tunisiei, în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii.

(13)

Irlandei îi revin obligații în temeiul Regulamentului Bruxelles IIb și, prin urmare, participă la adoptarea și la aplicarea prezentei decizii.

(14)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, aceasta nu este obligatorie pentru respectivul stat membru și nu i se aplică,