1.

Nord Stream 2 AG (denumită în continuare „recurenta”) contestă ordonanța Tribunalului ( 2 ) care respingea ca inadmisibilă acțiunea introdusă de aceasta în temeiul articolului 263 TFUE prin care urmărea anularea Directivei (UE) 2019/692 a Parlamentului European și a Consiliului din 17 aprilie 2019 de modificare a Directivei 2009/73/CE privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale (denumită în continuare „măsura atacată”) ( 3 ). Măsura atacată urmărește să asigure faptul că normele aplicabile liniilor de transport al gazelor care leagă două sau mai multe state membre se aplică totodată, pe teritoriul Uniunii Europene, liniilor de transport al gazelor înspre și dinspre țări terțe ( 4 ). În această ordonanță, Tribunalul a dispus de asemenea retragerea din dosar a unor documente prezentate de recurentă în cursul procedurii.

2.

Prezentul recurs ridică două aspecte importante și distincte de natură procedurală. În primul rând, o persoană poate fi vizată în mod direct, în sensul articolului 263 TFUE, de o directivă? În al doilea rând, care sunt considerațiile care trebuie să ghideze evaluarea admisibilității elementelor de probă scrise prezentate de părți în procedurile desfășurate în fața instanțelor Uniunii, în special a admisibilității documentelor interne ale instituțiilor Uniunii?

3.

Situația de fapt și cadrul juridic al prezentei cauze pot fi rezumate după cum urmează.

4.

Potrivit articolului 1, Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 2003/55/CE (denumită în continuare „Directiva privind gazele naturale”) ( 5 ) stabilește norme comune privind transportul, distribuția, furnizarea și înmagazinarea gazelor naturale. Aceasta definește modalitățile de organizare și funcționare a sectorului gazelor naturale, de acces pe piață, precum și criteriile și procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizații de transport, distribuție, furnizare și înmagazinare a gazelor naturale și exploatarea sistemelor.

5.

Pentru a elimina orice conflict de interese între producători, furnizori și operatorii de transport și de sistem și pentru a crea stimulente pentru investițiile necesare și de asemenea pentru a garanta accesul noilor operatori pe piață pe baza unui regim normativ transparent și eficient, Directiva privind gazele naturale prevede separarea rețelelor de activitățile de producere și de furnizare ( 6 ). În special, articolul 9 din această directivă prevede obligația de separare a sistemelor de transport și a operatorilor de transport și de sistem ( 7 ). În plus, Directiva privind gazele naturale prevede și introducerea unui sistem de acces nediscriminatoriu al terților la sistemele de transport și distribuție a gazelor naturale pe baza unor tarife publicate (articolul 32), care trebuie să fie aprobate de autoritățile naționale de reglementare (articolul 41).

6.

În temeiul articolului 36 din Directiva privind gazele naturale, noile infrastructuri de gaze naturale de mari dimensiuni, inclusiv interconexiunile, pot beneficia, la cerere și în anumite condiții, de o derogare, pentru o perioadă determinată, de la unele dintre obligațiile prevăzute de această directivă. Pentru a beneficia de această derogare, trebuie printre altele să se demonstreze că investiția va întări concurența în furnizarea de gaze naturale, va îmbunătăți siguranța alimentării și că nivelul de risc legat de investiție este de așa natură încât aceasta din urmă să se realizeze numai în cazul în care se acordă o derogare.

7.

Recurenta este o societate înregistrată în temeiul dreptului elvețian al cărei acționar unic este societatea publică pe acțiuni rusă Gazprom. Aceasta este responsabilă de planificarea, de construcția și de exploatarea conductei Nord Stream 2. Construcția acestei conducte a început în anul 2018 și, la data formulării recursului în prezenta cauză, nu a fost finalizată. Precum conducta Nord Stream (cunoscută în prezent în mod curent sub denumirea de Nord Stream 1), a cărei construcție a fost finalizată în anul 2012, conducta Nord Stream 2 cuprinde două conducte de transport de gaze, destinate să asigure fluxul gazelor naturale între Vyborg (Rusia) și Lubmin (Germania).

8.

La 17 aprilie 2019, acționând la propunerea Comisiei Europene din 8 noiembrie 2017, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au adoptat măsura atacată.

9.

Potrivit considerentului (3) al măsurii atacate, această din urmă directivă urmărește să abordeze obstacolele din calea finalizării pieței interne a gazelor naturale, rezultate din faptul că normele pieței Uniunii nu se aplicau, până la acel moment, liniilor de transport al gazelor înspre și dinspre țări terțe.

10.

În acest sens, articolul 2 punctul 17 din Directiva privind gazele naturale, astfel cum aceasta a fost modificată prin măsura atacată, prevede că noțiunea de „conductă de interconexiune” vizează nu doar „[orice] conductă de transport care traversează sau trece peste o frontieră dintre două state membre pentru unicul scop al conectării sistemelor de transport ale acestor state”, ci și, în prezent, „[orice] linie de transport dintre un stat membru și o țară terță până pe teritoriul statelor membre sau până la marea teritorială a respectivului stat membru”.

11.

În temeiul articolului 49a alineatul (1) din Directiva privind gazele naturale, astfel cum acesta a fost adăugat prin măsura atacată, în ceea ce privește liniile de transport al gazelor între un stat membru și o țară terță finalizate înainte de 23 mai 2019, statul membru în care este situat primul punct de conectare al liniei de transport menționate la rețeaua de transport a unui stat membru poate decide în unele condiții să deroge de la anumite dispoziții ale Directivei privind gazele naturale în ceea ce privește tronsoanele unei astfel de linii de transport al gazelor care sunt situate pe teritoriul său și în marea sa teritorială. Derogările de acest tip sunt limitate la maximum 20 de ani, însă pot fi reînnoite.

12.

În ceea ce privește punerea în aplicare a modificărilor aduse Directivei privind gazele naturale prin măsura atacată, articolul 2 din aceasta din urmă impune ca, cu unele excepții, statele membre să asigure intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei directive până la 24 februarie 2020, „fără a aduce atingere oricărei derogări acordate în temeiul articolului 49a din [Directiva privind gazele naturale]”.

13.

Prin cererea sa introductivă din 26 iulie 2019, recurenta a introdus, în temeiul articolului 263 TFUE, o acțiune în fața Tribunalului, prin care urmărea anularea măsurii atacate.

14.

În cererea sa, recurenta a susținut că obiectivele declarate ale măsurii atacate, și anume de a extinde aplicarea dispozițiilor Directivei privind gazele naturale la conductele de import în larg pentru a îmbunătăți funcționarea pieței interne, permițând în același timp derogarea, astfel încât să protejeze investițiile existente, nu reprezintă de fapt obiectivul acesteia. Potrivit recurentei, măsura atacată a fost adoptată în scopul descurajării și al plasării într‑o poziție dezavantajoasă a exploatării conductei Nord Stream 2. Prin urmare, în opinia recurentei, legalitatea acestei măsuri a fost viciată prin încălcarea principiilor nediscriminării, al proporționalității și al securității juridice, prin încălcarea unor norme fundamentale de procedură, printr‑un abuz de putere și prin lipsa de motivare.

15.

La 10 octombrie 2019 și la 11 octombrie 2019, Parlamentul și Consiliul au ridicat fiecare o excepție de inadmisibilitate a acțiunii. La 29 noiembrie 2019, recurenta și‑a prezentat observațiile cu privire la excepțiile de inadmisibilitate, solicitând Tribunalului să își suspende hotărârea până la pronunțarea hotărârii asupra fondului cauzei sau, în subsidiar, să respingă excepțiile ca fiind nefondate.

16.

La 11 octombrie 2019, Consiliul a solicitat Tribunalului, în temeiul articolului 130 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului („cererea de pronunțare a unei decizii referitoare la un aspect procedural”) să: (i) dispună ca anumite documente să nu facă parte din dosarul cauzei sau, în ceea ce privește trei documente prezentate de recurentă, ca acestea să fie retrase din acest dosar și să (ii) nu ia în considerare toate pasajele cererii și anexele la aceasta care se referă la aceste documente ale Consiliului care sunt clasificate ca „Restreint UE/EU Restricted”, care descriu conținutul lor sau care se bazează pe acestea. Cele trei documente prezentate de recurentă, în legătură cu care Consiliul a solicitat să fie retrase, erau, în primul rând, avizul Serviciului juridic al Consiliului din 27 septembrie 2017 ( 8 ) (denumit în continuare „avizul serviciului juridic” sau „anexa A.14”), în al doilea rând, recomandarea, prezentată de Comisie la 9 iunie 2017, de adoptare a unei decizii a Consiliului de autorizare a începerii negocierilor privind un acord încheiat între Uniunea Europeană și Federația Rusă privind exploatarea conductei Nord Stream 2 (denumită în continuare „recomandarea” sau „anexa O.20”) și, în al treilea rând, Directivele de negociere din 12 iunie 2017, anexate la recomandare (denumite în continuare „directivele de negociere”).

17.

La 4 noiembrie 2019, recurenta și‑a prezentat observațiile cu privire la cererea de pronunțare a unei decizii referitoare la un aspect procedural, în care aceasta solicita Tribunalului respingerea acestei cereri.

18.

La 29 noiembrie 2019, recurenta a solicitat de asemenea Tribunalului, în conformitate cu articolul 88 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, să adopte o măsură de organizare a procedurii sau, după caz, o măsură de investigare, care consta în solicitarea adresată intimaților de a prezenta anumite documente deținute de Consiliu (denumită în continuare „cererea privind o măsură de organizare a procedurii”). Această cerere se referea la prezentarea unor versiuni necenzurate ale respectivelor documente, întrucât o versiune redactată a acestora fusese deja pusă la dispoziție de Consiliu, ca urmare a unei cereri de acces adresate în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1049/2001 ( 9 ) de către un angajat al recurentei. În acest context, recurenta a anexat la cererea sa două versiuni necenzurate ale documentelor solicitate pe care le‑a obținut anterior: anumite observații primite din partea guvernului german privind propunerea de adoptare a măsurii atacate (denumite în continuare „documentele germane necenzurate” sau „anexele M.26 și M.30”).

19.

La 17 ianuarie 2020, Parlamentul și Consiliul și‑au prezentat observațiile referitoare la cererea privind o măsură de organizare a procedurii. Printre altele, Consiliul a solicitat retragerea din dosar a anexelor M. 26 și M. 30.

20.

La 20 mai 2020, Tribunalul a adoptat ordonanța atacată. Dispozitivul ordonanței atacate are următorul cuprins:

21.

În recursul introdus în fața Curții, formulat la 28 iulie 2020, recurenta solicită acesteia din urmă:

22.

La rândul lor, Consiliul și Parlamentul (denumiți în continuare „intimații”) solicită Curții să respingă recursul și să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată.

23.

După acordarea permisiunii de a interveni în susținerea concluziilor formulate de intimați, guvernele Estoniei, Letoniei și Poloniei (denumite în continuare „intervenientele”) și‑au prezentat observațiile. Recurenta a formulat un răspuns la aceste observații.

24.

La 25 ianuarie 2021, recurenta a depus un răspuns, iar, la 5 martie 2021, intimații au depus un memoriu în replică.

25.

La 16 iulie 2021, în conformitate cu o măsură de organizare a procedurii adoptată de judecătorul raportor și de avocatul general în temeiul articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, recurenta a înaintat Curții documente pe care aceasta le‑a depus anterior la Tribunal drept anexele A. 14, O. 20, M.26 și M.30 (denumite în continuare „anexele în litigiu”).

26.

Recurenta invocă două motive de recurs. Primul motiv contestă concluziile Tribunalului cu privire la lipsa afectării directe. Al doilea motiv de recurs se referă la decizia Tribunalului adoptată în legătură cu documentele retrase din dosar.

27.

Prezentele concluzii vor aborda fiecare dintre cele două motive de recurs în ordinea în care acestea sunt prezentate de către recurentă. Prin urmare, vom examina mai întâi concluziile Tribunalului cu privire la aspectul dacă măsura atacată a privit‑o în mod direct pe recurentă (A). În al doilea rând, vom examina decizia Tribunalului referitoare la anumite documente și informații prezentate de recurentă (B).

28.

Prin intermediul primului său motiv de recurs, îndreptat împotriva punctelor 102-124 din ordonanța atacată, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea și aplicarea cerinței afectării directe și, prin urmare, în constatarea faptului că recurenta nu avea calitatea procesuală de a contesta măsura atacată. Primul motiv de recurs este împărțit în două aspecte.

29.

În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că s‑a prevalat în primul rând de faptul că măsura atacată este o directivă pentru a ajunge la concluzia că aceasta din urmă nu i‑a afectat în mod direct poziția. În opinia recurentei, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că ceea ce contează în sensul articolului 263 TFUE este conținutul măsurii, iar nu forma acesteia. În acest sens, recurenta indică mai multe cauze în care instanțele Uniunii au considerat anumite acțiuni în anulare îndreptate împotriva directivelor ca fiind admisibile.

30.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, recurenta critică Tribunalul că a concluzionat că măsura atacată a lăsat autorităților naționale o marjă de apreciere în aplicarea dispozițiilor măsurii atacate în ceea ce privește: (i) separarea obligațiilor prevăzute la articolul 9 din Directiva privind gazele naturale, (ii) regimul de scutire prevăzut la articolul 36 din Directiva privind gazele naturale și (iii) regimul de derogare prevăzut la articolul 49a din Directiva privind gazele naturale. În opinia recurentei, Tribunalul nu a apreciat dacă măsura atacată a lăsat statelor membre o marjă de apreciere efectivă în acest sens. În sfârșit, recurenta susține că Tribunalul nu a examinat dacă dispozițiile privind accesul terților (articolul 32 din Directiva privind gazele naturale) și reglementarea tarifelor (articolul 41 din Directiva privind gazele naturale) îi afectează poziția juridică.

31.

La rândul lor, intimații, susținuți de toate intervenientele, apără raționamentul adoptat de Tribunal pentru a exclude afectarea directă. Mai precis, aceste părți subliniază faptul că o directivă nu poate, prin definiție, produce efecte juridice față de particulari decât dacă este transpusă în dreptul național. Părțile menționate susțin de asemenea că dispozițiile specifice ale măsurii atacate la care s‑a referit recurenta nu ar putea viza în mod direct această societate, având în vedere că, pentru a deveni aplicabile, acestea necesitau adoptarea unor măsuri de punere în aplicare la nivel național.

32.

Potrivit articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, admisibilitatea unei acțiuni formulate de o persoană fizică sau juridică împotriva unui act al căror destinatar nu este poate apărea în două situații. În primul rând, o astfel de procedură poate fi inițiată în cazul în care actul o privește în mod direct și individual pe respectiva persoană. În al doilea rând, această persoană poate iniția o acțiune împotriva unui act normativ care nu presupune măsuri de executare dacă actul respectiv o privește direct.

33.

Părțile nu contestă faptul că măsura atacată nu reprezintă un „act normativ” în sensul articolului 263 TFUE, ci un act legislativ ( 10 ). Calitatea procesuală a recurentei trebuie, așadar, să fie examinată în cadrul primului scenariu menționat la punctul anterior: acțiunea formulată de recurentă la Tribunal este admisibilă dacă măsura atacată privește atât în mod direct, cât și în mod individual această societate. Întrucât Tribunalul a ajuns la concluzia că măsura nu privea în mod direct recurenta, acesta nu a examinat în continuare chestiunea afectării individuale.

34.

În secțiunile următoare, vom explica mai întâi motivul pentru care considerăm că motivele prezentate în ordonanța atacată nu sunt convingătoare. Aceste motive pot fi grupate în două categorii: motivele de natură sistemică, mai abstractă și mai teoretică (a) și motivele legate de situația specifică a recurentei (b). Ulterior, vom explica modul în care Tribunalul nu a examinat anumite argumente invocate de recurentă (c). Concluzia pe care am dedus‑o din cele de mai sus este aceea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea și în aplicarea articolului 263 al patrulea paragraf TFUE la situația în litigiu.

35.

Prima serie de motive invocate de Tribunal se referă la considerații de natură sistemică: măsura atacată nu poate privi în mod direct recurenta, deoarece aceasta este o directivă.

36.

Pasajele relevante ale ordonanței atacate au următorul cuprins: o directivă „nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, în consecință, nu poate fi invocată, ca atare, de autoritățile naționale împotriva operatorilor în lipsa unor măsuri de transpunere a directivei menționate adoptate în prealabil de aceste autorități […] Așadar, independent de aspectul dacă acestea sunt clare și suficient de precise, dispozițiile directivei atacate nu pot constitui, anterior și independent de adoptarea măsurilor naționale de transpunere, o sursă directă și imediată de obligații pentru [recurentă] și care pot, în acest temei, să afecteze direct situația sa juridică în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE […] [În plus], directiva atacată, ca atare și de la intrarea sa în vigoare, nu produce efecte imediate și concrete asupra situației juridice a operatorilor, precum [recurenta], și, în orice caz, nu înainte de expirarea termenului de transpunere prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din aceasta” ( 11 ).

37.

Considerăm că raționamentul Tribunalului cu privire la acest aspect este incorect.

38.

În primul rând, declarațiile Tribunalului nu pot fi conforme cu jurisprudența amintită anterior în ordonanța atacată, potrivit căreia simplul fapt că un particular formulează o acțiune în anulare împotriva unei directive nu reprezintă un motiv suficient pentru a declara o astfel de acțiune inadmisibilă. Tribunalul a adăugat faptul că o acțiune este, așadar, admisibilă dacă directiva o privește direct și individual pe reclamantă sau dacă aceasta reprezintă un act normativ care o privește direct pe reclamantă și nu presupune măsuri de executare ( 12 ).

39.

Suntem de acord cu aceste principii. Acestea contrazic însă declarațiile Tribunalului, reproduse la punctul 36 de mai sus. Astfel, afirmațiile instanței de prim rang ar avea drept rezultat excluderea calității procesuale a reclamanților particulari de a contesta orice directivă. În ceea ce privește acest tip de act, afectarea directă nu ar putea fi niciodată dovedită, întrucât, prin definiție, toate directivele (i) necesită anumite măsuri de transpunere, (ii) înainte de a fi transpuse, nu pot impune obligații în sarcina particularilor și nu pot fi invocate împotriva acestora de către autoritățile naționale ( 13 ) și acest din urmă aspect este cu atât mai adevărat înainte de expirarea termenului acordat pentru transpunere chiar în cadrul directivei.

40.

Cu toate acestea, nu considerăm că este posibil, din punct de vedere conceptual, să se echivaleze efectiv noțiunea de afectare directă cu cea de efect direct. Deși cele două noțiuni prezintă anumite similarități, acestea sunt totuși diferite din punct de vedere ontologic și servesc unui scop diferit. Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE nu impune ca actul atacat să aibă efect direct, cu atât mai puțin să poată fi invocat de către autorități împotriva particularilor. Această dispoziție impune doar ca actul atacat „să producă efecte juridice față de ele”.

41.

Cea de a doua noțiune este însă foarte diferită și reprezintă, în ansamblu, în mod logic, o categorie mult mai largă decât noțiunea de efect direct. După cum se menționează în jurisprudență, condiția potrivit căreia decizia care face obiectul acțiunii trebuie să privească direct o persoană fizică sau juridică, astfel cum este prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, impune ca două criterii să fie îndeplinite cumulativ, și anume ca măsura contestată, pe de o parte, să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului și, pe de altă parte, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare ( 14 ).

42.

În prezenta cauză, măsura atacată poate să producă efecte juridice prin extinderea domeniului de aplicare al normelor Directivei privind gazele naturale la situațiile și la destinatarii care nu au fost prevăzuți anterior prin normele menționate. Este la fel de clar că, ca urmare a acestei extinderi, poziția juridică a recurentei este modificată: un ansamblu de norme care îi reglementează activitățile a devenit aplicabil activităților sale. Esența problemei o constituie tocmai aspectul dacă această modificare a poziției recurentei decurge în mod direct din măsura atacată sau, dimpotrivă, dacă poate apărea doar prin adoptarea unor măsuri de punere în aplicare la nivel național.

43.

În acest sens, jurisprudența menționată la punctul 41 de mai sus implică în esență faptul că, pentru a exista o afectare directă, efectele juridice ale actului atacat trebuie să fie produse de actul însuși, în mod automat, fără ca adoptarea ulterioară a oricărei alte măsuri, fie de către Uniunea Europeană, fie de către statele membre, să fie necesară în acest sens. În consecință, condiția afectării directe este îndeplinită atunci când se poate stabili existența unei legături directe de cauzalitate între actul Uniunii în litigiu și modificarea situației juridice a reclamantului. Condiția afectării directe nu este îndeplinită în cazul unor intervenții complementare, ale instituțiilor Uniunii sau ale autorităților naționale, de natură să rupă această legătură ( 15 ).

44.

Trebuie evidențiat faptul că această evaluare nu poate fi efectuată în mod abstract, bazându‑se doar pe tipul actului care este contestat. Implică o examinare în special a obiectului, a conținutului și a domeniului său de aplicare, precum și a contextului juridic și factual în care această măsură a intervenit ( 16 ). Astfel cum a susținut recent avocatul general Hogan, în examinarea efectelor unei măsuri asupra situației juridice a unei persoane fizice sau juridice, instanțele Uniunii au adoptat o „abordare holistică și pragmatică [care] favorizează fondul în detrimentul formei” ( 17 ).

45.

Aceste principii sunt aplicabile oricărui act al Uniunii care poate fi contestat în fața instanțelor Uniunii, oricare ar fi forma sa și indiferent de denumirea sa orie de calificarea atribuită acestuia. Astfel cum au afirmat în mod constant instanțele Uniunii, „forma în care sunt adoptate astfel de acte sau decizii este, în principiu, irelevantă” în ceea ce privește posibilitatea de a le ataca printr‑o acțiune în anulare ( 18 ). Astfel, pentru a stabili dacă actul atacat produce efecte juridice obligatorii în sensul articolului 263 TFUE, „este necesar să se examineze substanța acestui act și să se evalueze efectele menționate în lumina unor criterii obiective, cum este conținutul aceluiași act, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției care este autoarea acestuia” ( 19 ).

46.

Prin urmare, faptul că măsura atacată este o directivă nu exclude posibilitatea ca aceasta să o privească direct pe recurentă.

47.

Este adevărat că, având în vedere caracteristicile specifice ale acestei forme de reglementare în sensul articolului 288 TFUE, se va întâmpla foarte rar ca anumite dispoziții ale unei directive să îndeplinească, în ceea ce privește un particular, cerința afectării directe. Cu toate acestea, noțiunea de foarte rar reprezintă o categorie distinctă față de noțiunea de exclus sistematic, după cum ar implica raționamentul Tribunalului. Dacă ar fi să se respecte hotărârea transversală a Curții, potrivit căreia temeiul juridic material va prevala asupra temeiului juridic procedural ( 20 ), atunci tipul sursei alese de drept al Uniunii nu poate, in abstracto și în sine, să determine în prealabil natura substanței sale. Într‑adevăr, jurisprudența consacrată a confirmat că posibilitatea ca anumite dispoziții ale unei directive să privească în mod direct un anumit particular nu poate fi exclusă în totalitate ( 21 ).

48.

În acest sens, nu are importanță că anumite efecte ale măsurii atacate nu au fost declanșate la momentul în care recurenta a inițiat procedura, deoarece termenul de transpunere a acesteia nu expirase încă. Potrivit jurisprudenței, faptul că efectele unui act au loc numai la o dată ulterioară stabilită în cuprinsul aceluiași act nu înlătură posibilitatea ca un particular să fie direct afectat din cauza unei obligații care decurge din acesta ( 22 ).

49.

În definitiv, dacă s‑ar adopta raționamentul Tribunalului în acest sens, aproape nicio directivă nu ar putea face vreodată obiectul unei contestații în fața instanțelor Uniunii. Perioada de transpunere acordată statelor membre este practic întotdeauna mai lungă decât termenul de două luni pentru formularea acțiunilor prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE ( 23 ). Abordarea Tribunalului este în fapt contrazisă de diverse decizii ale instanțelor Uniunii, în care contestația formulată împotriva unei directive a fost considerată a fi admisibilă, deși era formulată anterior expirării termenului de transpunere a directivei ( 24 ).

50.

În sfârșit, se impun câteva observații finale în legătură cu afirmațiile făcute la punctele 108 și 109 din ordonanța atacată.

51.

Pe de o parte, Tribunalul a constatat că efectele juridice invocate de recurentă sunt insuficiente pentru a stabili afectarea directă. Acestea nu sunt „în orice caz decât consecința alegerii [recurentei] de a‑și dezvolta și de a‑și menține activitatea pe teritoriul Uniunii”. Cu toate acestea, nu înțelegem motivul pentru care o societate nu poate fi autorizată să conteste o măsură a Uniunii care îi afectează poziția, doar pentru că aceasta ar putea, teoretic, să se stabilească într‑o țară situată în afara Uniunii, ieșind astfel din domeniul de aplicare al normelor pieței interne. Articolul 263 TFUE impune ca actul să producă efecte juridice pentru a putea face obiectul unei acțiuni în justiție, nu efecte juridice „inevitabile”.

52.

Printre altele, declarația Tribunalului poate fi cu greu reconciliată cu dreptul la o cale de atac eficientă pe care articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) îl asigură „oricărei persoane” (iar nu doar persoanelor fizice și juridice care sunt „obligate” să rămână pe teritoriul Uniunii), cu libertatea de a desfășura o activitate comercială și cu dreptul de proprietate recunoscute la articolul 16 și, respectiv, la articolul 17 din cartă. Dacă am extinde raționamentul Tribunalului la extrem, nicio societate nu ar putea practic să conteste vreodată o măsură a Uniunii: societățile pot în principiu întotdeauna să se stabilească în afara Uniunii Europene.

53.

Jurisprudența menționată de Tribunal cu privire la acest aspect nu pare a fi pertinentă. Cauza citată – Air Transport Association of America și alții – nu se referă la o chestiune de procedură precum cea ridicată în prezentul litigiu (admisibilitatea unei acțiuni în anulare formulate de o persoană fizică), ci, dimpotrivă, la o chestiune de fond (capacitatea Uniunii Europene de a adopta măsuri pe care unele societăți le‑au considerat a avea anumite efecte extrateritoriale) ( 25 ). Poate cu titlu și mai pertinent, instanțele Uniunii au arătat clar că existența afectării directe nu este exclusă prin faptul că impactul actului Uniunii în cauză asupra poziției juridice a reclamantului reprezintă și rezultatul anumitor alegeri făcute de operatorii economici în cauză ( 26 ) sau prin faptul că reclamantul ar putea evita consecințele care decurg din contestarea actului Uniunii prin adoptarea unei acțiuni diferite ( 27 ).

54.

