Clauza de arbitraj

Arbitrajul este o formă de soluționare a diferendelor în care părțile semnatare ale unui contract convin să supună diferendul lor spre soluționare unui decident terț în loc să recurgă la o acțiune în instanță și sunt de acord ca hotărârea respectivului terț să aibă caracter obligatoriu pentru ele.

Contractul definește legislația sau legislațiile aplicabile alese de către părți (acestea fiind, în principiu, legislațiile naționale) și condițiile în care poate fi introdusă o acțiune.

În contextul legislației Uniunii Europene (UE), se poate introduce o acțiune în fața Curții de Justiție sau a Tribunalului pe baza unei clauze de arbitraj conținute într-un contract încheiat de către sau în numele UE, indiferent dacă acesta este reglementat de dreptul public sau privat, care prevede (prin derogare de la normele dreptului comun, conform cărora diferendele care rezultă din asemenea contracte fac obiectul competenței jurisdicționale a instanțelor din statele membre ale UE) exercitarea competenței de către una dintre instanțele care compun Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Așadar, în temeiul articolului 272 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate să pronunțe o hotărâre în urma unei clauze compromisorii cuprinse într-un contract încheiat de către sau în numele UE, indiferent dacă respectivul contract este reglementat de dreptul public sau privat.

Dacă există un diferend între statele membre în legătură cu obiectul tratatelor UE, iar diferendul este supus spre soluționare Curții de Justiție în temeiul unui acord special între părți, Curtea este competentă, conform articolului 273 din TFUE.

Litigiile la care este parte UE nu trebuie excluse din competența instanțelor sau a tribunalelor statelor membre în acest temei, exceptând cazurile în care instanțelor UE li se atribuie competența prin tratate (în temeiul articolului 274 din TFUE).

Articolul 340 alineatul (1) din TFUE prevede că răspunderea contractuală a UE trebuie să fie guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv.

Cererea introductivă depusă în temeiul unei clauze compromisorii, care poate fi depusă numai de către părțile semnatare ale contractului (deoarece terțele părți nu pot introduce acțiuni în fața instanțelor UE în virtutea unei astfel de clauze), trebuie însoțite de un exemplar al contractului respectiv [articolul 78 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului].

În cazul în care clauza compromisorie nu prevede nicio restricție în acest sens, instanța sesizată, în calitate de instanță contractuală, are competență extinsă de a examina, în fapt și în drept, toate aspectele litigiului introdus de către părți și, dacă este adecvat, să dispună toate măsurile necesare solicitate de către acestea.

Instanța poate:

• să interpreteze anumite dispoziții ale contractului în lumina legii aplicabile;
• să fie sesizată de către părți cu privire la îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor acestora și, ca atare, să le oblige să își îndeplinească obligațiile contractuale sau să despăgubească partea vătămată, dispunând plata unor despăgubiri dacă neîndeplinirea obligațiilor respective a produs daune;
• să le impună părților să plătească servicii suplimentare neprevăzute inițial în contract;
• să dispună rezilierea judiciară a contractului în caz de neîndeplinire, precizând consecințele unei astfel de rezilieri.

De asemenea, instanțelor UE li se poate solicita să se pronunțe cu privire la validitatea contractului, putându-l declara nevalid.