1.

Cererea de decizie preliminară în prezenta cauză oferă pentru prima dată Curții oportunitatea de a interpreta norma de litispendență prevăzută la articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 ( 2 ), aplicabil în cazul unor acțiuni simultane introduse cu privire la mărci ale Uniunii Europene și la mărci naționale.

2.

Această cerere – care constituie doar un episod al bătăliei juridice la care participă două întreprinderi, cunoscute la nivel mondial, în legătură cu utilizarea denumirii „Merck” – a fost prezentată în cadrul unei acțiuni în contrafacere formulate de societatea Merck KGaA în fața unei instanțe germane, sesizată în calitatea sa de instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene.

3.

Societatea reclamantă urmărește să se interzică celor trei pârâte din litigiul principal – Merck & Co. Inc., Merck Sharp & Dohme Corp și MSD Sharp & Dohme GmbH – utilizarea termenului „Merck”, protejat prin marca Uniunii Europene, pe paginile de internet accesibile în Uniunea Europeană, precum și pe platformele online Facebook, Twitter și Youtube.

4.

În momentul sesizării instanței germane, o acțiune era deja pendinte între aceleași societăți, cu excepția uneia dintre societățile pârâte, pe rolul unei instanțe din Regatul Unit. Această acțiune paralelă privește printre altele o acțiune în contrafacere ca urmare a utilizării pe internet a termenului „Merck” avut în vedere de mărcile naționale.

5.

Centrul problemei ridicate în cadrul prezentei cereri constă în interpretarea condițiilor de aplicare a articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 în ipoteza în care instanța cea dintâi sesizată este chemată să soluționeze, pe baza mărcilor naționale, litigiul cu privire la contrafacere pe teritoriul unui stat membru, în timp ce instanța sesizată a doua este o instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene care beneficiază de competență pentru întreaga Uniune.

6.

Articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 are următorul cuprins:

„Atunci când sunt formulate acțiuni în contrafacere pentru aceleași fapte, între aceleași părți în fața instanțelor unor state membre diferite sesizate una pe baza unei mărci UE și cealaltă pe baza unei mărci naționale:

7.

Reclamanta din litigiul principal este o societate care conduce grupul german Merck și care își desfășoară activitatea în domeniul chimico‑farmaceutic; istoria sa trimite la secolul al XVII‑lea.

8.

Pârâtele din litigiul principal, două societăți americane și filiala germană a uneia dintre ele, fac parte din grupul Merck & Co (Merck Sharp & Dohme), care este una dintre cele mai mari întreprinderi farmaceutice mondiale. Din punct de vedere istoric, acest grup provine din fosta filială americană a grupului german Merck. Din anul 1919, cele două grupuri sunt total distincte pe plan economic.

9.

În urma acestei sciziuni, mai multe acorduri de coexistență au fost încheiate între grupul german și grupul american în ceea ce privește utilizarea mărcilor care protejează denumirea „Merck”. Acordul din 1 ianuarie 1970 încheiat între reclamanta din litigiul principal și Merck & Co face parte din acestea.

10.

Reclamanta din litigiul principal este titulara mai multor mărci care protejează această denumire, printre care se numără în special mărci naționale protejate în Regatul Unit și marca verbală a Uniunii Europene „Merck”, înregistrată pentru produse din clasele 5, 9, 16 și pentru servicii din clasa 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, astfel cum a fost modificat și revizuit.

11.

Pârâtele din litigiul principal exploatează mai multe pagini de internet care utilizează denumirea „Merck”. În cadrul activității acestor pagini de internet, difuzarea informațiilor nu a vizat o anumită zonă geografică, conținuturile fiind accesibile, așadar, sub aceeași formă în toată lumea și implicit și pe teritoriul întregii Uniuni. Pârâtele din litigiul principal au pus de asemenea în aplicare alte forme de prezență pe internet, și anume pe platformele online Facebook, Twitter și Youtube.

12.

