HOTĂRÂREA CURȚII

din 6 iulie 1982(1)

„Întreprinderi publice – Transparența relațiilor financiare cu statul”

În cauzele conexate 188/80,

Republica Franceză, reprezentată de domnul G. Guillaume și de domnul P. Moreau Defarges, în calitate de agent și, respectiv, de agent supleant al guvernului francez, cu domiciliul ales la sediul Ambasadei Franței la Luxemburg,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul B. van der Esch, consilier juridic, în calitate de agent, asistat de domnul G. Marenco, membru al Serviciului juridic, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului O. Montalto, consilier juridic, bâtiment Jean Monnet, Kirchberg,

pârâtă,

susținută de

Regatul Țărilor de Jos, reprezentat de domnul A. Bos, în calitate de agent,

și de

Republica Federală Germania, reprezentată de domnul M. Seidel, Ministerialrat la Ministerul Federal al Economiei, și de domnul A. Deringer, avocat la Oberlandesgericht din Köln, în calitate de agenți,

189/80,

Republica Italiană, reprezentată de domnul A. Squillante, șef al Serviciului de contencios diplomatic, tratate și afaceri legislative, în calitate de agent, asistat de domnul I. M. Braguglia, avvocato dello Stato, cu domiciliul ales la sediul Ambasadei Italiei la Luxemburg,

reclamantă,

susținută de

Republica Franceză, reprezentată de domnul G. Guillaume, agent, asistat de domnul A. Carnelutti, agent supleant,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul B. van der Esch, consilier juridic, în calitate de agent, asistat de domnul S. Fabbro, membru al Serviciului juridic, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului O. Montalto, consilier juridic, bâtiment Jean Monnet, Kirchberg,

pârâtă,

susținută de

Regatul Țărilor de Jos

și de

Republica Federală Germania,

190/80,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reprezentat de domnul W. H. Godwin, Treasury Solicitor, în calitate de agent, cu domiciliul ales la sediul Ambasadei britanice la Luxemburg,

reclamant,

susținut de

Republica Franceză, reprezentată de domnul G. Guillaume, agent, asistat de domnul A. Carnelutti, agent supleant,

împotriva

Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul B. van der Esch, consilier juridic, în calitate de agent, asistat de domnul P. J. Kuyper, membru al Serviciului juridic, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului O. Cervino, consilier juridic, bâtiment Jean Monnet, Kirchberg,

pârâtă,

susținută de

Regatul Țărilor de Jos

și de

Republica Federală Germania,

având ca obiect anularea, în temeiul articolului 173 din Tratatul CEE, a Directivei 80/723/CEE a Comisiei din 25 iunie 1980 privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice (JO L 195, p. 35),

CURTEA,

compusă din domnii J. Mertens de Wilmars, președinte, A. Touffait și O. Due, președinți de camere, P. Pescatore, Mackenzie Stuart, A. O’Keeffe, T. Koopmans, A. Chloros și F. Grévisse, judecători,

avocat general: domnul G. Reischl,

grefier: domnul P. Heim,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererile introductive depuse la grefa Curții la 16, la 18 și, respectiv, la 19 septembrie 1980, Republica Franceză, Republica Italiană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord au introdus, în temeiul articolului 173 primul paragraf din Tratatul CEE, trei acțiuni având ca obiect anularea Directivei 80/723 a Comisiei din 25 iunie 1980 privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice (JO L 195, p. 35). Republica Federală Germania și Regatul Țărilor de Jos au intervenit în aceste proceduri în susținerea concluziilor Comisiei.

2        Directiva, adoptată în temeiul articolului 90 alineatul (3) din tratat, impune statelor membre să păstreze disponibile, timp de cinci ani, informațiile privind fondurile publice puse la dispoziția întreprinderilor publice de către autoritățile publice, precum și pe acelea referitoare la utilizarea efectivă a acestor fonduri de către întreprinderile respective. Din considerentele directivei reiese că obiectivul său esențial este acela de a promova aplicarea eficientă a dispozițiilor articolelor 92 și 93 din tratat privind ajutoarele de stat întreprinderilor publice. În plus, considerentele subliniază principiul egalității de tratament între întreprinderile publice și private, precum și necesitatea transparenței relațiilor financiare dintre întreprinderile publice și state, din cauza complexității acestor relații.

3        Motivele invocate de guvernele reclamante, deși diferite sub anumite aspecte, pot fi, în esență, rezumate după cum urmează:

–        necompetența Comisiei;

–        lipsa necesității și nerespectarea principiului proporționalității;

–        discriminare în detrimentul întreprinderilor publice;

–        încălcarea articolelor 90, 92 și 93, prin definirea de către directivă a noțiunilor de întreprindere publică și ajutor de stat;

–        nerespectarea normelor care definesc domeniul de aplicare al Tratatelor CEE, CECO și CEEA;

–        lipsa motivării și nerespectarea principiului egalității în cazul exceptărilor prevăzute de directivă.

 Cu privire la primul motiv (necompetența Comisiei)

4        Potrivit guvernului Regatului Unit, prin adoptarea directivei în litigiu, Comisia a încălcat chiar principiile ce reglementează repartizarea competențelor și a responsabilităților între instituțiile comunitare. Din dispozițiile instituționale ale tratatului reiese că toate competențele legislative originare aparțin Consiliului, în timp ce Comisia nu are decât competențe de supraveghere și executare. Această repartizare a competențelor este confirmată prin norme de abilitare specifice din tratat, cvasitotalitatea acestora rezervând Consiliului adoptarea regulamentelor și a directivelor. În ceea ce privește în special regulile de concurență, se observă aceeași partajare a responsabilităților. Respectivele dispoziții conferă Comisiei, prin ele însele, atribuții de supraveghere, în timp ce aceasta nu poate legifera decât în limitele unei delegări speciale și exprese cuprinse într‑un act al Consiliului.

5        De asemenea, potrivit guvernului Regatului Unit, dispozițiile tratatului care, în mod excepțional, conferă Comisiei competența de a adopta directive trebuie interpretate în lumina considerațiilor anterioare. Directivele Comisiei nu au aceeași natură cu cele adoptate de Consiliu. În timp ce acestea din urmă pot cuprinde dispoziții generale cu caracter normativ, impunând, dacă este cazul, obligații noi statelor membre, scopul primelor este doar de a rezolva o situație specifică în unul sau în mai multe state membre. În ceea ce privește articolul 90 alineatul (3), acest scop limitat este sugerat chiar de textul dispoziției, conform căruia Comisia „adresează” directivele sau deciziile corespunzătoare statelor membre.

6        Această teză nu își găsește totuși fundamentul în dispozițiile instituționale ale tratatului. În conformitate cu dispozițiile articolului 4, Comisia participă la îndeplinirea sarcinilor Comunității la fel ca și celelalte instituții, fiecare acționând în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite de tratat. Articolul 155 prevede, în termeni aproape identici cu cei utilizați la articolul 145 pentru a descrie aceeași atribuție a Consiliului, că, în condițiile prevăzute de tratat, Comisia dispune de o competență decizională proprie. În plus, dispozițiile capitolului care stabilește, în mod general, efectele și conținutul actelor adoptate de instituții, în special cele ale articolului 189, nu realizează distincția pe care o face guvernul Regatului Unit între directivele de aplicabilitate generală și celelalte directive care prevăd doar măsuri specifice. În conformitate cu primul paragraf al acestui articol, Comisia, la fel ca și Consiliul, are competența de a adopta directive în condițiile prevăzute de tratat. Prin urmare, limitele competenței conferite Comisiei de o dispoziție specifică a tratatului nu pot fi deduse dintr‑un principiu general, ci dintr‑o interpretare a termenilor proprii respectivei dispoziții, în acest caz articolul 90, analizați în lumina scopului și a poziției acesteia în economia tratatului.

7        În această privință, nu se poate trage nicio concluzie din faptul că majoritatea celorlalte dispoziții specifice ale tratatului, care prevăd o competență de a adopta acte cu caracter general, conferă această competență Consiliului care hotărăște cu privire la o propunere a Comisiei. De asemenea, nu se poate face o distincție între dispozițiile care prevăd adoptarea directivelor, în funcție de utilizarea verbelor „a adopta” sau „a adresa”. În conformitate cu articolul 189, directivele, ca și deciziile, atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, se adresează unor destinatari care, în cazul directivelor, sunt în mod obligatoriu state membre. Prin urmare, în cazul unei dispoziții care prevede adoptarea atât de directive, cât și de decizii adresate statelor membre, verbul „a adresa” constituie pur și simplu expresia comună cea mai potrivită.