Pe de altă parte, la punctul 109 din ordonanța atacată, Tribunalul a afirmat că „a admite punctul de vedere al [recurentei], potrivit căruia situația sa juridică a fost afectată în mod direct de intrarea în vigoare a directivei atacate, pentru motivul că exploatarea [conductei sale Nord Stream 2] nu intra anterior în domeniul de aplicare material al Directivei 2009/73, ar însemna să se considere că, de fiecare dată când Uniunea legiferează din nou într‑un domeniu, supunând operatorii unor obligații de care nu erau ținuți anterior, această legislație, chiar dacă ar fi adoptată sub forma unei directive și potrivit procedurii legislative ordinare, ar afecta în mod necesar și direct operatorii în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE”. Tribunalul a adăugat că o astfel de poziție ar fi contrară textului articolului 288 TFUE, potrivit căruia directivele impun adoptarea de măsuri naționale de transpunere.

55.

Odată ce am explicat deja motivul pentru care directivele nu sunt în principiu excluse de la posibilitatea de a fi contestate în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, nu mai este nevoie să reiterăm argumentele pe care le‑am invocat cu privire la acest aspect. Am dori doar să adăugăm că poziția Tribunalului ar însemna de asemenea că dreptul reclamanților neprivilegiați de a solicita anularea unei măsuri prejudiciabile în cadrul procedurilor prevăzute la articolul 263 TFUE ar putea fi cu ușurință anulat de instituțiile Uniunii, prin posibilitatea de adoptare a acestei măsuri cu titlu de „directivă” ( 28 ).

56.

Sugestia Tribunalului potrivit căreia ar fi mult prea ușor pentru reclamanții particulari să conteste dreptul Uniunii dacă s‑ar accepta argumentul recurentei privind afectarea directă poate fi, așadar, îndepărtată prin reamintirea diferenței existente între noțiunea de „afectare directă” și cea de „afectare individuală”. Aceste două cerințe, în mod obișnuit cumulative, joacă un rol diferit în contextul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Afectarea directă urmărește să stabilească dacă poziția reclamantului este în mod direct afectată. Afectarea individuală urmărește să stabilească dacă reclamantul este afectat ca urmare a unor circumstanțe specifice care îl diferențiază de orice altă persoană care ar putea fi de asemenea afectată.

57.

Astfel, îndeplinirea acestui din urmă criteriu – care, pe scurt, impune reclamantului să se afle într‑o poziție echivalentă cu cea a destinatarului măsurii ( 29 ) – este cea care exclude o situație precum cea de care s‑a temut Tribunalul. Astfel, o nouă reglementare (fie că aceasta este adoptată sub forma unui regulament, fie a unei directive) poate afecta mai mulți operatori economici. Cu toate acestea, doar persoanele care îndeplinesc strict „criteriul aplicat în Hotărârea Plaumann” ( 30 ) pot fi recunoscute ca având calitate procesuală în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Riscul evocat de Tribunal, de a da naștere unei actio popularis împotriva reglementării Uniunii, este astfel evident greșit invocat.

58.

În concluzie, în opinia noastră, primul aspect al primului motiv de recurs invocat de recurentă este întemeiat. Această constatare nu este însă suficientă în sine pentru a anula ordonanța atacată. Într‑adevăr, după cum s‑a menționat mai sus, concluzia Tribunalului referitoare la lipsa afectării directe se întemeiază și pe o altă serie de motive.

59.

A doua serie de motive prezentate de Tribunal pentru a exclude afectarea directă este legată de poziția specifică a recurentei și de conținutul dispozițiilor juridice invocate. La punctele 111-123 din ordonanța atacată, Tribunalul a exclus afectarea directă pentru motivul că dispozițiile măsurii atacate, pe care recurenta le‑a considerat ca afectându‑i poziția juridică, impuneau măsuri de transpunere la nivel național.

60.

În această parte a raționamentului său, Tribunalul a aplicat criteriul afectării directe, în pofida propriilor sale rezerve anterioare, având în vedere că acest instrument este o directivă. Din nou însă, în ceea ce privește această parte a ordonanței atacate, nu putem fi de acord cu Tribunalul.

61.

Trebuie avut în vedere faptul că criteriul referitor la lipsa măsurilor de punere în aplicare nu înseamnă că orice act de transpunere, indiferent de forma acestuia, ar exclude în mod direct și necesar afectarea directă. Mai precis, după cum s‑a menționat în mod întemeiat la punctele 102 și 103 din ordonanța atacată, condiția afectării directe este îndeplinită printre altele atunci când există măsuri de punere în aplicare, însă, în realitate, autoritățile corespunzătoare nu dispun de o marjă efectivă de apreciere în ceea ce privește modul în care principalul act al Uniunii trebuie pus în aplicare. După cum a afirmat avocatul general Wathelet, pentru a exclude afectarea directă, „marja de apreciere a autorului actului intermediar care privește punerea în aplicare a actului Uniunii nu poate fi pur formală. Aceasta trebuie să fie sursa afectării juridice a reclamantului” ( 31 ).

62.

Există o jurisprudență abundentă care ilustrează acest aspect. De exemplu, s‑a constatat că există o afectare directă în împrejurările în care actul Uniunii în litigiu reglementa în mod exhaustiv modul în care autoritățile naționale erau obligate să își adopte deciziile ( 32 ) sau rezultatul care trebuia să fie atins, indiferent de conținutul mecanismelor speciale pe care autoritățile naționale le vor institui pentru atingerea acestui rezultat ( 33 ), atunci când rolul autorităților naționale era extrem de mic și de natură materială ( 34 ) sau pur mecanic ( 35 ) ori atunci când statele membre adoptau în principal măsuri suplimentare care prezentau un caracter accesoriu în raport cu actul Uniunii în cauză ( 36 ).

63.

În plus, instanțele Uniunii au statuat de asemenea că aspectul dacă un reclamant este în mod direct afectat de o măsură a Uniunii care nu i se adresează trebuie să fie examinat și „în lumina obiectivului acestei măsuri” ( 37 ). Aceasta înseamnă că este irelevant dacă și alte efecte ale actului Uniunii contestat pot lua naștere, în practică, doar ulterior adoptării măsurilor de punere în aplicare, în măsura în care efectele juridice invocate de reclamant decurg în mod direct și automat din acest act ( 38 ).

64.

În opinia noastră, Tribunalul a surprins în mod întemeiat logica care stă la baza acestei jurisprudențe într‑una dintre deciziile sale anterioare: „în cazul în care un act [al Uniunii] este adresat unui stat membru de către o instituție, în cazul în care acțiunea pe care trebuie să o întreprindă statul membru ca urmare a actului are un caracter automatic sau în cazul în care, în orice caz, acțiunea nu reprezintă o concluzie predeterminată, actul privește atunci în mod direct orice persoană care este afectată de această acțiune […] Cu alte cuvinte, actul în cauză nu trebuie să depindă, pentru a‑și produce efectele, de exercitarea unei puteri discreționare de către un terț, cu excepția cazului în care este evident că orice astfel de putere nu poate să se exercite decât într‑un mod determinat” ( 39 ).

65.

Încă o dată, după cum s‑a subliniat deja mai sus ( 40 ), esența abordării o constituie primatul fondului asupra formei: în cazul în care, ca urmare a adoptării deja a măsurii Uniunii și decurgând direct din aceasta, actul care va fi adoptat ulterior la nivel național reprezintă deja o concluzie predeterminată, ar fi foarte formal să sugerăm că particularul trebuie să aștepte totuși săptămâni, luni sau chiar ani pentru a contesta, de data aceasta prin intermediul unei hotărâri preliminare, conținutul care era deja cunoscut înainte ( 41 ).

66.

Este împotriva acestor principii obligativitatea ca motivarea prezentată la punctele 111-123 din ordonanța atacată să fie reexaminată.

67.

În fața Tribunalului, recurenta a susținut că măsura atacată ar genera trei consecințe asupra poziției sale juridice, determinând aplicabilitatea, în ceea ce o privește, a trei dispoziții care ar impune noi obligații în sarcina sa. Aceste dispoziții erau cele referitoare la: (i) separare, (ii) accesul terților și (iii) reglementarea tarifelor. Recurenta a mai susținut că, în timp ce Directiva privind gazele naturale prevedea, la articolele 36 și 49a, posibilitatea de a acorda o scutire și, respectiv, o derogare ( 42 ) de la aplicarea acestor norme, aceste dispoziții nu erau în mod evident aplicabile situației sale.

68.

Întrebarea‑cheie este, așadar, aceea dacă Tribunalul a constatat în mod justificat că niciunul dintre cele trei tipuri de efecte juridice pe care recurenta le‑a contestat nu decurgea în mod direct din măsura atacată.

69.

În primul rând, este oportun să începem analiza prin examinarea unui element pe care Tribunalul l‑a abordat aproape în trecere, dar care este, în opinia noastră, destul de relevant pentru toate cele trei aspecte invocate de recurentă. La punctele 119-123 din ordonanța atacată, Tribunalul a statuat că, pentru a stabili dacă reclamanta este în mod direct vizată de măsura atacată, era irelevant faptul că acestei societăți nu i se putea acorda scutirea și/sau derogarea prevăzută la articolul 36 și, respectiv, la articolul 49a din Directiva privind gazele naturale. Tribunalul a afirmat în esență că, deși dispozițiile măsurii atacate nu sunt aplicabile reclamantei, această societate ar fi putut în continuare solicita o astfel de derogare și/sau scutire și ar fi putut contesta ulterior decizia negativă/deciziile negative în fața instanțelor naționale și, în acest context, ar fi putut invoca lipsa de validitate a actului Uniunii, declanșând astfel o hotărâre preliminară referitoare la validitatea măsurii atacate.

70.

Aceste declarații par mai degrabă să subestimeze semnificativ importanța generală a dispozițiilor referitoare la acordarea excepțiilor.

71.

În mod logic, în cazul în care recurenta, care începuse deja construirea infrastructurii căreia trebuia să i se aplice noua reglementare, ar fi scutită de la aplicabilitatea noului cadru juridic în virtutea unei decizii discreționare adoptate de autoritățile naționale, posibilitatea ca aceasta să fie în mod direct afectată de măsura atacată ar putea dispărea. Astfel, ar putea exista apoi în mod rezonabil posibilitatea ca autoritățile naționale competente să acorde o excepție discreționară. Prin urmare, evaluarea posibilei aplicabilități a articolelor 36 și 49a din Directiva privind gazele naturale în raport cu situația recurentei este în mod evident importantă în prezenta cauză.

72.

Declarațiile Tribunalului în acest sens sunt, așadar, contradictorii. În primul rând, acestea nu pot fi conforme cu jurisprudența menționată la punctele 61-65 de mai sus, potrivit căreia cerința afectării directe este exclusă ca urmare a existenței unei marje efective de apreciere de care dispun autorităților naționale.

73.

Din nou, în termeni mai structurali, nu pare rezonabilă (ci mai degrabă împovărătoare, costisitoare și consumatoare de timp) obligarea unei societăți să solicite o decizie a autorităților naționale atunci când răspunsul poate fi doar negativ, în scopul de a contesta o normă clară și exhaustivă cuprinsă într‑un act al Uniunii. „Sistemul complet de căi de atac și de proceduri” la care se referă Tribunalul la punctul 120 din ordonanța atacată nu este destinat să reprezinte o lungă cursă de obstacole pentru reclamanți. Acest sistem se bazează pe o divizare rațională și orientată a sarcinilor garantată prin constituție între instanțele naționale și instanțele Uniunii. Pe scurt, „paternitatea” măsurii care îl privește în mod concret pe reclamant este cea care determină instanța pe care acesta din urmă trebuie să o sesizeze pentru a contesta această măsură.

74.

În prezenta cauză, în ceea ce privește articolele 36 și 49a din Directiva privind gazele naturale, această paternitate nu poate fi atribuită decât legiuitorului Uniunii. Niciuna dintre opțiunile oferite de aceste dispoziții nu pare a fi aplicabilă recurentei. Legiuitorul Uniunii a decis că (i) derogarea se aplică numai în ceea ce privește liniile de transport al gazelor între un stat membru și o țară terță „finalizate înainte de 23 mai 2019” și (ii) scutirea este disponibilă doar pentru proiectele majore de infrastructură pentru care nu a fost adoptată nicio decizie finală de investiție ( 43 ). De fapt, la momentul adoptării măsurii atacate (17 aprilie 2019), conducta Nord Stream 2 trecuse de etapa prealabilă investiției ( 44 ), însă nu urma să fie finalizată, cu atât mai puțin operațională, înainte de 23 mai 2019 ( 45 ).

75.

Prin urmare, în timp ce aceste dispoziții conferă o anumită marjă de apreciere autorităților naționale pentru a acorda o scutire sau o derogare anumitor operatori în viitor, nu acesta este cazul în ceea ce privește recurenta. În acest sens, (lipsa de) aplicabilitate a acestor dispoziții este în întregime prestabilită de normele Uniunii, întrucât autoritățile naționale nu dispun de nicio posibilitate de acțiune și trebuie, așadar, să acționeze în calitate de longa manus a Uniunii. În acest sens, reamintim că simpla existență, în mod abstract, a derogărilor sau a scutirilor de la normele prevăzute într‑un act al Uniunii nu poate avea nicio influență asupra poziției unui reclamant dacă acesta din urmă nu se poate prevala în mod concret de aceste scutiri sau derogări ( 46 ).

76.

În al doilea rând, având în vedere că recurenta nu poate fi exceptată de la aplicarea normelor Directivei privind gazele naturale în virtutea unei excepții sau derogări, trebuie să se stabilească dacă obligațiile pe care această directivă le impune în prezent în sarcina recurentei decurg din adoptarea măsurii contestate sau mai degrabă din actele naționale de punere în aplicare a acestei măsuri.

77.

Recurenta critică în special extinderea, adusă prin măsura atacată, a obligațiilor de separare prevăzute la articolul 9 din Directiva privind gazele naturale. Tribunalul nu a contestat faptul că, în principiu, măsura atacată a dat naștere unei astfel de extinderi, prin extinderea domeniului de aplicare al normei privind separarea deplină a proprietății prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din Directiva privind gazele naturale ( 47 ). Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că extinderea nu a decurs din măsura atacată, întrucât statele membre erau autorizate să furnizeze două alternative la modelul de separare deplină a proprietății: așa‑numitul model al „operatorului de sistem independent” (sau „ISO”) ( 48 ) și modelul „operatorului de transport și de sistem independent” (sau „ITO”) ( 49 ), prevăzut la articolul 9 alineatul (8) și, respectiv, la articolul 9 alineatul (9) din Directiva privind gazele naturale.

78.

Constatarea Tribunalului potrivit căreia, în temeiul articolului 9 din Directiva privind gazele naturale, statele membre dispun de trei opțiuni pentru a realiza separarea este fără îndoială întemeiată. Recurenta însăși a recunoscut acest lucru ( 50 ). Această constatare nu abordează însă argumentul concret invocat de recurentă.

79.

Recurenta nu a contestat doar modelul de separare deplină a proprietății. Recurenta consideră că atât rezultatul care trebuie obținut în temeiul articolului 9 din Directiva privind gazele naturale (separarea), cât și cele trei metode în care poate fi obținut acest rezultat (separarea deplină a proprietății, ISO sau ITO) sunt nelegale.

80.

În acest sens, este de necontestat faptul că, indiferent de opțiunea aleasă în final de autoritățile naționale, poziția juridică a recurentei va fi în mod inevitabil modificată. Astfel, recurenta va trebui: (i) să vândă întreaga conductă Nord Stream 2, (ii) să vândă partea din conductă care intră sub jurisdicția germană sau (iii) să transfere proprietatea conductei unei filiale distincte. Indiferent de diferențele dintre aceste trei modele, fiecare necesită un transfer al proprietății și/sau al exploatării conductei sau a unei părți din aceasta, obligând‑o astfel pe recurentă să își modifice structura corporativă.

81.

În aceste condiții și având în vedere situația excepțională menționată, suntem obligați să concluzionăm că măsura atacată este cea care afectează în mod direct poziția recurentei, iar nu doar măsurile (ulterioare) de punere în aplicare a acesteia. Modul în care este afectată recurenta este reglementat în mod exhaustiv în măsura atacată. Statele membre nu dispun de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește rezultatul final care trebuie atins. Acestea pot doar controla o opțiune (limitată) în ceea ce privește modul de atingere a rezultatului, prin alegerea unuia dintre cele trei modele de separare prevăzute de legiuitorul Uniunii. Cu toate acestea, indiferent de modelul pe care acestea îl aleg, dintre cele trei, recurenta va fi afectată. În concluzie, statele membre nu dispun de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește aspectele dacă rezultatul trebuie atins și care este rezultatul care trebuie atins, întrucât acestea sunt autorizate doar să aleagă una dintre cele trei forme predeterminate ale modului în care trebuie atins rezultatul.

82.

Cauza de față se încadrează, așadar, într‑una dintre acele situații ( 51 ) în care instanțele Uniunii au apreciat în mod constant că există afectare directă. În acest sens, nu înțelegem motivul pentru care prezenta cauză diferă, de exemplu, de cea examinată de instanțele Uniunii în Hotărârea Infront ( 52 ), o cauză pe care recurenta a invocat‑o în fața Tribunalului. Într‑o declarație foarte apodictică, Tribunalul a statuat că respectiva cauză este diferită în fapt și în drept de prezenta cauză pentru motivul că cea dintâi privea o decizie (iar nu o directivă) și că această din urmă directivă „nu este atipică” ( 53 ).

83.

Nu ne este clar la ce anume se referea Tribunalul atunci când s‑a referit la prezenta cauză ca nefiind „atipică” și care este modul în care acest element joacă un rol în temeiul articolului 263 TFUE ( 54 ). Din nou, în opinia noastră, elementul‑cheie este mai degrabă acela dacă se acceptă că denumirea și forma unui act sunt puțin relevante în temeiul acestei dispoziții. Dacă acesta este cazul, atunci problema esențială este doar aspectul dacă pretinsul impact asupra poziției juridice a recurentei este rezultatul contestării actului Uniunii sau rezultatului unui act ulterior de punere în aplicare.

84.

În acest context, constatarea Tribunalului, care figurează la punctul 118 din ordonanța atacată, potrivit căreia măsura atacată nu o privea direct pe recurentă, întrucât dispoziția privind separarea impunea măsuri naționale de punere în aplicare, este viciată de o eroare de drept.

85.

În lumina celor prezentate mai sus, întrucât considerăm că niciunul dintre cele două serii de motive invocate de Tribunal în ordonanța atacată pentru a exclude afectarea directă (că măsura atacată este o directivă și că dispoziția privind separarea nu afectează în mod direct situația juridică a recurentei) nu este întemeiat, concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 116 din ordonanța atacată, că recurenta nu este direct afectată, ceea ce l‑a condus ulterior, la punctul 124 din ordonanța atacată, la o concluzie eronată privind calitatea procesuală prevăzută la articolul 263 TFUE.

86.

Aceste erori de drept sunt suficiente în sine pentru a anula punctul 4 din dispozitivul ordonanței atacate, care respingea acțiunea ca inadmisibilă. Cu toate acestea, pentru motive de exhaustivitate și pentru a asista pe deplin Curtea în soluționarea acestui recurs, vom aborda și alt argument invocat de recurentă în cadrul primului motiv de recurs.

87.

În fața Tribunalului, recurenta a susținut că măsura atacată i‑a afectat direct poziția juridică, întrucât această măsură a avut în special trei tipuri de efecte. Pe lângă crearea unei obligații referitoare la separare, analizată în secțiunea anterioară a prezentelor concluzii, aceasta impune recurentei și obligația de a aplica normele privind accesul terților și reglementarea tarifelor. În tot cuprinsul argumentelor sale invocate în fața Tribunalului (și în special în cererea introductivă și în observațiile sale cu privire la excepțiile de inadmisibilitate ridicate de intimați), recurenta a făcut în mod constant referire la efectele (pretins prejudiciabile) care decurg din aplicarea acestor trei dispoziții la situația sa.

88.

În ordonanța atacată, Tribunalul a recunoscut acest lucru ( 55 ). El a respins însă ulterior cerința afectării directe, prin analizarea doar a dispozițiilor privind separarea. Tribunalul nu a examinat dacă, indiferent de pretinsele efecte care ar decurge din normele referitoare la separare, poziția juridică a recurentei putea fi afectată de dispozițiile referitoare la accesul terților și/sau la reglementarea tarifelor.

89.

Departe de a reprezenta niște considerații auxiliare care puteau fi ignorate sau respinse implicit de Tribunal, argumentele prezentate de recurentă cu privire la accesul terților și la reglementarea tarifelor au constituit două elemente ale explicației sale dezvoltate pe trei direcții în ceea ce privește motivul pentru care aceasta era direct afectată de măsura atacată. Fiecare dintre aceste trei elemente ar putea fi în mod individual suficient pentru a justifica constatarea afectării directe. Mai precis, indiferent de forma de separare aleasă în final de autoritățile naționale, obligațiile referitoare la accesul terților și la reglementarea tarifelor impuse recurentei rămân neschimbate.

90.

În aceste condiții, ordonanța atacată este viciată în mod inevitabil și ca urmare a nemotivării. Această eroare de drept este de ordine publică, care, prin urmare, poate fi ( 56 ) invocat de Curte din oficiu ( 57 ), în special atunci când privește admisibilitatea unei acțiuni inițiate în fața Tribunalului ( 58 ).

91.

Prin urmare, indiferent de erorile de drept identificate mai sus, legate de interpretarea și de aplicarea dispozițiilor referitoare la separare (articolul 9 din Directiva privind gazele naturale) și a celei referitoare la derogare și scutire (prevăzute la articolul 49a și, respectiv, la articolul 36 din Directiva privind gazele naturale), punctul 4 din dispozitivul ordonanței atacate trebuie să fie anulat și din cauza nemotivării.

92.

În plus, dacă Tribunalul ar fi evaluat în mod corespunzător dispozițiile referitoare la accesul terților și la reglementarea tarifelor, ar fi ajuns la concluzia că și aceste dispoziții o privesc în mod direct pe recurentă.

93.

Din nou, este adevărat că – după cum subliniază intimații și intervenientele – atât dispozițiile articolului 32, cât și cele ale articolului 41 din Directiva privind gazele naturale impun statelor membre obligația de a „asigura” punerea lor în aplicare.

94.

Cu toate acestea, și în acest context, este greu de contestat faptul că recurenta nu contestă modalitățile concrete în care obligațiile care decurg din aceste dispoziții vor ajunge să fie operaționale. Recurenta contestă însăși esența obligațiilor care i‑au fost impuse acesteia ca urmare a adoptării măsurii atacate.

95.

Pe scurt, articolul 32 din Directiva privind gazele naturale impune operatorilor de transport și de sistem obligația de a permite accesul fără discriminare la capacitatea lor potențialilor clienți, sistem de acces bazat pe tarife publicate. La rândul său, articolul 41 alineatele (6), (8) și (10) din Directiva privind gazele naturale prevede în esență că tarifele percepute de operatorii de transport și de sistem pentru utilizarea capacității lor de transport trebuie să fie aprobate de autoritatea națională de reglementare a statului membru în cauză.

96.

În temeiul acestor dispoziții, în măsura prevederilor lor, recurenta va fi împiedicată din punct de vedere juridic să acționeze ca un operator de piață obișnuit care este liber să își aleagă clienții și politica de prețuri. Recurenta se va confrunta astfel cu o serie de constrângeri care decurg din noua reglementare, care îi limitează dreptul de proprietate și libertatea de a desfășura o activitate comercială. Aceste constrângeri sunt noi, având în vedere faptul că legislația în vigoare la momentul investiției, la momentul începerii construcției infrastructurii și la momentul în care recurenta a încheiat contracte pentru finanțarea și pentru exploatarea sa viitoare ( 59 ), nu prevedea accesul obligatoriu al terților și aprobarea tarifelor de către autoritatea națională de reglementare.

97.

Toate acestea nu înseamnă că, atunci când o societate face o investiție și se pregătește să intre pe o piață în cadrul unui anumit regim, indiferent cât de mare poate fi acea investiție, legiuitorul nu poate modifica în mod valabil respectivul regim. Desigur, nu acesta este cu siguranță cazul.

98.

Cu toate acestea, aspectul dacă modificările aduse acestui regim, care creează noi obligații și restricții care nu existau anterior, sunt sau nu sunt rezonabile echivalează cu o evaluare care ține de fondul acțiunii recurentei. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, singura întrebare relevantă este aceea dacă obligațiile și restricțiile menționate decurg direct din măsura atacată, iar nu aceea dacă ele sunt rezonabile sau justificate. Aceste restricții și obligații afectează deja poziția juridică și economică a recurentei, precum și capacitatea acesteia de a‑și îndeplini obligațiile care îi revin în temeiul acordurilor preexistente ( 60 ), indiferent de măsurile care ar putea fi adoptate ulterior la nivel național?

99.

În sfârșit, ar trebui să fie abordate două argumente suplimentare invocate de intimați și de interveniente.

100.

În primul rând, considerăm nefondat argumentul invocat de guvernul polonez potrivit căruia poziția juridică a recurentei nu poate fi afectată de măsura atacată, întrucât Directiva privind gazele naturale era deja aplicabilă conductelor precum conducta Nord Stream 2. Considerăm că această conductă – care leagă un stat membru (Germania) de un stat terț (Rusia) – nu intra evident sub incidența definiției anterioare a noțiunii „conductă de interconexiune” prevăzute la articolul 2 punctul 17 din Directiva privind gazele naturale, astfel cum aceasta a fost adoptată inițial. Respectiva definiție legislativă se referea la „o conductă de transport care traversează sau trece peste o frontieră dintre două state membre pentru unicul scop al conectării sistemelor de transport ale acestor state”.

101.

Măsura atacată a extins, așadar, această definiție, astfel încât aceasta să vizeze și „o linie de transport dintre un stat membru și o țară terță până pe teritoriul statelor membre sau până la marea teritorială a respectivului stat membru” ( 61 ). În plus, chiar modul de redactare al măsurii atacate pare să infirme argumentul invocat de guvernul polonez: potrivit considerentului (3), măsura respectivă urmărea „să abordeze obstacolele din calea finalizării pieței interne a gazelor naturale, rezultate din faptul că normele pieței Uniunii nu se aplică liniilor de transport al gazelor înspre și dinspre țări terțe” ( 62 ).

102.

În al doilea rând, considerăm de asemenea că argumentul invocat de Parlament și de guvernul polonez referitor la o pretinsă lipsă de impact asupra recurentei ca urmare a faptului că activitățile sale comerciale nu au început încă nu este convingător. Directiva privind gazele naturale, devenită aplicabilă recurentei prin măsura atacată, nu reglementează doar activitățile societăților care în prezent își desfășoară activitatea pe piață, ci și pe cele ale societăților care intenționează să intre pe piață. De exemplu, articolele 36 și 49a din Directiva privind gazele naturale reglementează situațiile în care o societate nu a început încă să își furnizeze serviciile. Cea dintâi dispoziție vizează în special situațiile în care nici măcar nu a început construcția infrastructurilor în cauză.

103.

Cu toate acestea, poate mai semnificativ, ca principiu al unei realități economice de bază, conductele nu sunt clementine ( 63 ). Un astfel de proiect major de infrastructură nu reprezintă o activitate comercială care începe peste noapte. În prezenta cauză, având în vedere stadiul avansat de construcție a conductei și investiția semnificativă făcută de recurentă pe parcursul mai multor ani, măsura atacată va avea o serie de consecințe asupra structurii corporative a recurentei și asupra modului în care aceasta își poate desfășura activitatea comercială. O parte din modificările impuse recurentei vor trebui în mod necesar să fie puse în aplicare înainte chiar de începerea activităților sale comerciale. Prin urmare, nu se poate susține că impactul este pur ipotetic sau, în orice caz, legat de unele evenimente viitoare.

104.

În lumina celor de mai sus, considerăm că și al doilea aspect al primului motiv de recurs invocat de recurentă este întemeiat. Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 9 din Directiva privind gazele naturale, nu a apreciat importanța articolelor 36 și 49a din aceasta și nu analizat impactul articolelor 32 și 41 din aceasta. Aceste dispoziții dau naștere unor noi obligații în sarcina recurentei. Partea esențială a acestor obligații (care, important, este chiar partea pe care recurenta o denunță ( 64 )) nu poate fi afectată în mod substanțial de măsurile naționale de punere în aplicare.

105.

Prin urmare, concluzionăm că recurenta trebuie să fie considerată a fi direct afectată de măsura atacată.

106.

Al doilea motiv de recurs este îndreptat împotriva punctelor 38-72 și 125-135 din ordonanța atacată.

107.

La punctele 38-72 din ordonanța atacată, Tribunalul a soluționat cererea Consiliului de pronunțare a unei decizii referitoare la un aspect procedural ( 65 ). Acesta a dispus retragerea din dosar a două dintre documentele contestate de Consiliu (anexele A. 14 și O. 20). În plus, acesta a afirmat că pasajele din aceste documente reproduse în concluziile recurentei nu ar mai trebui luate în considerare. În schimb, Tribunalul a decis că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la retragerea unui al treilea document (directivele privind negocierea), în măsura în care acest document nu a fost furnizat.

108.

La punctele 125-135 din ordonanța atacată, Tribunalul a analizat apoi cererea recurentei privind o măsură de organizare a procedurii, solicitând Tribunalului să oblige pârâții să furnizeze versiunea necenzurată a anumitor documente ( 66 ). Tribunalul a considerat mai întâi că nu era necesar să se pronunțe cu privire la această cerere. Acesta a precizat că documentele în cauză ar fi fost destinate să stabilească faptul că recurenta era în mod individual afectată de măsura atacată. Cu toate acestea, Tribunalul a considerat că acțiunea putea fi respinsă ca inadmisibilă fără a fi necesară examinarea cerinței afectării individuale.

109.

Tribunalul a examinat apoi cererea Consiliului ca două dintre documentele recurentei, anexate cererii formulate de acesta privind o măsură de organizare a procedurii (și anume documentele germane necenzurate) să fie retrase din dosar. Tribunalul a considerat că această cerere este întemeiată.

110.

În cadrul recursului său, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a dispus (i) retragerea din dosar a anexelor în litigiu și (ii) ca pasajele din cererea recurentei care reproduceau pasaje din două dintre aceste anexe să nu fie luate în considerare.

111.

Recurenta susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când și‑a întemeiat în totalitate raționamentul pe aplicarea normelor privind accesul la documente prevăzute în Regulamentul nr. 1049/2001. Deși acest instrument poate furniza anumite orientări în ceea ce privește interesele pe care instanțele Uniunii ar trebui să le ia în considerare atunci când se pronunță cu privire la admisibilitatea elementelor de probă furnizate în cadrul procedurilor aflate în curs de desfășurare, acest regulament nu poate fi aplicat ipso facto în această situație. Tribunalul ar fi trebuit să evalueze admisibilitatea anexelor în litigiu, luând în considerare și alte interese, distincte, pe lângă cele prevăzute în Regulamentul nr. 1049/2001. Mai precis, o jurisprudență constantă impune instanțelor Uniunii să examineze dacă documentele furnizate de o parte pot fi relevante sau chiar decisive pentru soluționarea litigiului.

112.

Consiliul consideră că acest motiv de recurs este inadmisibil, întrucât recurenta urmărește în esență să obțină din partea Curții examinarea aprecierii situației de fapt efectuate de Tribunal, și anume aspectul dacă furnizarea anexelor în litigiu era adecvată și necesară. În plus, ambii intimați – susținuți de interveniente – susțin că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât Tribunalul a aplicat în mod întemeiat principiul admisibilității probelor care decurge din jurisprudența instanțelor Uniunii. Intimații subliniază că anexele în litigiu reprezentau documente interne care nu au fost puse niciodată la dispoziția publicului.

113.

Pentru început, argumentul invocat de Consiliu referitor la inadmisibilitatea celui de al doilea motiv de recurs trebuie să fie respins. În acest sens, recurenta nu solicită Curții să examineze aprecierea efectuată de Tribunal în ceea ce privește relevanța anexelor în litigiu. Recurenta critică mai degrabă cadrul juridic aplicat pentru aprecierea admisibilității documentelor în litigiu. Aceasta reprezintă un aspect de drept și poate fi ca atare examinat în cadrul recursului.

114.

În ceea ce privește esența celui de al doilea motiv de recurs, suntem de acord cu recurenta. Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în abordarea adoptată de acesta referitoare la examinarea aspectului dacă anexele în litigiu puteau fi admise ca elemente de probă.

115.

Pentru a explica această concluzie, vom începe prin a sintetiza principiile care reglementează regimul administrării probelor în fața instanțelor Uniunii, evidențiind abordarea deschisă, consacrată în dispozițiile și în jurisprudența relevante (a). Vom analiza apoi posibilele excepții de la acest regim, pentru care o sursă limitată de inspirație se poate găsi în dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 (b). În continuare, vom sublinia o diferență suplimentară, dar importantă, între regimul care reglementează accesul la documente și cel care reglementează administrarea probelor în fața instanțelor Uniunii: consecințele care decurg din descoperirea unor documente (c). Acesta este contextul în care vom prezenta apoi motivele specifice pentru care, în ordonanța atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a analizat admisibilitatea anexelor în litigiu (d). În sfârșit, vom adopta pe scurt o poziție cu privire la relevanța acestor anexe în cadrul prezentei proceduri (e).

116.

Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu cuprinde nicio dispoziție specifică privind admisibilitatea elementelor de probă prezentate de părți. Cu toate acestea, articolul 24 din acesta prevede că instanțele Uniunii poate cere părților să prezinte toate documentele și să furnizeze toate informațiile pe care instanțele Uniunii le consideră necesare. În plus, instanțele Uniunii pot de asemenea să ceară statelor membre și instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii toate informațiile pe care le consideră necesare pentru soluționarea procesului, chiar și atunci când acestea nu sunt părți în cauză.

117.

În mod similar, nicio dispoziție cu caracter general referitoare la (in)admisibilitatea anumitor tipuri de elemente de probă nu se poate găsi în Regulamentul de procedură al Tribunalului și al Curții de Justiție. Aceste serii de norme reglementează doar momentul și modul în care elementele de probă pot fi prezentate de părți sau primite de Curte (iar nu și felul acestora).

118.

În consecință, Curtea a statuat în mod constant că „principiul egalității armelor, care este un corolar al noțiunii înseși de proces echitabil, presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său” ( 67 ). În plus, Curtea a statuat și că „principiul care prevalează în dreptul Uniunii este acela al liberei aprecieri a probelor” și că „doar fiabilitatea probelor prezentate în fața Curții este cea care decisivă atunci când este vorba despre evaluarea valorii acestora” ( 68 ).

119.

O jurisprudență mai specifică confirmă în plus că nu există a priori nicio excludere în ceea ce privește anumite tipuri de probe sau originea probelor ( 69 ). În ceea ce privește modul în care au fost obținute probele, instanțele Uniunii au precizat că, în mod normal, doar elementele de probă obținute în mod legal pot fi prezentate în mod liber ( 70 ), în conformitate cu principiul legal general acceptat nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Cu toate acestea, similar cu alte jurisdicții de grad superior ( 71 ), nici instanțele Uniunii nu au exclus faptul că, în mod excepțional, și elementele de probă obținute în mod nelegal (sau necorespunzător) pot fi admisibile ( 72 ). Acesta este cu atât mai mult cazul atunci când autenticitatea înscrisurilor nu a fost repusă în discuție ( 73 ) și atunci când nu s‑a dovedit că partea care a prezentat probele era cea care le‑a procurat în mod nelegal ( 74 ).

120.

Din cele prezentate mai sus rezultă că, în principiu, orice fel de probe pot fi prezentate în fața instanțelor Uniunii ( 75 ). Cu toate acestea, instanța Uniunii vizată poate lua în considerare existența altor interese care pot justifica, cu titlu de excepție, refuzul de a accepta elementul de probă și poate echilibra aceste interese cu interesele celor care pledează pentru acceptarea acestuia.

121.

În ceea ce privește interesele care pot necesita protecție – și, astfel, care pot permite existența excepțiilor de la principiul liberei prezentări a probelor –, pot reprezenta o oarecare sursă de inspirație cele pe care legiuitorul Uniunii le‑a menționat în mod explicit în Regulamentul nr. 1049/2001. După cum a afirmat Curtea, acest din urmă instrument are „o anumită valoare indicativă în cadrul evaluării comparative a intereselor, necesară pentru a statua” cu privire la cererile de retragere din dosar a documentelor prezentate în fața instanțelor Uniunii ( 76 ).

122.

Cu toate acestea, deși acest instrument cuprinde un regim complet și exhaustiv în ceea ce privește accesul la documente, acesta nu poate cuprinde în mod clar același lucru și în ceea ce privește prezentarea elementelor de probă. Instanțele Uniunii pot și, după caz, trebuie să ia în considerare alte interese („intrajudiciare” sau „extrajudiciare”).

123.

În general, am dori să atragem atenția, în acest context, asupra unei întemeieri automate sau, în orice caz, excesive pe dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001. Nu este în niciun caz întâmplător faptul că acest instrument nu este aplicabil în ceea ce privește documentele deținute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și că instituțiile vizate de acest instrument trebuie să respingă cererile de acces la documente „în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției […] procedurilor judiciare” ( 77 ).

124.

Acest aspect este pe deplin logic. Desigur, majoritatea sistemelor juridice prevăd regimuri speciale de divulgare în cadrul procedurilor judiciare. Este astfel rezonabil ca legiuitorul Uniunii să decidă că normele generale privind accesul la documente nu trebuie să aducă atingere acestor regimuri speciale. Este a fortiori de neconceput ca un instrument precum Regulamentul nr. 1049/2001 să poată astfel să fie autorizat de facto să reglementeze normele privind prezentarea elementelor de probă în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene.

125.

Desigur, ambele serii de norme – atât cele privind accesul la documente, cât și cele privind prezentarea elementelor de probă – se bazează pe un sistem similar de tipul „regulă versus excepție”. Regula o constituie divulgarea, iar excepția o constituie nedivulgarea. Cu toate acestea, aici ia sfârșit orice comparație adecvată între cele două regimuri și, mai presus de toate, echilibrul general care trebuie atins în cadrul fiecăruia dintre acestea între valorile și interesele concurente.

126.

Cele două serii de norme (i) privesc diferite tipuri de activități, (ii) urmăresc un obiectiv diferit, care astfel (iii) impun instituțiilor să efectueze o evaluare foarte diferită atunci când iau o decizie cu privire la divulgarea documentului în cauză.

127.

În primul rând, nu considerăm că este necesar să analizăm mai detaliat motivul pentru care activitatea de divulgare a unui anumit document către public nu se poate compara cu activitatea de prezentare a unui document (și, astfel, de divulgare a unui astfel de document) la o instanță. Nu se poate imagina ca Curtea de Justiție a Uniunii Europene – singura instituție supervizoare și care asigură aplicarea legalității în raport cu instituțiile și organismele Uniunii – să aibă, atunci când examinează legalitatea unui act al Uniunii, același nivel de acces la documentele acestor instituții și organisme ca cel de care dispun, pentru a oferi doar câteva exemple, jurnaliștii, profesorii universitari sau organizațiile neguvernamentale.

128.

În al doilea rând, este de asemenea important să subliniem că, având în vedere diferența dintre aceste activități, și obiectivele urmărite de aceste serii relative de norme sunt foarte diferite.

129.

Obiectivul Regulamentului nr. 1049/2001, astfel cum este prevăzut în cel de al doilea considerent al acestuia, este acela de a întări transparența din administrația publică în scopul de a permite cetățenilor să participe mai îndeaproape la procesul de luare a deciziilor și de a garanta o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate a administrației. Obiectivul general este acela de a consolida principiile democrației și drepturile fundamentale.

130.

La rândul lor, normele în materie de probațiune urmăresc să asigure administrarea corectă a justiției, permițând Curții de Justiție a Uniunii Europene să își îndeplinească misiunea în temeiul articolului 19 TUE. Obiectivul general este de a garanta tuturor persoanelor dreptul la o cale de atac eficientă, consacrat la articolul 47 din cartă.

131.

În al treilea rând, aceste obiective (diferite) configurează în mod necesar în diferite moduri evaluarea care trebuie efectuată de instituția Uniunii căreia îi revine sarcina de a decide cu privire la soarta unui document atacat. În special, există puține elemente de similitudine între, pe de o parte, modalitățile în care sunt comparate interesele concurente existente în cadrul celor două sisteme și, pe de altă parte, rezultatele comparării valorilor și intereselor atinse aflate în joc în ambele cazuri.

132.

Dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 urmăresc să atingă un echilibru între interesul cetățenilor de a avea o administrație publică transparentă și necesitatea de a păstra capacitatea instituțiilor Uniunii de a‑și îndeplini misiunile în mod eficient ( 78 ). Prin urmare, instituția care se confruntă cu o cerere de divulgare a unui document trebuie să aprecieze dacă, în împrejurările concrete ale cauzei, acordarea accesului publicului la documentul în cauză nu ar compromite capacitatea instituției de a‑și urmări unul dintre interesele prevăzute în regulament. În plus, chiar dacă respectiva capacitate poate fi afectată, instituția ar trebui să aprecieze posibila existență a unui interes de ordin superior care să necesite divulgarea.

133.

Este evident că o decizie referitoare la prezentarea elementelor de probă în cadrul procedurilor judiciare presupune un alt tip de analiză. Normele în materie de probațiune sunt destinate să stabilească care sunt sursele de informații pe care instanța poate sau nu să le ia în considerare pentru a stabili faptele relevante atunci când soluționează un litigiu. Nu este ușor să se găsească motive întemeiate pentru care instanțele Uniunii trebuie să nu ia în considerare anumite surse (potențial relevante) de informații, contribuind astfel la creșterea riscului apariției unor erori judiciare.

134.

Desigur, acest lucru nu înseamnă că, în unele cazuri, necesitatea de a proteja un anumit interes concret nu ar justifica refuzul de a admite un element de probă prezentat de părți, indiferent de relevanța acestuia. Bineînțeles, jurisprudența oferă câteva exemple de situații în care instanțele Uniunii au admis unele excepții de la principiul liberei prezentări a probelor. Trei exemple ar putea fi menționate cu titlu ilustrativ.

135.

În primul rând, o parte nu poate utiliza în mod evident procedurile judiciare pentru a „eluda” normele privind accesul la documente. Acesta ar fi cazul atunci când o parte ar iniția un litigiu aparent tocmai în scopul de a obține acces la unele documente care, în alte condiții, ar fi confidențiale ( 79 ). S‑ar putea întâmpla și ca, în cadrul unui litigiu concret, o parte să solicite accesul la un document confidențial aflat în posesia unei instituții a Uniunii, a cărui divulgare ar putea aduce de fapt atingere capacității respectivei instituții de a‑și îndeplini misiunile în afara sălii de judecată.

136.

În al doilea rând, necesitatea de a proteja deliberările interne ale instituțiilor naționale sau ale Uniunii Europene – și în special capacitatea acestora de a solicita consultanță juridică și de a primi avize sincere, obiective și complete – poate justifica de asemenea unele limitări aduse capacității părților de a prezenta documente care nu au fost divulgate în mod public și care nu erau destinate să fie divulgate astfel ( 80 ). Desigur, consilierii juridici ar putea fi reticenți în a furniza avize detaliate în scris, atunci când aceștia sunt conștienți de faptul că instituția Uniunii ar putea în final să aleagă să nu le urmeze și că aceștia ar putea fi confruntați ulterior cu propriile lor avize într‑o sală de judecată, atunci când apără decizia instituției respective.

137.

În al treilea rând, pot foarte bine să existe situații în care anumite documente conțin informații sensibile, cum ar fi anumite date sensibile cu caracter personal, care, în cazul în care ar fi divulgate, ar putea prejudicia viața privată sau profesională a unui anumit particular. Mutatis mutandis, aceeași situație ar putea fi valabilă și în ceea ce privește secretele profesionale. În aceste cazuri, instanțele Uniunii ar putea fi nevoite să pună în balanță interesul unei părți de a prezenta (sau de a obține) elementele de probă necesare pentru a‑i permite acesteia să își exercite în mod corespunzător dreptul la o cale judiciară de atac eficientă, pe de o parte, în pofida dezavantajelor pe care divulgarea unor astfel de elemente de probă ar putea să le genereze în ceea ce privește viața privată a unei persoane sau orice alte interese protejate, pe de altă parte ( 81 ).

138.

În toate situațiile menționate mai sus, instanța Uniunii în cauză trebuie să pună în balanță interesele concurente aflate în discuție pentru a decide cu privire la admisibilitatea documentului. Acest lucru înseamnă evaluarea posibilelor consecințe care decurg din admisibilitatea și, respectiv, din inadmisibilitatea documentului ( 82 ). Pe de o parte, instanța Uniunii trebuie să stabilească dacă interesul/interesele care pledează pentru nedivulgare este real/sunt reale și justifică protecția și trebuie să estimeze tipul și întinderea posibilului prejudiciu cauzat, în cazul în care prezentarea documentului ar fi autorizată ( 83 ). Pe de altă parte, Curtea trebuie să evalueze dacă și în ce măsură rolul său de „persoană care pune în balanță situația de fapt” poate fi afectat în mod negativ în cazul în care documentul nu este prezentat: documentul în cauză poate fi important sau chiar decisiv pentru a stabili anumite fapte? Sau acesta este pur și simplu unul dintre numeroasele documentele care pot fi utile în acest scop? ( 84 ). În plus, există vreun alt interes „intrajudiciar”, precum economia procedurii, caracterul echitabil al procesului sau respectarea dreptului la apărare, care ar putea pleda, în funcție de împrejurări, în favoarea admiterii sau a respingerii anumitor documente? ( 85 )

139.

Trebuie însă subliniat în mod clar faptul că normele referitoare la prezentarea elementelor de probă în cadrul procedurilor judiciare, precum și cele prevăzute în cadrul Regulamentului nr. 1049/2001 depășesc într‑o anumită măsură, în termeni informativi, natura intereselor care pot fi invocate împotriva divulgării. În schimb, în ceea ce privește exercițiul propriu‑zis de stabilire a unui echilibru și, mai presus de toate, în ceea ce privește posibilul rezultat al acestui exercițiu, normele corespunzătoare sunt foarte diferite. În fapt, este foarte probabil ca, în ceea ce privește un număr mare de documente, protecția anumitor interese să poată justifica respingerea unei cereri de acces la documente în sensul Regulamentului nr. 1049/2001, în timp ce aceleași motive ar putea să nu fie suficiente pentru a justifica retragerea din dosar a unui document, într‑un litigiu desfășurat în fața instanțelor Uniunii ( 86 ).

140.

În ipoteza contrară, fuzionarea de facto a ambelor regimuri ar conduce la o serie de rezultate foarte discutabile, pentru a nu spune decât atât. În primul rând, singura instanță îndreptățită să verifice pe deplin instituțiile Uniunii ar rămâne să dețină același nivel de acces la informații în îndeplinirea acestei sarcini, ca toți ceilalți particulari, precum un oarecare Tom, Dick sau Harry. În al doilea rând, adoptarea unei decizii referitoare la admisibilitatea probelor prezentate în fața instanțelor Uniunii ar fi efectiv lăsată, într‑o mare măsură, la discreția instituțiilor Uniunii, care ar selecta ele însele documentele a căror examinare o doresc. În al treilea rând, toate aceste aspecte ar avea drept rezultat, ca o consecință destul de împovărătoare, obligarea Curții de Justiție a Uniunii Europene să cenzureze sau să oblige la tăcere în totalitate o parte care în mod normal are un drept nelimitat de a se adresa în mod liber acesteia, posibil în detrimentul dreptului respectivei părți de a fi ascultată, în temeiul articolului 47 din cartă.

141.

În opinia noastră, ținând cont și de noua realitate socială în termeni de divulgare și de acces la informații ( 87 ), toate cele ce precedă nu sunt benefice pentru funcționarea Curții și pentru modul de percepere a acesteia din urmă. Din ce în ce mai frecvent, instanțele Uniunii sunt solicitate de celelalte instituții ale Uniunii să joace un rol într‑o foarte ciudată commedia dell’arte, secretul lui Polichinelle fiind cunoscut efectiv de toată lumea, cu excepția Curții, sau mai degrabă Curtea fiind singura căreia nu i se permite să divulge acest secret. Cu tot respectul și simpatia cuvenite pentru comedia dell’arte, acesta poate fi cu greu un rol sănătos pentru orice instanță.

142.

În concluzie, admisibilitatea elementelor de probă în cadrul procedurilor judiciare se stabilește doar în funcție de împrejurările relevante ale fiecărei cauze. Instanțele Uniunii nu sunt constrânse de nicio normă rigidă și pot stabili în mod liber dacă un document este relevant și dacă, indiferent de acest aspect, există împrejurări specifice care pledează împotriva prezentării acestuia. După cum a afirmat recent Curtea, „evaluarea probelor nu reprezintă rezultatul unei analize abstracte, ci mai degrabă al unei examinări a faptelor și a împrejurărilor de la caz la caz” ( 88 ).

143.

În acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că, deși Curtea poate ridica din oficiu o excepție de inadmisibilitate a elementelor de probă, este normal ca partea care se opune prezentării unui document să explice Curții cu claritate și în detaliu ( 89 ), precum și în timp util ( 90 ) modul în care interesul invocat ar putea fi în mod concret afectat ca urmare a divulgării. În acest sens, nu sunt suficiente afirmații vagi sau generice ( 91 ).

144.

În acest context, este important să se sublinieze un alt aspect care diferențiază regimul accesului la documente de cel al prezentării elementelor de probă în fața instanțelor Uniunii. Acest aspect se referă la posibilele consecințe care decurg din „divulgarea” documentelor în cauză. Spre deosebire de rezultatul într‑adevăr foarte binar în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 (accesul fie este acordat, fie nu este acordat), procedurile desfășurate în fața instanțelor Uniunii permit alte soluții, mult mai proporționale decât cea a retragerii complete a unui document din dosar.

145.

O instituție a Uniunii nu mai poate controla sau limita circulația unui document la care aceasta a acordat acces în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. În schimb, în ordinea juridică a Uniunii, există norme specifice pentru a proteja securitatea confidențialității documentelor și a informațiilor prezentate de părți în cadrul procedurilor judiciare ( 92 ). Mai precis, normele ad-hoc care reglementează accesul la dosarele cauzelor ( 93 ) asigură faptul că informațiile confidențiale nu sunt reproduse în documentele la care are acces publicul ( 94 ) și permit ca informațiile confidențiale să fie excluse de la divulgarea sau de la comunicarea către celelalte părți ( 95 ).

146.

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că instanțele Uniunii au la dispoziție o diversitate de instrumente care pot fi utilizate pentru a satisface necesitatea de a proteja confidențialitatea documentelor (sau a unor părți din acestea) prezentate în cadrul procedurilor judiciare față de celelalte părți, respectând în același timp dreptul la apărare al tuturor părților. De exemplu, în unele cazuri, instanțele Uniunii au solicitat unei părți să prezinte versiunea lipsită de caracter confidențial a documentelor în cauză sau un rezumat al acestora pentru ca aceste documente să fie comunicate celorlalte părți ( 96 ). În plus, în situații excepționale, instanțele Uniunii pot decide ca numai avocatul părților să poată avea acces la anumite elemente de probă ( 97 ) sau, în cazuri extreme, ca accesul la anumite documente să nu fie acordat celorlalte părți la procedură ( 98 ).

147.

Într‑un fel, oricare dintre aceste posibile soluții ar fi totuși mai proporțională și ar respecta mai mult nu doar drepturile părților în temeiul articolului 47 din cartă, ci și rolul instanțelor Uniunii decât excluderea automată a elementelor de probă prezentate. Acest lucru demonstrează încă o dată faptul că instanțele Uniunii nu pot pur și simplu să „împrumute” în bloc normele privind accesul la documente și să le utilizeze ca și cum acestea s‑ar aplica și în ceea ce privește prezentarea elementelor de probă în fața lor. În condițiile în care există motive întemeiate pentru a păstra anumite documente (în parte sau în întregime) confidențiale față de publicul larg sau chiar față de părți, instanțele Uniunii sunt desigur în măsură să adopte diverse măsuri pentru a asigura această confidențialitate, permițând în același timp unei părți să prezinte elementele de probă pe care aceasta le consideră relevante.

148.

Acestea fiind spuse, vom examina acum aspectul dacă aprecierea efectuată de Tribunal în cauza de față în ceea ce privește admisibilitatea anexelor în litigiu este conformă cu principiile prezentate mai sus.

149.

Considerăm că cel de al doilea motiv de recurs al recurentei este, în principiu, întemeiat.

150.

La punctul 39 din ordonanța atacată, Tribunalul a afirmat (în mod întemeiat) că dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 pot avea o anumită valoare indicativă. Cu toate acestea, Tribunalul a continuat apoi să aplice mai degrabă mecanic aceste dispoziții la situație, fără să țină cont de faptul că problema în discuție și aspectul juridic care trebuia soluționat în fața respectivei instanțe erau acelea dacă anexele în litigiu trebuiau să fie retrase din dosarul cauzei, iar nu aspectul dacă trebuia să se acorde accesul public la aceste documente.

151.

Cu alte cuvinte, nu există nicăieri în ordonanța atacată, și anume nici în secțiunea intitulată „Cu privire la incidentul de procedură ridicat de Consiliu” ( 99 ), nici în secțiunea intitulată „Cu privire la cererea privind o măsură de organizare a procedurii” ( 100 ), vreun indiciu că Tribunalul a efectuat o apreciere care ar fi în realitate diferită de cea impusă prin Regulamentul nr. 1049/2001. Se pare că Tribunalul nu a ținut seama de diferitele valori (sau nu a întreprins exercițiul de atingere a unui echilibru) care stau la baza admisibilității elementelor de probă prezentate în fața instanțelor Uniunii.

152.

În primul rând, Tribunalul a identificat interesele a căror protecție ar putea justifica retragerea din dosar a unui document în temeiul articolului 4 alineatele (1), (2) și (3) din Regulamentul nr. 1049/2001. Mai precis, Tribunalul s‑a referit la necesitatea (i) de a asigura faptul că instituțiile Uniunii primesc consultanță și avize juridice sincere, obiective și complete ( 101 ), (ii) de a evita eludarea normelor privind accesul publicului la documente ( 102 ) și (iii) de a nu aduce atingere relațiilor internaționale ale Uniunii Europene ( 103 ). În acest sens, suntem de acord cu Tribunalul că, în principiu, aceleași interese ar putea justifica și refuzul instanțelor Uniunii de a admite anumite documente drept elemente de probă.

153.

În schimb, modul în care Tribunalul a examinat în continuare aspectul dacă și modalitățile în care puteau fi afectate aceste interese în prezenta cauză, în ipoteza în care anexele în litigiu ar fi fost păstrate în dosarul cauzei, nu este convingător. În cursul acestei examinări, Tribunalul nu a luat în calcul niciun interes „intrajudiciar” care ar fi fost susceptibil să furnizeze acestei instanțe motive pentru a respinge cererea Consiliului. Acesta este, așadar, contextul în care faptul că Tribunalul s‑a întemeiat în mod automată pe dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 l‑a determinat să săvârșească o eroare. Următoarele aspecte sunt deosebit de ilustrative în acest sens.

154.

În primul rând, nu s‑a luat în considerare posibila necesitate ca Tribunalul însuși să aibă acces la documentele în litigiu pentru ca acesta să își facă o opinie avizată asupra faptelor invocate ( 104 ), nici limitarea dreptului la apărare al recurentei (care include libertatea acesteia de a prezenta elemente de probă) care ar rezulta dintr‑o posibilă retragere din dosar a anexelor în litigiu. Această omisiune este încă și mai surprinzătoare având în vedere faptul că recurenta a susținut că unele dintre anexele în litigiu erau „decisive” pentru a dovedi unul dintre argumentele invocate de aceasta.

155.

În al doilea rând, pretinsul prejudiciu adus intereselor invocate de Consiliu decurge – în opinia Tribunalului – din simplul fapt că anexele în litigiu puteau fi păstrate la dosar și examinate de Tribunal. Acesta din urmă nu a solicitat Consiliului să explice în detaliu, cu atât mai puțin să demonstreze conform standardului impus modalitatea și gradul în care interesele invocate puteau fi afectate în mod concret.

156.

Chiar dacă s‑ar considera că simplele presupuneri ale Tribunalului ar putea fi considerate suficiente în ceea ce privește necesitatea de a evita eludarea normelor privind accesul la documente ( 105 ) și în ceea ce privește protecția consultanței juridice (quod non) ( 106 ), nu același lucru se poate spune despre protecția relațiilor internaționale ale Uniunii Europene. Astfel, Tribunalul pare să omită faptul că recurenta se află deja în posesia anexelor în litigiu și ar putea astfel să facă uz de acestea în orice altă jurisdicție, după cum dorește aceasta. În orice caz, deși trebuie să se ia în considerare existența unui risc ca anexele în litigiu să poată dezvălui obiectivul strategic al Uniunii Europene în negocierile viitoare cu Rusia, aducând astfel atingere capacității instituțiilor Uniunii de a încheia un acord satisfăcător, în ipoteza în care documentele în ar fi divulgate către public, aceasta nu înseamnă cu siguranță că un astfel de risc ar rezulta ca o consecință a prezentării acestora în cadrul procedurilor judiciare.

157.

În plus, declarația Tribunalului potrivit căreia divulgarea conținutului documentelor germane necenzurate în cadrul prezentei proceduri ar fi de natură să aducă o atingere protecției interesului public în ceea ce privește relațiile internaționale ale Uniunii Europene nu poate fi, nici ea, considerată a fi întemeiată ( 107 ). În primul rând, nici în ordonanța atacată, nici în observațiile intimaților și ale intervenientelor nu se prezintă nicio explicație clară cu privire la motivul pentru care inițierea arbitrajului în temeiul articolului 26 din Tratatul privind Carta energiei ( 108 ) de către recurentă (un investitor privat) împotriva Uniunii trebuie să privească relațiile internaționale în sens strict (și anume relațiile dintre Uniunea Europeană și state terțe, organizații internaționale sau entități asemănătoare). La prima vedere, acesta pare a fi un litigiu de natură privată.

158.

În plus, simplul fapt că judecătorul Uniunii ar putea examina documentele menționate nu „conferă [în mod automat] legitimitatea” acestor documente. Acest lucru s‑ar întâmpla doar dacă Tribunalul s‑ar întemeia pe aceste documente și ar admite conținutul acestora.

159.

În plus și foarte important, există ceva discutabil în mod intrinsec în considerarea dispozițiilor privind transparența din Regulamentul nr. 1049/2001 ca reprezentând o serie de norme care permit instituțiilor să refuze divulgarea de fiecare dată când există un document care ar putea fi utilizat în procedurile desfășurate împotriva Uniunii Europene. Unul dintre obiectivele acestui ansamblu de norme este acela de a permite o supraveghere publică a acțiunilor instituțiilor Uniunii. Acest lucru trebuie să fie cu atât mai mult valabil în ceea ce privește normele privind prezentarea elementelor de probă, norme care pot fi cu greu percepute ca favorizând o parte (publică) în detrimentul altei părți (private).

160.

În al treilea rând, pentru a evalua în mod concret dacă trebuie aplicată o excepție (retragerea din dosar a anexelor în litigiu) de la regulă (admisibilitatea elementelor de probă), Tribunalul a aplicat în esență dispozițiile Regulamentului nr. 1049/2001 și jurisprudența privind acest regulament. Raționamentul urmat de Tribunal cu privire la retragerea din dosar a recomandării este deosebit de semnificativ în ceea ce privește această abordare. Expunerea de motive se referă doar la divulgarea documentului către public, iar nu la retragerea acestuia din dosar. Întrucât refuzul de a divulga publicului documentul a fost considerat a fi justificat, a rezultat în mod inevitabil, potrivit Tribunalului, că și prezentarea acestui document în cadrul procedurii judiciare trebuia să fie interzisă ( 109 ). În aceeași ordine de idei, retragerea din dosar a documentelor germane necenzurate s‑a întemeiat exclusiv pe un pretins impact negativ pe care divulgarea acestor documente în cadrul procedurii l‑ar fi putut avea pentru protecția relațiilor internaționale ale Uniunii „în sensul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001” ( 110 ). Acest lucru, astfel cum s‑a explicat la punctul 139 de mai sus, nu poate fi justificat.

161.

În al patrulea rând, aceeași abordare problematică a fost adoptată în singurul caz în care, după ce a concluzionat că prezentarea anexelor în litigiu ar putea afecta efectiv interesele publice invocate de Consiliu, Tribunalul a urmărit să evalueze dacă există anumite motive care ar fi putut justifica totuși menținerea documentelor în dosar. La punctul 54 din ordonanța atacată, Tribunalul a solicitat în esență recurentei să prezinte dovada existenței unui „interes public superior” care să justifice menținerea primului document în litigiu în dosarul cauzei. În lipsa unui astfel de interes public superior, Tribunalul a concluzionat că dreptul recurentei de a prezenta elemente de probă nu necesita protecție, având în vedere că recurenta își urmărea doar propriul interes.

162.

Cu toate acestea, deși obligația dovedirii unui „interes public superior” este rezonabilă în cadrul unei evaluări referitoare la necesitatea de a divulga sau nu publicului un document de către o instituție, aceasta nu este justificată în cadrul procedurilor judiciare. Un reclamant persoană fizică își urmărește prin definiție propriul interes în inițierea procedurilor judiciare ( 111 ). Nu ar fi compatibilă cu principiul egalității în fața legii împrejurarea în care reclamanții care inițiază proceduri pentru cauze „nobile” ( 112 ) ar beneficia de drepturi și de garanții procedurale sporite față de reclamanții care inițiază proceduri pentru propriile interese.

163.

În orice caz, chiar dacă s‑ar urma raționamentul problematic al Tribunalului, nu ar fi dificil să se identifice unele interese publice superioare care ar fi mai bine deservite de o instanță care este în măsură să examineze toate documentele relevante. De exemplu, instanțele mai bine informate sunt mai eficiente în asigurarea bunei administrări a justiției (întrucât acestea sunt mai puțin susceptibile de a săvârși anumite erori judiciare), precum și în consolidarea statului de drept (prin eliminarea faptelor potențial nelegale din ordinea juridică a Uniunii). Considerăm că aceste interese sunt inerente în cadrul tuturor procedurilor judiciare, nu doar în cadrul celor inițiate de „buni samariteni” ( 113 ).

164.

În sfârșit, în ceea ce privește acest aspect, Tribunalul nu a ținut deloc seama nici de faptul că, cel puțin o parte dintre anexele în litigiu (documentele germane necenzurate) privesc o procedură legislativă care, potrivit jurisprudenței, necesită o transparență sporită și astfel un acces mai larg ( 114 ). La punctul 131 din ordonanța atacată, Tribunalul a recunoscut acest fapt, însă ulterior nu a reușit să aprecieze dacă, în cauza în discuție, acest aspect ar fi putut avea vreun impact.

165.

În al cincilea rând, aceeași abordare eronată adoptată de Tribunal poate fi găsită și în pasajele în care această instanță a apreciat elementele de probă prezentate de părți în scopul de a‑și dovedi argumentele invocate cu privire la admisibilitate. La punctul 53 din ordonanța atacată, Tribunalul a admis că o parte (Consiliul) a susținut în mod justificat argumentele pe care le‑a invocat cu privire la necesitatea de a retrage din dosar un document, prezentând propria sa decizie de respingere a cererii de acces la respectivul document.

166.

Nu încercăm desigur să sugerăm că decizia Consiliului nu ar avea nicio relevanță în acest context. Însă această decizie nu poate fi cu siguranță decisivă, astfel cum pare să fi considerat Tribunalul. Decizia menționată reflecta doar punctul de vedere al autorului său – aceeași parte care l‑a prezentat Tribunalului – cu privire la un aspect incident, însă, așa cum s‑a menționat, diferit: imposibilitatea de acces la document în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. Din nou, așa cum s‑a menționat la punctul 139 de mai sus, chiar și o decizie legitimă de nedivulgare a unui document în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 nu conduce în mod automat la inadmisibilitatea documentului respectiv ca element de probă prezentat în fața instanțelor Uniunii.

167.

În plus, în toate scopurile practice, susținerea abordării adoptate de Tribunal ar însemna acceptarea efectuării selecției elementelor de probă admisibile personal de către instituția responsabilă ( 115 ). Astfel, prin nedivulgarea unui document în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, o instituție ar fi în măsură să aleagă elementele de probă pe care orice parte care dorește să conteste actul acesteia în fața instanțelor Uniunii ar putea să le utilizeze. Acest lucru este foarte problematic din punctul de vedere al principiilor egalității armelor și controlului judiciar eficient.

168.

În plus, este adevărat că, în general, documentele interne ale instituțiilor care comportă consultanță juridică pot fi prezentate numai dacă prezentarea lor a fost autorizată de instituția în cauză sau dispusă de instanța respectivă a Uniunii ( 116 ). Cu toate acestea, este adevărat și faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, chiar și documentele confidențiale sau interne ale instituțiilor Uniunii pot, în anumite cazuri, să figureze în mod legitim în dosarul unei cauze, în pofida opoziției din partea instituției competente ( 117 ). Pot exista desigur împrejurări în care nelegalitatea unui anumit act al Uniunii poate fi dovedită doar pe baza unor documente interne sau confidențiale ( 118 ). Tribunalul pur și simplu a „ignorat” această din urmă jurisprudență și argumentele aferente invocate de recurentă.

169.

Eroarea în ceea ce privește obligația ca părțile să își dovedească argumentele este încă și mai frapantă în raport cu evaluarea efectuată cu privire la documentele germane necenzurate: documente care nu au fost autorizate de instituțiile Uniunii, ci (probabil) de guvernul german. Tribunalul a dat curs cererii Consiliului și a dispus retragerea acestora din dosar doar pe baza a două presupuneri. În primul rând, Tribunalul a presupus că aceste documente sunt confidențiale, fără ca măcar să solicite confirmarea guvernului german cu privire la acest aspect ( 119 ). În al doilea rând, Tribunalul a presupus că recurenta a obținut aceste documente în mod nelegal, pentru simplul motiv că aceasta nu a furnizat dovezi pentru a demonstra că acestea au fost obținute în mod legal, în pofida faptului că această parte a negat orice ilegalitate ( 120 ). În conformitate cu principiile generale privind sarcina probei, Consiliul ar fi fost însă obligat să își dovedească susținerile.

170.

În concluzie, și cel de al doilea motiv de recurs al recurentei este fondat. Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin aplicarea unui cadru analitic greșit atunci când a examinat admisibilitatea anexelor în litigiu.

171.

Tribunalul a aplicat în esență normele prevăzute în Regulamentul nr. 1049/2001 și logica urmată de acest regulament pentru a evalua admisibilitatea anexelor în litigiu. Departe de a se inspira doar, acolo unde era posibil, din aceste norme, Tribunalul a tratat pur și simplu prezentarea de către recurentă a anexelor în litigiu ca și cum ar fi fost vorba despre o cerere de acces la documente prezentată în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001. Ar rezulta că nu s‑a ținut cont de diferențele evidente existente între cele două cadre juridice. Nu a luat în considerare niciun fel de posibil interes „intrajudiciar” care ar fi putut sugera că aceste documente ar fi trebuit menținute în dosar. Prin faptul că a procedat astfel (sau, mai precis, mai degrabă prin faptul că a omis să procedeze astfel), Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea și în aplicarea principiilor care reglementează prezentarea elementelor de probă menționate mai sus, fără a ține cont de jurisprudența bine consacrată.

172.

Prin urmare, și ordonanța atacată trebuie să fie anulată în măsura în care Tribunalul a dispus retragerea din dosar a anexelor în litigiu și în care statua că nu mai era necesar să se ia în considerare pasajele din observații în care erau reproduse extrase din aceste documente (punctele 1 și 3 din dispozitiv).

173.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 25 de mai sus, ca urmare a unei măsuri de organizare a procedurii adoptate în temeiul articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție de judecătorul raportor și de avocatul general, recurenta a prezentat anexele în litigiu.

174.

După examinarea acestor documente, nu considerăm că acestea sunt relevante în scopul prezentei proceduri de recurs.

175.

Având în vedere argumentele invocate de recurentă atât în primă instanță, cât și în recurs, considerăm că, prin intermediul acestor documente, recurenta a urmărit în esență două obiective. În primul rând, recurenta a urmărit să „întărească” anumite argumente juridice formulate în cauza de față, evidențiind poziția adoptată în acest sens de anumite instituții ale Uniunii sau de guvernele statelor membre. În al doilea rând, recurenta a încercat să își dovedească afirmația potrivit căreia conducta pe care o deținea reprezenta principala țintă a măsurii atacate.

176.

Cu toate acestea, nu suntem convinși că anexele în litigiu nu oferă nicio asistență Curții în oricare dintre aceste privințe.

177.

În primul rând, în opinia noastră, situația de fapt prezentată în fața Curții este foarte clară și, în orice caz, nu poate fi supusă reexaminării în cadrul recursului. În ceea ce privește posibilele argumente juridice cuprinse în aceste anexe, se aplică principiul iura novit curia. Este de competența Curții să interpreteze dreptul. Nu mai trebuie subliniat că argumentele juridice invocate de recurentă, chiar și cele care ar fi putut fi preluate dintr‑un alt document ( 121 ) nu devin mai credibile pentru Curte prin simplul fapt că acestea au fost adoptate sau chiar divulgate anterior de o instituție a Uniunii sau de un stat membru. Întrebarea care se ridică este mai degrabă aceea dacă aceste argumente sunt convingătoare prin ele însele ( 122 ).

178.

În al doilea rând, în ceea ce privește intenția recurentei de a‑și dovedi argumentele potrivit cărora aceasta este „afectată individual” de măsura atacată, considerăm că Curtea deține în acest sens suficiente informații și elemente de probă în dosarul cauzei. După cum vom explica în secțiunea următoare, suntem de părere că măsura atacată o privește într‑adevăr atât în mod direct, cât și individual pe recurentă, și că informațiile necesare pentru a ajunge la această concluzie se regăsesc deja de fapt în dosarul cauzei sau în domeniul public.

179.

Pentru aceste motive, considerăm că nu este necesar ca Curtea să examineze aspectul dacă, odată ce cadrul juridic corespunzător este aplicat, anexele în litigiu trebuie sau nu să fie considerate admisibile. În scopul soluționării acestui recurs, aceste anexe sunt irelevante.

180.

Cu toate acestea, după cum s‑a explicat în secțiunile anterioare ale prezentelor concluzii, pentru a ajunge la concluzia pe care a formulat‑o referitoare la inadmisibilitatea anexelor în litigiu, Tribunalul a aplicat un criteriu juridic greșit. În plus, în ipoteza în care Curtea ar fi de acord cu analiza efectuată în prezentele concluzii, Tribunalul va fi obligat să se pronunțe din nou asupra cauzei.

181.

În astfel de condiții, considerăm că este adecvat să sugerăm Curții și necesitatea anulării punctelor 1 și 3 din dispozitivul ordonanței atacate. Acest lucru ar trebui să permită Tribunalului să efectueze, în cazul în care va apărea această necesitate, o evaluare nouă și adaptată cauzei în ceea ce privește admisibilitatea acestor anexe drept elemente de probă, ținând seama de aspectele invocate în fața sa, de data aceasta prin utilizarea criteriului juridic corect.

182.

Primul și al doilea motiv de recurs sunt întemeiate. Prin urmare, trebuie anulate punctele 1, 3 și 4 din dispozitivul ordonanței atacate. Întrucât celelalte părți ale dispozitivului ordonanței atacate reprezintă cereri incidentale față de cele menționate, considerăm că ordonanța atacată trebuie să fie anulată în totalitate.

183.

În conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea poate, după anularea unei decizii a Tribunalului, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia, fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

184.

În prezenta cauză, considerăm că starea de judecată a litigiului permite Curții să adopte o poziție finală cu privire la calitatea procesuală activă a recurentei (A). Starea de judecată a litigiului nu permite însă Curții să soluționeze fondul acțiunii (B).

185.

După ce am concluzionat în ceea ce privește existența cerinței afectării directe, pentru a adopta o decizie finală referitoare la calitatea procesuală a recurentei de a contesta măsura atacată, este necesar să se stabilească dacă recurenta este vizată și în mod individual de această măsură. Deși Tribunalul nu a examinat acest aspect, considerăm că – acest aspect fiind de natură juridică și, în plus, foarte simplu – Curtea poate efectua ea însăși această evaluare.

186.

Potrivit unei jurisprudențe constante, alți subiecți decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta îi vizează individual, în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, decât dacă această decizie îi afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care îi caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, îi individualizează într‑un mod analog celui în care este individualizat destinatarul unei astfel de decizii ( 123 ).

187.

Intimații nu sunt în principiu considerați a fi vizați în mod individual prin măsuri care se aplică unor situații determinate în mod obiectiv și produc efecte juridice cu privire la categoriile de persoane privite în mod general și abstract ( 124 ). În plus, simpla posibilitate de a determina, cu mai mare sau mai mică precizie, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică o măsură nu presupune în niciun caz că aceste subiecte trebuie considerate ca fiind vizate în mod individual de această măsură, atât timp cât această aplicare se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite în actul în cauză ( 125 ).

188.

Cu toate acestea, Curtea a precizat de asemenea în mod clar că împrejurarea că o măsură contestată are, prin natura și prin domeniul său de aplicare, un caracter general sau o natură legislativă prin faptul că se aplică tuturor operatorilor economici interesați nu exclude totuși posibilitatea de a‑i viza individual pe unii dintre aceștia ( 126 ).

189.

Acesta este cazul atunci când reclamantul este în măsură să stabilească „existența unei situații care o caracterizează, în ceea ce privește dispoziția contestată, în raport cu orice alt operator economic” ( 127 ). Acest lucru nu înseamnă însă că un reclamant trebuie să fie singura persoană afectată în mod concret de măsura atacată pentru a fi considerat afectat în mod individual. Astfel, Curtea a statuat faptul că, atunci când o măsură „afectează un grup de persoane care erau identificate sau identificabile la momentul la care a fost adoptat acest act și în funcție de criterii specifice membrilor grupului, acest act poate privi individual respectivele persoane în măsura în care fac parte dintr‑un cerc restrâns de operatori economici” ( 128 ). Cu alte cuvinte, Curtea a acceptat în mod constant existența afectării individuale, atunci când instituțiile Uniunii erau în poziția de a cunoaște, la momentul adoptării de către acestea a măsurii atacate, care erau întreprinderile, ale căror număr și identitate se puteau în mod clar distinge, care ar fi afectate în mod concret de măsură ( 129 ).

190.

În acest sens, Curtea a acordat o importanță deosebită împrejurării potrivit căreia categoria de persoane căreia îi aparține un reclamant este compusă dintr‑un număr fix de persoane care nu poate fi extins după adoptarea măsurii atacate ( 130 ). Aceasta s‑a constatat a fi situația în special atunci când măsura atacată modifica drepturile dobândite de către reclamant anterior adoptării măsurii ( 131 ). În plus, Curtea a constatat că există o afectare individuală atunci când actul atacat viza „un număr determinat de operatori economici, identificați ca urmare a unui comportament individual” pe care aceștia l‑au avut sau au fost obligați să îl aibă ( 132 ).

191.

Cu toate acestea, și alte împrejurări ar putea fi relevante conform „criteriului aplicat în Hotărârea Plaumann”. Acest criteriu este cu siguranță strict, însă și, cel puțin la o primă vedere, relativ deschis și flexibil. De exemplu, pentru a stabili dacă reclamanții au fost suficient de afectați în mod individual de o măsură atacată, Curtea a luat în considerare – de sine stătător sau împreună cu alte elemente – aspectul dacă (i) reclamanții au participat la procedura care a condus la adoptarea măsurii ( 133 ), dacă (ii) poziția acestora pe piață a fost „afectată în mod substanțial” de o măsură vizată ( 134 ) și/sau dacă (iii) autorul măsurii atacate a fost obligat să ia în considerare situația specifică a reclamanților ( 135 ).

192.

În acest context, recurenta a dovedit că aceasta este vizată în mod individual de măsura atacată?

193.

Suntem de părere că răspunsul este afirmativ.

194.

În primul rând, recurenta aparține unui grup de persoane care era restrâns și identificabil la momentul adoptării măsurii atacate. În realitate, doar două conducte urmau să fie în teorie afectate în mod direct de extinderea domeniului de aplicare al Directivei privind gazele naturale: Nord Stream 2 și Trans‑Adriatic. Cu toate acestea, întrucât pentru cea din urmă fusese deja obținută o extensie, este mai adecvat să considerăm recurenta ca fiind unica societate care aparține acestui grup (pur teoretic) de persoane vizate de măsura atacată ( 136 ).

195.

În al doilea rând, în lumina situației sale de fapt, recurenta se afla în multe privințe într‑o poziție singulară în raport cu măsura atacată. La momentul adoptării acestei măsuri și al intrării sale în vigoare, construcția conductei deținute de aceasta nu numai că începuse, dar și ajunsese într‑un stadiu foarte avansat. În același timp însă, această conductă nu putea fi finalizată înainte de termenul stabilit la articolul 49a din Directiva privind gazele naturale. Prin urmare, noul regim s‑ar aplica imediat recurentei, care s‑a regăsit prinsă între două regimuri juridice: nici derogarea și nici scutirea prevăzute în Directiva privind gazele naturale nu erau aplicabile.

196.

Nu se poate contesta faptul că doar recurenta se afla în această poziție la momentul adoptării măsurii. Nicio altă societate nu se va mai afla vreodată în această poziție în viitor. Orice altă conductă (construită în trecut sau care urmează să fie construită în viitor) ar putea beneficia în principiu fie de derogare, fie de scutire.

197.

În al treilea rând, nu numai că instituțiile Uniunii erau conștiente de faptul că, în virtutea măsurii atacate, recurenta urma să fie obligată să respecte regimul juridic nou instituit, ci au și acționat cu intenția precisă de a obliga recurenta să respecte noul regim ( 137 ). În plus, observăm că recurenta a furnizat în primă instanță mai multe documente, altele decât cele excluse de Tribunal, care sugerează că extinderea normelor Uniunii în sectorul gazelor naturale la activitățile recurentei era de fapt unul dintre principalele motive, dacă nu principalul motiv, care au determinat instituțiile Uniunii să adopte măsura atacată ( 138 ).

198.

Am dori să adăugăm, în treacăt, faptul că toate aceste aspecte par a fi informații de notorietate. O analiză sumară a presei și a articolelor științifice referitoare la adoptarea măsurii atacate pare să confirme argumentul invocat de recurentă cu privire la acest aspect. În acest sens, nu este nevoie să subliniem că, pentru a stabili faptele relevante, Curtea se poate prevala și de informații care sunt de notorietate ( 139 ). Justiția este adesea descrisă ca fiind oarbă. Cu toate acestea, cel puțin din câte ne aducem aminte, această alegorie nu trebuie interpretată în sensul că Justiția nu este capabilă să vadă ceva ce este absolut evident pentru toată lumea.

199.

În al patrulea rând, având în vedere stadiul avansat al construcției proiectului și investiția deja făcută de recurentă la momentul adoptării măsurii atacate, este evident că adoptarea acesteia are ca efect obligația recurentei de a introduce schimbări profunde în structura sa corporativă și financiară, precum și în modelul său de activitate economică – toate acestea într‑un interval de timp relativ scurt, având în vedere că măsura atacată trebuia transpusă în aproximativ zece luni de la adoptarea sa ( 140 ). Prin urmare, este foarte clar că măsura atacată nu are doar capacitatea, ci a și fost destinată să afecteze în mod semnificativ poziția pe piață a recurentei. Aceasta din urmă a susținut de asemenea, fără a fi contrazisă de nici de intimați, nici de interveniente, că măsura atacată va necesita modificarea diferitor acorduri pe care aceasta le‑a încheiat anterior, afectând astfel o poziție juridică deja stabilită ( 141 ).

200.

Pe baza tuturor considerațiilor prezentate mai sus, este greu să se prevadă situația în care, în pofida faptului că măsura atacată este de aplicabilitate generală, ar putea fi identificată o legătură mai clară și mai specifică între situația recurentei și măsura atacată. Ca urmare a unor caracteristici specifice recurentei și a împrejurărilor speciale legate de adoptarea măsurii atacate, poziția recurentei în raport cu această măsură se poate distinge de poziția oricărei alte întreprinderi care este sau care va fi obligată să respecte normele Directivei privind gazele naturale în temeiul măsurii atacate.

201.

În lumina celor de mai sus, concluzionăm că, având în vedere că este vizată atât în mod direct, cât și individual, recurenta are calitatea procesuală activă de a contesta măsura atacată în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE.

202.

În cererea introductivă formulată la Tribunal, recurenta a invocat șase motive de drept împotriva măsurii atacate.

203.

Pentru a examina aceste motive, ar fi necesară o evaluare detaliată, în drept și în fapt, a argumentelor invocate de toate părțile în litigiu, în lumina elementelor de probă prezentate de acestea.

204.

În lipsa unei astfel de evaluări în cadrul ordonanței atacate, stadiul procedurii nu permite Curții de Justiție să soluționeze în mod definitiv prezentul litigiu.

205.

Prin urmare, cauza trebuie trimisă Tribunalului spre rejudecare, iar cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

206.

Propunem Curții de Justiție: