–

pentru Accorinvest și Société générale, de S. Espasa Mattei și J‑P. Renaudin, avocați;

–

pentru guvernul francez, de P. Chansou și B. Travard, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Björkland și M. Herold, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE (JO 2009, L 9, p. 12).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a două proceduri conexate în litigiul principal între Acorinvest și, respectiv, Société générale, pe de o parte, și ministre de l’Économie, des Finances et de la Souveraineté industrielle et numérique (ministrul economiei, finanțelor și suveranității industriale și digitale, Franța), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei taxe pe care aceste societăți au suportat‑o în temeiul reglementării franceze, ca urmare a încheierii unor contracte de acces la rețeaua electrică.

3

Directiva 2008/118 a fost abrogată prin Directiva (UE) 2020/262 a Consiliului din 19 decembrie 2019 de stabilire a regimului general al accizelor (JO 2020, L 58, p. 4). Cu toate acestea, Directiva 2008/118 rămâne aplicabilă ratione temporis faptelor din litigiile principale.

4

Articolul 1 din Directiva 2008/118 prevedea:

„(1)   Prezenta directivă stabilește un regim general pentru accizele percepute, direct sau indirect, consumului următoarelor produse (denumite în continuare «produse accizabile»):

[…]

(2)   Statele membre pot aplica produselor accizabile taxe indirecte suplimentare, în anumite scopuri, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele comunitare de impunere aplicabile accizelor sau taxei pe valoarea adăugată în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei, exigibilitatea și monitorizarea taxei, aceste norme neincluzând dispozițiile referitoare la scutiri.

(3)   Statele membre pot percepe taxe asupra:

[…]

[…]”

5

Articolul 18 din loi no 2004-803, du 9 août 2004, relative au service public de l’électricité et du gaz et aux entreprises électriques et gazières (Legea nr. 2004‑803 din 9 august 2004 privind serviciul public de distribuție a energiei electrice și a gazelor și întreprinderile din sectorul energiei electrice și al gazelor, denumită în continuare „Legea din 9 august 2004”) prevede:

„I. Se instituie în beneficiul Caisse nationale des industries électriques et gazières (Casa Națională a Industriilor de Energie Electrică și Gaze) o contribuție tarifară la serviciile de transport și de distribuție a energiei electrice […]

II. Această contribuție tarifară este datorată:

1° Pentru energia electrică:

[…]

III. Contribuția tarifară se calculează:

1° Pentru energia electrică:

[…]

IV. Contribuția tarifară este datorată, în temeiul contractelor încheiate de persoanele menționate la punctul II pentru realizarea serviciilor menționate la punctul I, la momentul încasării avansurilor sau a prețului de către persoana obligată la plată sau, la alegerea acesteia din urmă, la momentul debitării; în această situație, ea este datorată în orice caz la momentul încasării avansurilor sau a prețului, dacă aceasta precedă debitarea.

[…]

VII. Un decret al Conseil d’État [Consiliul de Stat] stabilește modalitățile de aplicare a prezentului articol.”

6

Articolul 1 din décret no 2005-123, du 14 février 2005, relatif à la contribution tarifaire sur les prestations de transport et de distribution d’électricité et de gaz naturel (Decretul nr. 2005-123 din 14 februarie 2005 privind contribuția tarifară asupra serviciilor de transport și distribuție de energie electrică și de gaz natural), în versiunea aplicabilă până la 31 iulie 2017, prevede:

„I. Partea fixă fără taxe a tarifului de utilizare a rețelelor publice de transport și de distribuție a energiei electrice, menționată la subpunctul 1° al punctului III al articolului 18 din Legea din 9 august 2004 […] este constituită din suma următoarelor:

7

Potrivit articolului 1 din Decretul din 14 februarie 2005, în versiunea aplicabilă începând cu 1 august 2017:

„[…] partea fixă fără taxe a tarifului de utilizare a rețelelor publice de transport și de distribuție de energie electrică este constituită din suma elementelor tarifului, astfel cum sunt definite în deciziile privind tarifele de utilizare a rețelelor publice de transport și de distribuție a energiei electrice în vigoare, enumerate la punctele 1°-4°:

1° Componenta anuală de administrare;

2° Componenta anuală de contorizare;

3° Partea fixă a componentei anuale de extracții. Această parte fixă este constituită din elementele care figurează în formulele tarifare referitoare la această componentă, care depind de puterile subscrise, cu excluderea componentelor lunare ale depășirilor de putere subscrisă;

4° Partea fixă a componentei anuale a alimentărilor suplimentare și de urgență. Această parte fixă este constituită din componenta anuală a alimentărilor suplimentare și de urgență, cu excluderea părții energie și a componentelor lunare ale depășirilor puterii subscrise atunci când alimentarea de urgență se află într‑un domeniu de tensiune diferit de cel al alimentării principale.”

8

Potrivit articolului 2 din Decretul din 14 februarie 2005:

„Furnizorul de energie electrică ce percepe contribuția tarifară în temeiul literei b) sau c) a subpunctului 1° al punctului II al articolului 18 din Legea din 9 august 2004 […] calculează partea fixă fără taxe a părții referitoare la utilizarea rețelelor în prețul de vânzare sau în tariful de vânzare conform articolului 1.”

9

Articolul L. 341-3 din code de l’énergie (Codul energiei) prevede:

„Metodele folosite pentru stabilirea tarifelor de utilizare a rețelelor publice de transport și de distribuție de energie electrică sunt fixate de Commission de régulation de l’énergie (Comisia de Reglementare a Energiei) […]”

10

Accorinvest și Société générale sunt două societăți de drept francez care, în calitate de consumatori finali de energie electrică, au suportat o contribuție tarifară la serviciile de transport și de distribuție a energiei electrice (denumită în continuare „contribuția tarifară de transport”).

11

În cadrul a două proceduri distincte, Accorinvest și Société générale au solicitat tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris, Franța) să oblige statul francez la plata unei despăgubiri într‑un cuantum corespunzător contribuției tarifare de transport pe care au suportat‑o pentru anii 2016-2018 și, respectiv, pentru anii 2017 și 2018. În susținerea cererilor lor, societățile menționate au arătat că această contribuție are natura unei „taxe indirecte suplimentare [asupra produselor accizabile]” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 și că nu respectă normele de impozitare prevăzute de această dispoziție. Prin ordonanțele din 26 aprilie 2021, președinta secției 1 a tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a respins aceste cereri ca fiind formulate în fața unei instanțe necompetente să se pronunțe cu privire la acestea.

12

Sesizată cu apelurile formulate de Accorinvest și de Société générale, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris, Franța) a anulat aceste ordonanțe și, pronunțându‑se pe cale de evocare, a respins cererile lor de despăgubire pentru motivul că nu există o „legătură directă și indisolubilă” între contribuția tarifară de transport și consumul de energie electrică, în sensul jurisprudenței Curții, astfel încât această contribuție nu intră în domeniul de aplicare al articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118.

13

AcordiInvest și Société générale au formulat fiecare recurs la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța), care este instanța de trimitere.

14

Instanța de trimitere observă că contribuția tarifară de transport are ca bază de calcul partea fixă a tarifelor de utilizare a rețelelor publice de energie electrică, care depinde în esență de domeniul de tensiune și de puterea subscrisă în cadrul contractului de racordare la rețele, cu excluderea părții variabile a acestor tarife, singura care depinde de cantitatea de energie electrică consumată.

15

Instanța de trimitere arată, pe de o parte, că primul motiv invocat de Accorinvest și de Société générale, întemeiat pe faptul că contribuția tarifară de transport este repercutată în mod legal asupra consumatorului final de energie electrică, ridică problema dacă existența unui mecanism legal de repercutare asupra consumatorului final a unei taxe asupra unui produs accizabil implică în sine existența unei legături directe și indisolubile între această taxă și consumul produsului respectiv, chiar și în cazul în care această taxă se calculează independent de cantitatea de produs efectiv consumată. Ea arată, pe de altă parte, că al doilea motiv al acestora, întemeiat pe existența unei legături directe și indisolubile între contribuția respectivă și consumul de energie electrică, ridică problema dacă trebuie să se considere că o taxă care are ca bază de calcul exclusiv partea fixă a tarifelor de utilizare a rețelelor publice de energie electrică, dar care este datorată pe baza contractelor de acces la rețea încheiate de consumatori sau de furnizorii acestora, trebuie privită ca prezentând o astfel de legătură. Instanța de trimitere consideră că aceste probleme, care țin de interpretarea Directivei 2008/118, sunt determinante pentru soluționarea litigiului.

16

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 19 noiembrie 2025, în urma prezentării concluziilor avocate generale, Accorinvest și Société générale au solicitat redeschiderea fazei orale a procedurii.

18

În susținerea cererii lor, Accorinvest și Société générale arată în esență că concluziile avocatei generale conțin argumente care nu au fost dezbătute de părțile interesate. Astfel, analiza avocatei generale s‑ar întemeia pe o abordare contextuală în raport cu obiectivele Directivei 2008/118 în materie de formalități și de control care nu ar fi fost dezvoltată de părțile interesate în înscrisurile lor și nici nu ar fi fost abordată în cadrul întrebărilor în ședință.

19

Trebuie amintit, pe de o parte, că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Tribunalului nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații în răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Tribunal. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (a se vedea Hotărârea din 14 martie 2024, f6 Cigarettenfabrik, C‑336/22, EU:C:2024:226, punctul 25 și jurisprudența citată).

20

Este adevărat că Tribunalul poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, conform articolului 222 din regulamentul său de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurit sau atunci când o persoană interesată a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Tribunalului sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția persoanelor interesate.

21

Cu toate acestea, în speță, Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța, iar Accorinvest și Société générale, în cererea lor de redeschidere a fazei orale a prezentei cauze, nu au demonstrat nicidecum că aceasta trebuie soluționată pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuția persoanelor interesate. În plus, cererea respectivă nu conține niciun fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care Tribunalul este chemat să o pronunțe în această cauză. În aceste condiții, Tribunalul consideră, după ascultarea avocatei generale, că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

22

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretat în sensul că un mecanism legal de repercutare a taxei asupra consumatorului final de energie electrică implică în sine existența unei legături directe și indisolubile între această taxă, calculată independent de cantitatea de energie electrică efectiv consumată, și consumul de energie electrică, astfel încât taxa menționată trebuie considerată o „taxă indirectă suplimentară” în sensul acestei dispoziții.

23

În această privință, trebuie reamintit că Directiva 2008/118 urmărește, astfel cum reiese din considerentul (2) al acesteia, să armonizeze condițiile privind perceperea accizelor pentru produsele care intră în domeniul său de aplicare, pentru a se garanta buna funcționare a pieței interne.

24

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/118, aceasta stabilește un regim general pentru accizele percepute, direct sau indirect, pentru consumul produselor enumerate în această dispoziție, printre care figurează „produsele energetice și electricitatea reglementate de Directiva [2003/96]”.

25

Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, care urmărește să țină seama de diversitatea tradițiilor fiscale ale statelor membre în materie și de recurgerea frecventă la taxe indirecte pentru punerea în aplicare a unor politici nebugetare, permite statelor membre să introducă, în plus față de acciza minimă, alte taxe indirecte care urmăresc un scop specific (Hotărârea din 4 iunie 2015, Kernkraftwerke Lippe‑Ems, C‑5/14, EU:C:2015:354, punctul 58).

26

În calitate de dispoziție care derogă de la principiul armonizării condițiilor privind perceperea accizelor pentru produsele care intră în domeniul său de aplicare, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea Hotărârea din 5 martie 2015, Statoil Fuel & Retail, C‑553/13, EU:C:2015:149, punctul 39 și jurisprudența citată).

27

O taxă care nu este percepută, direct sau indirect, pentru consumul de energie electrică și nici pentru consumul unui alt produs accizabil nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/118 (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Elecdey Carcelen ș.a., C‑215/16, C‑216/16, C‑220/16 și C‑221/16, EU:C:2017:705, punctele 61-63). Reiese din jurisprudență că, pentru ca o taxă să fie calificată drept taxă indirectă suplimentară pe energie electrică, trebuie să existe o legătură directă și indisolubilă între această taxă și consumul de energie electrică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 1999, Braathens, C‑346/97, EU:C:1999:291, punctul 23, și Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park (C‑220/19, EU:C:2021:163, punctul 54).

28

Pentru a stabili dacă o taxă poate fi considerată ca prezentând o legătură directă și indisolubilă cu consumul de energie electrică, jurisprudența ia în considerare diferiți factori.

29

În Hotărârea din 4 iunie 2015, Kernkraftwerke Lippe‑Ems (C‑5/14, EU:C:2015:354, punctele 62-65), Curtea a considerat că nu exista o legătură directă și indisolubilă între utilizarea combustibilului nuclear, care era elementul ce declanșa taxa în discuție în această cauză, și consumul de energie electrică. Curtea a luat în considerare două elemente. În primul rând, aceasta a arătat, pe de o parte, că cantitatea de energie electrică produsă de un reactor de centrală nucleară nu este direct condiționată de cantitatea de combustibil nuclear utilizată, ci poate să varieze în funcție de natura și de proprietățile combustibilului utilizat, precum și în funcție de nivelul de randament al reactorului respectiv și, pe de altă parte, că taxa instituită poate să fie percepută ca urmare a declanșării unei reacții în lanț autoîntreținute, fără chiar ca o cantitate de energie electrică să fie în mod necesar produsă sau consumată. În al doilea rând, ea a observat că această taxă nu era percepută de la consumator, ci de la producătorul de energie electrică și că nu putea fi repercutată integral asupra consumatorului final de energie electrică.

30

În Hotărârea din 3 martie 2021, Promociones Oliva Park (C‑220/19, EU:C:2021:163, punctele 50, 51, 54 și 58), Curtea a luat în considerare, în primul rând, faptul generator al impozitului în discuție, și anume producția netă de energie electrică, în al doilea rând, faptul că nu era perceput direct de la consumatorii de energie electrică, ci de la operatorii economici care o produceau și o introduceau în rețea și că nu exista niciun mecanism formal de repercutare a impozitului și, în al treilea rând, faptul că acest impozit era calculat numai în funcție de calitatea de producător de energie electrică, pe baza veniturilor contribuabililor parțial fixe și, prin urmare, independent de cantitatea de energie electrică efectiv produsă și introdusă în rețeaua electrică. În aceste condiții, Curtea a concluzionat în sensul lipsei unei legături directe și indisolubile între acest impozit și consumul de energie electrică.

31

În sfârșit, în Hotărârea din 18 ianuarie 2017, IRCCS – Fondazione Santa Lucia (C‑189/15, EU:C:2017:17, punctele 30-38), pentru a aprecia dacă sumele datorate de întreprinderi pentru a acoperi costurile generale ale sistemului de energie electrică constituie taxe indirecte, Curtea a luat în considerare patru elemente, și anume, în primul rând, obligația prevăzută de lege de a plăti aceste sume, în al doilea rând, destinația sumelor solicitate, care trebuiau să finanțeze obiective de interes general, în al treilea rând, posibilitatea de a repercuta sumele menționate asupra facturilor adresate consumatorilor finali de energie electrică și, în al patrulea rând, faptul că aceste sume erau legate de energia electrică consumată.

32

Din hotărârile citate la punctele 29-31 de mai sus reiese, astfel cum amintește avocata generală la punctul 54 din concluzii, că repercutarea integrală a unei taxe asupra consumatorului final nu este suficientă în sine pentru a califica această taxă drept taxă indirectă suplimentară, ci este vorba despre un element printre altele care trebuie luat în considerare pentru această calificare.

33

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretat în sensul că existența unui mecanism legal de repercutare a unei taxe asupra consumatorului final de energie electrică nu implică în sine faptul că această taxă, calculată independent de cantitatea de energie electrică efectiv consumată, prezintă o legătură directă și indisolubilă cu consumul de energie electrică și este considerată o „taxă indirectă suplimentară” în sensul acestei dispoziții.

34

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o taxă datorată pe baza contractelor de acces la rețeaua de furnizare a energiei electrice încheiate de consumatori sau de furnizorii acestora și al cărei calcul nu depinde de consumul de energie electrică prezintă o legătură directă și indisolubilă cu consumul de energie electrică, astfel încât trebuie considerată o „taxă indirectă suplimentară” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118.

35

Din cuprinsul punctelor 29-31 de mai sus reiese că jurisprudența enunță mai mulți factori care trebuie luați în considerare atunci când este vorba despre stabilirea existenței unei legături directe și indisolubile în scopul calificării unei taxe drept „taxă indirectă suplimentară” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118, în special faptul generator al taxei, modalitățile de calcul al acesteia și eventuala sa repercutare asupra consumatorului.

36

În speță, din informațiile prezentate de instanța de trimitere reiese că, în primul rând, faptul generator al contribuției tarifare de transport este subscrierea de către consumatorii de energie electrică sau de către furnizorii acestora a unui contract încheiat pentru accesul la rețeaua de energie electrică. Astfel cum subliniază avocata generală la punctul 56 din concluzii, acest fapt generator se situează în amonte față de orice consum de energie electrică.

37

În al doilea rând, în ceea ce privește calculul contribuției tarifare de transport, din informațiile de care dispune Tribunalul și sub rezerva verificării acestor elemente de către instanța de trimitere reiese că această contribuție are ca bază de calcul, în temeiul articolelor 1 și 2 din Decretul din 14 februarie 2005, componenta anuală de administrare, componenta de contorizare, partea fixă a componentei anuale de extracție și partea fixă a componentei anuale a alimentărilor suplimentare și de urgență.

38

Instanța de trimitere precizează că componentele care constituie baza de calcul a contribuției tarifare de transport nu depind de consumul de energie electrică. În special, deși partea fixă a componentei anuale de extracție depinde de puterea subscrisă de consumator și de opțiunile tarifare alese, din informațiile de care dispune Tribunalul reiese că alegerea consumatorului se face pe baza unei estimări a consumului său viitor de energie electrică, fără legătură cu consumul său efectiv. Din dezbaterile în ședință a reieșit că, deși consumatorul poate modifica această alegere, modificarea respectivă este valabilă pentru viitor și nu implică restituirea contribuției tarifare de transport pe care ar fi plătit‑o în trecut pe baza unei puteri subscrise care nu corespundea nevoilor sale. Pe de altă parte, lipsa totală a consumului de energie electrică într‑o anumită perioadă nu ar scuti consumatorul de plata contribuției tarifare de transport.

39

În al treilea rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 29-33 de mai sus, deși contribuția tarifară de transport se repercutează asupra consumatorului final de energie electrică, acest element nu este suficient în sine pentru a concluziona în sensul existenței unei legături directe și indisolubile între o taxă și consumul de energie electrică.

40

În consecință și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere a elementelor de fapt și a normelor dreptului național pe care se întemeiază considerațiile enunțate la punctele 36-39 de mai sus, trebuie să se constate că contribuția tarifară de transport nu constituie o „taxă indirectă suplimentară” care este percepută direct sau indirect pentru consumul de energie electrică, în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118.

41

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/118 trebuie interpretat în sensul că o taxă datorată pe baza contractelor de acces la rețeaua de furnizare a energiei electrice încheiate de consumatori sau de furnizorii acestora și al cărei calcul nu depinde de cantitatea de energie electrică efectiv consumată nu intră în sfera noțiunii de „taxă indirectă suplimentară” în sensul acestei dispoziții.

42

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Tribunalului, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera de trimiteri preliminare)

declară: