–

pentru C. Z. și alții, de A. Amenduni și M. Rizzo Striano, avvocati;

–

pentru Ilva SpA in Amministrazione Straordinaria, de M. Annoni, R. A. Cassano, A. Cogoni, G. Lombardi, M. Merola, L.‑D. Tassinari Vittone și C. Tesauro, avvocati;

–

pentru Acciaierie d’Italia Holding SpA și Acciaierie d’Italia SpA, de M. Beraldi, E. Gardini, S. Grassi, R. Perini, G. C. Rizza, G. Scassellati Sforzolini, C. Tatozzi, G. Tombesi și L. Torchia, avvocati;

–

pentru Regione Puglia, de A. Bucci și R. Lanza, avvocate;

–

pentru Gruppo di Intervento Giuridico – ODV, de C. Colapinto și F. Colapinto, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Gattinara și C. Valero, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) (JO 2010, L 334, p. 17, rectificare în JO 2012, L 158, p. 25).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între C. Z. și alții, rezidenți ai municipalității Taranto (Italia) și ai municipalităților limitrofe, pe de o parte, și Ilva SpA in Amministrazione Straordinaria (denumită în continuare „Ilva”), societate care deține o uzină siderurgică situată în această municipalitate (denumită în continuare „uzina Ilva”), Acciaierie d’Italia Holding SpA și Acciaierie d’Italia SpA, pe de altă parte, în legătură cu poluarea cauzată de activitatea acestei uzine și cu prejudiciile pentru sănătatea umană care rezultă din aceasta.

3

Din considerentul (1) al Directivei 2010/75 reiese că aceasta a reformat șapte directive, printre care figurează Directiva 2008/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării (JO 2008, L 24, p. 8), care codificase Directiva 96/61/CE a Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea și controlul integrat al poluării (JO 1996, L 257, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 3, p. 183).

4

Considerentele (2), (12), (15), (27), (29), (43) și (45) ale Directivei 2010/75 enunță:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

5

Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”:

„Prezenta directivă prevede norme referitoare la prevenirea și controlul integrat al poluării care rezultă din activitățile industriale.

Prezenta directivă stabilește, de asemenea, norme destinate prevenirii sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerii emisiilor în aer, apă și sol, precum și norme destinate prevenirii generării de deșeuri, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului în ansamblul său.”

6

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

(2)   «poluare» înseamnă introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activității umane, de substanțe, vibrații, căldură sau zgomot în aer, apă sau sol, care poate avea efect nociv asupra sănătății umane sau asupra calității mediului, care poate conduce la efecte dăunătoare asupra proprietății materiale sau poate altera sau afecta mediul ambiant și alte utilizări legitime ale mediului;

(3)   «instalație» înseamnă o unitate tehnică staționară în cadrul căreia se desfășoară una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I sau în anexa VII partea 1, precum și alte activități direct asociate, desfășurate pe același amplasament, care au o conexiune tehnică cu activitățile enumerate în anexele respective și care ar putea avea un efect asupra emisiilor și a poluării;

[…]

(5)   «valori‑limită de emisie» înseamnă masa, exprimată prin anumiți parametri specifici, concentrația și/sau nivelul unei anumite emisii, care nu pot fi depășite pe parcursul unuia sau al mai multor intervale de timp.

(6)   «standard de calitate a mediului» înseamnă totalitatea cerințelor care trebuie îndeplinite la un moment dat de un anumit mediu sau de o anumită parte a acestuia, astfel cum se prevede în dreptul Uniunii;

[…]

(8)   «reguli generale obligatorii» înseamnă valori‑limită de emisie sau alte condiții, cel puțin la nivel de sector, adoptate pentru a fi utilizate în mod direct la stabilirea condițiilor de autorizare;

[…]

(10)   «[BAT]» înseamnă stadiul cel mai eficient și mai avansat în dezvoltarea activităților și a metodelor lor de operare, care indică posibilitatea practică a anumitor tehnici de a constitui referința pentru stabilirea valorilor‑limită de emisie și a altor condiții de autorizare, concepute pentru a preveni și, acolo unde nu este posibil, pentru a reduce emisiile și impactul asupra mediului în ansamblul său:

[…]”

7

Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Obligația de a deține o autorizație”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că nicio instalație sau instalație de ardere, instalație de incinerare a deșeurilor sau instalație de coincinerare a deșeurilor nu este exploatată fără autorizație.

[…]”

8

Articolul 5 din Directiva 2010/75, intitulat „Acordarea autorizației”, prevede la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere altor cerințe ale dreptului național sau ale dreptului Uniunii, autoritatea competentă acordă o autorizație în cazul în care instalația îndeplinește cerințele prezentei directive.”

9

Articolul 8 din această directivă, intitulat „Neconformarea”, are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că sunt respectate condițiile de autorizare.

(2)   În cazul unei încălcări a condițiilor de autorizare, statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că:

În cazul în care încălcarea condițiilor de autorizare prezintă un pericol imediat pentru sănătatea umană sau amenință să aibă un efect nefavorabil semnificativ imediat asupra mediului și atât timp cât conformitatea nu este restabilită […], funcționarea instalației […] este suspendată.”

10

Articolul 10 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„Prezentul capitol este aplicabil activităților enumerate în anexa I și care ating, după caz, pragurile de capacitate stabilite în anexa respectivă.”

11

Articolul 11 din aceeași directivă, intitulat „Principii generale care reglementează obligațiile de bază ale operatorului”, prevede:

„Statele membre trebuie să adopte măsurile necesare pentru ca instalațiile să fie exploatate în conformitate cu următoarele principii:

[…]”

12

Articolul 12 din Directiva 2010/75, intitulat „Solicitările de autorizare”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că solicitările de autorizare cuprind o descriere a următoarelor:

[…]

[…]

[…]”

13

Potrivit articolului 14 din directiva menționată, intitulat „Condițiile de autorizare”:

„(1)   Statele membre se asigură că autorizația cuprinde toate măsurile necesare pentru îndeplinirea cerințelor de la articolele 11 și 18.

Aceste măsuri includ cel puțin următoarele:

[…]

(2)   În sensul alineatului (1) litera (a), valorile‑limită de emisie pot fi suplimentate sau înlocuite cu parametri sau cu măsuri tehnice echivalente care asigură un nivel echivalent de protecție a mediului.

(3)   Concluziile BAT servesc drept referință pentru stabilirea condițiilor de autorizare.

(4)   Fără a aduce atingere articolului 18, autoritatea competentă poate stabili condiții mai stricte de autorizare decât cele rezultate din utilizarea [BAT], astfel cum sunt descrise în concluziile BAT. Statele membre pot stabili reguli în temeiul cărora autoritatea competentă poate institui astfel de condiții mai stricte.

[…]

(6)   În cazul în care o activitate sau un tip de proces de producție desfășurat în interiorul unei instalații nu este acoperit de niciuna dintre concluziile BAT sau dacă aceste concluzii nu iau în considerare toate efectele potențiale ale activității sau ale procesului asupra mediului, autoritatea competentă prevede, după consultarea prealabilă a operatorului, condițiile de autorizare pe baza [BAT] pe care le‑a stabilit pentru activitățile sau pentru procesele în cauză, acordând o atenție deosebită criteriilor enumerate în anexa III.

[…]”

14

Articolul 15 din directiva menționată, intitulat „Valori‑limită de emisie, parametri și măsuri tehnice echivalente”, prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Fără a aduce atingere articolului 18, valorile‑limită de emisie și parametrii și măsurile tehnice echivalente menționate la articolul 14 alineatele (1) și (2) se vor baza pe [BAT], fără a se impune utilizarea unei anumite tehnici sau tehnologii.

(3)   Autoritatea competentă stabilește valori‑limită de emisie care asigură că, în condiții normale de funcționare, emisiile nu depășesc nivelurile de emisie asociate [BAT], astfel cum sunt prevăzute în deciziile privind concluziile BAT menționate la articolul 13 alineatul (5), prin:

În cazul în care se aplică litera (b), autoritatea competentă evaluează rezultatele monitorizării emisiilor cel puțin o dată pe an, pentru a se asigura că emisiile evacuate în condiții normale de funcționare nu au depășit nivelurile de emisie asociate [BAT].”

15

Articolul 18 din directivă, intitulat „Standarde de calitate a mediului”, are următorul cuprins:

„În cazul în care un standard de calitate a mediului implică cerințe mai stricte decât cele care pot fi îndeplinite prin utilizarea [BAT], autorizația include măsuri suplimentare, fără a aduce atingere altor măsuri care pot fi luate pentru a se respecta standardele de calitate a mediului.”

16

Articolul 21 din Directiva 2010/75, intitulat „Reexaminarea și actualizarea condițiilor de autorizare de către autoritatea competentă”, prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că autoritatea competentă reexaminează periodic, în conformitate cu alineatele (2)-(5), toate condițiile de autorizare și le actualizează, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura conformarea cu prezenta directivă.

(2)   La cererea autorității competente, operatorul prezintă toate informațiile necesare în scopul reexaminării condițiilor de autorizare, inclusiv, în special, rezultatele monitorizării emisiilor și alte date care permit efectuarea unei comparații a funcționării instalației cu [BAT] disponibile descrise în concluziile BAT aplicabile și cu nivelurile de emisii asociate [BAT].

La reexaminarea condițiilor de autorizare, autoritatea competentă utilizează toate informațiile obținute în urma monitorizării sau a inspecțiilor.

(3)   În termen de patru ani de la publicarea deciziilor privind concluziile BAT adoptate în conformitate cu articolul 13 alineatul (5), referitor la activitatea principală a unei instalații, autoritatea competentă se asigură că:

[…]

(5)   Condițiile de autorizare sunt reexaminate și, acolo unde este necesar, actualizate cel puțin în următoarele cazuri:

17

Articolul 23 din această directivă, intitulat „Inspecții de mediu”, prevede la alineatul (4) al patrulea paragraf litera (a):

„Evaluarea sistematică a riscurilor pentru mediu se realizează cel puțin pe baza următoarelor criterii:

18

Articolul 80 din directiva menționată, intitulat „Transpunerea”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre pun în aplicare până la 7 ianuarie 2013 actele cu putere de lege și actele administrative necesare […]

Statele membre aplică aceste măsuri începând cu aceeași dată.

[…]”

19

Articolul 82 din aceeași directivă, intitulat „Dispoziții tranzitorii”, prevede la alineatul (1):

„În ceea ce privește instalațiile în cadrul cărora se desfășoară activitățile menționate [în] anexa I […], statele membre aplică actele cu putere de lege și actele administrative adoptate în conformitate cu articolul 80 alineatul (1) începând cu 7 ianuarie 2014, cu excepția capitol[ului III și a anexei V].”

20

Decreto legislativo n. 152 – Norma in materia ambientale (Decretul legislativ nr. 152 privind normele în materie de mediu) din 3 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 88 din 14 aprilie 2006), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 152/2006”), reglementează activitățile industriale și de producție, inclusiv activitățile siderurgice, și are drept obiectiv protejarea mediului și a sănătății umane împotriva poluării care rezultă din aceste activități. Acest decret legislativ pune în aplicare Directiva 2010/75.

21

Articolul 5 alineatul 1 din decretul legislativ menționat prevede că o evaluare a impactului asupra sănătății este „realizată de solicitant, pe baza directivelor elaborate de Ministerul Sănătății […], pentru a evalua impactele globale, directe și indirecte, pe care punerea în aplicare și exploatarea proiectului le pot avea asupra sănătății populației”. Acest articol 5 definește „impactul asupra mediului” ca reprezentând printre altele „efectele semnificative, directe și indirecte, ale unui plan, ale unui program sau ale unui proiect”, în special asupra „populației și a sănătății umane”. Acesta definește „poluarea” ca fiind printre altele „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activității umane, de substanțe, vibrații, căldură sau zgomot sau, în general, de agenți fizici sau chimici, în aer, apă sau sol, care pot dăuna sănătății umane”.

22

În temeiul articolului 19 din același decret legislativ, referitor la procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIM), caracteristicile proiectelor trebuie evaluate ținând seama de riscul pentru sănătatea umană, inclusiv în scopul verificării din oficiu a noilor efecte semnificative asupra mediului, altele decât cele semnalate de solicitantul autorizației, precum și de observațiile primite în cursul procedurii și de toate celelalte evaluări efectuate în conformitate cu reglementarea în vigoare.

23

Articolul 22 din Decretul legislativ nr. 152/2006, privind studiul de impact asupra mediului, prevede că solicitantul autorizației trebuie să realizeze acest studiu descriind printre altele efectele semnificative probabile ale proiectului în cauză asupra mediului și măsurile care urmăresc evitarea, prevenirea, reducerea și compensarea efectelor negative probabile ale acestuia asupra mediului, planificând monitorizarea posibilelor efecte semnificative și negative asupra mediului care decurg din realizarea și din punerea în funcțiune a acestui proiect.

24

Conform articolului 23 alineatul 2 din acest decret legislativ, pentru a obține EIM, care condiționează obținerea autorizației integrate de mediu, persoana care solicită autorizarea anumitor proiecte determinate trebuie de asemenea să prezinte evaluarea impactului asupra sănătății, cu alte cuvinte instrumentul specific de evaluare a impactului activităților care pot fi autorizate asupra sănătății umane.

25

Potrivit articolului 29 quater alineatul 7 din decretul legislativ menționat, primarul în cauză are competența de a solicita reexaminarea autorizației integrate de mediu din motive de sănătate publică.

26

Articolul 29 decies din același decret legislativ privește obligațiile de control și de transmitere a datelor care revin operatorului în cauză, precum și verificările și controalele privind respectarea acestor obligații și a condițiilor autorizației integrate de mediu.

27

În luna iulie 2012, Tribunale di Taranto (Tribunalul din Taranto, Italia) a dispus punerea sub sechestru provizoriu, fără drept de utilizare, a echipamentelor „zonei la cald” a uzinei Ilva, precum și a tuturor materialelor Ilva. Prin Ordinul din 26 octombrie 2012 privind autorizația integrată de mediu din anul 2012, Ministro dell’ambiente e della tutela del terrio e del mare (ministrul mediului și protecției teritoriului și a mării, Italia) a reexaminat autorizația integrată de mediu eliberată societății Ilva la 4 august 2011. Continuitatea producției a fost garantată în temeiul unor norme speciale de derogare.

28

Decreto‑legge n. 207, convertito con modificazioni dalla legge 24 dicembre 2012, n. 231 – Disposizioni urgenti a tutela della salute, dell’ambiente e dei livelli di occupazione, in caso di crisi di stabilimenti industriali di interesse strategico nazionale (Decretul‑lege nr. 207, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 231 din 24 decembrie 2012 privind măsuri urgente de protecție a sănătății, a mediului și a nivelului de ocupare a forței de muncă în caz de criză în instalațiile industriale de interes strategic național) din 3 decembrie 2012 (GURI nr. 282 din 3 decembrie 2012, p. 4), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 207/2012”), a introdus, la articolul 1 alineatul 1, noțiunea de „instituție industrială de interes strategic național”, prevăzând că, atunci când există o necesitate absolută de salvgardare a ocupării forței de muncă și a producției, ministrul mediului și protecției teritoriului și a mării poate, la momentul reexaminării autorizației de mediu integrate, să autorizeze continuarea activității în cauză pentru o perioadă de 36 de luni, sub rezerva respectării cerințelor impuse prin decizia de reexaminare a autorizației integrate de mediu în cauză, chiar dacă autoritatea judiciară a pus sub sechestru bunurile întreprinderii fără a aduce atingere desfășurării activității comerciale a acesteia. În temeiul acestei dispoziții, uzina Ilva a fost considerată ca reprezentând o astfel de instituție industrială de interes strategic național. În consecință, Ilva a fost autorizată să își continue activitatea de producție în această uzină, precum și comercializarea produselor sale până la 3 decembrie 2015.