8        În sprijinul motivului privind necompetența Comisiei, cele trei guverne reclamante susțin faptul că normele cuprinse în directiva în litigiu puteau fi adoptate de către Consiliu. Întrucât scopul directivei este acela de a permite Comisiei să controleze respectarea de către statele membre a obligației de a îi notifica, în conformitate cu articolul 93 alineatul (3), orice instituire sau modificare a unui ajutor de stat și întrucât articolul 94 conferă Consiliului competența de a stabili în special condițiile de aplicare a respectivului alineat, normele în cauză aparțin competenței acestei instituții în temeiul acestui articol. Oricum, astfel de norme intră în atribuțiile Consiliului în temeiul articolului 213 sau, în subsidiar, în temeiul articolului 235. Prin urmare, fiind vorba de un domeniu în care Consiliul este competent, nu este posibil, conform guvernelor reclamante, să se recunoască o competență concurentă Comisiei, în temeiul altor dispoziții ale tratatului.

9        Comisia, susținută de guvernul Republicii Federale Germania, insistă asupra faptului că directiva vizează măsuri anterioare procedurii prevăzute la articolul 93 și că, din această cauză, articolul 94 nu este aplicabil. De asemenea, Comisia susține că articolul 213 nu se referă la informații de care dispun statele membre și pe care acestea trebuie să le furnizeze Comisiei, la cererea sa, în temeiul obligației lor generale de cooperare prevăzute la articolul 5. Nu ar fi aplicabil nici articolul 235, întrucât acesta presupune lipsa oricărei competențe de a acționa. La rândul său, guvernul olandez subliniază în special caracterul specific și importanța articolului 90 ca dispoziție autonomă.

10      Argumentele pe care guvernele reclamante le întemeiază pe articolele 213 și 235 trebuie înlăturate. Într‑adevăr, articolul 213, care face parte din capitolul de dispoziții generale și finale din tratat, nu aduce atingere competențelor conferite Comisiei prin dispoziții speciale ale tratatului. Pentru motivul indicat de Comisie, articolul 235 nu poate fi considerat ca fiind aplicabil în cauză.

11      Pe de altă parte, pentru a aprecia argumentul întemeiat pe articolul 94, este necesar să se compare dispozițiile respectivului articol cu cele ale articolului 90, în lumina obiectului și a scopului acestor două articole.

12      În această privință, este necesar să se constate că cele două dispoziții au obiecte diferite. Articolul 94 face parte dintr‑un ansamblu de dispoziții ce reglementează domeniul ajutoarelor acordate de state, sub orice formă și indiferent de destinatarii acestor ajutoare. În schimb, articolul 90 nu vizează decât întreprinderile pentru al căror comportament statele trebuie să își asume o responsabilitate specială din cauza influenței pe care o pot exercita cu privire la acest comportament. Acest articol evidențiază că respectivele întreprinderi, sub rezerva precizărilor de la alineatul (2), se supun tuturor dispozițiilor tratatului; obligă statele membre să respecte aceste norme în raporturile cu respectivele întreprinderi și impune Comisiei, în această privință, o obligație de a asigura aplicarea, ce poate fi îndeplinită, în cazul în care este necesar, prin adoptarea de directive și decizii adresate statelor membre.

13      Acestei diferențe de obiecte i se adaugă o diferență privind condițiile stabilite cu privire la exercitarea competențelor pe care cele două dispoziții le conferă Consiliului și, respectiv, Comisiei. Articolul 94 permite Consiliului să adopte orice regulamente utile pentru aplicarea articolelor 92 și 93. În schimb, competența conferită Comisiei de articolul 90 alineatul (3) se limitează la directivele și deciziile care sunt necesare în vederea îndeplinirii, într‑un mod eficient, a obligației de supraveghere care îi este impusă de același alineat.

14      Față de competența Consiliului în temeiul articolului 94, competența conferită Comisiei de articolul 90 alineatul (3) se exercită, astfel, într‑un domeniu de aplicare specific și în condițiile definite în funcție de obiectul propriu al acestui articol. Prin urmare, competența Comisiei privind adoptarea directivei în litigiu depinde de necesitățile inerente obligației sale de supraveghere menționate la articolul 90, iar o eventuală reglementare edictată de Consiliu în aplicarea competenței sale generale în temeiul articolului 94 și cuprinzând dispoziții care ar avea efect asupra domeniului specific al ajutoarelor acordate întreprinderilor publice nu împiedică exercitarea acestei competențe de către Comisie.

15      Rezultă din toate aceste considerații că primul motiv invocat de guvernele reclamante trebuie să fie respins.

 Cu privire la al doilea motiv (lipsa necesității)

16      Guvernele francez și italian contestă faptul că normele cuprinse în directivă sunt necesare pentru a permite Comisiei să își exercite în mod eficace misiunea de supraveghere pe care i‑o încredințează articolul 90. Acestea consideră că există o separare juridică totală între stat și întreprinderile publice pe plan financiar. Fondurile puse la dispoziția acestora din urmă de către autoritățile publice apar în actele legislative bugetare, precum și în bilanțurile și rapoartele anuale ale întreprinderilor. Într‑o societate democratică, există, cu privire la relațiile dintre stat și întreprinderile publice, surse de informare cel puțin la fel de complete precum cele privind relațiile cu întreprinderile private și mult mai precise decât cele privind relațiile dintre întreprinderile private.

17      Comisia face trimitere la al patrulea și la al cincilea considerent al directivei, potrivit cărora complexitatea relațiilor financiare dintre autoritățile publice naționale și întreprinderile publice este de natură să împiedice îndeplinirea de către Comisie a sarcinii sale de supraveghere, iar aplicarea eficientă și echitabilă a normelor tratatului referitoare la ajutoare, atât la nivelul întreprinderile publice, cât și al celor private, va fi posibilă numai în cazul în care aceste relații financiare vor fi transparente. În cursul procedurii în fața Curții, atât Comisia, cât și guvernul Republicii Federale Germania, au citat exemple pentru a demonstra că aceste relații nu erau suficient de transparente, astfel încât să permită Comisiei să stabilească existența sau inexistența unor ajutoare de stat acordate întreprinderilor publice.

18      Ținând seama de diversele forme de întreprinderi publice din diferitele state membre și de ramificațiile activităților acestora, este inevitabil ca relațiile lor financiare cu autoritățile publice să fie, la rândul lor, foarte diverse, adesea complexe și, prin urmare, dificil de controlat, chiar și cu ajutorul surselor de informare publicate la care guvernele reclamante au făcut referire. În aceste condiții, nu poate fi negată nevoia Comisiei de a încerca să obțină informații suplimentare cu privire la aceste relații, stabilind criterii comune pentru toate statele membre și pentru toate întreprinderile în cauză. În ceea ce privește stabilirea concretă a respectivelor criterii, guvernele reclamante nu au demonstrat că limitele puterii de apreciere conferite de articolul 90 alineatul (3) au fost depășite de către Comisie.

19      Rezultă că motivul referitor la lipsa necesității trebuie să fie respins. Aceeași soluție este valabilă și pentru critica adresată Comisiei, în special de către guvernul italian, cu privire la lipsa proporționalității.

 Cu privire la al treilea motiv (existența unei discriminări în privința întreprinderilor publice în comparație cu întreprinderile private)

20      Guvernele francez și italian invocă faptul că, atât din articolul 222, cât și din articolul 90, reiese că întreprinderile publice și întreprinderile private trebuie să beneficieze de un tratament egal. Însă directiva are ca efect plasarea primelor într‑o situație mai puțin favorabilă în comparație cu cele din urmă, în special întrucât impune întreprinderilor publice obligații speciale, în special contabile, care nu sunt impuse și întreprinderilor private.

21      În această privință, trebuie subliniat că principiul egalității, pe care guvernele îl invocă în ceea ce privește raporturile dintre întreprinderile publice și cele private, în general, presupune că cele două categorii se află în situații comparabile. Însă întreprinderile private își stabilesc, în limitele impuse de legislația aplicabilă, propria strategie industrială și comercială ținând seama, în special, de cerințele de rentabilitate. Pe de altă parte, deciziile întreprinderilor publice pot fi afectate de factori de altă natură, în cadrul urmăririi de către autoritățile publice care pot influența respectivele decizii a unor scopuri de interes general. Consecințele economice și financiare ale unui astfel de impact conduc la stabilirea, între aceste întreprinderi și autoritățile publice, a unor relații financiare de tip special, diferite de relațiile care există între autoritățile publice și întreprinderile private. Întrucât directiva reglementează tocmai aceste relații financiare speciale, motivul întemeiat pe existența unei discriminări nu poate fi reținut.

 Cu privire la al patrulea motiv (încălcarea articolelor 90, 92 și 93 prin definirea de către directivă a noțiunilor de întreprindere publică și ajutor de stat)

22      Guvernele francez și italian susțin că articolele 2 și 3 din directivă adaugă la dispozițiile articolelor 90, 92 și 93 din tratat fără niciun temei legal, prin aceea că definesc noțiunea de întreprindere publică și stabilesc relațiile financiare care, în opinia Comisiei, pot constitui ajutoare de stat.

23      Aceste critici nu sunt justificate. În ceea ce privește stabilirea, la articolul 3, a relațiilor financiare care se supun normelor directivei, este suficient să se constate că nu este vorba de o încercare a Comisiei de a defini noțiunea de ajutor astfel cum este prezentată la articolele 92 și 93 din tratat, ci numai de o specificare a tranzacțiilor financiare despre care Comisia consideră că trebuie să fie informată pentru a controla dacă un stat membru a acordat ajutoare întreprinderii în cauză, fără a respecta obligația de notificare în conformitate cu articolul 93 alineatul (3). Astfel cum s‑a menționat anterior cu privire la cel de al doilea motiv, nu s‑a stabilit că, prin aceasta, Comisia și‑a depășit limitele puterii de apreciere care îi este conferită de articolul 90 alineatul (3).

24      În ceea ce privește dispozițiile articolului 2 care delimitează conceptul de întreprindere publică „în sensul prezentei directive”, trebuie subliniat că acestea nu au ca scop definirea acestei noțiuni astfel cum este prevăzută la articolul 90 din tratat, ci stabilirea criteriilor necesare pentru a delimita grupul întreprinderilor ale căror relații financiare cu autoritățile publice sunt supuse obligației de informare vizate de directivă. În vederea aprecierii acestei delimitări, care este, de altfel, indispensabilă pentru a face cunoscută statelor membre întinderea obligațiilor acestora în conformitate cu directiva, este necesar, prin urmare, să se realizeze o comparație între criteriile stabilite și considerațiile care stau la baza obligației de supraveghere impuse Comisiei la articolul 90.

25      În conformitate cu articolul 2 din directivă, „întreprindere publică” înseamnă orice întreprindere asupra căreia autoritățile publice pot exercita, direct sau indirect, o influență dominantă. În conformitate cu cel de al doilea paragraf, se presupune că există o astfel de influență atunci când autoritățile publice, direct sau indirect, dețin majoritatea capitalului subscris al întreprinderii, dețin controlul majorității voturilor sau pot desemna mai mult de jumătate dintre membrii organelor de administrare, de conducere sau de supraveghere ale întreprinderii respective.

26      Astfel cum a indicat deja Curtea mai sus, motivul pentru care dispozițiile articolului 90 au fost incluse în tratat este chiar influența pe care autoritățile publice o pot exercita asupra deciziilor comerciale ale întreprinderilor publice. Această influență se poate exercita fie pe baza unei participări financiare, fie pe baza unor reguli ce reglementează gestionarea întreprinderii. Prin alegerea acelorași criterii pentru a determina relațiile financiare asupra cărora poate obține informații în vederea îndeplinirii obligației sale de supraveghere în temeiul articolului 90 alineatul (3), Comisia a rămas în limitele puterii de apreciere care îi este conferită de această dispoziție.

27      Prin urmare, al patrulea motiv trebuie de asemenea respins.

 Cu privire la al cincilea motiv (nerespectarea normelor care definesc domeniul de aplicare al Tratatelor CEE, CECO și CEEA)

28      Guvernul francez subliniază că definiția întreprinderii publice care este prevăzută la articolul 2 din directivă are un caracter cu totul general și că exceptarea, prevăzută la articolul 4, a sectorului energiei, inclusiv în ceea ce privește energia nucleară, producția de uraniu, îmbogățirea acestuia și retratarea combustibililor iradiați, precum și prepararea materialelor ce conțin plutoniu, lasă să se înțeleagă faptul că directiva se aplică, sub această rezervă, întreprinderilor publice care intră în sfera de aplicare a Tratatelor CECO și CEEA. Întrucât un act de drept derivat adoptat în cadrul Tratatului CEE nu poate reglementa un aspect care intră sub incidența normelor pozitive ale altor tratate, guvernul francez solicită, în secundar, anularea directivei în măsura în care aceasta vizează întreprinderile care intră sub incidența Tratelor CECO și CEEA.

29      Comisia admite că, în temeiul articolului 232 alineatul (1) din Tratatul CEE și datorită normelor Tratatului CEE privind ajutoarele acordate întreprinderilor care intră în sfera de aplicare a acestui tratat, directiva nu se poate aplica unor astfel de întreprinderi. În ceea ce privește întreprinderile din sectorul nuclear, aceasta susține că Tratatul CEEA nu cuprinde dispoziții referitoare la ajutoarele de stat. Articolele 92 și 93 din Tratatul CEE și, în consecință, directiva, sunt aplicabile, prin urmare, întreprinderilor din acest sector, sub rezerva excepțiilor prevăzute expres la articolul 4 din directivă.

30      În conformitate cu articolul 232 alineatul (1) din Tratatul CEE, dispozițiile acestui tratat nu le modifică pe cele ale Tratatului CECO, în special în ceea ce privește drepturile și obligațiile statelor membre, atribuțiile instituțiilor acestei Comunități și normele stabilite de respectivul tratat cu privire la funcționarea pieței comune a cărbunelui și oțelului.

31      Întrucât articolul 90 alineatul (3) se referă tocmai la competențele instituțiilor și întrucât directiva în litigiu impune statelor membre obligații în domeniul ajutoarelor, domeniu în care și Tratatul CECO cuprinde norme care se adresează statelor membre și întreprinderilor de pe piața cărbunelui și oțelului, rezultă în mod direct din articolul 232 din Tratatul CEE că directiva în litigiu nu se poate aplica relațiilor cu astfel de întreprinderi. Din acest motiv, directiva nu este viciată de nicio nelegalitate cu privire la acest aspect, cu toate că ar fi fost preferabil, fără îndoială, în interesul clarității situațiilor juridice, ca excluderea acestor întreprinderi să rezulte din chiar termenii directivei.

32      Pe de altă parte, în ceea ce privește raporturile cu Tratatul CEEA, articolul 232 alineatul (2) din Tratatul CEE precizează doar că dispozițiile acestuia din urmă nu derogă de la prevederile primului. Guvernul francez nu a demonstrat că dispozițiile directivei derogă de la dispozițiile Tratatului CEEA. Prin urmare, acest motiv nu poate fi reținut.

 Cu privire la al șaselea motiv (lipsa motivării și nerespectarea principiului egalității în cazul exceptărilor prevăzute de directivă)

33      În afara sectorului energiei, articolul 4 exclude din domeniul său de aplicare întreprinderile publice a căror cifră de afaceri, exclusiv impozitele, nu a atins un total de 40 de milioane de unități de cont europene pe perioada celor două exerciții financiare precedente, precum și întreprinderile publice care prestează servicii ce nu au o influență semnificativă asupra comerțului comunitar și întreprinderile din sectoarele apei, transporturilor, poștei și telecomunicațiilor și creditului.

34      În opinia guvernului italian, prezentele exceptări dau naștere unei discriminări nemotivate. Acesta este de părere că exceptările sectoriale nu ar trebui permise decât în lipsa concurenței intracomunitare în sectorul respectiv.

35      În afară de faptul că acest motiv tinde mai curând să lărgească domeniul de aplicare al directivei, acesta nu este întemeiat. Cel de al doisprezecelea considerent al directivei prevede, într‑adevăr, că ar trebui excluse anumite sectoare care nu aparțin domeniului concurențial sau care fac deja obiectul unor dispoziții comunitare speciale care asigură o transparență adecvată, anumite sectoare al căror caracter special reprezintă o justificare pentru ca acestea să facă obiectul unor dispoziții specifice, precum și întreprinderile a căror importanță economică redusă nu justifică cheltuielile administrative care pot decurge din măsurile care trebuie adoptate. Aceste considerații, dintre care cel puțin una se aplică fiecăruia dintre sectoarele excluse de articolul 4 din directivă, cuprind criterii suficient de obiective pentru a justifica o exceptare din domeniul de aplicare al directivei.

36      În consecință, trebuie concluzionat că acțiunile introduse de cele trei guverne nu au relevat elemente care pot justifica anularea, chiar și în parte, a directivei atacate. Prin urmare, aceste acțiuni trebuie respinse.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

37      În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

38      Întrucât cele trei guverne reclamante au căzut în pretenții, acestea trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată. Aceeași soluție este valabilă și pentru guvernul francez, în calitate de intervenient în cauzele 189/80 și 190/80.

39      Dintre guvernele care au intervenit în susținerea concluziilor Comisiei, numai guvernul olandez a solicitat obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Republica Franceză, Republica Italiană și Regatul Unit trebuie să fie obligate la suportarea cheltuielilor de judecată ale Comisiei și ale Regatului Țărilor de Jos, pe lângă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, CURTEA declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunile.

2)      Obligă Republica Franceză, Republica Italiană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la suportarea cheltuielilor de judecată ale Comisiei și ale Regatului Țărilor de Jos, pe lângă propriile cheltuieli de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 9 noiembrie 1995.

1 Limbi de procedură: engleza, franceza și italiana.<