La data de 8 martie 2013, reclamanta din litigiul principal a sesizat High Court of Justice (England and Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery, Regatul Unit] cu o acțiune privind primele două pârâte din litigiul principal, precum și alte trei societăți care fac parte din același grup. Această acțiune privește, pe de o parte, încălcarea acordului din 1 ianuarie 1970 și, pe de altă parte, contrafacerea mărcilor naționale și a mărcilor internaționale protejate în Regatul Unit, ca urmare a utilizării de către pârâtele din litigiul principal a denumirii „Merck” pe internet.

13.

La data de 11 martie 2013, reclamanta din litigiul principal a sesizat de asemenea instanța de trimitere, Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg, Germania), cu o acțiune în contrafacere întemeiată pe marca Uniunii Europene Merck, împotriva pârâtelor din litigiul principal ca urmare a utilizării denumirii „Merck” pe paginile lor de internet, precum și pe platformele Facebook, Twitter și Youtube.

14.

Prin memoriile din 11 noiembrie 2014, precum și din 12 martie, din 10 septembrie și din 22 decembrie 2015, reclamanta din litigiul principal a renunțat la acțiunea sa în ceea ce privește teritoriul Regatului Unit. Această desistare a fost contestată de pârâtele din litigiul principal.

15.

Pârâtele din litigiul principal consideră că acțiunea aflată pe rolul instanței de trimitere este inadmisibilă în lumina articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, cel puțin în măsura în care aceasta privește motivul întemeiat pe contrafacerea mărcii Uniunii Europene a reclamantei din litigiul principal în întreaga Uniune. Desistarea parțială formulată de reclamanta din litigiul principal nu ar avea o incidență asupra inadmisibilității.

16.

Reclamanta din litigiul principal susține la rândul său că, întrucât în a doua procedură invocă drepturile conferite de marca Uniunii Europene valabile pentru întreaga Uniune, articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 nu este aplicabil și că, în orice caz, această dispoziție nu mai este aplicabilă ca urmare a desistării sale parțiale în ceea ce privește teritoriul Regatului Unit.

17.

Instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește interpretarea articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ținând seama de circumstanțele speței. Aceasta înclină să considere că cele două proceduri în discuție coincid și că modul de redactare a acestei dispoziții nu permite o declarare de necompetență parțială, limitată la un singur stat membru. În plus, aceasta ridică problema alegerii între aplicarea articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și aplicarea alineatului (1) litera (b) al acestui articol, subliniind că marca Uniunii Europene invocată în fața sa se referă la o listă de produse și servicii mai extinsă decât cea a mărcii naționale invocate în fața instanței din Regatul Unit.

18.

În aceste condiții, Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la data de 25 aprilie 2016. Observații scrise au fost depuse de părțile din litigiul principal și de Comisia Europeană. Părțile din litigiul principal și Comisia au participat la ședință, care a avut loc la 15 februarie 2017.

20.

Cererea de decizie preliminară în prezenta cauză oferă Curții ocazia de a analiza mai multe aspecte inedite ale normei de litispendență aplicabile în dreptul mărcilor Uniunii Europene, prevăzută la articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009.

21.

În primul rând, astfel cum reiese din observațiile scrise ale Comisiei și din schimbul de memorii care a avut loc între părți în ședință, faptele descrise în decizia de trimitere dau naștere unei îndoieli în ceea ce privește condiția identității de părți. Astfel, acțiunea în fața instanței de trimitere a fost formulată împotriva filialei germane a grupului american care nu este implicată în prima procedură. Considerăm că trebuie să se analizeze această problemă – deși nu este evocată în întrebările preliminare – pentru a lămuri instanța de trimitere cu privire la toate aspectele relevante ale articolului 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009.

22.

În al doilea rând, vom analiza problematica centrală a prezentei cauze, care vizează interpretarea condiției privind identitatea de acțiuni în sensul articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009. Această analiză va aborda de asemenea problema obligației instanței sesizate a doua de a se desista parțial în ceea ce privește o parte a teritoriului Uniunii (întrebările preliminare prima-a patra).

23.

În al treilea rând, chiar dacă răspunsurile la întrebările precedente ar trebui să permită instanței de trimitere să soluționeze problema excepției de litispendență, vom examina cu titlu subsidiar celelalte două aspecte ale cererii preliminare. Acestea privesc, pe de o parte, luarea în considerare a desistării parțiale pentru a aprecia situația de litispendență (a cincea și a șasea întrebare preliminară) și, pe de altă parte, delimitarea între literele (a) și (b) ale articolului 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 (a șaptea întrebare preliminară).

24.

Articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 face o trimitere generală la dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 ( 3 ).

25.

Această trimitere are loc sub rezerva unor norme specifice. Articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 prevede o asemenea normă specifică în ceea ce privește litispendența unor acțiuni civile simultane introduse cu privire la mărci ale Uniunii Europene și la mărci naționale.

26.

Această normă se justifică prin coexistența mărcii Uniunii Europene și a mărcilor naționale, trăsătură caracteristică a sistemului de protecție a mărcilor în Uniune.

27.

Obiectul normei prevăzute la articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 concordă în esență cu cel al normelor de litispendență prevăzute la articolul 27 din Regulamentul Bruxelles I ( 4 ). Acest obiectiv vizează evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii ca urmare a unor acțiuni paralele care implică aceleași părți și care au același obiect și aceeași cauză ( 5 ).

28.

Cu toate acestea, articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 privește problematica litispendenței într‑un context foarte limitat, și anume în cazul a două acțiuni în contrafacere paralele, una formulată pe baza unei mărci a Uniunii Europene, iar cealaltă pe baza unei mărci naționale identice.

29.

Fiind, așadar, vorba despre o reglementare inspirată direct din normele de litispendență conținute în Convenția de la Bruxelles ( 6 ) și, ulterior, preluate în Regulamentul Bruxelles I, jurisprudența Curții referitoare la interpretarea acestora din urmă prezintă în continuare interes ( 7 ).

30.

Această considerație este confirmată de faptul că Regulamentul nr. 207/2009 nu are în vedere toate situațiile de litispendență care implică o marcă a Uniunii Europene. Acțiunile paralele formulate în fața instanțelor din diferite state membre pe baza aceleiași mărci a Uniunii Europene fac în special obiectul normelor de litispendență prevăzute de Regulamentul Bruxelles I (sau, pentru acțiunile formulate începând cu 10 ianuarie 2015, Regulamentul nr. 1215/2012) ( 8 ).

31.

În consecință, conceptul de litispendență care stă la baza articolului 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie să fie în mod necesar același ca și cel care stă la baza articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I.

32.

Noțiunile utilizate la articolul 27 din Regulamentul Bruxelles I pentru a stabili o situație de litispendență sunt autonome în raport cu conceptele analoge preexistente în dreptul național ( 9 ).

33.

Curtea a interpretat noțiunea de litispendență, stabilind un test care cuprinde trei elemente: identitatea de părți, identitatea de cauză și identitatea de obiect al cererilor. În această privință, Curtea s‑a întemeiat pe dispozițiile articolului 21 din Convenția de la Bruxelles, în versiunea franceză, precum și în alte versiuni lingvistice, făcând abstracție de faptul că versiunile germană și engleză nu disting noțiunile „obiect” și „cauză” a cererilor ( 10 ).

34.

Interpretarea articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ridică o problemă lingvistică similară. Astfel, versiunea în limba engleză a articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 utilizează aceeași expresie ca și cea utilizată în articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I ( 11 ), în timp ce în limbile franceză și germană aceste două dispoziții utilizează termeni diferiți ( 12 ).

35.

Or, având în vedere faptul că este vorba în mod clar despre o normă inspirată din normele de litispendență formulate în contextul Convenției de la Bruxelles, în opinia noastră, trebuie să se facă abstracție de această divergență lingvistică. Atunci când se interpretează articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie să se pornească de la ipoteza că această dispoziție se întemeiază pe aceeași noțiune de litispendență ca și articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I – care încorporează testul la trei niveluri referitoare la identitatea de părți, de cauză și de obiect a cererilor ( 13 ).

36.

Diferența dintre normele de litispendență prevăzute la articolul 109 și cele din Regulamentul Bruxelles I este legată de faptul că, în primul caz, condiția cu privire la identitatea cererilor este îndeplinită în pofida temeiurilor juridice distincte în mod formal – una fiind formulată pe baza unei mărci a Uniunii Europene, iar cealaltă pe baza unei mărci naționale – atunci când mărcile în discuție sunt identice și valabile pentru aceleași produse sau servicii.

37.

Din decizia de trimitere reiese că a doua procedură inițiată în prezenta cauză implică un pârât care nu era în prima procedură, și anume filiala germană a grupului format din primele două pârâte din litigiul principal.

38.

Trebuie să se examineze astfel dacă cele două acțiuni sunt formulate între aceleași părți.

39.

Astfel, atunci când părțile la proceduri paralele nu coincid decât parțial, instanța sesizată a doua este obligată să se desesizeze numai în măsura în care părțile la cele două proceduri sunt aceleași, procedura putând continua, așadar, între celelalte părți ( 14 ).

40.

Identitatea de părți presupune, în principiu, că este vorba despre aceleași persoane.

41.

Cu toate acestea, în anumite situații excepționale, condiția respectivă poate fi îndeplinită chiar dacă părțile din proceduri paralele sunt persoane diferite.

42.

Astfel, Curtea a admis că nu se poate exclude că interesele celor două părți pot fi considerate ca fiind într‑o anumită măsură identice și indisociabile în raport cu obiectul a două litigii, astfel încât aceste părți trebuie să fie considerate una și aceeași parte în vederea aplicării normelor în materie de litispendență ( 15 ).

43.

Considerăm că o asemenea situație excepțională există în cazul a două acțiuni în contrafacere paralele – precum cele din speță – care implică același semn utilizat de societăți legate din punct de vedere economic.

44.

Astfel, în cadrul unui grup de societăți, controlul drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv al dreptului mărcilor, trebuie încredințat uneia dintre persoanele juridice, adeseori societatea aflată la conducerea grupului, chiar dacă, în practică, semnele pot fi utilizate în mod uniform de toate societățile grupului.

45.

În aceste condiții, interesele societăților în cauză, deși este vorba despre persoane distincte, se caracterizează printr‑o astfel de unicitate încât societățile respective pot fi considerate una și aceeași parte în raport cu obiectivul de a evita hotărâri contradictorii în materie de mărci ( 16 ).

46.

Prin urmare, considerăm că, în condiții precum în speță, două acțiuni în contrafacere paralele formulate una împotriva societății‑mamă, iar cealaltă împotriva aceleiași societăți și a filialei sale trebuie considerate ca fiind formulate între aceleași părți atunci când aceste acțiuni au ca obiect utilizarea aceluiași semn de către societățile legate din punct de vedere economic. Va reveni, în mod evident, instanței naționale sarcina de a aplica aceste considerații în litigiul principal.

47.

Astfel cum am arătat deja, articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 se întemeiază pe aceeași noțiune de litispendență ca și articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I.

48.

Reiese din jurisprudența referitoare la acest din urmă regulament că acțiunile care țin de o normă de litispendență trebuie să aibă aceeași „cauză”, respectiv același temei factual și juridic ( 17 ), și același „obiect”, respectiv urmărirea aceluiași scop ( 18 ).

49.

Astfel, acțiunile nu trebuie să fie „identice” în sensul propriu al termenului, însă trebuie să coincidă în ceea ce privește cauza și obiectul lor ( 19 ).

50.

În opinia noastră, articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se întemeiază pe aceleași elemente, în sensul că prevede că se aplică acțiunilor în contrafacere formulate pentru aceleași fapte și pe baza unor mărci naționale și ale Uniunii Europene identice.

51.

În speță, în ceea ce privește cauza acțiunilor, din decizia de trimitere reiese că cele două cereri se întemeiază pe temeiurile juridice care sunt asimilate în scopul aplicării normei de litispendență prevăzute la articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, și anume pe drepturile exclusive care decurg din mărcile naționale și dintr‑o marcă a Uniunii Europene identice.

52.

În plus, cele două proceduri implică elemente de fapt care coincid oarecum, în sensul că se raportează la utilizarea semnului „Merck” pe aceleași pagini de internet.

53.

Dificultățile de interpretare inerente prezentului litigiu privesc aspectul teritorial al acestor cereri.

54.

Astfel, deși cele două acțiuni urmăresc interzicerea utilizării aceluiași semn, întinderea constatării contrafacerii în cele două acțiuni, precum și efectele teritoriale ale interdicțiilor se suprapun doar parțial.

55.

Astfel, în circumstanțele speței, competența instanței sesizate cu prima acțiune pe baza mărcii naționale se limitează la teritoriul Regatului Unit, în timp ce a doua acțiune este introdusă la o instanță competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, în temeiul articolului 97 alineatele (1)-(4) din Regulamentul nr. 207/2009, această instanță fiind competentă să examineze existența unor fapte de contrafacere pe teritoriul oricărui stat membru și pentru a adopta o interdicție care se extinde la întreaga Uniune.

56.

Ce incidență are această diferență asupra aprecierii identității de cauză și de obiect în cele două acțiuni?

57.

Opiniile părților sunt împărțite cu privire la acest aspect. Reclamanta din litigiul principal consideră că diferența de întindere teritorială a celor două acțiuni exclude posibilitatea de a concluziona că sunt identice. În ceea ce privește pârâtele în litigiul principal, acestea susțin că situația în discuție privește două acțiuni identice în vederea aplicării articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

58.

În ceea ce privește Comisia, aceasta arată că condiția privind identitatea de „fapte” trebuie să se raporteze la o contrafacere a acelorași mărci pe teritoriul acelorași state membre. Noțiunea „pentru aceleași fapte” trebuie interpretată, în opinia acesteia, în contextul articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, în sensul că se referă la două cereri care vizează nu numai contrafacerea unor mărci identice, ci și același teritoriu.

59.

Observăm că problema ridicată de prezentul litigiu privește o problematică care opune în doctrină două poziții.

60.

Conform primei poziții, articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se opune unei a doua acțiuni în contrafacere privind o marcă identică, independent de aspectele teritoriale ale celor două cereri. Cu alte cuvinte, această dispoziție prevede ca instanța sesizată a doua pe baza unei mărci a Uniunii Europene să se desesizeze, chiar și în ipoteza în care prima acțiune se întemeiază pe marca națională și privește, așadar, o constatare a contrafacerii limitată la teritoriul statului membru în cauză ( 20 ).

61.

Conform celei de a doua poziții, două acte de contrafacere, avute în vedere de acțiuni simultane introduse cu privire la o marcă națională, pe de o parte, și la o marcă a Uniunii Europene, pe de altă parte, sunt identice numai atunci când faptele privesc același teritoriu. Instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene nu este obligată să se desesizeze în măsura în care întinderea teritorială a litigiului cu care este sesizată este mai largă decât cea a litigiului la instanța națională cea dintâi sesizată ( 21 ). Aceeași îndoială cu privire la cele două interpretări date articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se reflectă și în anumite hotărâri naționale ( 22 ).

62.

Aceste două poziții converg spre ideea că formularea articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 este problematică. Înțeleasă în sens larg, aceasta ar da naștere unei lacune în protecția jurisdicțională a titularului unei mărci a Uniunii Europene. Acesta s‑ar afla în imposibilitatea de a formula o acțiune privind protecția drepturilor sale la nivel european, ca urmare a existenței unei acțiuni simultane introduse cu privire la o marcă națională, pendinte pe rolul unei instanțe competente să se pronunțe cu privire la contrafacerea limitată la teritoriul unui singur stat membru ( 23 ).

63.

În opinia noastră, pentru a înlătura această îndoială cu privire la interpretare, trebuie să ne referim la economia dispoziției în cauză.

64.

Scopul urmărit de articolul 109 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 reiese din coroborarea a două principii, și anume, pe de o parte, caracterul unitar al mărcii Uniunii Europene și, pe de altă parte, coexistența acestei mărci cu mărcile naționale, care determină necesitatea evitării unor hotărâri contradictorii.

65.

Legătura dintre aceste principii reiese din obiectivele descrise în considerentele (16) și (17) ale Regulamentului nr. 207/2009. Potrivit acestor considerente, efectele deciziilor cu privire la validitatea și contrafacerea mărcilor Uniunii Europene trebuie să se extindă în întreaga Uniune. Pe de altă parte, este necesar să se evite pronunțarea unor hotărâri contradictorii ca urmare a acțiunilor formulate pentru aceleași fapte pe baza unei mărci a Uniunii Europene și a unor mărci naționale paralele ( 24 ).

66.

Or, coroborarea acestor două obiective ar fi afectată în cazul în care articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ar trebui interpretat în mod larg, în sensul că ar împiedica titularul unei mărci a Uniunii Europene să se prevaleze de efectul paneuropean al unei asemenea mărci, ca urmare a existenței unei acțiuni simultane introduse cu privire la o marcă națională și vizând contrafacerea pe teritoriul mai limitat. O asemenea interpretare ar contribui, desigur, la promovarea obiectivului care constă în evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii, însă ar pune în pericol obiectivul garantării faptului că efectele deciziilor asupra contrafacerii unei mărci a Uniunii Europene se extind la ansamblul Uniunii.

67.

În schimb, echilibrul dintre aceste două obiective poate fi asigurat pe deplin interpretând articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ca fiind aplicabil doar acțiunilor paralele ale căror aspecte teritoriale coincid. Astfel, o asemenea interpretare garantează, pe de o parte, posibilitatea ca titularul unei mărci a Uniunii Europene să își protejeze drepturile la nivel european, chiar și în prezența unei acțiuni simultane introduse cu privire la o marcă națională. Pe de altă parte, aceasta permite de asemenea evitarea unor hotărâri contradictorii întrucât competențele teritoriale ale instanțelor sesizate în paralel cu privire la mărci naționale și ale Uniunii Europene pot fi delimitate cu claritate.

68.

Prin urmare, considerăm, în ipoteza în care prima acțiune este introdusă cu privire la o marcă națională vizând contrafacerea pe teritoriul statului membru în cauză, iar a doua cu privire la o marcă a Uniunii Europene vizând contrafacerea în acest stat membru, dar și în alte părți ale teritoriului Uniunii, că aceste două acțiuni coincid doar în parte în ceea ce privește contrafacerea pe teritoriul pe care este protejată această marcă națională.

69.

Această considerație este aparent confirmată de abordarea mai generală care stă la baza aplicării articolului 27 din Regulamentul Bruxelles I.

70.

În contextul articolului 27 din acest regulament, identitatea de cauză și de obiect trebuie examinată în special în lumina efectelor potențiale ale deciziei care urmează să fie pronunțată de instanța cea dintâi sesizată. Astfel, trebuie să se ridice problema dacă partea din prima procedură ar mai avea ceva de câștigat în a doua procedură, după ce a obținut câștig de cauză sau a căzut în pretenții în cadrul primei proceduri ( 25 ).

71.

În consecință, o desesizare pe motiv de litispendență este adecvată numai în măsura în care efectele potențiale ale hotărârilor în cele două proceduri se suprapun. Acest principiu, în cazul în care este valabil pentru articolul 27 din Regulamentul Bruxelles I, trebuie să fie valabil și pentru articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ( 26 ).

72.

Or, în ipoteza în care – precum în speță – instanța cea dintâi sesizată se pronunță cu privire la contrafacerea unei mărci naționale, faptul de a obține câștig de cauză în cadrul primului litigiu nu ar conferi titularului mărcii Uniunii Europene o protecție la fel de extinsă ca și cea solicitată în a doua procedură pe baza mărcii Uniunii Europene.

73.

Desigur, articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 urmărește de asemenea să se evite o situație în care titularul unor mărci paralele – o marcă a Uniunii Europene și o marcă națională identică – ar putea sesiza două instanțe în state membre diferite cu privire la aceeași contrafacere.

74.

Cu toate acestea, observăm că o asemenea utilizare abuzivă a procedurilor nu poate fi prezumată. Nu se poate exclude în special posibilitatea ca titularul unor mărci paralele să fie, în anumite situații, determinat în mod obiectiv să își invoce drepturile în două proceduri paralele. Aceasta pare să fie situația în speță, dat fiind că contrafacerea privind teritoriul Regatului Unit trebuie examinată în comun cu litigiul contractual care își are originea în acordul de coexistență din 1 ianuarie 1970.

75.

În sfârșit, interpretarea pe care o propunem pare a fi susținută de considerații chiar mai fundamentale, inspirate din principiul protecției jurisdicționale efective consacrat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

76.

În această privință, suntem conștienți de faptul că invocarea Cartei drepturilor fundamentale nu poate conduce în principiu la modificarea sferei de aplicare a normelor de litispendență sau a normelor referitoare la stabilirea instanței competente în general ( 27 ). Cu toate acestea, în opinia noastră, atunci când o dispoziție vizată poate fi interpretată în două moduri, trebuie aleasă cea care permite garantarea soluției călăuzite de principiul protecției jurisdicționale efective. Or, în cazul în care articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 ar trebui interpretat în sensul că impune instanței competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene să se desesizeze în cazul unei acțiuni simultane în fața unei instanțe care beneficiază de o competentă teritorială mai puțin extinsă, protecția jurisdicțională a drepturilor titularului unei mărci a Uniunii Europene ar putea fi compromisă.

77.

Pentru toate aceste motive, considerăm că articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că obiectul și cauza celor două acțiuni în contrafacere, prima introdusă cu privire la o marcă națională și vizând contrafacerea pe teritoriul unui stat membru, a doua introdusă cu privire la o marcă a Uniunii Europene și vizând contrafacerea pe întreg teritoriul Uniunii, coincid doar parțial, în ceea ce privește teritoriul statului membru în care această marcă națională este protejată.

78.

Ce obligație revine, în temeiul articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, instanței sesizate a doua în ipoteza în care acțiunile în contrafacere coincid doar parțial?

79.

În principiu, în cazul suprapunerii parțiale dintre cele două proceduri, instanța sesizată a doua este obligată să se desesizeze doar în măsura în care se dovedește necesar pentru evitarea acestei suprapuneri ( 28 ).

80.

Aceasta presupune, bineînțeles, ca o asemenea desesizare parțială să fie posibilă ținând seama de natura celei de a doua proceduri.

81.

Observăm în această privință că Curtea a stabilit deja principiile care permit instanței competente în domeniul mărcilor Uniunii Europene să limiteze, cu titlu excepțional, efectele teritoriale ale unei hotărâri într‑o acțiune în contrafacere, și aceasta în două situații, respectiv, în primul rând, în cazul în care reclamantul a restrâns întinderea teritorială a acțiunii sale în cadrul exercitării competenței sale libere de a stabili întinderea acțiunii și, în al doilea rând, în cazul în care instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene concluzionează, pe baza elementelor care trebuie, în principiu, să îi fie prezentate de pârât, că utilizarea semnului în cauză nu creează niciun risc de confuzie cu o marcă a Uniunii Europene într‑o parte precis definită a teritoriului Uniunii ( 29 ).

82.

Ni se pare adecvat să adăugăm o a treia ipoteză de limitare a aplicabilității teritoriale a hotărârii pronunțate în cadrul unei acțiuni în contrafacerea mărcii Uniunii Europene. Aceasta privește cazul în care instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, sesizată a doua, trebuie să se desesizeze parțial pentru a delimita întinderea acțiunilor simultane introduse cu privire la mărci naționale și la mărci ale Uniunii Europene.

83.

În plus, considerăm că responsabilitatea de a‑și delimita competența teritorială pentru a evita o situație de litispendență revine instanței sesizate a doua, iar nu părților din litigiu.

84.

Această considerație reiese atât din rolul unei instanțe în stabilirea competenței sale teritoriale, cât și din mecanismul normelor de litispendență care prevăd suspendarea judecării cauzei și apoi o desesizare drept consecință a situației de litispendență. Aceasta se reflectă și în modul de redactare a articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, care impune ca instanța sesizată a doua să se desesizeze, chiar și din oficiu.

85.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care acțiunile simultane introduse cu privire la o marcă națională și la o marcă a Uniunii Europene coincid parțial în ceea ce privește teritoriul pe care marca națională este protejată, instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, atunci când este sesizată a doua, trebuie să se desesizeze, chiar și din oficiu, de acea parte a cererii care privește teritoriul pentru care acțiunile coincid.

86.

Având în vedere analiza de mai sus, nu este necesar să se răspundă la întrebările preliminare a cincea-a șaptea. Le vom examina pe scurt, în subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera util să răspundă la acestea.

87.

Prin intermediul celei de a cincea și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere ridică în esență problema dacă o desistare parțială a reclamantei din litigiul principal cu privire la contrafacerea pe teritoriul Regatului Unit poate fi luată în considerare în scopul aplicării articolului 109 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

88.

Observăm, cu titlu introductiv, că pârâtele din litigiul principal arată că desistarea în discuție nu este efectivă în raport cu normele procedurale naționale potrivit cărora, pentru a produce efecte în mod unilateral, desistarea trebuie formulată înainte de ședință. Or, este vorba despre o problemă de drept național procedural, care nu ține de competența Curții. Prin urmare, ne vom limita la o examinare a efectelor desistării prin prisma articolului 109 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

89.

În această privință, reclamanta din litigiul principal susține că desistarea în speță elimină suprapunerea celor două proceduri, astfel încât nu mai există o situație de litispendență. Pârâtele din litigiul principal susțin la rândul lor că situația de litispendență trebuie apreciată la începutul procedurii, astfel încât o desistare pe parcursul judecății nu poate fi luată în considerare.

90.

Conform informațiilor noastre, Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe asupra consecințelor unei desistări pentru aplicarea normelor de litispendență ( 30 ).

91.

Desigur, este adevărat că, întrucât normele de litispendență privesc competența instanței sesizate, decizia în această privință trebuie luată, în principiu, prin raportare la situația din momentul introducerii acțiunii.

92.

Totuși, această considerație trebuie conciliată cu obiectivul normelor în cauză care urmăresc evitarea unor hotărâri contradictorii. În opinia noastră, atunci când în urma incidentului survenit pe parcursul judecății nu mai există un risc de contradicție, trebuie să se țină seama de acesta la aplicarea normelor de litispendență ( 31 ).

93.

Prin urmare, considerăm că, atunci când, ținând seama de o desistare parțială intervenită în mod valabil în a doua procedură, acțiunile în contrafacere simultane nu mai pot fi considerate identice, trebuie să se țină seama de acestea la aplicarea articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.

94.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să distingă ipotezele prevăzute la articolul 109 alineatul (1) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

95.

Deși relevanța acestui aspect nu este explicată în decizia de trimitere, din argumentele părților din litigiul principal reiese o discuție cu privire la problema dacă articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 se aplică atunci când marca Uniunii Europene, invocată în fața instanței sesizate a doua, a fost de asemenea înregistrată pentru produse și servicii suplimentare în raport cu marca națională invocată în cadrul primei proceduri.

96.

În această privință, astfel cum observă în mod întemeiat Comisia, aparent este relevant să se stabilească, în vederea aplicării articolului 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, dacă acțiunile de pe rolul celor două instanțe invocă o contrafacere a unei mărci naționale și, respectiv, a unei mărci a Uniunii Europene, în ceea ce privește aceleași produse sau servicii. În cazul în care contrafacerea în legătură cu produsele sau serviciile suplimentare este invocată numai în fața instanței sesizate a doua, cauza celor două cereri coincide doar în parte, astfel încât desistarea parțială trebuie avută în vedere.

97.

Cu toate acestea, astfel cum am arătat deja, acest aspect nu este relevant în cazul în care Curtea urmează propunerile noastre de răspuns cu privire la primele patru întrebări preliminare.

98.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la cererea de decizie preliminară formulată de Landgericht Hamburg (Tribunalul Regional din Hamburg, Germania) după cum urmează:

„Articolul 109 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că, atunci când două acțiuni în contrafacere sunt introduse la instanțe din state membre diferite, prima cu privire la o marcă națională vizând contrafacerea pe teritoriul unui stat membru, iar a doua cu privire la o marcă a Uniunii Europene vizând contrafacerea în legătură cu întregul teritoriu al Uniunii, aceste acțiuni coincid doar parțial, în măsura în care privesc teritoriul acestui stat membru.

Instanța competentă în domeniul mărcilor Uniunii Europene, atunci când este sesizată a doua, trebuie să se desesizeze, chiar și din oficiu, de acea parte a cererii care privește teritoriul pentru care acțiunile coincid.”