1.

Prin recursul formulat, NRW. Bank solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 iunie 2019, NRW. Bank/SRB (T‑466/16, nepublicată, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2019:445), prin care acesta i‑a respins ca inadmisibilă acțiunea având ca obiect anularea, pe de o parte, a deciziei Comitetului unic de rezoluție (SRB) din sesiunea sa executivă din 15 aprilie 2016 privind contribuțiile ex ante pentru anul 2016 la Fondul unic de rezoluție (FUR) (SRB/ES/SRF/2016/06) (denumită în continuare „prima decizie în litigiu”) și, pe de altă parte, a deciziei SRB din sesiunea sa executivă din 20 mai 2016 privind ajustarea contribuțiilor ex ante pentru anul 2016 la FUR și de completare a primei decizii în litigiu (SRB/ES/SRF/2016/13) (denumită în continuare „a doua decizie în litigiu”), în măsura în care acestea o privesc (denumite în continuare împreună „deciziile în litigiu”).

2.

Miza juridică aflată în centrul prezentei cauze privește calificarea juridică a deciziilor în litigiu și raportul dintre aceste două decizii. În esență, Tribunalul a considerat că a doua decizie în litigiu avea un caracter parțial confirmativ și nu afecta problema de fond pe care o ridica recurenta prin intermediul acțiunii introduse în fața sa, și anume aceea dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare.

3.

Prin recursul formulat, recurenta susține în special că a doua decizie în litigiu a înlocuit prima decizie în litigiu și, cu titlu subsidiar, că modificarea primei decizii în litigiu, adusă prin a doua decizie în litigiu, dă naștere unui nou termen de introducere a acțiunii nu numai în ceea ce privește a doua decizie în litigiu, ci și în ceea ce privește problema de fond ridicată prin intermediul acțiunii.

4.

Trebuie să mai precizăm că utilizarea, în prezentele concluzii, a terminologiei folosite de Tribunal potrivit căreia nu este vorba despre două acte care formează un tot, în forma stabilită prin actul ulterior, ci despre două decizii, nu aduce nicidecum atingere poziției noastre cu privire la temeinicia recursului formulat de recurentă. Utilizăm această terminologie pentru a facilita lectura concluziilor și pentru a putea face trimitere la raționamentul Tribunalului, astfel cum a fost expus în hotărârea atacată.

5.

Articolul 54 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 806/2014 ( 2 ) prevede:

„În cadrul sesiunii sale executive, comitetul:

6.

Articolul 67 alineatul (4) din acest regulament prevede:

„Contribuțiile menționate la articolele 69, 70 și 71 se percep de la entitățile menționate la articolul 2 de către autoritățile naționale de rezoluție și se transferă către [FUR] în conformitate cu acordul.”

7.

Articolul 70 din Regulamentul nr. 806/2014, intitulat „Contribuții ex ante”, prevede la alineatul (2):

„Comitetul calculează în fiecare an, după consultarea [Băncii Centrale Europene (BCE)] sau a autorității naționale competente și în strânsă cooperare cu autoritățile naționale de rezoluție, contribuțiile individuale, pentru a se asigura că contribuțiile datorate de toate instituțiile autorizate de pe teritoriul tuturor statelor membre participante nu depășesc 12,5 % din nivelul‑țintă.

În fiecare an, calculul contribuțiilor pentru instituțiile individuale se bazează pe:

Raportul dintre contribuția forfetară și contribuțiile ajustate la risc ține seama de o distribuție echilibrată a contribuțiilor între diferitele tipuri de bănci.

În orice situație, cuantumul agregat al contribuțiilor individuale ale tuturor instituțiilor autorizate pe teritoriul tuturor statelor membre participante, calculate conform literelor (a) și (b), nu depășește anual un procent de 12,5 % din nivelul‑țintă.”

8.

Articolul 4 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/81 ( 4 ) prevede:

„Pentru fiecare perioadă de contribuție, după consultarea BCE sau a autorităților naționale competente și în strânsă cooperare cu autoritățile naționale de rezoluție, comitetul calculează contribuția anuală datorată de fiecare instituție pe baza nivelului‑țintă anual al [FUR]. Nivelul‑țintă anual se stabilește prin raportare la nivelul‑țintă al [FUR] menționat la articolul 69 alineatul (1) și la articolul 70 din Regulamentul [nr. 806/2014] și în conformitate cu metodologia prevăzută în Regulamentul delegat (UE) 2015/63[ ( 5 )].”

9.

Articolul 5 din acest regulament de punere în aplicare prevede:

„(1)   Comitetul comunică autorităților naționale de rezoluție relevante deciziile sale referitoare la calculul contribuțiilor anuale ale instituțiilor autorizate pe teritoriile lor respective.

(2)   După primirea comunicării prevăzute la alineatul (1), fiecare autoritate națională de rezoluție notifică fiecărei instituții autorizate în statul său membru decizia comitetului referitoare la calculul contribuției anuale datorate de respectiva instituție.”

10.

Articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63 prevede:

„Contribuțiile menționate la articolul 103 alineatul (2) din Directiva [2014/59] se calculează prin excluderea următoarelor datorii:

[…]

[…]”

11.

NRW. Bank este banca de dezvoltare a Land Nordrhein‑Westfalen (landul Rinul de Nord‑Westphalia, Germania).

12.

Recurenta exercită în esență trei tipuri de activități, și anume activități de dezvoltare, care corespund unei proporții de aproape două treimi din activele sale, activități auxiliare de dezvoltare, care reprezintă aproximativ o treime din activele sale, și alte activități, care corespund restului activelor sale.

13.

În anul 2015, înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 806/2014 și în temeiul Directivei 2014/59, astfel cum este pusă în aplicare prin Regulamentul delegat 2015/63, autoritatea germană de reglementare, Bundesanstalt für Finanzmarktstabilisierung (Autoritatea Federală pentru Stabilizarea Piețelor Financiare, Germania, denumită în continuare „FMSA”), a stabilit contribuția ex ante a recurentei pentru anul 2015, considerând că trebuia să se excludă din calculul acestei contribuții atât activitățile sale de dezvoltare, cât și activitățile sale auxiliare de dezvoltare.

14.

În anul 2016, în formularul intitulat „Contribuții ex ante la [FUR] – Formular de declarație pentru perioada de contribuție 2016”, întocmit de SRB și transmis de FMSA recurentei, aceasta din urmă a declarat că trebuia exclusă din calculul contribuției sale ex ante pentru anul 2016, în sensul articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul delegat 2015/63, suma tuturor angajamentelor sale legate de activitățile sale de dezvoltare și de activitățile sale auxiliare de dezvoltare.

15.

Însă, după depunerea acestui formular astfel completat, recurenta a fost informată că, potrivit SRB, activitățile auxiliare de dezvoltare nu trebuiau excluse din calcul. Prin urmare, ea a depus un formular de declarație corectat, declarând că trebuia exclusă numai valoarea totală a angajamentelor legate de activitățile sale de dezvoltare.

16.

Prin prima decizie în litigiu, SRB a decis, în sesiunea sa executivă, în temeiul articolului 54 alineatul (1) litera (b) și al articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 806/2014, cuantumul contribuției ex ante a fiecăreia dintre entitățile menționate la articolul 2 din acest regulament, printre care și recurenta, pentru anul 2016.

17.

Prin avizul de percepere din 22 aprilie 2016, primit de recurentă la 25 aprilie 2016, FMSA a informat‑o pe aceasta din urmă că SRB stabilise contribuția sa ex ante la FUR pentru anul 2016 și i‑a indicat cuantumul care trebuia plătit (denumit în continuare „primul aviz de percepere”).

18.

Prin a doua decizie în litigiu, SRB a majorat contribuția recurentei. Tribunalul nu a expus motivul care a condus la adoptarea acestei decizii și la majorarea acestei contribuții. Totuși, din cuprinsul punctelor 70 și 71 din hotărârea atacată reiese că, în opinia Tribunalului, acest motiv era distinct de problema de fond la care se referea acțiunea, și anume aceea dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile sale legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare. În cursul procedurii în fața Curții, SRB a arătat că a doua decizie în litigiu ar fi rectificat numai o greșeală de tipar accidentală în mecanica formulei de calcul, care privea un indicator incorect al participării la un sistem instituțional de protecție: în locul semnului „–” prevăzut în etapa 4 din anexa I la Regulamentul delegat 2015/63 privind indicatorul de risc „Participarea la un sistem instituțional de protecție (SIP)” (denumit în continuare „indicatorul SIP”), a fost atribuit semnul „+”, fără a implica aprecierea unor fapte noi și nici o nouă evaluare juridică.

19.

Prin avizul de percepere din 10 iunie 2016, primit de recurentă la 13 iunie 2016, FMSA a somat‑o pe aceasta din urmă să achite cuantumul majorării care rezultă din a doua decizie în litigiu (denumit în continuare „al doilea aviz de percepere”).

20.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 23 august 2016, recurenta a introdus acțiunea. SRB a depus memoriul în apărare la 2 noiembrie 2016.

21.

Prin Deciziile din 10 și 11 ianuarie 2017, președintele Camerei a opta a Tribunalului a admis cererile de intervenție formulate de Comisia Europeană și de Consiliul Uniunii Europene.

22.

În cursul procedurii în fața Tribunalului, au fost adoptate mai multe măsuri de organizare a procedurii pentru a obține din partea SRB copia integrală a originalului deciziilor în litigiu.

23.

Prin hotărârea atacată din 26 iunie 2019, Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a se pronunța cu privire la motivele invocate de recurentă.

24.

În acest scop, Tribunalul a apreciat, cu titlu introductiv, că concluzia recurentei prin care aceasta solicita anularea „deciziei [SRB] de stabilire a contribuției [sale] anuale la [FUR] pentru exercițiul financiar cuprins între 1 ianuarie 2016 și 31 decembrie 2016” însemna că acțiunea viza, așadar, atât prima, cât și a doua decizie în litigiu. El a arătat, în această privință, că recurenta precizase că, în opinia sa, era vorba despre o „decizie globală a SRB” și că, în această măsură, ea contesta „decizia SRB în forma conferită de a doua decizie a acestuia”, și anume „decizia definitivă a SRB, în versiunea sa finală”.

25.

În ceea ce privește prima decizie în litigiu, Tribunalul a constatat, mai întâi, că autoritățile naționale de rezoluție erau destinatarele deciziilor SRB în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și că deciziile în litigiu nu fuseseră nici publicate, nici notificate recurentei, care nu era destinatara acestora.

26.

În continuare, Tribunalul a amintit că, în lipsa publicării sau a notificării, termenul de introducere a acțiunii curge numai din momentul în care persoana interesată a cunoscut exact conținutul și motivele actului în cauză, cu condiția să solicite textul integral al acestui act într‑un termen rezonabil, și că, sub această rezervă, termenul de introducere a acțiunii curge numai din momentul în care terțul respectiv a cunoscut exact conținutul și motivele actului în cauză, astfel încât să își poată exercita în mod util dreptul la acțiune.

27.

În sfârșit, Tribunalul a constatat că recurenta a luat cunoștință de existența primei decizii în litigiu prin primirea primului aviz de percepere, la 25 aprilie 2016, pe care l‑a prezentat în cererea de consultare a dosarului său adresată FMSA la 22 august 2016, și anume după aproape patru luni de la data la care a primit acest prim aviz de percepere. Tribunalul a adăugat că nimic nu putea sugera, având în vedere modul în care FMSA a pus în aplicare deciziile în litigiu, că a doua decizie în litigiu a înlocuit prima decizie în litigiu. El a apreciat printre altele că, presupunând, pe de o parte, că, de la primirea scrisorii din 23 mai 2016, prin care FMSA a anunțat Bundesverband Öffentlicher Banken Deutschlands e.V. (Asociația Federală a Băncilor Publice Germane, Germania) cu privire la adoptarea unui nou aviz de percepere, recurenta putea prezuma că obiectivul acestei scrisori era de a abroga primul aviz de percepere și de a‑l înlocui cu un nou aviz și că, pe de altă parte, trebuia, așadar, să se aștepte adoptarea acestuia din urmă, ea ar fi trebuit să înțeleagă că această prezumție nu era corectă cel târziu la 13 iunie 2016, data primirii celui de al doilea aviz de percepere. Or, recurenta ar fi lăsat să treacă două luni suplimentare înainte de a solicita comunicarea primei decizii în litigiu. Tribunalul a considerat de asemenea că a doua decizie în litigiu nu a abrogat prima decizie în litigiu, ci doar a efectuat o ajustare a cuantumurilor contribuției stabilite prin prima decizie în litigiu. Întrucât recurenta nu a solicitat ca această decizie să îi fie comunicată și întrucât nici nu a invocat, nici nu a dovedit existența unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră care să permită derogarea de la termenul de introducere a acțiunii, Tribunalul a concluzionat că acțiunea, introdusă la 23 august 2016, era tardivă în ceea ce privea prima decizie în litigiu.

28.

În ceea ce privește a doua decizie în litigiu, Tribunalul a arătat, mai întâi, că părțile nu contestau că acțiunea a fost introdusă în termenul prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE. Acesta a indicat, în continuare, că recurenta a reproșat SRB în esență că a încălcat anumite dispoziții din reglementarea aplicabilă, în măsura în care nu a exclus din calculul contribuției sale ex ante la FUR pentru anul 2016 datoriile sale legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare. În plus, Tribunalul a subliniat că a doua decizie în litigiu nu conținea niciun element nou cu privire la acest aspect, că SRB nu a reexaminat nicidecum aprecierea, efectuată deja în cadrul adoptării primei decizii în litigiu, cu privire la problema dacă trebuia sau nu să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare și că recurenta nu a introdus la SRB sau la FMSA o cerere având ca obiect reexaminarea problemei menționate, care să se întemeieze pe fapte noi și esențiale. În această privință, Tribunalul a adăugat că recurenta, informată prin al doilea aviz de percepere cu privire la motivele ajustării realizate prin a doua decizie în litigiu, nu a invocat niciun motiv sau argument împotriva acestei decizii. Tribunalul a dedus de aici că acțiunea formulată împotriva celei de a doua decizii în litigiu era inadmisibilă pentru motivul că, având în vedere obiectul litigiului, această decizie era pur confirmativă în raport cu prima decizie în litigiu și că recurenta nu a invocat niciun motiv sau argument împotriva celei de a doua decizii în litigiu.

29.

Recurenta solicită Curții anularea hotărârii atacate și a deciziei SRB referitoare la contribuția anuală a recurentei la fondul de restructurare pentru anul de contribuție 2016 și obligarea SRB la plata cheltuielilor de judecată. Cu titlu subsidiar, în ceea ce privește concluzia sa referitoare la anulare, aceasta solicită Curții anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

30.

SRB solicită Curții respingerea recursului ca fiind în parte inadmisibil și, în orice caz, nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. În ipoteza în care Curtea ar considera recursul ca fiind fondat, SRB solicită Curții trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului în vederea pronunțării unei hotărâri finale și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată aferente recursului.

31.

Consiliul, intervenient în susținerea SRB, solicită Curții, în ipoteza în care ar anula hotărârea atacată, să constate că niciun element nu permite repunerea în discuție a legalității sau a validității Regulamentului de punere în aplicare 2015/81.

32.

Comisia, intervenientă în susținerea SRB, solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

33.

În temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, Curtea a decis să soluționeze cauza fără să organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

34.

În cadrul recursului său, recurenta formulează două motive. În acest context, trebuie să observăm că Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă fără a se pronunța cu privire la temeinicia acesteia. Prin urmare, aceste două motive de recurs nu privesc problema de fond pe care recurenta o viza prin motivele acțiunii sale, și anume aceea dacă, la momentul adoptării deciziilor în litigiu, trebuia sau nu să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare.

35.

Consiliul și Comisia nu formulează nicio observație cu privire la cele două motive invocate de recurentă în cadrul recursului său și se limitează la a prezenta observații cu privire la argumentele acesteia referitoare la nevaliditatea, la interpretarea și la aplicarea reglementării relevante.

36.

Astfel, în acțiunea sa în fața Tribunalului, recurenta a susținut că reglementarea relevantă a fost încălcată în măsura în care activitățile auxiliare de dezvoltare nu au fost privilegiate și că, în consecință, contribuția ex ante a fost stabilită la un nivel excesiv. Acest exces ar fi rezultat dintr‑o interpretare eronată a Regulamentului delegat 2015/63 sau – ceea ce este mai relevant în ceea ce privește observațiile Consiliului și ale Comisiei – din faptul că acest regulament în sine ar fi fost adoptat în mod nelegal, în contradicție cu actele de rang superior.

37.

În etapa procedurii în fața Curții, după expunerea sumară a motivelor, recurenta arată, la punctul 101 din recursul său, că face trimitere pe deplin la observațiile sale prezentate în fața Tribunalului, în special la cele potrivit cărora activitățile sale auxiliare de dezvoltare trebuie să fie privilegiate în cadrul calculului contribuției.

38.

Dacă recurenta ar fi dorit să invoce alte motive îndreptate împotriva hotărârii atacate, ea nu ar putea face acest lucru printr‑o simplă trimitere la acțiunea sa introdusă în fața Tribunalului. După cum observă Comisia, astfel de motive ar trebui respinse ca nefiind suficient de detaliate și, prin urmare, ca vădit inadmisibile ( 7 ).

39.

În consecință, în opinia noastră, trimiterea formulată la punctul 101 din recurs trebuie înțeleasă în sensul că recurenta face trimitere la observațiile sale pentru cazul în care Curtea ar anula hotărârea atacată și s‑ar pronunța ea însăși în mod definitiv cu privire la litigiu.

40.

Prin urmare, în opinia noastră, trebuie să se examineze motivele formulate în mod expres de recurentă în susținerea recursului său, fără a se intra în dezbaterea cu privire la observațiile pe fond, la care face trimitere punctul 101 din acest recurs. Astfel, în hotărârea atacată, Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la fondul motivelor invocate de recurentă, ci numai cu privire la admisibilitatea acțiunii. În aceste împrejurări, a considera că, în urma unei eventuale anulări a hotărârii atacate, Curtea s‑ar putea pronunța în mod definitiv cu privire la fondul cauzei, ar conduce la situația în care fondul nu ar fi soluționat decât de o instanță jurisdicțională a Uniunii.

41.

Prin intermediul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 263 al șaselea paragraf TFUE și a articolului 60 din Regulamentul de procedură, recurenta arată că Tribunalul a considerat în mod eronat că acțiunea era tardivă în ceea ce privește prima decizie în litigiu. Acest motiv cuprinde patru aspecte.

42.

Prin intermediul primului aspect, recurenta susține în esență că a doua decizie în litigiu a înlocuit prima decizie în litigiu și că, în consecință, termenul de introducere a acțiunii a fost respectat. În cadrul acestui aspect, recurenta afirmă, în primul rând, că aprecierea Tribunalului referitoare la raportul dintre deciziile în litigiu este incoerentă și contradictorie și, în al doilea rând, că a doua decizie în litigiu constituie o nouă decizie și, prin urmare, nu are caracter confirmativ.

43.

Potrivit recurentei, aprecierea Tribunalului referitoare la raportul dintre deciziile în litigiu este incoerentă și contradictorie. Pe de o parte, Tribunalul ar fi indicat, la punctul 65 din hotărârea atacată, că a doua decizie în litigiu nu a efectuat decât o „ajustare” a cuantumurilor contribuției stabilite în prima decizie în litigiu. Pe de altă parte, la punctul 75 din această hotărâre, Tribunalul ar fi constatat că, având în vedere obiectul litigiului, a doua decizie în litigiu era pur „confirmativă” în raport cu precedenta. Or, Tribunalul a considerat, la punctul 63 din hotărârea atacată, în ceea ce privește cele două avize de percepere, al căror conținut ar corespunde celui al deciziilor în litigiu, că al doilea aviz constituia o „modificare” a primului.

44.

Trebuie să se constate că aprecierea Tribunalului, care figurează la punctele 65 și 75 din hotărârea atacată, referitoare la raportul dintre deciziile în litigiu, nu este în sine nici incoerentă, nici contradictorie.

45.

Astfel, pe de o parte, la punctul 71 din hotărârea atacată, fără a nega faptul că stabilirea ajustării contribuției recurentei, astfel cum a fost aprobată prin a doua decizie în litigiu, a necesitat un nou calcul al acestei contribuții, Tribunalul a dedus din jurisprudența referitoare la actele de confirmare că a doua decizie în litigiu nu putea face obiectul unei acțiuni în ceea ce privește aprecierea, „realizată deja de SRB în cadrul adoptării primei decizii în litigiu, cu privire la problema, singura în discuție în prezenta acțiune, dacă trebuia sau nu trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile sale legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare”, întrucât această apreciere constituia, potrivit punctului 75 din hotărârea atacată, „obiectul litigiului”.

46.

Pe de altă parte, Tribunalul pare să fi considerat, la punctul 74 din hotărârea atacată, că a doua decizie în litigiu putea face obiectul unei acțiuni în ceea ce privea ajustarea realizată prin această decizie. Or, recurenta nu a invocat niciun motiv întemeiat pe această ajustare, care nu intră, așadar, în obiectul litigiului.

47.

Din fragmentele citate reiese că, potrivit raționamentului Tribunalului, a doua decizie în litigiu are un caracter parțial confirmativ în ceea ce privește obiectul litigiului, care privește aspectul dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile sale legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare. Prin urmare, admisibilitatea acțiunii introduse de recurentă trebuie să fie examinată în lumina obiectului litigiului.

48.

În aceste împrejurări, fără a prejudeca temeinicia raționamentului care stă la baza hotărârii atacate, trebuie să se respingă argumentul recurentei și să se examineze celelalte argumente ale primului aspect al primului motiv.

49.

Făcând trimitere la jurisprudența Tribunalului, citată de asemenea în hotărârea atacată, recurenta arată că „o decizie este pur confirmativă în raport cu o decizie anterioară dacă nu conține niciun element nou în raport cu un act anterior și nu a fost precedată de o reexaminare a situației destinatarului său”. Prin urmare, în lumina celor două criterii pe care trebuie să le îndeplinească un act pentru a fi calificat ca fiind „de confirmare”, a doua decizie în litigiu nu ar fi confirmativă în raport cu prima decizie în litigiu.

50.

În acest context, recurenta arată, în primul rând, că contribuțiile anuale stabilite pentru ea sunt diferite în deciziile în litigiu și că, prin urmare, a doua decizie în litigiu nu poate fi considerată ca fiind pur confirmativă. Situația sa juridică ar fi fost modificată și, mai precis, degradată prin a doua decizie în litigiu. În plus, această decizie ar fi întemeiată pe elemente noi, și anume pe aprecierea modificată a unui indicator SIP, și, prin urmare, nu ar constitui rectificarea unei simple erori de calcul.

51.

În al doilea rând, recurenta arată, mai întâi, că jurisprudența citată de Tribunal, referitoare la actele pur confirmative, nu susține hotărârea atacată. Tribunalul ar fi aplicat în mod eronat criteriile pe care trebuie să le îndeplinească un act pentru a fi calificat ca fiind „de confirmare”. Trebuie să se constate că acest argument constă în esență într‑o reproducere a considerațiilor formulate de recurentă și care figurează la punctul 50 din prezentele concluzii.

52.

În continuare, recurenta arată că jurisprudența citată de Tribunal privește situații în care acțiunea viza o scrisoare de confirmare a administrației, comunicată ca răspuns la o cerere individuală referitoare la motivele unei decizii care a fost adoptată. Or, în speță, actul atacat nu este o „scrisoare de confirmare” a SRB, ci calculul final efectuat de SRB, care figurează numai în a doua decizie în litigiu. Astfel, din proprie inițiativă SRB ar fi efectuat un nou calcul al contribuției, întemeindu‑se pe o analiză modificată a cel puțin unui indicator parțial din procedura de calcul.

53.

Întâmpinăm dificultăți în a înțelege argumentul invocat de recurentă în considerațiile sale suplimentare cu privire la jurisprudența citată de Tribunal. Astfel, recurenta pare să considere, pe de o parte, că jurisprudența respectivă nu este relevantă și, pe de altă parte, că examinarea mai aprofundată a acesteia confirmă poziția sa cu privire la calificarea juridică a celei de a doua decizii în litigiu. Presupunem că aceste considerații suplimentare trebuie înțelese în sensul că, potrivit recurentei, a doua decizie în litigiu nu poate fi considerată un act de confirmare, din moment ce nu a fost adoptată ca răspuns la o cerere de reexaminare.

54.

În al treilea rând, recurenta afirmă că ar fi fost inutil să se indice, în al doilea aviz de percepere, căile de atac dacă a doua decizie în litigiu ar fi fost pur confirmativă și că, în consecință, faptul că FMSA a dat această indicație confirmă că decizia menționată constituie o nouă decizie.

55.

În al patrulea rând, recurenta arată că menționarea, în titlul celei de a doua decizii în litigiu și al celui de al doilea aviz de percepere, a caracterului lor de modificare („supplementing”) este lipsită de relevanță și că este importantă numai substanța acestor acte.

56.

SRB susține că argumentul recurentei întemeiat pe faptul că a doua decizie în litigiu nu ar fi un act de confirmare este inadmisibil, întrucât aceasta contestă în esență aprecierea faptelor de către Tribunal.

57.

Însă problema dacă o decizie în litigiu este pur confirmativă în raport cu o decizie anterioară poate, fiind o chestiune de drept, să fie supusă controlului Curții în cadrul recursului ( 8 ). A fortiori, același lucru este în mod necesar valabil în ceea ce privește problema dacă, astfel cum afirmă recurenta în recurs, o decizie a înlocuit decizia precedentă. Prin urmare, este necesar să se examineze argumentele invocate de recurentă în susținerea primului aspect al primului motiv de recurs.

58.

Trebuie, mai întâi, să se examineze argumentul recurentei prin care aceasta arată că o calificare juridică drept act „de confirmare” nu poate depinde de titlul acestuia, ci ar trebui să se întemeieze pe substanța sa. Astfel, recurenta pare să reproșeze Tribunalului că s‑a întemeiat în mod eronat pe titlul celei de a doua decizii în litigiu și al celui de al doilea aviz de percepere („supplementing”) în locul substanței lor pentru a califica această decizie.

59.

Această argumentație se bazează pe o lectură selectivă și, prin urmare, eronată a hotărârii atacate.

60.

Desigur, dintr‑o jurisprudență consacrată referitoare la admisibilitatea acțiunilor în anulare reiese că trebuie examinată substanța însăși a actelor atacate, precum și intenția autorilor lor pentru a califica aceste acte ( 9 ).

61.

Trebuie să se constate de asemenea că formularea punctului 65 din hotărârea atacată poate sugera că, pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia a doua decizie în litigiu a efectuat numai o ajustare a cuantumurilor contribuției stabilite în prima decizie în litigiu, Tribunalul s‑a întemeiat în special pe titlul celei de a doua decizii în litigiu.

62.

Însă, din lectura hotărârii atacate și în special a punctului 71 reiese că Tribunalul a analizat de asemenea substanța celei de a doua decizii în litigiu pentru a concluziona că, în ceea ce privește aspectul dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare, această decizie nu conținea niciun element nou. Deducem de aici că Tribunalul a considerat și pe baza acestei concluzii că a doua decizie în litigiu nu a înlocuit prima decizie în litigiu, ci a modificat‑o în ceea ce privea indicatorul SIP.

63.

În consecință, trebuie respins argumentul recurentei potrivit căruia Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe titlul celei de a doua decizii în litigiu pentru a se pronunța cu privire la calificarea juridică a acesteia.

64.

Trebuie respins de asemenea argumentul recurentei întemeiat pe indicarea căilor de atac în al doilea aviz de percepere al FMSA.

65.

Fără a dori să ne pronunțăm, în acest stadiu, cu privire la eventuala eroare scuzabilă a recurentei în ceea ce privește această indicare ( 10 ), trebuie arătat, pe de o parte, că o astfel de indicare ce figurează într‑un act adoptat de un organism nu poate afecta calificarea unui act adoptat anterior de un alt organism ( 11 ).

66.

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că a doua decizie în litigiu nu era confirmativă în ceea ce privește această decizie în întregime, ci în ceea ce privește obiectul litigiului. Din acest punct de vedere, indicarea căilor de atac în al doilea aviz de percepere al FMSA nu era, așadar, lipsită de relevanță. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenței, chiar și un act pur confirmativ poate fi supus unei căi de atac atunci când actul confirmat nu a devenit definitiv în privința unui reclamant ( 12 ). Al doilea aviz de percepere a fost comunicat recurentei la 13 iunie 2016, după mai puțin de două luni de la comunicarea primului aviz, la 25 aprilie 2016. Prin urmare, s‑ar putea susține că, și în ceea ce privește elementele pretins confirmative care figurează în a doua decizie în litigiu, exista un interes de a informa recurenta cu privire la căile de atac în cadrul celui de al doilea aviz de percepere.

67.

Prin urmare, acest argument trebuie respins. Astfel, trebuie să se examineze, în primul rând, argumentele recurentei referitoare la jurisprudența relevantă în materia actelor confirmative și, în al doilea rând, aplicarea acestei jurisprudențe pentru a aprecia calificarea juridică a celei de a doua decizii în litigiu ca fiind „de confirmare în parte” în lumina jurisprudenței relevante.

68.

Este necesar să se arate că jurisprudența relevantă în speță, și anume cea referitoare la actele de confirmare, rezultă din hotărâri pronunțate în cadrul unor cauze privind admisibilitatea unor acțiuni formulate împotriva unor acte de confirmare adoptate, în majoritatea cazurilor, în urma unei cereri de reexaminare a unui act anterior ( 13 ).

69.

Prin urmare, nu este surprinzător că Hotărârea CMB și Christof/Comisia ( 14 ), citată de Tribunal la punctele 67-69 din hotărârea atacată, privește o astfel de situație. Acesta este și motivul pentru care, în această jurisprudență, figurează frecvent considerația ( 15 ) potrivit căreia „caracterul confirmativ sau nu al unui act nu poate fi apreciat numai în funcție de conținutul său în raport cu cel al deciziei anterioare pe care se presupune că o confirmă, ci trebuie apreciat de asemenea în raport cu natura cererii la care răspunde acest act” ( 16 ).

70.

În jurisprudența menționată figurează de asemenea, pe lângă enumerarea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească un act pentru a fi calificat ca fiind „de confirmare” ( 17 ), considerațiile ( 18 ) potrivit cărora, pe de o parte, numai existența unor fapte noi esențiale poate justifica prezentarea unei cereri de reexaminare a unei decizii anterioare rămase definitivă și, pe de altă parte, nu constituie un fapt nou esențial un fapt care nu modifică în mod esențial situația reclamantului, astfel cum se prezenta aceasta la momentul adoptării deciziei anterioare rămase definitivă.

71.

Ținând seama de fragmentele citate din această jurisprudență, s‑ar putea considera că jurisprudența în materia actelor de confirmare urmărește să prevină introducerea unei cereri de reexaminare, care poate avea ca efect, în practică, nașterea unui nou termen de introducere a acțiunii în ceea ce privește decizia confirmată, rămasă definitivă. Prin urmare, această jurisprudență nu s‑ar aplica decât în situațiile în care persoana interesată se află la originea adoptării actului ulterior, astfel încât orice act ulterior adoptat din propria inițiativă a autorului său ar constitui un act nou care înlocuiește actul anterior. În ceea ce privește un asemenea act nou, riscul de a da naștere unui nou termen de introducere a acțiunii ar trebui să fie asumat de autorul său. Astfel, dacă acest raționament ar fi corect, ar trebui să se considere că a doua decizie în litigiu a înlocuit prima decizie în litigiu.

72.

Însă, în primul rând, jurisprudența referitoare la actele pur confirmative se întemeiază, pe de o parte, pe considerația că termenele de introducere a acțiunii, precum și autoritatea de lucru judecat ( 19 ) urmăresc garantarea securității juridice, evitând repunerea permanentă în discuție a actelor Uniunii care produc efecte juridice (în special a actelor cu caracter definitiv), precum și, pe de altă parte, a cerințelor bunei administrări a justiției și economiei procedurii ( 20 ). Un act care se limitează să confirme un act anterior nu poate acorda persoanelor interesate posibilitatea de a redeschide dezbaterile cu privire la legalitatea actului confirmat. În consecință, caracterul definitiv nu se referă numai la actul propriu‑zis, ci și la orice act ulterior care ar avea un caracter pur confirmativ ( 21 ).

73.

Interesul de a garanta principiul securității juridice, al bunei administrări a justiției și al economiei procedurii, pe care se întemeiază, în principiu, această jurisprudență, nu depinde de împrejurarea că persoana interesată se află la originea adoptării unui act de confirmare. Astfel, termenele de introducere a acțiunii sunt de ordine publică. Acestea nu au fost instituite în beneficiul (sau spre riscul) autorului actelor care pot fi supuse unei căi de atac, ci pentru a garanta claritatea și securitatea situațiilor juridice.

74.

În al doilea rând, aplicarea jurisprudenței referitoare la inadmisibilitatea acțiunilor formulate împotriva unor acte de confirmare în cazul unor situații în care persoana interesată nu se află la originea adoptării actului ulterior își găsește confirmarea în hotărârile Curții și ale Tribunalului.

75.

Curtea a aplicat această jurisprudență, în Hotărârea Portugalia/Comisia ( 22 ), în situația în care actul ulterior unui act inițial cu caracter individual fusese adoptat din propria inițiativă a autorului său. În speță, actul ulterior nu suferise nicio modificare, nici de conținut, nici de prezentare, în raport cu actul precedent notificat recurentului. Potrivit Curții, era, așadar, evident că actul ulterior avusese un caracter pur confirmativ.

76.

În ceea ce privește Tribunalul, acesta a considerat, în mai multe hotărâri, că un act este considerat adoptat ulterior reexaminării situației, ceea ce exclude caracterul său confirmativ, atunci când acest act a fost adoptat fie la cererea persoanei interesate, fie din propria inițiativă a autorului său, pe baza unor elemente esențiale care nu fuseseră luate în considerare cu ocazia adoptării actului anterior ( 23 ).

77.

Abordarea reținută de Tribunal pare să corespundă celei expuse de avocatul general Mengozzi în Concluziile prezentate în cauza Internationaler Hilfsfonds/Comisia ( 24 ). Astfel, în opinia sa, pe de o parte, potrivit unui curent larg majoritar din jurisprudența Curții, caracterul pur confirmativ al unui act se deduce numai din lipsa unui element nou sau, mai exact, a unui fapt nou esențial față de actul anterior pe care îl confirmă și, pe de altă parte, reexaminarea de către autoritatea administrativă a unei decizii anterioare devenite definitivă se justifică numai prin apariția de elemente sau de fapte noi (esențiale) ( 25 ).

78.

În al treilea rând, un act care nu conține niciun element nou esențial nu poate fi calificat ca fiind „de confirmare” atunci când cadrul normativ relevant conferă persoanei interesate dreptul de a formula, fără nicio condiție suplimentară, o nouă cerere sau o cerere de reexaminare ( 26 ). De asemenea, un act nu poate fi calificat ca fiind „de confirmare” atunci când cadrul normativ relevant obligă autorul actului inițial să efectueze, din proprie inițiativă, o reexaminare la intervale regulate ( 27 ). În aceste două situații, autorul actului inițial are obligația de a efectua o reexaminare a acestui act și nu poate pretinde că rezultatul acestei reexaminări nu constituie un act nou, care poate fi supus unei căi de atac în ceea ce privește atât actul în întregime, cât și unul dintre elementele sale.

79.

De asemenea, retragerea actului ilegal este permisă cu condiția ca această retragere să intervină într‑un termen rezonabil și să se țină seama suficient de măsura în care persoana în cauză a putut avea încredere în legalitatea actului ( 28 ). Dacă, eventual, în urma unei astfel de retrageri este adoptat un act, acest act poate fi supus unei căi de atac care nu este limitată la elementele care disting actul ulterior de actul retras.

80.

În schimb, sub rezerva acestor trei situații ( 29 ), dacă lipsește elementul nou esențial în raport cu un act anterior, actul ulterior constituie un act de confirmare. Este irelevant dacă actul ulterior este adoptat din propria inițiativă a autorului său.

81.

Ținând seama de ceea ce precedă, trebuie respins argumentul pe care pare să îl formuleze recurenta potrivit căruia a doua decizie în litigiu nu poate fi calificată drept „act de confirmare” pentru motivul că nu ar fi fost adoptată ca răspuns la o cerere de reexaminare. Astfel, prezența unui element nou esențial este cea care permite să se excludă faptul că un act are caracter confirmativ. Temeinicia argumentului recurentei privind calificarea juridică a celei de a doua decizii în litigiu și a raportului său cu prima decizie în litigiu trebuie evaluată în lumina acestei considerații, întemeiată pe jurisprudența relevantă referitoare la actele cu caracter confirmativ.

82.

Ca răspuns la întrebarea Curții, SRB a arătat că corecția efectuată în a doua decizie în litigiu privea eliminarea unei erori neintenționate săvârșite în cadrul calculului inițial. Ar fi vorba numai despre „o eroare materială în programarea instrumentului de calcul”. În plus, corectarea acestei erori nu ar fi avut nicio incidență asupra aspectului dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare.

83.

Această abordare corespunde celei reținute de Tribunal în hotărârea atacată potrivit căreia a doua decizie în litigiu, pe de o parte, a efectuat o „ajustare” a cuantumurilor contribuției stabilite prin prima decizie în litigiu și, pe de altă parte, are un caracter parțial confirmativ în ceea ce privește obiectul litigiului, care privește activitățile auxiliare de dezvoltare.

84.

În schimb, recurenta susține că a doua decizie în litigiu se întemeiază pe elemente noi, și anume pe o apreciere modificată a unui indicator SIP, și nu ar constitui rectificarea unei simple erori de calcul ( 30 ).

85.

În această privință, independent de caracterul neintenționat al „erorii” care figurează în actul inițial și de gravitatea acesteia, un act prin care administrația urmărește să rectifice această eroare nu poate fi sustras controlului prin care se urmărește să se stabilească dacă, în raport cu actul inițial, actul ulterior are un caracter pur confirmativ. Astfel, rectificarea unui act inițial echivalează cu adoptarea unui act care cuprinde în mod potențial un element nou și esențial. Astfel, după cum a observat avocata generală Kokott ( 31 ) în cadrul corectării unei erori de traducere, este perfect posibil ca, sub pretextul rectificării unei erori, să se dea unui act juridic anterior care are un caracter decizional un conținut complet diferit de cel care a fost adoptat inițial.

86.

În acest context, un element trebuie calificat drept „nou” atât atunci când acest element nu exista în momentul adoptării actului anterior, cât și atunci când este vorba despre un element deja existent atunci când actul anterior a fost adoptat, dar care, indiferent de motiv, inclusiv din cauza lipsei de diligență a autorului acestui din urmă act, nu a fost luat în considerare cu ocazia adoptării actului ( 32 ). Pentru a prezenta un caracter esențial, un element trebuie să poată modifica în mod esențial situația reclamantului, astfel cum se prezenta la momentul adoptării deciziei anterioare rămase definitivă ( 33 ).

87.

Astfel, pe de o parte, este evident că a doua decizie în litigiu conține un element nou în raport cu prima decizie în litigiu, întrucât valoarea indicatorului SIP utilizată în a doua decizie în litigiu este diferită de cea utilizată în prima decizie în litigiu.

88.

Pe de altă parte, în ceea ce privește caracterul esențial al elementului nou astfel definit, Curtea a arătat, în Ordonanța Pracsis și Conceptexpo Project/Comisia și EACEA ( 34 ), că, în cazul în care corectarea erorii de calcul care afectează nota atribuită unuia dintre ofertanți în cadrul unei proceduri rezultate din cererea de ofertă conduce la creșterea acestei note, fără a schimba clasamentul ofertei acestui ofertant, nu se poate considera că situația acestuia a fost modificată în mod esențial. În consecință, Curtea a concluzionat că decizia prin care a fost efectuată această corectare era de natură pur confirmativă.

89.

Totuși, trebuie să observăm că, în cauza în care s‑a pronunțat această ordonanță, corectarea erorii realizată prin actul ulterior nu a condus la schimbarea rezultatului stabilit prin actul inițial și indicat în dispozitivul acestui act. În schimb, în speță, deciziile SRB de stabilire a contribuțiilor ex ante cuprind un calcul ale cărui efecte se manifestă nu numai în materializarea obligației de plată a contribuției, ci și în cuantumul acestei contribuții. În consecință, întrucât cuantumul menționat a fost modificat ca urmare a adoptării celei de a doua decizii în litigiu, trebuie să se considere că această decizie cuprinde un element nou cu caracter esențial.

90.

Lectura hotărârii atacate arată că această considerație nu este complet străină de raționamentul care stă la baza ei. Astfel, Tribunalul a arătat mai întâi, la punctul 71 din hotărârea atacată, că stabilirea ajustării contribuției recurentei, astfel cum a fost aprobată prin a doua decizie în litigiu, necesitase un nou calcul al acestei contribuții. Totuși, Tribunalul a considerat în continuare că această decizie era de confirmare în parte și că, în consecință, acest nou calcul nu dădea naștere unui nou termen de introducere a acțiunii pentru a contesta un alt element al calculului deja stabilit în prima decizie în litigiu.

91.

În aceste împrejurări, rămâne să se stabilească dacă un act ulterior poate fi de confirmare în parte și, dacă este cazul, care sunt consecințele asupra termenului de introducere a acțiunii în ceea ce privește actul inițial.

92.

În Hotărârea Paroc/OAPI (INSULATE FOR LIFE) ( 35 ), Tribunalul a constatat, mai întâi, că a stabili dacă și în ce măsură a doua decizie era pur confirmativă a primei decizii presupunea identificarea datelor fiecăruia dintre litigiile în care s‑au pronunțat aceste decizii. După ce a arătat că decizia ulterioară era de confirmare în ceea ce privește unul dintre elementele sale, suficient în sine pentru a se ajunge la rezultatul stabilit prin decizia inițială, Tribunalul a considerat că nu era necesar să se examineze dacă respectivul caracter confirmativ acoperea orice element al acestei prime decizii.

93.

Deducem de aici că, în această hotărâre, Tribunalul nu a exclus faptul că un act ulterior poate fi parțial confirmativ, fără a stabili însă un criteriu precis care să permită stabilirea întinderii caracterului său confirmativ. Trebuie să se verifice dacă Curtea urmează aceeași abordare și, dacă este cazul, dacă astfel de criterii pot rezulta din jurisprudența sa.

94.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Brembati/Comisia ( 36 ), Comisia a afirmat, în susținerea argumentului său potrivit căruia acțiunea îndreptată împotriva actului ulterior era inadmisibilă, că acest act avea un caracter parțial confirmativ și, întrucât nu modifica situația juridică obiectivă definită de actul confirmat, nu putea fi considerat ca fiind diferit de acesta din urmă.

95.

Având în vedere această afirmație, trebuie să se precizeze că acea cauză privea două proceduri conexate referitoare la acțiuni îndreptate împotriva a două decizii: o decizie implicită de respingere rezultată din tăcerea Comisiei în privința unui recurs ierarhic în ceea ce privește, pe de o parte, încadrarea reclamantului (care solicita să i se atribuie gradul A4 treapta 5, în loc de gradul A4 treapta 4, în care fusese promovat) și, pe de altă parte, în ceea ce privește vechimea sa în grad și treaptă și o decizie ulterioară, privind de asemenea încadrarea și vechimea reclamantului. Potrivit Comisiei, a doua decizie modificase numai data la care a început să producă efecte promovarea reclamantului în gradul A4 treapta 4, iar acțiunea îndreptată împotriva acestei decizii era inadmisibilă.

96.

În hotărârea pronunțată, Curtea a declarat mai întâi admisibilă acțiunea îndreptată împotriva deciziei ulterioare, arătând că această decizie, fără a admite reclamațiile reclamantului, modificase totuși în anumite privințe vechimea în grad și treaptă a acestuia ( 37 ). În continuare, după ce a examinat cele două acțiuni, Curtea a anulat cele două decizii în litigiu întrucât prin acestea se refuzase reclamantului încadrarea, la momentul promovării sale, în gradul A4 treapta 5, fără nicio vechime în treaptă.

97.

Pentru a ilustra raționamentul care stă la baza acestei hotărâri, propunem ca aceasta să fie citită în lumina concluziilor prezentate de avocatul general Gand ( 38 ).

98.

În concluziile sale, avocatul general a propus de asemenea Curții să respingă excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie, considerând că, „[a] afirma că a doua decizie o confirmă parțial pe prima înseamnă a admite astfel că o modifică parțial. Ceea ce nu se schimbă este promovarea în grad […] și încadrarea în treaptă; ceea ce se modifică este data la care a început să producă efecte această promovare și, pe cale de consecință, vechimea în treaptă; or, tocmai această vechime era contestată. Prin urmare, în realitate, prima acțiune este cea care a rămas fără obiect. În schimb, a doua decizie care o înlocuiește pe prima în ceea ce privește aspectul contestat inițial poate face pe deplin obiectul unei acțiuni” ( 39 ).

99.

Deși prin prima decizie s‑a refuzat reclamantului încadrarea pe care o solicita și prin a doua decizie, fără a afecta acest refuz referitor la încadrare, s‑a „modificat în anumite privințe vechimea sa în grad și treaptă”, Curtea nu a recunoscut caracterul parțial confirmativ al actului ulterior. Dimpotrivă, Curtea a anulat cele două decizii pentru motivul că prin acestea s‑a refuzat încadrarea solicitată de reclamant.

100.

Deducem de aici că, în opinia Curții, încadrarea rezultată din promovarea reclamantului, data la care a început să producă efecte această promovare, precum și vechimea în grad și treaptă constituiau elemente interdependente care, luate în considerare împreună, determinau situația juridică a reclamantului, astfel încât modificarea unuia dintre aceste elemente printr‑un act ulterior nu putea conduce la considerarea altor elemente ca fiind confirmate.

101.

Aplicarea acestui raționament deciziilor în litigiu în prezenta cauză ar conduce la refuzul calificării celei de a doua decizii în litigiu drept act „de confirmare în parte”.

102.

Astfel, nici indicatorul SIP, nici cuantumul pasivelor unei instituții nu pot fi luate în considerare în mod izolat. Cuantumul global al contribuției ex ante poate fi stabilit numai cu condiția de a lua în considerare toate aceste elemente. Acest lucru este cu atât mai adevărat ținând seama de faptul că, în ceea ce privește deciziile în litigiu, astfel cum arată recurenta, SRB nu divulgă etapele de calcul și nu explică proveniența cifrelor stabilite pentru recurentă. SRB susține că contribuțiile ex ante sunt stabilite printre altele pe baza datelor furnizate autorităților naționale de rezoluție chiar de instituții prin intermediul unui formular de declarație dezvoltat și furnizat de SRB. Însă, astfel cum reiese din prezenta cauză, indicatorul SIP nu este un element care a fost furnizat direct de recurentă.

103.

Concluzia potrivit căreia trebuie să se respingă calificarea celei de a doua decizii în litigiu ca fiind „de confirmare în parte” este confirmată și de jurisprudența referitoare la actele de confirmare, în măsura în care aceasta a fost dezvoltată în contextul actelor cu caracter normativ.

104.

Totuși, trebuie, mai întâi, să se stabilească dacă această jurisprudență se poate aplica, direct sau prin analogie, actelor individuale. Astfel, acest aspect este dezbătut de părți în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, invocat de recurentă cu titlu subsidiar ( 40 ).

105.

Recurenta urmărește să invoce această jurisprudență, în special pe cea rezultată din Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul ( 41 ), potrivit căreia, „atunci când o dispoziție dintr‑un regulament este modificată, calea acțiunii este din nou deschisă nu numai împotriva acestei dispoziții, ci și împotriva tuturor acelor dispoziții care, chiar nemodificate, formează un tot împreună cu aceasta”. În ceea ce privește SRB, acesta consideră că jurisprudența menționată nu este aplicabilă în speță. Acesta deduce din expresia „în schimb”, care figurează la punctul 30 din această hotărâre, că considerațiile formulate de Curte în contextul actelor cu caracter normativ nu pot fi transpuse în cazul actelor individuale.

106.

Cu toate acestea, trebuie să se observe, în primul rând, că, contrar celor susținute de SRB, expresia „în schimb” nu a fost utilizată pentru a face distincție între actele individuale și actele normative, ci pentru a distinge principiul aplicabil atunci când actele în cauză sunt acte de confirmare (punctul 29 din această hotărâre) de cel aplicabil atunci când actele respective nu au acest caracter (punctul 30 din hotărârea menționată).

107.

În al doilea rând, în aceeași hotărâre, Curtea a arătat că soluția potrivit căreia un act pur confirmativ nu este supus căilor de atac este valabilă atât pentru actele individuale, cât și pentru actele cu caracter normativ, cum ar fi un regulament ( 42 ). S‑ar părea, așadar, că însăși Curtea a asimilat actele individuale unor acte cu caracter normativ.

108.

În al treilea rând, considerăm că, ținând seama de faptul că deciziile în litigiu în prezenta cauză au fost adoptate din propria inițiativă a autorului lor, jurisprudența dezvoltată în contextul actelor normative este cu atât mai relevantă. Astfel, actele normative sunt de asemenea adoptate, în principiu, din propria inițiativă a autorilor lor. Observăm că SRB însuși a invocat, în susținerea argumentului său potrivit căruia jurisprudența în materia actelor de confirmare se aplică actelor adoptate din propria inițiativă a autorilor lor ( 43 ), o hotărâre pronunțată în contextul actelor normative, și anume Hotărârea Regatul Unit/Comisia ( 44 ).

109.

Astfel, concluziile desprinse din jurisprudența dezvoltată în contextul actelor normative pot ghida examinarea temeiniciei argumentului recurentei potrivit căruia a doua decizie în litigiu nu are un caracter parțial confirmativ.

110.

Întrucât modificarea unuia dintre elementele calculului contribuției ex ante conduce la modificarea cuantumului global al acestei contribuții, iar cuantumul global al acestei contribuții poate fi stabilit numai cu condiția de a lua în considerare ansamblul elementelor calculului contribuției ex ante, trebuie să se considere că toate elementele calculului menționat, împreună cu cuantumul global care rezultă din acesta, constituie un „tot” în sensul jurisprudenței examinate la punctele 104-108 din prezentele concluzii. În consecință, modificarea unuia dintre elementele calculului contribuției ex ante, precum indicatorul SIP, conduce la nașterea unui nou termen de introducere a acțiunii nu numai pentru a contesta acest element, ci și pentru a contesta toate elementele care, chiar nemodificate, formează cu acesta un tot, inclusiv problema referitoare la datoriile recurentei.

111.

În lumina considerațiilor care precedă, apreciem că primul aspect al primului motiv, întemeiat pe calificarea juridică eronată a celei de a doua decizii în litigiu și pe raportul său cu prima decizie în litigiu, este întemeiat. În ceea ce privește aspectul dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare, a doua decizie în litigiu nu este confirmativă. În consecință, recurenta avea dreptul, în cadrul acțiunii sale, să conteste acest aspect, precum și cuantumul global al contribuției ex ante.

112.

Mai întâi, această concluzie rezultă din aplicarea criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească un act pentru a fi calificat drept „confirmativ”, astfel cum a stabilit Curtea în jurisprudența sa. Cuantumul global al acestei contribuții poate fi stabilit numai cu condiția de a lua în considerare toate elementele calculului contribuției ex ante, astfel încât modificarea unuia dintre aceste elemente într‑o decizie ulterioară nu conduce la confirmarea celorlalte elemente ( 45 ).

113.

Apoi, concluzia menționată și concluziile desprinse din jurisprudența dezvoltată în contextul actelor cu caracter normativ pot ghida examinarea temeiniciei argumentului recurentei potrivit căruia a doua decizie în litigiu nu are un caracter parțial confirmativ. Orice element al acestui calcul constituie, împreună cu cuantumul global care rezultă din acesta, un „tot” în sensul jurisprudenței citate anterior ( 46 ).

114.

În continuare, trebuie să precizăm că, din punctul de vedere al interesului principiului bunei administrări a justiției și economiei procedurii, pe care se întemeiază jurisprudența în materia actelor de confirmare ( 47 ), ar putea fi oportun să se recunoască, dacă este cazul, caracterul parțial confirmativ al unui act ulterior. Or, această jurisprudență se întemeiază și pe principiul securității juridice. Prin asigurarea efectului util al articolului 263 TFUE și al termenului stabilit la această dispoziție și a altor interese care se află la originea jurisprudenței menționate, nu se poate compromite nici acest principiu, nici dreptul la protecție jurisdicțională efectivă. Raționamentul care stă la baza analizei noastre expuse în prezentele concluzii, inspirat de Hotărârile Brembati/Comisia ( 48 ) și, respectiv, Comisia/Parlamentul și Consiliul ( 49 ), urmărește să asigure respectarea acestui principiu și a acestui drept.

115.

În sfârșit, din motive de exhaustivitate, menționăm că nu se poate opune recurentei obiectul litigiului, astfel cum a fost definit în hotărârea atacată, pentru a repune în discuție considerațiile care precedă.

116.

Potrivit Tribunalului, obiectul litigiului privește aspectul dacă trebuia să se excludă din calculul contribuției recurentei datoriile legate de activitățile sale auxiliare de dezvoltare. Tribunalul pare să fi considerat obiectul litigiului astfel definit ca fiind străin de a doua decizie în litigiu, pe de o parte, și să îl fi disociat de cuantumul global al contribuției ex ante pentru anul 2016, pe de altă parte.

117.

Desigur, în acțiunea introdusă în fața Tribunalului, recurenta a susținut în esență că SRB nu a respectat cadrul juridic relevant în măsura în care activitățile auxiliare de dezvoltare nu au fost privilegiate ( 50 ).

118.

Or, în acțiunea introdusă în fața Tribunalului, recurenta a solicitat, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 31 din hotărârea atacată, anularea „deciziei [SRB] de stabilire a contribuției [sale] anuale”, precizând în același timp că era vorba despre o „decizie globală a SRB” și că ea contesta această decizie „în forma conferită de a doua decizie [în litigiu]”, și anume de „decizia definitivă a SRB, în versiunea sa finală”. Aceasta a contestat nu numai cuantumul stabilit în prima decizie în litigiu sau diferența dintre cuantumurile care figurează în deciziile în litigiu, ci și cuantumul global al contribuției, astfel cum figurează în a doua decizie în litigiu.

119.

Al doilea aspect al primului motiv este formulat de recurentă cu titlu subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar respinge (nu ar adera la) argumentația invocată în susținerea primului aspect, potrivit căreia a doua decizie în litigiu a înlocuit prima decizie în litigiu. În această privință, recurenta invocă jurisprudența dezvoltată în contextul actelor normative.

120.

Or, ținând seama de analiza noastră cu privire la primul aspect al primului motiv, nu este necesară examinarea celui de al doilea aspect. În orice caz, ne‑am pronunțat deja, în cadrul acestei analize, cu privire la relevanța jurisprudenței invocate de recurentă ( 51 ).

121.

Prin intermediul celui de al treilea aspect, invocat cu titlu subsidiar, recurenta arată că, chiar presupunând că a doua decizie în litigiu se limitează la a modifica prima decizie în litigiu fără a da naștere unui nou termen de introducere a acțiunii în ceea ce o privește pe aceasta din urmă, Tribunalul a săvârșit o eroare considerând tardivă acțiunea introdusă împotriva deciziei menționate. Ea subliniază, în această privință, că termenul de introducere a acțiunii contencioase nu a început niciodată să curgă, întrucât ea nu a cunoscut niciodată exact conținutul și motivele deciziilor în litigiu.

122.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect, invocat de asemenea cu titlu subsidiar, recurenta susține că, ținând seama de principiul protecției încrederii legitime și de eroarea scuzabilă, trebuie să se considere că termenul de introducere a acțiunii a fost respectat.

123.

Însă, întrucât din analiza noastră cu privire la primul aspect al primului motiv reiese că Tribunalul a considerat în mod eronat că a doua decizie în litigiu era de confirmare în parte, nu este necesar să se examineze al treilea și al patrulea aspect ale primului motiv, prin care recurenta susține că, chiar dacă Curtea ar considera că calificarea celei de a doua decizii în litigiu și a raportului său cu prima decizie în litigiu, realizată de Tribunal în hotărârea atacată, era corectă, acțiunea sa nu a fost introdusă tardiv în ceea ce privește prima decizie în litigiu.

124.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept și i‑a încălcat dreptul de a fi ascultată, garantat prin articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin faptul că a considerat că ea nu a invocat niciun motiv sau argument împotriva celei de a doua decizii în litigiu.

125.

Ținând seama de faptul că propunem să se admită primul aspect al primului motiv și că admiterea acestui aspect este suficientă pentru anularea hotărârii atacate în întregime, nu este necesar să se examineze temeinicia celui de al doilea motiv.

126.

În lumina celor care precedă, apreciem că primul aspect al primului motiv invocat de recurentă în susținerea primului capăt de cerere al recursului este fondat și trebuie să fie admis. În consecință, propunem Curții anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 iunie 2019, NRW. Bank/SRB (T‑466/16, nepublicată, EU:T:2019:445), și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să se pronunțe pe fond, cererea privind cheltuielile de judecată urmând a fi soluționată odată cu fondul.