29

Decreto‑legge n. 61, convertito con modificazioni dalla legge 3 agosto 2013, n. 89 – Nuove disposizioni urgenti a tutela dell’ambiente, della salute e del lavoro nell’esercizio di imprese di interesse strategico nazionale (Decretul‑lege nr. 61, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 89 din 3 august 2013 privind noi măsuri urgente de protecție a mediului, a sănătății și a încadrării în muncă în întreprinderile de interes strategic național) din 4 iunie 2013 (GURI nr. 129 din 4 iunie 2013, p. 1), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul‑lege nr. 61/2013”), prevede, la articolul 1 alineatul 1, posibilitatea de a plasa sub regimul „comisarilor extraordinari”, și anume administratori temporari desemnați de guvern, orice întreprindere care îndeplinește anumite criterii de mărime și care administrează cel puțin o instituție industrială de interes strategic național în cazul în care „activitatea de producție a implicat și implică în mod obiectiv pericole grave și importante pentru integritatea mediului și a sănătății, ca urmare a nerespectării repetate a autorizației integrate de mediu”. Potrivit articolului 2 alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 61/2013, condițiile regimului de exceptare prevăzut la articolul 1 alineatul 1 erau îndeplinite în cazul Ilva.

30

În temeiul articolului 1 alineatul 5 din acest decret‑lege, un comitet format din trei experți trebuia să elaboreze un „plan privind măsurile din domeniul mediului și al sănătății care să prevadă acțiunile și termenele necesare pentru a garanta respectarea prevederilor legale și a autorizației integrate de mediu”, a cărui aprobare „echivalează cu o modificare a autorizației integrate de mediu”. În plus, conform articolului 1 alineatul 7 din decretul‑lege menționat, măsurile prevăzute de autorizația integrată de mediu trebuiau să fie îndeplinite în termen de „36 de luni de la data intrării în vigoare a legii de transformare a [aceluiași decret‑lege]”, și anume înainte de 3 august 2016.

31

Decreto del Consiglio dei Ministri – Approvazione del piano delle misure e delle attività di tutela ambientale e sanitaria, a norma dell’articolo 1, commi 5 e 7, del decreto‑legge 4 giugno 2013, n. 61, convertito, con modificazioni, dalla legge 3 agosto 2013, n. 89 (Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri privind aprobarea planului privind măsurile și activitățile de protecție a mediului și a sănătății, conform articolului 1 alineatele 5 și 7 din Decretul‑lege nr. 61 din 4 iunie 2013, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 89 din 3 august 2013) din 14 martie 2014 (GURI nr. 105 din 8 mai 2014, p. 34) (denumit în continuare „Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri din 2014”) a reeșalonat termenele stabilite inițial pentru punerea în aplicare a măsurilor de reabilitare a mediului prevăzute în autorizația integrată de mediu pentru anul 2011, precum și în cea pentru anul 2012.

32

Articolul 2 alineatul 5 din decreto‑legge n. 1, convertito con modificazioni dalla legge 4 marzo 2015, n. 20 – Disposizioni urgenti per l’esercizio di imprese di interesse strategico nazionale in crisi e per lo sviluppo della città e dell’area di Taranto (Decretul‑lege nr. 1, aprobat cu modificări prin Legea nr. 20 din 4 martie 2015 privind măsuri urgente pentru exploatarea unei întreprinderi de interes strategic național aflate în dificultate și pentru dezvoltarea orașului și a zonei Taranto) din 5 ianuarie 2015 (GURI nr. 3 din 5 ianuarie 2015, p. 1) prevede că planul privind măsurile și activitățile de protecție a mediului și a sănătății aprobat prin Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri din 2014 va fi „considerat ca fiind pus în aplicare în cazul în care, la data de 31 iulie 2015, au fost îndeplinite cel puțin 80 % din cerințele cu termen stabilit la această dată”. În plus, ultimul termen de punere în aplicare a cerințelor rămase ar fi expirat la 3 august 2016, acest termen fiind prelungit ulterior până la 30 septembrie 2017.

33

Decreto‑legge n. 98, convertito con modificazioni dalla legge 1 agosto 2016, n. 151 – Disposizioni urgenti per il completamento della procedura di cessione dei complessi aziendali del Gruppo Ilva (Decretul‑lege nr. 98, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 151 din 1 august 2016 privind măsuri urgente pentru finalizarea procedurii de cesionare a întreprinderilor din grupul Ilva) din 9 iunie 2016 (GURI nr. 133 din 9 iunie 2016, p. 1) a prevăzut printre altele adoptarea unui nou decret al președintelui Consiliului de Miniștri cu valoare de autorizație integrată de mediu, care ține loc de EIM.

34

Decreto‑legge n. 244, convertito con modificazioni dalla legge 27 febbraio 2017, n. 19 – Proroga e definizione di termini (Decretul‑lege nr. 244, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 19 din 27 februarie 2017 privind prelungirea și definirea termenelor) din 30 decembrie 2016 (GURI nr. 304 din 30 decembrie 2016, p. 13) a prelungit definitiv termenul stabilit pentru punerea în aplicare a măsurilor specifice de reabilitare a mediului pentru data de 23 august 2023.

35

Măsurile și acțiunile de protecție a mediului și a sănătății prevăzute în Decretul‑lege nr. 98 din 9 iunie 2016 au fost adoptate prin decreto del Presidente del Consiglio dei Ministri – Approvazione delle modifiche al Piano delle misure e delle attività di tutela ambientale e sanitaria di cui al decreto del Presidente del Consiglio dei ministri 14 marzo 2014, a norma dell’articolo 1, comma 8.1., del decreto‑legge 4 dicembre 2015, n. 191, convertito, con modificazioni, dalla legge 1 febbraio 2016, n. 13 (Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri privind aprobarea modificărilor planului privind măsurile și activitățile de protecție a mediului și a sănătății cuprins în Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri din 14 martie 2014, în conformitate cu articolul 1 alineatul 8 punctul 1 din Decretul‑lege nr. 191 din 4 decembrie 2015, transformat, cu modificări, prin Legea nr. 13 din 1 februarie 2016) din 29 septembrie 2017 (GURI nr. 229 din 30 septembrie 2017, p. 1) (denumit în continuare „Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri din 2017”), care constituie autorizația integrată de mediu pentru anul 2017 și care pune capăt tuturor procedurilor de obținere a autorizațiilor integrate de mediu aflate în curs la Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului și a Mării. Această autorizație integrată de mediu pentru anul 2017 a confirmat prelungirea termenului menționat la punctul anterior.

36

Reclamanții din litigiul principal au sesizat Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano, Italia), care este instanța de trimitere, cu o acțiune colectivă având ca obiect protejarea unor drepturi de natură omogenă, ai căror titulari sunt aproximativ 300000 de locuitori ai municipalității Taranto și ai municipalităților limitrofe. Aceste drepturi ar fi grav afectate de activitatea uzinei Ilva.

37

Prin această acțiune, reclamanții din litigiul principal solicită protecția dreptului lor la sănătate, a dreptului lor la liniște și pace în desfășurarea activităților lor, precum și a dreptului lor la un climat în care se poate trăi. Ei susțin că atingerea adusă acestor drepturi este actuală și durabilă, ca urmare a unor acțiuni intenționate care provoacă o poluare generată de emisiile provenite de la uzina Ilva, care i‑ar expune pe acești locuitori la o rată mai mare de mortalitate și la mai multe boli. Teritoriile municipalităților în cauză ar fi clasificate drept „sit de interes național” din cauza poluării grave a matricelor de mediu care sunt apa, aerul și solul.

38

Reclamanții din litigiul principal își întemeiază afirmațiile pe evaluări ale daunelor aduse sănătății efectuate în cursul anilor 2017, 2018 și 2021, care stabilesc existența unei legături de cauzalitate între deteriorarea stării de sănătate a locuitorilor din regiunea Taranto și emisiile uzinei Ilva, în special în ceea ce privește particulele PM10, al căror diametru este mai mic sau egal cu zece micrometri, și dioxidul de sulf (SO2) de origine industrială. Aceștia se întemeiază de asemenea pe „Raportul raportorului special privind obligațiile din domeniul drepturilor omului în ceea ce privește mijloacele de a beneficia de un mediu sigur, curat, sănătos și durabil” al Consiliului pentru drepturile omului al Organizației Națiunilor Unite din 12 ianuarie 2022, în care aglomerarea Taranto figurează pe lista „zonelor sacrificate”, și anume cele caracterizate de niveluri extreme de poluare și de contaminare cu substanțe toxice în care populațiile vulnerabile și marginalizate au de suferit cu mult mai mult decât celelalte consecințele expunerii la poluare și la substanțe periculoase asupra sănătății, a drepturilor omului și a mediului.

39

Reclamanții din litigiul principal au denunțat de asemenea prelungirea termenului de 36 de luni prevăzut de Decretul‑lege nr. 207/2012 în vederea punerii în aplicare a autorizației integrate de mediu pentru anul 2012. Aceștia au solicitat printre altele instanței de trimitere să dispună închiderea „zonei la cald” a uzinei Ilva sau încetarea activităților corespunzătoare. Aceștia i‑au solicitat, cu titlu subsidiar, să oblige pârâtele din litigiul principal să închidă uzinele de cocs sau să înceteze activitățile aferente și, cu titlu încă mai subsidiar, să le oblige să înceteze activitatea de producție a acestei „zone la cald” până la punerea în aplicare integrală a cerințelor cuprinse în planul de mediu prevăzut de autorizația integrată de mediu pentru anul 2017. În sfârșit, au solicitat acestei instanțe să oblige în orice caz pârâtele din litigiul principal să întocmească un plan la nivel de întreprindere care să prevadă eliminarea a cel puțin 50 % dintre emisiile de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor care rezultă dintr‑o producție de șase milioane de tone de oțel pe an între data cererii lor și anul 2026 sau să ia măsurile adecvate pentru a elimina sau a reduce efectele încălcărilor constatate.

40

Instanța de trimitere arată, în primul rând, că dreptul italian nu prevede că evaluarea daunelor aduse sănătății ar face parte integrantă din procedura de eliberare sau de reexaminare a autorizației integrate de mediu. Nu s‑ar prevedea nici că, atunci când o astfel de evaluare evidențiază rezultate care demonstrează caracterul inacceptabil al pericolului pentru sănătatea unei populații numeroase expuse unor emisii poluante, această autorizație trebuie să facă obiectul unei reexaminări în termen scurt și în mod ferm. În esență, acest drept ar prevedea o evaluare a daunelor aduse sănătății a posteriori, căreia reexaminarea autorizației integrate de mediu i-ar fi doar eventual asociată. Reglementarea națională în discuție în litigiul principal s‑ar putea astfel afla în contradicție cu Directiva 2010/75, interpretată în lumina principiului precauției.

41

În al doilea rând, instanța de trimitere subliniază că, printr‑un act din 21 mai 2019, primarul din Taranto a solicitat, în temeiul Decretului legislativ nr. 152/2006, reexaminarea autorizației integrate de mediu pentru anul 2017, în esență pe baza unor rapoarte întocmite de autoritățile competente din domeniul sănătății, din care reieșea existența unui risc inacceptabil pentru sănătatea populației. În cursul lunii mai 2019, Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului și a Mării ar fi dispus reexaminarea acestei autorizații. Din ancheta efectuată de aceste autorități ar reieși că monitorizarea emisiilor uzinei Ilva ar trebui să ia în considerare cel puțin toți poluanții tratați în raportul final de evaluare a daunelor aduse sănătății, întocmit în anul 2018 pentru regiunea Taranto, precum și alți poluanți, precum cuprul, mercurul și naftalina, provenite din surse difuze ale acestei fabrici, precum și particulele PM2,5 și PM10 din surse difuze și emisii dirijate. Ar fi vorba despre „componenta complementară” a substanțelor poluante și potențial dăunătoare pentru sănătatea umană. Normele speciale aplicabile Ilva ar fi permis totuși reexaminarea autorizației integrate de mediu eliberate acesteia fără a ține seama de poluanții menționați în această componentă suplimentară și de efectele lor nocive asupra populației din Taranto.

42

În al treilea rând, instanța de trimitere arată că cel puțin 80 % din cerințele autorizației integrate de mediu pentru anul 2012, precum și planul privind măsurile și activitățile de protecție a mediului și a sănătății aprobat prin Decretul Președintelui Consiliului de Miniștri din 2014 trebuiau inițial să fie respectate cel târziu până la 31 iulie 2015. Or, această dată‑limită ar fi fost amânată cu mai mult de 7 ani și jumătate, ceea ce ar corespunde unei amânări de 11 ani de la data introducerii acțiunii penale aflate la originea adoptării normelor speciale aplicabile Ilva, prezentate la punctele 27-35 din prezenta hotărâre. Această amânare ar fi intervenit, pe de o parte, în prezența unei exploatări industriale considerate chiar de legiuitorul italian ca prezentând un risc grav pentru sănătatea umană și pentru mediu, precum și, pe de altă parte, în scopul de a realiza și de a finaliza lucrările care trebuiau în mod teoretic să facă sigură, pentru sănătatea persoanelor care trăiesc în apropierea uzinei Ilva, activitatea siderurgică a acesteia din urmă.

43

În acest context, Tribunale di Milano (Tribunalul din Milano) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

44

Pârâtele din litigiul principal consideră că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă din trei motive.

45

În primul rând, ele susțin că această cerere nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 94 literele (b) și (c) din Regulamentul de procedură al Curții. Instanța de trimitere nu ar descrie suficient cadrul factual și normativ în care se înscriu întrebările sale preliminare și nici nu ar expune motivele care au determinat‑o să ridice problema interpretării dispozițiilor dreptului Uniunii vizate de aceste întrebări.

46

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru decizia ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe [Hotărârea din 21 decembrie 2023, Infraestruturas de Portugal și Futrifer Indústrias Ferroviárias, C‑66/22, EU:C:2023:1016, punctul 33, precum și jurisprudența citată].

47

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 38 și jurisprudența citată).

48

Pe de altă parte trebuie amintit că, în temeiul articolului 94 literele (a)-(c) din Regulamentul de procedură, instanța națională este obligată să explice, în cererea sa de decizie preliminară, cadrul factual și normativ al litigiului principal și să furnizeze explicațiile necesare cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată. Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei cereri de decizie preliminară sunt, în plus, amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1) (Hotărârea din 16 noiembrie 2023, Ministerstvo vnútra Slovenskej republiky, C‑283/22, EU:C:2023:886, punctul 19 și jurisprudența citată).

49

În speță, reiese fără echivoc din cererea de decizie preliminară că instanța de trimitere consideră că întrebările sale preliminare sunt pertinente pentru aprecierea temeiniciei cererilor cu care a fost sesizată de reclamanții din litigiul principal. Aceasta indică în mod expres, pe de o parte, că dorește să afle dacă anumite obligații specifice decurg din dreptul Uniunii în contextul cauzei principale și, pe de altă parte, că interpretarea acestui drept furnizată de Curte va avea o influență decisivă asupra aprecierii legalității activității industriale desfășurate de uzina Ilva. În consecință, obiectul litigiului principal este prezentat în mod suficient în această cerere, care cuprinde, în plus, toate informațiile necesare pentru ca Curtea să poată răspunde în mod util la aceste întrebări.

50

Pe de altă parte, instanța de trimitere a identificat, în cererea sa de decizie preliminară, dispozițiile dreptului Uniunii aplicabile și motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestor dispoziții. De asemenea, din această cerere reiese că interpretarea dispozițiilor menționate prezintă o legătură cu obiectul litigiului principal, din moment ce această interpretare poate avea incidență asupra soluționării acestui litigiu.

51

Așadar, primul motiv de inadmisibilitate invocat de pârâtele din litigiul principal trebuie respins.

52

În al doilea rând, pârâtele din litigiul principal susțin că constatarea potrivit căreia noul termen prevăzut pentru asigurarea conformității exploatării uzinei Ilva cu măsurile naționale de protecție a mediului și a sănătății este compatibil cu Directiva 2010/75 a dobândit autoritate de lucru judecat în urma avizului Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), a cărui apreciere nu ar putea fi repusă în discuție de instanța de trimitere.

53

În această privință, trebuie să se amintească importanța pe care o are, atât în ordinea juridică a Uniunii Europene, cât și în ordinile juridice naționale, principiul autorității de lucru judecat. Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune niciunui organ judiciar obligația ca, pentru a ține seama de interpretarea unei dispoziții relevante a acestui drept adoptată de Curte, să revină, din principiu, asupra deciziei sale care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctele 92 și 94, precum și jurisprudența citată).

54

Totuși, acest principiu nu poate conduce, ca atare, la concluzia inadmisibilității prezentei cereri de decizie preliminară. Curtea a statuat astfel că o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se află în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii doar pentru motivul că această dispoziție a fost interpretată de alte instanțe într‑un sens care s‑ar dovedi incompatibil cu dreptul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctele 97-104).

55

Prin urmare, al doilea motiv de inadmisibilitate invocat de pârâtele din litigiul principal trebuie de asemenea respins.

56

În al treilea rând, pârâtele din litigiul principal susțin că, potrivit dreptului procedural național, în cadrul unui litigiu între persoane private, instanța de drept comun nu poate înlătura un act administrativ decât dacă atingerea adusă dreptului invocată de una dintre părți nu este legată de aprecierea caracterului licit al acestui act, ceea ce nu ar fi cazul în speță. În plus, chiar în cazul în care Curtea ar interpreta Directiva 2010/75 în sensul că o evaluare a impactului activității unei instalații asupra sănătății trebuie realizată anterior eliberării unei autorizații de exploatare a acestei instalații sau cu ocazia reexaminării acestei autorizații, ar reveni legiuitorului național sarcina de a adopta un act de transpunere pentru a defini conținutul acestei evaluări.

57

În această privință, trebuie, pe de o parte, să se sublinieze că, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 62 din concluzii, împrejurarea că litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere opune persoane private nu este de natură să conducă, ca atare, la inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Praxair MRC, C‑486/18, EU:C:2019:379, punctul 35).

58

Pe de altă parte, este adevărat că, în temeiul articolului 288 al treilea paragraf TFUE, caracterul obligatoriu al unei directive pe care se întemeiază posibilitatea de a o invoca nu există decât cu privire la „fiecare stat membru destinatar”. Rezultă, potrivit unei jurisprudențe constante, că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva unei asemenea persoane în fața unei instanțe naționale (Hotărârea din 22 decembrie 2022, Sambre & Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

59

Cu toate acestea, trebuie amintit că, în cazul în care justițiabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a unui stat membru, aceștia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care acționează acesta din urmă. Trebuie să se evite în acest mod posibilitatea ca statul membru să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii (Hotărârea din 22 decembrie 2022, Sambre & Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

60

În această privință, în temeiul jurisprudenței amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre, trebuie asimilate unui stat membru și organelor administrației sale organismele sau entitățile, chiar și de drept privat, care fie sunt supuse autorității sau controlului unei autorități publice, fie li s‑a încredințat de către un stat membru îndeplinirea unei misiuni de interes public și dispun în acest scop de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari (Hotărârea din 22 decembrie 2022, Sambre & Biesme și Commune de Farciennes, C‑383/21 și C‑384/21, EU:C:2022:1022, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

61

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că Decretul‑lege nr. 207/2012 prevede, la articolul 1 alineatul 1, că „[uzina Ilva] este o unitate industrială de interes strategic național”.

62

Reiese de asemenea din această cerere că Decretul‑lege nr. 61/2013 prevede, la articolul 1 alineatul 1, posibilitatea de a plasa sub regimul „comisarilor extraordinari” orice întreprindere care îndeplinește anumite criterii de mărime și care administrează cel puțin o unitate industrială de interes strategic național în cazul în care „activitatea de producție a implicat și implică în mod obiectiv pericole grave și importante pentru integritatea mediului și a sănătății, ca urmare a nerespectării repetate a autorizației integrate de mediu”. Instanța de trimitere adaugă că, în temeiul articolului 2 alineatul 1 din acest decret‑lege, condițiile regimului de exceptare prevăzut la articolul 1 alineatul 1 erau îndeplinite în cazul Ilva.

63

Trebuie arătat în sfârșit că, în cadrul litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere, reclamanții din litigiul principal denunță o serie de norme speciale adoptate de autoritățile naționale în privința Ilva, care, atât prin materia pe care o reglementează, cât și prin caracterul lor de lex specialis în raport cu Decretul legislativ nr. 152/2006, trebuie considerate ca intrând în domeniul de aplicare al Directivei 2010/75.

64

Prin urmare, al treilea motiv de inadmisibilitate invocat de pârâtele din litigiul principal trebuie de asemenea respins.

65

Având în vedere cele ce precedă, întrebările preliminare sunt admisibile.

66

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2010/75, citită în lumina articolului 191 TFUE, trebuie interpretată în sensul că statele membre sunt obligate să prevadă o evaluare prealabilă a efectelor activității instalației în cauză atât asupra mediului, cât și asupra sănătății umane, ca parte integrantă a procedurilor de acordare sau de reexaminare a unei autorizații de exploatare a unei astfel de instalații în temeiul acestei directive.

67

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că Directiva 2010/75 a fost adoptată în temeiul articolului 192 alineatul (1) TFUE, referitor la acțiunile ce trebuie întreprinse de Uniune în domeniul mediului în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 191 TFUE. Acest din urmă articol prevede la alineatul (1) prima și a doua liniuță că politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la urmărirea obiectivelor de conservare, protecție și îmbunătățire a calității mediului, precum și de protecție a sănătății umane. În temeiul acestui articol 191 alineatul (2), politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii.

68

Din aceste dispoziții rezultă că protecția și îmbunătățirea calității mediului, precum și protecția sănătății umane sunt două componente strâns legate ale politicii Uniunii în domeniul mediului, din care face parte și Directiva 2010/75.

69

Astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1 primul paragraf din directiva menționată, obiectivele acesteia sunt prevenirea și controlul integrat al poluării care rezultă din activitățile industriale. În conformitate cu acest articol 1 al doilea paragraf interpretat în lumina considerentului (12) al directivei respective, aceasta urmărește de asemenea prevenirea sau, în cazul în care aceasta nu este posibilă, reducerea emisiilor în aer, apă și sol, precum și prevenirea generării de deșeuri, pentru a se atinge un nivel înalt de protecție a mediului „în ansamblul său”.

70

Normele cuprinse în Directiva 2010/75 constau astfel în concretizarea obligațiilor Uniunii în materie de protecție a mediului și a sănătății umane, care decurg în special din cuprinsul articolului 191 alineatele (1) și (2) TFUE.

71

În această privință trebuie amintit, pe de o parte, că articolul 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede că în definirea și punerea în aplicare a tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii trebuie să se asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății umane. Pe de o parte, conform articolului 37 din cartă, politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.

72

Având în vedere legătura strânsă care există între protecția mediului și cea a sănătății umane, Directiva 2010/75 urmărește să faciliteze nu numai aplicarea articolului 37 din cartă, astfel cum se arată în considerentul (45) al acestei directive, ci și aplicarea articolului 35 din cartă, un nivel ridicat de protecție a sănătății umane neputând fi atins fără un nivel ridicat de protecție a mediului, în conformitate cu principiul dezvoltării durabile. Directiva 2010/75 contribuie astfel la protejarea dreptului oricărei persoane de a trăi într‑un mediu de natură să îi asigure sănătatea și bunăstarea, menționat în considerentul (27) al acestei directive.

73

În ceea ce privește, în primul rând, dispozițiile Directivei 2010/75 care privesc procedurile de eliberare a unei autorizații, trebuie arătat că articolul 4 din această directivă prevede la alineatul (1) primul paragraf că statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că nicio instalație sau instalație de ardere, instalație de incinerare a deșeurilor sau instalație de coincinerare a deșeurilor nu este exploatată fără autorizație.

74

Noțiunea de „instalație”, care este definită la articolul 3 punctul 3 din Directiva 2010/75, înseamnă o unitate tehnică staționară în cadrul căreia se desfășoară una sau mai multe dintre activitățile enumerate în anexa I sau în anexa VII partea 1, precum și alte activități direct asociate, desfășurate pe același amplasament, care au o conexiune tehnică cu activitățile enumerate în anexele respective și care ar putea avea efecte asupra emisiilor și a poluării. Această anexă I privește printre altele activitățile de producere și de prelucrare a metalelor.

75

Rezultă că, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2010/75 coroborat cu articolul 3 punctul 3 din această directivă, activitățile de producere și de prelucrare a metalelor care ating pragurile de capacitate indicate în anexa I menționată se numără printre cele care fac obiectul autorizării.

76

Prin urmare, o uzină precum uzina Ilva, despre care este cert că trebuie considerată o instalație, în sensul articolului 3 punctul 3 din Directiva 2010/75, și care atinge aceste praguri de capacitate, nu poate fi exploatată fără o astfel de autorizație.

77

Eliberarea unei autorizații de către autoritatea competentă este, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2010/75, condiționată de respectarea cerințelor prevăzute de această directivă.

78

Conform articolului 10 din Directiva 2010/75, o instalație precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al capitolului II din această directivă, din care fac parte articolele 11-27 din aceasta, care prevăd cerințele care se impun acestui tip de instalații.

79

În temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (i) din Directiva 2010/75, statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că cererile de autorizare cuprind o descriere a măsurilor prevăzute pentru respectarea principiilor generale ale obligațiilor fundamentale ale operatorului prevăzute la articolul 11 din această directivă.

80

Or, în temeiul articolului 11 litera (a) din directiva menționată, operatorul unei instalații trebuie să ia toate măsurile de prevenire corespunzătoare împotriva „poluării”.

81

Articolul 11 litera (b) din Directiva 2010/75 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că, în cadrul exploatării unei instalații, sunt aplicate BAT. În această privință, trebuie arătat că articolul 3 punctul 10 din această directivă definește noțiunea de „[BAT]” ca fiind stadiul cel mai eficient și mai avansat în dezvoltarea activităților și a metodelor lor de operare, care indică posibilitatea practică a anumitor tehnici de a constitui referința pentru stabilirea valorilor‑limită de emisie și a altor condiții de autorizare, concepute pentru a preveni și, acolo unde nu este posibil, pentru a reduce emisiile și impactul asupra mediului „în ansamblul său”.

82

În temeiul articolului 11 litera (c) din Directiva 2010/75, operatorul unei instalații trebuie să se asigure că nu se produce nicio „poluare” semnificativă.

83

Articolul 12 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2010/75 prevede că cererea de autorizare trebuie să cuprindă o descriere a elementelor privind natura și cantitățile emisiilor previzibile ale instalației în fiecare mediu, precum și determinarea efectelor semnificative ale emisiilor asupra mediului. Articolul 12 alineatul (1) litera (j) din această directivă impune, la rândul său, ca cererea de autorizare să cuprindă o descriere a măsurilor planificate pentru monitorizarea emisiilor în „mediu”.

84

În această privință, articolul 14 din Directiva 2010/75, referitor la condițiile de autorizare, se referă, la alineatul (1) litera (a), la valorile‑limită de emisie pentru substanțele poluante menționate în anexa II la această directivă și pentru alte substanțe poluante care pot fi emise de instalația respectivă în cantități semnificative, luându‑se în considerare natura acestora și potențialul lor de a transfera „poluarea” dintr‑un mediu în altul.

85

În ceea ce privește, în al doilea rând, reexaminarea unei autorizații, articolul 21 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2010/75 prevede printre altele că aceste condiții se reexaminează în cazul în care „poluarea” cauzată de instalația respectivă este de așa natură încât este necesar să se revizuiască valorile‑limită de emisie indicate în autorizația de exploatare a acestei instalații sau să se includă noi valori‑limită de emisie.

86

Astfel cum a arătat Comisia Europeană, periodicitatea reexaminării autorizației în cauză trebuie adaptată la întinderea și la natura instalației. Astfel, din considerentul (2) al Directivei 2010/75 reiese că trebuie să se țină seama în special de caracteristicile locale specifice ale locului în care se desfășoară activitatea industrială. Această situație se regăsește în special în cazul în care aceasta din urmă se situează în apropierea locuințelor.

87

Trebuie constatat că toate dispozițiile care privesc procedurile de eliberare sau de reexaminare a unei autorizații, menționate la punctele 80, 82, 84 și 85 din prezenta hotărâre, fac trimitere la noțiunea de „poluare”.

88

Or, această noțiune este definită la articolul 3 punctul 2 din Directiva 2010/75 ca vizând printre altele introducerea în aer, în apă sau în sol a unor substanțe care pot avea efecte nocive atât asupra sănătății umane, cât și asupra calității mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Sdruzhenie Za Zemyata – dostap do pravosadie și alții, C‑375/21, EU:C:2023:173, punctul 48).

89

Rezultă că, în scopul aplicării Directivei 2010/75, noțiunea menționată include atingerile aduse sau care pot fi aduse atât mediului, cât și sănătății umane.

90

O astfel de definiție largă confirmă legătura strânsă, evidențiată la punctele 67-72 din prezenta hotărâre, care există, în special în contextul acestei directive, între protecția calității mediului și cea a sănătății umane.

91

Această interpretare a Directivei 2010/75 este confirmată de articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din aceasta, care prevede că, în cazul în care nerespectarea condițiilor de autorizare prezintă un „pericol direct pentru sănătatea umană” sau riscă să producă un efect negativ semnificativ asupra mediului, exploatarea instalației în cauză se suspendă până la restabilirea conformității.

92

Aceasta este confirmată și de articolul 23 alineatul (4) al patrulea paragraf litera (a) din această directivă, care, în ceea ce privește inspecțiile de mediu, prevede în mod explicit că evaluarea sistematică a riscurilor pentru mediu trebuie să se bazeze printre altele pe impactul potențial și real al instalațiilor în cauză asupra sănătății umane și a mediului.

93

Analiza care precedă se alătură, pe de altă parte, celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în ceea ce privește tocmai poluarea legată de exploatarea uzinei Ilva, s‑a întemeiat, pentru a constata existența unei încălcări a articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, pe studii științifice care menționează efectele poluante ale emisiilor acestei uzine atât asupra mediului, cât și asupra sănătății persoanelor (Curtea EDO, 24 ianuarie 2019, Cordella și alții împotriva Italiei, CE:ECHR:2019:0124JUD005441413, § 163 și 172).

94

Din considerațiile care precedă reiese, contrar celor susținute de guvernul italian, că operatorul unei instalații care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2010/75 trebuie să furnizeze printre altele, în cererea de autorizare, informațiile adecvate cu privire la emisiile provenite de la instalația sa și mai trebuie, pe toată perioada de exploatare a acestei instalații, să asigure respectarea obligațiilor sale fundamentale în temeiul acestei directive, precum și a măsurilor prevăzute în această privință, prin intermediul unei evaluări continue a efectelor activităților instalației menționate atât asupra mediului, cât și asupra sănătății umane.

95

De asemenea, statelor membre și autorităților lor competente le revine sarcina de a prevedea ca o asemenea evaluare să facă parte integrantă din procedurile de eliberare și de reexaminare a unei autorizații.

96

În cauza principală, instanța de trimitere arată că dispozițiile naționale relevante prevăd o evaluare a posteriori a efectelor activităților industriale în cauză asupra sănătății umane, căreia reexaminarea autorizației de mediu i s-ar asocia doar eventual.

97

Aceasta subliniază în special că, în temeiul articolului 1 bis alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 207/2012, în toate zonele vizate de prezența unor unități industriale de interes strategic național precum uzina Ilva, autoritățile din domeniul sănătății competente teritorial „redactează împreună, cel puțin anual, un raport de evaluare a daunelor aduse sănătății pe baza registrului regional al cancerului și a hărților epidemiologice privind principalele boli asociate cu factori de mediu”.

98

Instanța de trimitere precizează însă că, în temeiul normelor speciale aplicabile Ilva, nu se prevede că această evaluare a daunelor aduse sănătății constituie o condiție prealabilă pentru eliberarea unei autorizații integrate de mediu sau că ea face parte integrantă din procedurile de eliberare sau de reexaminare a acestei autorizații.

99

Evaluarea daunelor aduse sănătății prevăzută la articolul 1 bis alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 207/2012 nu ar fi, așadar, de natură, în sine, să modifice o autorizație integrată de mediu, ci numai susceptibilă să justifice o eventuală cerere de reexaminare a acestei autorizații. Potrivit instanței de trimitere, rezultatele culese din studiul datelor obținute de autoritățile din domeniul sănătății sunt clasificate în trei niveluri progresive de evaluare, în funcție de gravitatea problemelor constatate. Cu toate acestea, numai al treilea dintre aceste niveluri ar abilita autoritatea competentă să solicite reexaminarea unei astfel de autorizații.

100

Astfel, această instanță arată că normele speciale aplicabile Ilva nu prevăd că, atunci când o asemenea evaluare evidențiază rezultate care demonstrează caracterul inacceptabil al pericolului pentru sănătatea unei populații numeroase expuse unor emisii poluante, autorizația integrată de mediu trebuie să facă în mod imperativ și prompt obiectul unei reexaminări.

101

În ceea ce privește uzina Ilva, instanța de trimitere adaugă că rapoarte de evaluare a daunelor pentru sănătate cu privire la uzina Ilva stabilite de autoritățile din domeniul sănătății competente atestă că subzista un risc inacceptabil pentru populație legat de anumite emisii de poluanți provenite de la această uzină. Incidența acestor substanțe poluante asupra mediului și a sănătății umane nu ar fi fost însă evaluată în cadrul autorizațiilor integrate de mediu din anii 2011 și 2012. Aceste rapoarte ar fi determinat ca primarul din Taranto să solicite și să obțină de la Ministerul Mediului și Protecției Teritoriului și a Mării să inițieze, în luna mai 2019, procedura de reexaminare a autorizației pentru anul 2017. Această procedură nu s‑ar fi încheiat încă, iar uzina Ilva ar urma să își continue activitățile.

102

Guvernul italian consideră, în această privință, că Directiva 2010/75 nu face nicio referire la o evaluare a daunelor aduse sănătății sau la o altă evaluare similară a impactului sau a incidenței asupra sănătății, în temeiul elementelor care condiționează acordarea autorizațiilor pe care le prevede.

103

Acest guvern și Ilva susțin de asemenea că o evaluare ex ante și un control prealabil al unor astfel de prejudicii sunt incompatibile cu caracterul dinamic al activităților industriale și al autorizațiilor acestora. În plus, o asemenea metodologie nu ar garanta încetarea în timp util a unor atingeri aduse sănătății umane.

104

Cu toate acestea, din cuprinsul punctelor 67-95 din prezenta hotărâre rezultă că evaluarea efectelor activității unei instalații asupra sănătății umane, precum cea prevăzută la articolul 1 bis alineatul 1 din Decretul‑lege nr. 207/2012, trebuie să facă parte integrantă din procedurile de eliberare și de reexaminare a autorizației de exploatare a acestei instalații și să constituie o condiție prealabilă eliberării sau reexaminării acestei autorizații. În special, această evaluare trebuie să fie luată în considerare, în mod efectiv și în timp util, de autoritatea competentă să elibereze sau să revizuiască autorizația menționată. Aceasta nu poate depinde de posibilitatea unei solicitări pe care autoritățile sanitare nu ar putea să o exercite decât în situațiile problematice cele mai grave. În cazul în care o asemenea evaluare evidențiază, așa cum arată instanța de trimitere, rezultate care demonstrează caracterul inacceptabil al pericolului pentru sănătatea unei populații numeroase expuse unor emisii poluante, autorizația în cauză trebuie să facă obiectul unei reexaminări în termen scurt.

105

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Directiva 2010/75, citită în lumina articolului 191 TFUE, precum și a articolelor 35 și 37 din cartă, trebuie interpretată în sensul că statele membre sunt obligate să prevadă că evaluarea prealabilă a efectelor activității instalației în cauză atât asupra mediului, cât și asupra sănătății umane trebuie să facă parte integrantă din procedurile de acordare și de reexaminare a unei autorizații de exploatare a unei astfel de instalații în temeiul acestei directive.

106

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2010/75 trebuie interpretată în sensul că, în vederea eliberării sau a revizuirii unei autorizații de exploatare a unei instalații în temeiul acestei directive, autoritatea competentă trebuie să ia în considerare, pe lângă substanțele poluante previzibile în raport cu natura și cu tipul de activitate industrială în cauză, pe toate cele care fac obiectul unor emisii recunoscute științific ca fiind nocive care rezultă din activitatea instalației în cauză, inclusiv cele generate de această activitate care nu au fost evaluate în cadrul procedurii de autorizare inițiale a acestei instalații.

107

Astfel cum s‑a arătat la punctul 101 din prezenta hotărâre, această instanță menționează rapoarte care atestă că subzista un risc inacceptabil pentru populație legat, în mod dovedit, de anumite emisii de poluanți provenite de la uzina Ilva, și anume particule fine PM2,5 și PM10, cupru, mercur și naftalină din surse difuze. Cu toate acestea, impactul acestor substanțe poluante asupra mediului și a sănătății umane nu ar fi fost evaluat în cadrul autorizațiilor de mediu integrate pentru anii 2011 și 2012.

108

În plus, din cererea de decizie preliminară reiese că normele speciale aplicabile societății Ilva ar fi permis eliberarea autorizației integrate de mediu acestei instalații și reexaminarea acesteia din urmă fără a ține seama de poluanții identificați în „componenta complementară” menționată la punctul 41 din prezenta hotărâre, inclusiv de particulele fine PM2,5 și PM10, nici de efectele nocive ale acestora asupra populației din Taranto, în special din cartierul Tamburi.

109

În ceea ce privește, în primul rând, cererea și procedura de eliberare a unei autorizații, articolul 12 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2010/75 prevede că o astfel de cerere trebuie să cuprindă o descriere a naturii și a cantităților emisiilor previzibile ale instalației în fiecare mediu, precum și determinarea efectelor semnificative ale emisiilor asupra mediului.

110

Pe de altă parte, din modul de redactare a articolului 14 alineatul (1) litera (a) din această directivă reiese că autorizația trebuie să prevadă valori‑limită de emisie nu numai pentru substanțele poluante enumerate în anexa II la directiva menționată, ci și pentru celelalte substanțe poluante „care pot fi emise” de instalația respectivă.

111

Desigur, astfel cum se arată în considerentul (15) al Directivei 2010/75, autoritățile naționale competente dispun de o marjă de apreciere în cadrul evaluării pe care trebuie să o realizeze în vederea stabilirii substanțelor poluante care trebuie să facă obiectul unor valori‑limită de emisie în autorizația de exploatare a unei instalații.

112

În aceste condiții, articolul 14 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată prevede că autorizația eliberată de aceste autorități stabilește valori‑limită de emisie, în plus față de substanțele poluante enumerate în anexa II la directiva menționată, pentru „alte” substanțe poluante care pot fi emise „în cantități semnificative, luându‑se în considerare natura acestora și potențialul lor de a transfera poluarea dintr‑un mediu în altul”.

113

Trebuie constatat că această expresie reflectă voința legiuitorului Uniunii potrivit căreia, în conformitate cu principiul prevenirii pe care se întemeiază Directiva 2010/75, determinarea cantității de substanțe poluante a căror emisie poate fi autorizată trebuie să fie legată de gradul de nocivitate a substanțelor în cauză.

114

Rezultă că numai substanțele poluante considerate ca având un efect neglijabil asupra sănătății umane și a mediului pot fi excluse din categoria substanțelor care trebuie să fie însoțite de valori‑limită de emisie în autorizația de exploatare a unei instalații.

115

Prin urmare, operatorul unei instalații este supus obligației de a furniza, în cererea sa de autorizație a exploatării acestei instalații, informații privind natura, cantitatea și potențialul efect negativ al emisiilor care pot fi produse de instalația menționată, pentru ca autoritățile competente să poată stabili valori‑limită în ceea ce privește aceste emisii, cu singura excepție a celor care, prin natura sau prin cantitatea lor, nu pot constitui un risc pentru mediu sau pentru sănătatea umană.

116

În ceea ce privește, în al doilea rând, procedura de reexaminare a unei autorizații, articolul 21 alineatul (5) litera (a) din Directiva 2010/75 impune reexaminarea condițiilor de autorizare în cazul în care poluarea cauzată de o instalație este de așa natură încât este necesar să se revizuiască valorile‑limită de emisie indicate în autorizația de exploatare a acestei instalații „sau să se includă noi valori‑limită de emisie”.

117

Prin urmare, este necesar să se considere că, contrar celor susținute de Ilva și de guvernul italian, procedura de reexaminare a unei autorizații nu se poate limita la stabilirea unor valori‑limită numai pentru substanțele poluante a căror emisie era previzibilă și a fost luată în considerare în cadrul procedurii de autorizare inițiale, fără a ține seama și de emisiile generate efectiv de instalația în cauză în cursul exploatării sale și care privesc alte substanțe poluante.

118

Așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 133 din concluzii, trebuie astfel să se țină seama de experiența dobândită din exploatarea instalației în cauză ca o componentă a datelor științifice pertinente referitoare la poluare și, prin urmare, de emisiile constatate efectiv.

119

Este necesar să se adauge că, în special în cadrul procedurilor de reexaminare a unei autorizații de exploatare a unei instalații prevăzute de Directiva 2010/75, trebuie, în orice caz, să se efectueze o apreciere globală ținând seama de toate sursele de poluanți și de efectul lor cumulat, astfel încât să se garanteze că suma emisiilor lor nu va determina nicio depășire a valorilor‑limită referitoare la calitatea aerului, astfel cum sunt definite de Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa (JO 2008, L 152, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2015/1480 a Comisiei din 28 august 2015 (JO 2015, L 226, p. 4) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Sdruzhenie Za Zemyata – dostap do pravosadie și alții, C‑375/21, EU:C:2023:173, punctul 54).

120

În cauza principală și în ceea ce privește în special particulele PM10 și PM2,5, despre care instanța de trimitere subliniază că nu au fost luate în considerare în scopul stabilirii unor valori‑limită de emisie la momentul eliberării autorizației integrate de mediu pentru anul 2011 uzinei Ilva, trebuie arătat că valorile‑limită stabilite de Directiva 2008/50, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2015/1480, trebuie considerate „standarde de calitate a mediului” în sensul articolului 3 punctul 6 și al articolului 18 din Directiva 2010/75 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Sdruzhenie Za Zemyata – dostap do pravosadie și alții, C‑375/21, EU:C:2023:173, punctul 59).

121

Prin urmare, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 129 din concluzii, în cazul în care respectarea acestor norme impune ca pentru instalația în cauză să fie impuse valori‑limită de emisie mai stricte, acestea trebuie stabilite în conformitate cu articolul 18 menționat, în temeiul căruia trebuie adăugate în autorizație măsuri suplimentare, fără a aduce atingere altor măsuri care pot fi luate pentru respectarea standardelor de calitate a mediului.

122

Din considerațiile care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare că Directiva 2010/75 trebuie interpretată în sensul că, în vederea eliberării sau a revizuirii unei autorizații de exploatare a unei instalații în temeiul acestei directive, autoritatea competentă trebuie să ia în considerare, pe lângă substanțele poluante previzibile în raport cu natura și cu tipul de activitate industrială în cauză, pe toate cele care fac obiectul unor emisii recunoscute științific ca fiind nocive care rezultă din activitatea instalației în cauză, inclusiv cele generate de această activitate care nu au fost evaluate în cadrul procedurii de autorizare inițiale a acestei instalații.

123

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2010/75 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia termenul acordat operatorului unei instalații pentru a se conforma măsurilor de protecție a mediului și a sănătății umane prevăzute de autorizația de exploatare a acestei instalații a făcut obiectul unor prelungiri repetate, în condițiile în care au fost evidențiate pericole grave și semnificative pentru integritatea mediului și a sănătății umane.

124

În această privință, această instanță arată că normele speciale aplicabile Ilva au permis să se acorde uzinei Ilva numeroase prelungiri care nu au fost întotdeauna legate de reexaminări și de actualizări efective ale condițiilor de exploatare a activității acestei uzine. Or, prelungirea termenelor prevăzute pentru punerea în aplicare a măsurilor destinate să asigure respectarea autorizației integrate de mediu pentru anul 2011 ar fi intervenit, pe de o parte, în privința unei exploatări industriale despre care legiuitorul însuși consideră că prezintă un risc grav pentru sănătatea umană și pentru mediu, precum și, pe de altă parte, în scopul de a realiza lucrările destinate să o facă teoretic sigură pentru sănătatea persoanelor care trăiesc în apropierea uzinei. Cu toate acestea, așa cum reiese din cererea de decizie preliminară și astfel cum au confirmat Ilva și guvernul italian în ședința în fața Curții, adoptarea și punerea în aplicare a măsurilor destinate atingerii acestui obiectiv au fost amânate în mai multe rânduri.

125

Cu titlu preliminar, trebuie arătat că, în ceea ce privește, în cauză principală, o instalație existentă, în sensul articolului 2 punctul 4 din Directiva 96/61, autorizația în cauză a ținut mai întâi de dispozițiile acestei directive, apoi de cele ale Directivei 2008/1. În temeiul articolului 5 alineatul (1) din această din urmă directivă, data scadentă pentru punerea în conformitate a instalațiilor existente era 30 octombrie 2007 (Hotărârea din 31 martie 2011, Comisia/Italia, C‑50/10, EU:C:2011:200, punctul 29 și jurisprudența citată). Cu toate acestea, astfel cum reiese din elementele de care dispune Curtea, această dată nu a fost respectată în cazul uzinei Ilva, a cărei exploatare a făcut obiectul unei autorizații de mediu abia la 4 august 2011.

126

Acestea fiind precizate, este necesar să se constate că, în ceea ce privește Directiva 2010/75, în temeiul articolului 82 alineatul (1) din această directivă, în privința instalațiilor precum fabrica Ilva, statele membre trebuiau, începând cu 7 ianuarie 2014, să aplice dispozițiile adoptate în vederea transpunerii directivei menționate în ordinea lor juridică națională, cu excepția dispozițiilor acesteia care nu sunt relevante în contextul cauzei principale. Articolul 21 alineatul (3) din Directiva 2010/75 acorda un termen de patru ani de la publicarea deciziilor privind concluziile BAT adoptate în conformitate cu articolul 13 alineatul (5) din această directivă privind activitatea principală a unei instalații, în speță până la 28 februarie 2016, pentru adaptarea condițiilor de autorizare la noile tehnici.

127

Trebuie adăugat că, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) și alineatul (2) literele (a) și (b) din Directiva 2010/75, în cazul încălcării condițiilor de autorizare a exploatării unei instalații, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a garanta imediat respectarea acestor condiții. În special, operatorul instalației în cauză trebuie să ia imediat măsurile necesare pentru restabilirea cât mai curând posibil a conformității instalației sale cu respectivele condiții.

128

În plus, astfel cum s‑a amintit deja la punctul 91 din prezenta hotărâre, atunci când încălcarea unor asemenea condiții prezintă un pericol direct pentru sănătatea umană sau riscă să producă un efect negativ semnificativ imediat asupra mediului, articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2010/75 impune ca exploatarea acestei instalații să fie suspendată.

129

Guvernul italian a susținut în ședința în fața Curții că punerea în conformitate cu cerințele prevăzute de autorizația integrată de mediu pentru anul 2011 ar fi determinat o întrerupere a activității instituției timp de mai mulți ani. Or, această instalație ar constitui o importantă sursă de locuri de muncă pentru regiunea în cauză. Prin urmare, adoptarea normelor speciale aplicabile Ilva ar rezulta dintr‑o evaluare comparativă a intereselor în cauză, și anume protecția mediului, pe de o parte, și cea a ocupării forței de muncă, pe de altă parte.

130

În această privință, trebuie subliniat totuși că, potrivit considerentului (43) al Directivei 2010/75, legiuitorul Uniunii a prevăzut că anumite cerințe noi care decurg din această directivă se aplică instalațiilor existente, precum uzina Ilva, după o perioadă determinată de la data aplicării directivei menționate, iar aceasta „pentru a lăsa suficient timp” respectivelor instalații existente pentru a se adapta din punct de vedere tehnic la aceste noi cerințe.

131

În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă normele speciale adoptate în privința uzinei Ilva au avut ca efect amânarea excesivă, dincolo de această perioadă tranzitorie, precum și de termenul prevăzut la articolul 21 alineatul (3) din Directiva 2010/75, punerea în aplicare a măsurilor necesare pentru a se conforma autorizației integrate de mediu pentru anul 2011, ținând seama de gradul de gravitate a atingerilor aduse mediului și sănătății umane care au fost evidențiate.

132

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că Directiva 2010/75 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia termenul acordat operatorului unei instalații pentru a se conforma măsurilor de protecție a mediului și a sănătății umane prevăzute de autorizația de exploatare a acestei instalații a făcut obiectul unor prelungiri repetate, în condițiile în care au fost evidențiate pericole grave și semnificative pentru integritatea mediului și a sănătății umane. În cazul în care activitatea instalației respective prezintă astfel de pericole, articolul 8 alineatul (2) al doilea paragraf din această directivă impune, în orice caz, ca funcționarea acestei instalații să fie suspendată.

133

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: