1

Prin Decizia 2012/397/UE din 24 octombrie 2011 privind ajutorul de stat SA 32600 (2011/C) – Franța – Ajutor acordat de SNCF pentru restructurarea SeaFrance (JO 2012, L 195, p. 1) (denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Europeană a declarat incompatibil cu piața internă ajutorul pentru salvarea și ajutorul pentru restructurarea SeaFrance, pus în aplicare și, respectiv, preconizat de Republica Franceză în favoarea SeaFrance SA.

2

SeaFrance, în prezent lichidată, a fost o societate pe acțiuni de drept francez, deținută integral de SNCF Participations SA, un holding al grupului SNCF, el însuși deținut integral de Établissement public industriel et commercial Société nationale des chemins de fer français (SNCF). Sea France a efectuat servicii de transport maritim de pasageri și de mărfuri între porturile Calais (Franța) și Dover (Regatul Unit). În acea perioadă, SeaFrance deținea șase nave. În luna decembrie 2009, avea 1550 de angajați, iar ulterior, în luna august 2010, 1100 de angajați.

3

Începând cu anul 2008, situația financiară a SeaFrance s‑a degradat sistematic, în special din cauza unei conjuncturi nefavorabile, caracterizată de o instabilitate semnificativă a cursului de schimb euro/liră sterlină, de creșterea prețului petrolului și de scăderea semnificativă a transportului de pasageri și de mărfuri pe Canalul Mânecii. Aceste condiții externe au accentuat dificultățile interne ale SeaFrance, determinate în special de unele capacități excedentare și de valoarea ridicată a raportului dintre cheltuielile cu personalul și cifra de afaceri. În anul 2010 au avut loc mai multe mișcări sociale, agravând și mai mult situația societății.

4

În luna aprilie 2010, s‑a admis inițierea procedurii de salvare în privința SeaFrance, transformată la 30 iunie 2010 în procedură de administrare judiciară. Reiese din decizia atacată că, în cadrul acestei proceduri, trei oferte prin care se urmărea menținerea activității printr‑o cesiune totală sau parțială a activelor SeaFrance au fost prezentate Tribunal de commerce de Paris (Franța). Prima ofertă, prezentată în comun de două societăți care își desfășurau activitatea în sectorul transportului maritim, propunea o preluare a trei nave și a 460 de lucrători în schimbul unei sume simbolice de trei euro. A doua ofertă, depusă de un sindicat, propunea păstrarea tuturor salariaților, cumpărarea navelor SeaFrance pentru suma simbolică de un euro, fără preluarea pasivului întreprinderii. Detaliile celei de a treia oferte, prezentată de o întreprindere din sectorul maritim, nu au fost rezumate în decizia atacată. Niciuna dintre aceste oferte nu a fost considerată satisfăcătoare de către administratorii judiciari ai SeaFrance [considerentele (10)-(15) ale deciziei atacate].

5

După adoptarea, la 24 octombrie 2011, a deciziei atacate, la 16 noiembrie 2011, Tribunal de commerce de Paris a inițiat o procedură de lichidare judiciară în privința SeaFrance. În cadrul acestei proceduri, a fost organizată o nouă cerere de oferte pentru preluarea activelor și a activităților SeaFrance, însă unica ofertă depusă ca răspuns la această cerere a fost considerată nesatisfăcătoare de către administratorii judiciari ai SeaFrance. Prin urmare, a fost inițiată lichidarea activelor SeaFrance, la finalul căreia activele respective au fost cesionate către societatea Eurotunnel.

6

De la începutul anului 2009, SNCF a susținut SeaFrance prin diferite măsuri de ajutor. Mai întâi, în luna februarie 2009, SNCF a încheiat cu SeaFrance un acord privind gestionarea lichidităților, care a fost prelungit în luna februarie 2010. Pe de altă parte, la 15 iulie 2010, SNCF a acordat SeaFrance un împrumut de [confidențial] ( 1 ) milioane de euro în scopul de a‑i permite să exercite o opțiune de cumpărare a navei Berlioz și de a‑i asigura proprietatea asupra acestui activ.

7

În continuare, SNCF a instituit o linie de credit de [confidențial] milioane de euro în favoarea SeaFrance. La 12 iulie 2010, autoritățile franceze au notificat Comisiei această măsură drept ajutor pentru salvare, în sensul Liniilor directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 2004, C 244, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 187, denumite în continuare „Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare”), pe care Comisia a aprobat‑o prin Decizia C(2010) 5837 din 18 august 2010 privind ajutorul de stat N 309/2010 – Franța.

8

În sfârșit, la 18 februarie 2011, autoritățile franceze au notificat Comisiei, în conformitate cu Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare, un proiect de ajutor pentru restructurare în favoarea SeaFrance însoțit de un plan de restructurare. Planul de restructurare a prevăzut în special reducerea capacității de la șase la patru nave, reconfigurarea ofertei de traversări, care ar avea drept rezultat o diminuare cu aproape 30 % a numărului de traversări pe an, și desființarea a 725 de posturi în vederea reducerii raportului dintre cheltuielile cu personalul și cifra de afaceri. Această restructurare urma să fie finanțată în principal printr‑un ajutor de stat sub forma unei majorări a capitalului SeaFrance cu 223 de milioane de euro, subscrisă în totalitate de SNCF Participations.

9

La 6 aprilie 2011, Comisia a fost sesizată de un concurent al SeaFrance cu o plângere referitoare la ajutorul pentru restructurarea acesteia. La 22 iunie 2011, Comisia a notificat autorităților franceze decizia de a iniția procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE privind, pe de o parte, ajutorul pentru restructurarea SeaFrance notificat la 18 februarie 2011 și, pe de altă parte, măsurile adoptate anterior de SNCF, și anume acordul privind gestionarea lichidităților încheiat în anul 2009 și împrumutul de [confidențial] milioane de euro acordat la 15 iulie 2010 (denumită în continuare „decizia de deschidere a procedurii oficiale”). În plus, prin publicarea unui rezumat al acestei decizii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 14 iulie 2011 (JO C 208, p. 8), Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE.

10

Prin scrisorile din 14 iulie, din 22 iulie și din 19 august 2011, autoritățile franceze au prezentat mai întâi Comisiei comentariile lor privind îndoielile exprimate în decizia de deschidere a procedurii oficiale, privind plângerea și, respectiv, privind observațiile părților interesate.

11

Ulterior, prin scrisoarea din 12 septembrie 2011, autoritățile franceze au notificat Comisiei un plan de restructurare modificat. Acest plan a prevăzut în special cesionarea unei alte nave, reducerea numărului de salariați la 922, diminuarea mai mare a numărului de traversări și reorganizarea activităților de vânzare și marketing, care urma să determine economii suplimentare. În plus, pentru a răspunde îndoielilor exprimate de Comisie în decizia de deschidere a procedurii oficiale cu privire la caracterul insuficient și incert al contribuției proprii a SeaFrance la finanțarea restructurării sale, acest plan prevedea modificarea măsurilor de finanțare a restructurării: majorarea capitalului SeaFrance urma să fie limitată la 166,3 milioane de euro și să fie însoțită de un împrumut de 99,8 milioane de euro destinat pentru finanțarea restructurării. A fost prevăzut și un alt împrumut, în valoare de [confidențial] milioane de euro. Prin acesta s‑a urmărit înlocuirea împrumutului existent privind nava Molière în vederea exercitării anticipate a opțiunii de cumpărare a acestei nave. Exercitarea anticipată a opțiunii trebuia să permită SeaFrance să dobândească, încă de la sfârșitul anului [confidențial], în loc de sfârșitul anului [confidențial], dreptul de proprietate deplină asupra acestui activ. Aceste două împrumuturi urmau să fie acordate cu o rată a dobânzii de 6,05 % pentru o durată de 12 ani, cu rambursări constante de capital.

12

În sfârșit, prin scrisoarea din 3 octombrie 2011, autoritățile franceze au comunicat Comisiei o nouă versiune a planului de restructurare modificat. Potrivit acestei noi versiuni, pe de o parte, cuantumul împrumutului de 99,8 milioane de euro a fost redus la 99,7 milioane de euro și, pe de altă parte, rata dobânzii aplicată în cazul celor două împrumuturi prevăzute în planul de restructurare modificat a fost majorată de la 6,05 % la 8,55 %.

13

La 24 octombrie 2011, Comisia a adoptat decizia atacată și a notificat‑o în aceeași zi autorităților franceze. În considerentele (16) și (17) ale acestei decizii, Comisia precizează că decizia atacată vizează, pe de o parte, măsurile prevăzute în planul de restructurare modificat, respectiv majorarea capitalului SeaFrance și cele două împrumuturi de 99,7 milioane de euro și de [confidențial] milioane de euro, și, pe de altă parte, ajutorul pentru salvare pe care l-a aprobat prin Decizia din 18 august 2010. În schimb, această decizie nu se referă nici la acordul privind gestionarea lichidităților aprobat de SNCF pentru SeaFrance, nici la împrumutul care i‑a fost acordat în vederea exercitării opțiunii privind nava Berlioz (a se vedea punctul 6 de mai sus), care fac obiectul altei proceduri prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, inițiată la 22 iunie 2011.

14

Partea dispozitivă a deciziei atacate prevede printre altele următoarele:

„Articolul 1

Majorarea de capital de 166,3 milioane [de euro], împrumutul de 99,7 milioane [de euro] și împrumutul de [confidențial] milioane [de euro] pe care [Franța] intenționează să îl pună în aplicare, prin intermediul SNCF, ca ajutor de restructurare pentru SeaFrance, constituie ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE și sunt incompatibile cu piața internă.

Articolul 2

Împrumutul acordat de Franța prin intermediul SNCF sub forma unui ajutor de salvare pentru SeaFrance la care se referă Decizia Comisiei din 18 august 2010 constituie un ajutor incompatibil cu piața internă.

Articolul 3

(1)   Franța, prin intermediul SNCF, trebuie să recupereze de la beneficiar ajutorul menționat la articolul 2, inclusiv dobânzile contractuale scadente, însă neplătite la data notificării prezentei decizii.

[…]”

15

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 ianuarie 2012, Republica Franceză a introdus prezenta acțiune.

16

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a opta) a decis deschiderea procedurii orale.

17

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 19 iunie 2014.

18

În ședință, Comisia a prezentat un document care cuprindea un schimb de scrisori între serviciile sale și autoritățile franceze, în vederea susținerii argumentației prezentate drept răspuns în al doilea motiv al acțiunii. Președintele camerei a decis includerea acestui document în dosar și a invitat Republica Franceză să își exprime punctul de vedere cu privire la admisibilitatea și la conținutul acestui document cel târziu la 26 iunie 2014. Decizia cu privire la admisibilitatea acestui document a fost amânată.

19

Republica Franceză și‑a prezentat observațiile în termenul stabilit.

20

Procedura orală a fost declarată terminată la 3 iulie 2014.

21

Republica Franceză solicită Tribunalului:

22

Comisia solicită Tribunalului:

23

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că cele patru motive pe care Republica Franceză le invocă în susținerea acțiunii privesc aprecierea Comisiei referitoare la cele două împrumuturi, de 99,7 milioane de euro și, respectiv, de [confidențial] milioane de euro prevăzute în planul de restructurare modificat (denumite în continuare, împreună, „împrumuturile în cauză”). Republica Franceză nu contestă că măsura care constă în majorarea de capital a SeaFrance, de 166,3 milioane de euro, constituie un ajutor de stat.

24

Primele două motive din acțiunea formulată de Republica Franceză sunt întemeiate pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât Comisia a calificat împrumuturile în cauză drept ajutor de stat. Al treilea motiv este întemeiat pe erori de drept și de fapt, întrucât Comisia a considerat că ajutorul pentru restructurare a fost incompatibil cu articolul 107 alineatul (3) litera (c) TFUE, interpretat în lumina Liniilor directoare privind ajutorul pentru restructurare. Al patrulea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 345 TFUE.

25

Prin intermediul prezentului motiv, Republica Franceză susține în esență că, în mod eronat, Comisia a considerat că, în vederea aplicării testului investitorului privat, împrumuturile în cauză, ajutorul pentru salvare acordat SeaFrance, precum și majorarea de capital a acesteia prevăzută în planul de restructurare modificat trebuiau apreciate în comun.

26

Acest motiv cuprinde două aspecte, întemeiate pe o interpretare eronată și, respectiv, pe o aplicare eronată, în speță, a Hotărârii din 15 septembrie 1998, BP Chemicals/Comisia (T‑11/95, Rec., denumită în continuare „Hotărârea BP Chemicals”, EU:T:1998:199).

27

În cererea introductivă, prin intermediul primului aspect, Republica Franceză susține în esență că, întrucât Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus (EU:T:1998:199), privește doar refuzul de a iniția o procedură oficială de investigare, iar nu aplicarea pe fond a principiului investitorului privat, criteriile pe care le stabilește nu pot fi aplicate în cadrul unei proceduri oficiale de investigare pentru a decide dacă măsurile examinate pot sau nu pot fi disociate. În ședință, având în vedere Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia (C‑399/10 P și C‑401/10 P, Rep., EU:C:2013:175), Republica Franceză a retras acest aspect, împrejurare de care s‑a făcut mențiune în procesul‑verbal al ședinței.

28

Prin intermediul celui de al doilea aspect, Republica Franceză susține că, în speță, Comisia a aplicat în mod eronat Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus (EU:T:1998:199), și a concluzionat în mod neîntemeiat că împrumuturile în cauză nu puteau fi efectiv disociate de ajutorul pentru salvare și de recapitalizare.

29

Trebuie amintit că, întrucât noțiunea de ajutor, astfel cum este definită la articolul 107 alineatul (1) TFUE, are un caracter juridic și trebuie interpretată pe baza unor elemente obiective, instanța Uniunii, în principiu și ținând seama atât de elementele concrete ale litigiului cu care este sesizată, cât și de caracterul tehnic sau complex al aprecierilor efectuate de Comisie, trebuie să exercite un control deplin în ceea ce privește chestiunea dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, Rep., EU:C:2008:757, punctul 111 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 decembrie 2008, Ryanair/Comisia, T‑196/04, Rep., EU:T:2008:585, punctul 40 și jurisprudența citată).

30

Calificarea drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, a unei măsuri adoptate în privința unei întreprinderi impune reunirea a patru condiții. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, trebuie să acorde un avantaj beneficiarului său. În al patrulea rând, trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea din 29 septembrie 2000, CETM/Comisia, T‑55/99, Rec., EU:T:2000:223, punctul 39 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse, C‑237/04, Rec., EU:C:2006:197, punctele 38 și 39 și jurisprudența citată).

31

Cu toate acestea, potrivit tot unei jurisprudențe constante, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură pentru a se încadra în noțiunea de ajutor, în sensul articolului 107 alineatului (1) TFUE, nu sunt îndeplinite dacă întreprinderea beneficiară putea obține același avantaj precum cel care i‑a fost pus la dispoziție prin intermediul resurselor de stat în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață, această apreciere realizându‑se, pentru întreprinderile publice, prin aplicarea, în principiu, a criteriului investitorului privat (a se vedea Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF și alții, C‑124/10 P, Rep., EU:C:2012:318, punctul 78 și jurisprudența citată).

32

Potrivit jurisprudenței, atunci când examinează aplicarea criteriului investitorului privat, Comisia are obligația să examineze întotdeauna toate elementele pertinente ale operațiunii în litigiu și contextul acesteia (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2010, Grecia/Comisia, T‑415/05, T‑416/05 și T‑423/05, Rec., EU:T:2010:386, punctul 172 și jurisprudența citată).

33

Atunci când este vorba despre aplicarea criteriului investitorului privat în privința mai multor intervenții succesive ale statului, Comisia trebuie să examineze dacă între aceste intervenții există legături atât de strânse, încât este imposibil să fie disociate și încât, prin urmare, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, aceste intervenții trebuie considerate o singură intervenție (a se vedea în acest sens Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia, punctul 27 de mai sus, EU:C:2013:175, punctul 103).

34

Examinarea caracterului disociabil al mai multor intervenții succesive ale statului trebuie efectuată având în vedere criteriile elaborate de jurisprudență, printre care se numără în special succesiunea în timp a acestor intervenții, finalitatea lor și situația întreprinderii beneficiare la momentul acestor intervenții (a se vedea în acest sens Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia, punctul 27 de mai sus, EU:C:2013:175, punctul 104, și Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus, EU:T:1998:199, punctele 170-178).

35

Pe de altă parte, trebuie amintit că aprecierea Comisiei în ceea ce privește problema dacă o măsură îndeplinește criteriul operatorului privat în economia de piață poate implica o apreciere economică complexă. Atunci când adoptă un act care presupune o astfel de apreciere, Comisia beneficiază de o putere largă de apreciere, iar controlul jurisdicțional se limitează la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a lipsei unei erori de drept, a exactității materiale a situației de fapt reținute și a lipsei unei erori vădite în aprecierea acestor fapte, precum și a lipsei unui abuz de putere. În mod specific, nu este de competența Tribunalului de a substitui aprecierea emitentului deciziei cu propria apreciere economică (a se vedea Hotărârea Ryanair/Comisia, EU:T:2008:585, punctul 28 de mai sus, punctul 41 și jurisprudența citată).

36

Argumentul principal invocat în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, prin care Republica Franceză critică Comisia întrucât nu a examinat toate elementele de fapt și de drept pertinente pentru aprecierea caracterului indisociabil al măsurilor luate în favoarea SeaFrance, în special rata dobânzii și garanțiile aferente împrumuturilor în cauză, trebuie examinat tocmai în lumina acestor principii. Republica Franceză critică astfel Comisia întrucât, în decizia atacată, aceasta a prezumat că, din moment ce împrumuturile în cauză vizau aceeași finalitate ca și recapitalizarea SeaFrance și au fost acordate simultan cu recapitalizarea, deși situația SeaFrance a rămas neschimbată, aceste împrumuturi nu puteau disociate, în mod rezonabil, de ajutorul de salvare și de restructurare și, în consecință, întrucât a prezumat că aceste împrumuturi nu ar fi fost acordate de un investitor privat.

37

Examinarea temeiniciei acestui argument trebuie efectuată în două etape. În primul rând, trebuie să se verifice dacă Comisia a concluzionat în mod întemeiat că împrumuturile în cauză nu puteau fi disociate de recapitalizare și de ajutorul pentru salvare și, așadar, nu puteau fi apreciate ca fiind măsuri autonome din perspectiva criteriului investitorului privat. Cu alte cuvinte, trebuie să se verifice dacă Comisia a stabilit în mod corect obiectul căruia urma să îi aplice acest criteriu. În al doilea rând, trebuie să se verifice dacă Comisia a aplicat în mod corect criteriul investitorului privat în privința măsurilor vizate de decizia atacată.

38

În primul rând, în ceea ce privește chestiunea dacă Comisia a concluzionat în mod întemeiat că împrumuturile în cauză nu puteau fi disociate de recapitalizare și de ajutorul pentru salvare, trebuie arătat mai întâi că, în considerentul (129) al deciziei atacate, răspunzând la argumentele autorităților franceze potrivit cărora împrumuturile în cauză fuseseră acordate în condiții de piață și respectau, așadar, criteriul investitorului privat, Comisia a arătat următoarele:

„[…Î]n acest caz, SNCF a acordat deja ajutoare întreprinderii SeaFrance, în special ajutor de salvare, și intenționează să acorde un nou ajutor, și anume o recapitalizare. Împrumuturile vizează aceeași finalitate ca și celelalte ajutoare, și anume salvarea și restructurarea SeaFrance. Ajutoarele vor fi acordate într‑un moment în care SeaFrance este o întreprindere în dificultate și în același timp cu ajutoarele de restructurare. Acest lucru este evident în ceea ce privește împrumutul de 99,7 milioane [de euro], prin care se urmărește – la fel ca și recapitalizarea – să se ajute întreprinderea SeaFrance să facă față nevoilor sale de capital operațional. Totuși, acest lucru este valabil, de asemenea, în cazul împrumutului de [confidențial] milioane [de euro], care servește la refinanțarea și exercitarea, mai devreme decât s‑a prevăzut, a opțiunii de achiziționare în baza contractului de leasing a navei Molière. Astfel, finanțarea mijloacelor de producție, în speță a navei, este strâns legată de activitățile curente ale SeaFrance. Prin refinanțarea și achiziționarea anticipată în baza contractului de leasing, SeaFrance urmărește reducerea costurilor sale operaționale, legate de restructurarea întreprinderii. În consecință, împrumutul de [confidențial] milioane [de euro] se înscrie, de asemenea, în logica procesului de restructurare a SeaFrance.”

39

În continuare, în considerentele (130)-(132), Comisia a amintit regulile clarificate în Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus (EU:T:1998:199).

40

În sfârșit, în considerentul (133), Comisia a analizat chestiunea dacă recapitalizarea constituia un ajutor de stat și a constatat că, „[a]vând în vedere că cele două împrumuturi vizează aceeași finalitate ca și recapitalizarea, și anume finanțarea costurilor de restructurare, că situația economică a întreprinderii rămâne aceeași (este în dificultate) și că împrumuturile sunt acordate simultan cu recapitalizarea, aceste împrumuturi nu [puteau] fi disociate, în mod rezonabil, de ajutorul de salvare și de [recapitalizare]”.

41

Desigur, această motivare pare succintă. Cu toate acestea, trebuie să se observe de la început că aceste constatări ale Comisiei referitoare la succesiunea în timp și la finalitatea măsurilor, precum și la situația SeaFrance nu sunt afectate de o eroare de apreciere.

42

Astfel, în ceea ce privește succesiunea în timp a măsurilor, părțile nu contestă faptul că împrumuturile în cauză erau simultane recapitalizării și că cele trei măsuri erau prevăzute în același plan de restructurare supus aprecierii Comisiei la șase luni după punerea în aplicare a ajutorului pentru salvare.

43

Părțile nu contestă nici împrejurarea, în ceea ce privește situația societății beneficiare, că, începând cu anul 2008, SeaFrance avea dificultăți financiare majore, care au determinat, la 30 iunie 2010, și anume înainte de notificarea ajutorului pentru salvare, inițierea în privința sa a procedurii de administrare judiciară. Procedura de administrare judiciară a rămas deschisă până la inițierea unei proceduri de lichidare judiciară care a urmat adoptării deciziei atacate (a se vedea punctele 4, 5 și 7 de mai sus). Prin urmare, dificultățile financiare majore ale SeaFrance existau atât la momentul la care a primit ajutorul pentru salvare, cât și la momentul la care SNCF a intenționat să ia în favoarea sa alte trei măsuri prevăzute în planul de restructurare.

44

În ceea ce privește finalitatea măsurilor, este cert că împrumutul de 99,7 milioane de euro avea aceeași finalitate ca recapitalizarea, respectiv finanțarea restructurării. În ceea ce privește împrumutul de [confidențial] milioane de euro, trebuie respins argumentul Republicii Franceze potrivit căruia acest împrumut urmărea un obiectiv patrimonial, și anume asigurarea unui activ pentru exercitarea unei opțiuni de cumpărare anticipată a navei Molière, și, prin urmare, avea o altă finalitate decât recapitalizarea. Astfel, în mod întemeiat, Comisia a concluzionat că acest împrumut se înscria în logica procesului de restructurare a SeaFrance, întrucât era destinat refinanțării și a exercitării, mai devreme decât s‑a prevăzut, a opțiunii de achiziționare, în temeiul contractului de leasing, a navei Molière și urmărea astfel reducerea costurilor sale operaționale legate de finanțarea mijloacelor de producție. Mai mult, în memoriul în apărare, Comisia a arătat în mod întemeiat că, deși a susținut că singurul obiectiv al acestui împrumut era de a substitui o contribuție în afara bilanțului aferentă ratelor datorate de SeaFrance în temeiul contractului de leasing, Republica Franceză nu a prezentat o probă de natură să demonstreze că, anterior acestui împrumut, SNCF era deja expusă în mod direct și trebuia să plătească aceste rate.

45

În continuare, mai multe probe invocate de Comisie în decizia atacată și care fac parte din contextul restructurării SeaFrance confirmă, în orice caz, concluzia potrivit căreia împrumuturile în cauză, ajutorul pentru salvare și recapitalizarea trebuiau apreciate în comun din perspectiva criteriului investitorului privat.

46

În această privință, pe de o parte, din decizia atacată reiese că, în urma acordării de către SNCF în favoarea SeaFrance a liniei de credit de [confidențial] milioane de euro, acceptată de Comisie ca ajutor pentru salvare, autoritățile franceze au prezentat la 18 februarie 2011 un plan inițial de restructurare a SeaFrance [considerentele (1), (2) și (24) ale deciziei atacate]. Acest plan, întrucât prevedea numai o singură măsură de ajutor, și anume o majorare de capital a SeaFrance în cuantum de 223 de milioane de euro, subscrisă în totalitate de SNCF Participations, a fost criticată de Comisie în decizia de deschidere a procedurii oficiale pentru motivul că contribuția proprie a SeaFrance la finanțarea restructurării sale era foarte mică și incertă [considerentele (4), (24) și (149) ale deciziei atacate]. Tot din decizia atacată reiese că, pentru a răspunde la aceste critici, la 12 septembrie 2011, autoritățile franceze au prezentat un plan de restructurare modificat, în sensul că majorarea de capital prevăzută inițial a fost redusă la 166,3 milioane de euro, care trebuia subscrisă de SNCF Participations, și că această reducere era compensată printr‑un împrumut în cuantum de 99,7 milioane de euro acordat de SNCF și destinat finanțării procesului de restructurare a SeaFrance, ca parte a contribuției sale proprii [considerentele (24), (27), (28) și (150) ale deciziei atacate]. Acordarea împrumuturilor în cauză, în special a împrumutului de 99,7 milioane de euro, apare, așadar, ca fiind rezultatul unei ajustări a măsurii de ajutor unice care a fost prevăzută inițial.

47

Pe de altă parte, din decizia atacată reiese că SNCF, care acționa în dublă calitate, de furnizor al ajutorului și de furnizor de fonduri destinate să fie incluse în contribuția proprie, era singura care trebuia să aloce SeaFrance resursele necesare pentru a finanța procesul de restructurare. Astfel, în cadrul operațiunii, nu a intervenit niciun investitor privat extern în raport cu grupul SNCF de partea acestuia. În această privință, Comisia a arătat deopotrivă că, în pofida solicitărilor sale, autoritățile franceze nu i‑au prezentat niciun exemplu de ofertă de împrumut de la o instituție financiară independentă [considerentul (138) al deciziei atacate].

48

Contextul restructurării SeaFrance, în special evoluția planului de restructurare, arată astfel că, pentru a acoperi lipsa unei contribuții proprii a SeaFrance la finanțarea procesului de restructurare a acesteia, autoritățile franceze, în loc să identifice un investitor sau un creditor extern sau în lipsa identificării unui asemenea investitor ori creditor extern, au propus o soluție în care doar SNCF era cea care furniza aproape integral această contribuție proprie, și anume 99,7 milioane de euro dintr‑un cuantum total al contribuției proprii de [confidențial] milioane de euro [a se vedea considerentul (150) al deciziei atacate și punctele 63 și 79 de mai jos], intervenind ca și cum ar fi fost creditor extern. Or, o asemenea soluție întemeiată pe o simplă ajustare a măsurii de ajutor prevăzute inițial și pe o dedublare a calității SNCF, care acționa, pe de o parte, prin intermediul SNCF Participations, în calitate de entitate publică furnizoare a ajutorului și, pe de altă parte, în calitate de pretins investitor privat – care ar fi unicul investitor privat care intervine atât în salvarea, cât și în restructurarea SeaFrance –, nu poate fi acceptată, întrucât eludează aplicarea regulilor referitoare la contribuția proprie, prevăzute în Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare.

49

În sfârșit, în mod contrar celor susținute de Republica Franceză, rata dobânzilor și garanțiile aferente împrumuturilor în cauză nu fac parte din elementele pertinente de care Comisia trebuia să țină seama atunci când a examinat chestiunea dacă aceste împrumuturi puteau fi disociate de recapitalizare și de ajutorul pentru salvare. Astfel, examinarea condițiilor de acordare a împrumuturilor în cauză se încadrează în domeniul aprecierii rentabilității împrumuturilor respective, cu alte cuvinte în domeniul aplicării criteriului investitorului privat. În schimb, examinarea caracterului disociabil al împrumuturilor în cauză de alte două măsuri urmărește să stabilească dacă criteriul investitorului privat trebuie aplicat acestor împrumuturi, considerate o investiție autonomă, sau tuturor măsurilor vizate de decizia atacată, considerate un ansamblu. Această examinare constituie, așadar, o etapă prealabilă aplicării criteriului investitorului privat.

50

De asemenea, din jurisprudența citată la punctul 33 de mai sus reiese că, în mod contrar celor susținute de Republica Franceză, diferențele formale dintre un împrumut și o recapitalizare nu împiedică să se considere că aceste măsuri nu pot fi disociate. Astfel, prezintă relevanță nu forma în care se manifestă intervențiile respective ale statului, ci împrejurarea că aceste intervenții prezintă, în special având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea acestora și situația întreprinderii la momentul la care se produc, legături atât de strânse încât este imposibil să fie disociate.

51

În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea criteriului investitorului privat în cazul măsurilor care fac obiectul deciziei atacate, trebuie arătat că, în considerentele (133) și (134) ale deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

52

Trebuie să se constate că analiza randamentului care putea fi așteptat de la măsurile vizate de decizia atacată, prezentată în considerentele (133) și (134) ale deciziei atacate, este sumară și se concentrează pe recapitalizare.

53

Totuși, pe de o parte, Comisia a aplicat în mod corect criteriul investitorului privat în privința ansamblului indisociabil al măsurilor, compus din împrumuturile în cauză, din recapitalizare și din ajutorul pentru salvare. Astfel, luând în considerare impactul pe care plata dobânzilor și rambursarea împrumuturilor în cauză îl aveau asupra rentabilității procesului de recapitalizare, Comisia s‑a angajat într‑o analiză globală a randamentului pe care SNCF, în calitate de investitor privat unic, putea să îl aștepte de la măsurile pe care le‑a pus în aplicare sau pe care le intenționa să le pună în aplicare în cadrul salvării și al restructurării SeaFrance, apreciate ca un întreg. În acest fel, Comisia a putut să concluzioneze, fără a săvârși o eroare vădită de apreciere, că randamentul global așteptat de la acest ansamblu indisociabil de măsuri nu corespundea unui randament care ar fi așteptat de un investitor privat, fără a trebui să inițieze o analiză concretă a chestiunii în ce măsură condițiile de acordare a fiecăruia dintre împrumuturile în cauză se conformau condițiilor de piață.

54

Pe de altă parte, pentru motivele arătate la punctul 48 de mai sus, probele din contextul procesului de restructurare a SeaFrance menționate la punctele 46 și 47 de mai sus confirmă concluzia potrivit căreia un investitor privat în economia de piață nu ar fi aplicat în privința SeaFrance ansamblul de măsuri aplicate de SNCF, vizate de decizia atacată.

55

Din cele de mai sus rezultă că, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 32 de mai sus, Comisia a examinat contextul global al acordării împrumuturilor în cauză în favoarea SeaFrance. Reiese de asemenea că, în mod contrar celor susținute de Republica Franceză, Comisia nu a prezumat, ci a demonstrat, în raport cu finalitatea, cu succesiunea în timp a împrumuturilor în cauză și cu situația societății beneficiare, luând în considerare și alte elemente pertinente din dosar, precum evoluția planului de restructurare, dedublarea rolului SNCF și lipsa unui investitor privat extern față de grupul SNCF, că împrumuturile în cauză nu puteau fi disociate în mod rezonabil de recapitalizarea SeaFrance și de deschiderea unei linii de credit în favoarea acesteia ca ajutor pentru salvare și, în consecință, că acestea nu puteau fi considerate o investiție autonomă în lumina criteriului investitorului privat.

56

Rezultă deopotrivă din cele de mai sus că, prin punerea la dispoziția SeaFrance, în comun, a împrumuturilor în cauză, a recapitalizării și a ajutorului pentru salvare, statul francez, acționând prin intermediul SNCF, a creat în favoarea SeaFrance un avantaj pe care aceasta nu ar fi putut să îl obțină în condiții normale de piață. Așadar, în considerentul (142) al deciziei atacate, Comisia a calificat în mod întemeiat aceste împrumuturi drept ajutoare de stat.

57

Argumentele Republicii Franceze întemeiate pe practica anterioară a Comisiei nu sunt de natură să repună în discuție această concluzie.

58

Astfel, potrivit jurisprudenței, aprecierea caracterului de ajutor de stat al unei anumite măsuri trebuie făcută numai în cadrul articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar nu din perspectiva unei pretinse practici decizionale anterioare a Comisiei (Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, Rep., EU:C:2011:732, punctul 136). De altfel, ar fi deosebit de delicată invocarea temeiului unei practici anterioare a Comisiei în domeniul ajutoarelor pentru salvare și pentru restructurare, în care aprecierea fiecărui caz depinde foarte mult de situația financiară individuală a beneficiarului ajutorului, de condițiile economice generale ale sectorului în care își desfășoară activitatea și de cadrul normativ în care evoluează.

59

Rezultă că Republica Franceză nu poate să se întemeieze pe o practică anterioară a Comisiei pentru a demonstra o eroare pe care aceasta ar fi săvârșit‑o în cadrul aprecierii sale privind existența unui ajutor de stat în speță.

60

În orice caz, examinarea pe fond a acestor argumente, prezentată mai jos, nu permite descoperirea unei erori în decizia atacată.

61

Pe de o parte, Republica Franceză susține că practica anterioară a Comisiei nu permite justificarea generalizării soluției reținute în Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus (EU:T:1998:199). Astfel, în Decizia din 26 mai 2010 privind ajutorul pentru restructurarea activităților de transport de mărfuri ale SNCB (N 726/2009) (denumită în continuare „Decizia SNCB – transport de mărfuri), care a implicat o societate‑mamă furnizoare a ajutorului și împrejurări asemănătoare celor care au fost analizate în decizia atacată, Comisia nu ar fi efectuat o analiză globală a măsurilor de ajutor, ci, în schimb, ar fi admis că un împrumut acordat de SNCB noii sale filiale constituite în cadrul restructurării activităților de transport de mărfuri și care au însoțit o majorare a capitalului acestei filiale de către SNCB era acordat în condiții de piață. Așadar, acest împrumut nu constituia un ajutor de stat și putea fi luat în considerare drept contribuție proprie a acestei filiale în procesul de restructurare. Potrivit Republicii Franceze, această diferență în analiza unor cazuri similare, care nu poate fi explicată prin diferențele în cadrul juridic aplicabil, este contrară principiilor securității juridice, bunei administrări și egalității de tratament.

62

Trebuie să se constate că, prin intermediul argumentului său întemeiat pe Decizia SNCB – transport de mărfuri, Republica Franceză impută, în esență, Comisiei că, în decizia atacată, a refuzat posibilitatea ca împrumutul de 99,7 milioane de euro acordat de SNCF pentru SeaFrance să facă parte din contribuția proprie a SeaFrance pentru finanțarea restructurării sale, în timp ce, în Decizia SNCB –transport de mărfuri, aceasta a considerat că un împrumut acordat de SNCB filialei sale „transport de mărfuri”, din moment ce a fost acordat în condiții de piață, nu era ajutor de stat și putea fi inclus în contribuția proprie a acestei filiale pentru necesitățile de finanțare a restructurării.

63

În această privință, mai întâi, dincolo de faptul că, spre deosebire de restructurarea SeaFrance, restructurarea activităților de transport de mărfuri ale SNCB nu a fost efectuată în contextul salvării unei întreprinderi în dificultate, ci în contextul unui vast plan de restructurare industrială și comercială a acestui sector, trebuie evidențiată o diferență importantă în privința cadrului normativ aplicabil. Astfel, restructurarea activităților de transport de mărfuri ale SNCB era reglementată de Liniile directoare comunitare privind ajutoarele de stat acordate întreprinderilor feroviare (JO 2008, C 184, p. 13). Aceste linii directoare constituie un cadru normativ specific sectorului transporturilor feroviare, derogatoriu de la regimul Liniilor directoare privind ajutorul pentru restructurare, în special în ceea ce privește nivelul contribuției proprii a beneficiarului ajutorului. Astfel, potrivit punctului 82 din aceste linii directoare, Comisia va putea să accepte contribuții proprii mai scăzute decât cele prevăzute în Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare. Pe acest temei, Comisia a acceptat o contribuție proprie a filialei „transport de mărfuri” a SNCB la un nivel cuprins între 15 % și 25 % din necesitățile de finanțare a restructurării [a se vedea considerentele (246)-(249) ale Deciziei SNCB – transport de mărfuri]. În continuare, deși este adevărat că în Decizia SNCB – transport de mărfuri Comisia a admis ca o parte din împrumutul acordat de SNCB filialei sale „transport de mărfuri” să fie constituită dintr‑un împrumut acordat de SNCB în condiții de piață, din considerentul (113) al acestei decizii reiese că, pentru a putea acoperi necesitățile de finanțare a restructurării, această filială trebuia să contracteze și de la o instituție de credit o linie de credit externă în cuantum de 50 de milioane de euro. Astfel, spre deosebire de planul de restructurare a SeaFrance, planul de restructurare a activităților de transport de mărfuri ale SNCB prevedea intervenția unor actori externi față de grupul SNCB. În sfârșit, cuantumul împrumutului pe care SNCB trebuia să îl acorde filialei sale „transport de mărfuri” reprezenta o parte relativ limitată a contribuției proprii. Astfel, acest împrumut se ridica la 25 de milioane de euro, iar valoarea totală a contribuției proprii a filialei „transport de mărfuri” era de 135 de milioane de euro, la un cost total al restructurării de ordinul a 490 de milioane de euro [a se vedea considerentul (248) al Deciziei SNCB – transport de mărfuri]. În schimb, potrivit planului de restructurare modificat privind SeaFrance, împrumutul de 99,7 milioane de euro reprezenta între 85 % și 95 % din contribuția proprie a SeaFrance la finanțarea restructurării sale, dat fiind că valoarea totală a acestei contribuții se ridica la [confidențial] milioane de euro, la un cost total al restructurării de [confidențial] milioane de euro [a se vedea considerentele (35) și (150) ale deciziei atacate].

64

Din aceste observații rezultă că, în mod contrar celor susținute de Republica Franceză, cazurile examinate de Comisie în Decizia SNCB – transport de mărfuri și în decizia atacată nu erau similare. Prin urmare, o pretinsă diferență în analiza acestora nu poate fi considerată contrară principiilor securității juridice, bunei administrări și egalității de tratament.

65

Pe de altă parte, Republica Franceză susține că, în deciziile sale anterioare, Comisia ar fi recurs la o disociere între diferite măsuri anunțate concomitent și le‑ar fi analizat separat în vederea aplicării testului investitorului privat. În această privință, Republica Franceză invocă Decizia 2009/613/CE a Comisiei din 8 aprilie 2009 privind măsurile C 7/07 (ex NN 82/06 și NN 83/06) puse în aplicare de Regatul Unit în favoarea Royal Mail (JO L 210, p. 16, denumită în continuare „Decizia Royal Mail”), în care Comisia ar fi disociat diferite măsuri de ajutor prevăzute în favoarea Royal Mail pentru motivul că urmăreau obiective diferite, și Decizia 2009/973/CE a Comisiei din 13 iulie 2009 privind ajutorul de restructurare în favoarea Combus AS (JO L 345, p. 28, denumită în continuare „Decizia Combus”), în care Comisia ar fi considerat că două injecții de capital realizate în lunile mai 1999 și ianuarie 2001 trebuiau considerate două măsuri distincte, deși guvernul care a acordat ajutoarele a considerat că aceste măsuri aveau același obiectiv, și anume restructurarea și recapitalizarea Combus AS în vederea privatizării acesteia.

66

În ceea ce privește Decizia Royal Mail, deși, în pofida argumentației prezentate de Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Comisia a concluzionat în cuprinsul acesteia că, în scopul analizei în lumina principiului investitorului privat, trebuiau disociate măsurile luate de Regatul Unit în favoarea Royal Mail, respectiv o modificare a facilităților de credit, o măsură privind pensiile salariaților Royal Mail și un împrumut acordat de acționar, din considerentele (101) și (102) ale acestei decizii rezultă că această concluzie era întemeiată pe o examinare aprofundată a naturii, a obiectivelor și a succesiunii în timp ale acestor măsuri, efectuată la punctele 5.2, 5.3 și 5.4 din această decizie. La capătul acestei examinări, Comisia a ajuns la concluzia că facilitățile de credit din anul 2007 reprezentau continuarea măsurilor acordate deja în anul 2003, în timp ce măsura privind pensiile fusese instituită în anul 2007. În plus, din cauza particularităților ajutoarelor privind finanțarea sistemului de pensii, această din urmă măsură nu era supusă regulilor aplicabile ajutorului pentru restructurare. În ceea ce privește împrumutul acordat de acționar, Comisia a reținut că acesta fusese acordat ulterior altor măsuri și că urmărea un scop diferit.

67

În ceea ce privește Decizia Combus, este suficient să se arate că, în această decizie, Comisia a înlăturat argumentația prezentată de Regatul Danemarcei potrivit căreia cele două injecții de capital efectuate în anii 1999 și 2001 în favoarea Combus constituiau o măsură unică de ajutor și trebuiau analizate împreună, în principal din cauză că prima injecție de capital, întrucât nu fusese notificată Comisiei și nu făcea obiectul unui plan de restructurare conform regulilor aplicabile în acea perioadă, trebuia considerată ajutor ilegal și incompatibil cu piața internă [a se vedea considerentele (287), (318) și (328) ale acestei decizii].

68

Astfel, examinarea deciziilor invocate de Republica Franceză nu face decât să demonstreze că atât faptul că Comisia nu a aplicat raționamentul întemeiat pe Hotărârea BP Chemicals, punctul 26 de mai sus (EU:T:1998:199) în Decizia SNCB – transport de mărfuri, cât și faptul că, în Deciziile Royal Mail și Combus, aceasta a înlăturat, pe baza acestui raționament, argumentația Regatului Unit și a Regatului Danemarcei și a decis să disocieze, în vederea examinării, măsurile în discuție în aceste decizii se explică prin împrejurările specifice fiecăreia dintre aceste decizii, care nu sunt comparabile cu împrejurările din prezenta cauză.

69

Din toate considerațiile de mai sus rezultă că primul motiv trebuie respins.

70

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Franceză susține în esență că, în mod eronat, Comisia a considerat că împrumuturile în cauză, luate în considerare în mod separat, nu ar fi fost acordate la o rată a pieței. Argumentele pe care Republica Franceză le dezvoltă în cadrul prezentului motiv sunt întemeiate pe afirmația că un împrumut acordat de o entitate publică ce respectă dobânda stabilită de Comisie în Comunicarea din 19 ianuarie 2008 privind revizuirea metodei de stabilire a ratelor de referință și de scont (JO 2008, C 14, p. 6, denumită în continuare „Comunicarea privind ratele de referință”) trebuie considerat un împrumut acordat la o dobândă de piață. Un asemenea împrumut nu ar genera, așadar, niciun avantaj pentru beneficiar și nu ar putea fi calificat drept ajutor de stat.

71

Acest motiv cuprinde două aspecte, prin intermediul cărora Republica Franceză impută Comisiei, pe de o parte, că nu a aplicat Comunicarea privind ratele de referință și, pe de altă parte, că a concluzionat în mod eronat că, pentru a se conforma pieței, rata împrumuturilor ar fi trebuit să se situeze în jur de 14 %.

72

În această privință, trebuie să se precizeze că aprecierea separată a împrumuturilor în cauză din punctul de vedere al adecvării ratei aplicate acestor împrumuturi în raport cu o rată a pieței a fost efectuată în decizia atacată cu titlu suplimentar. Astfel, după ce, în considerentul (134) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat că împrumuturile constituiau un ajutor de stat întrucât, fiind apreciate cu recapitalizarea și cu ajutorul pentru salvare, nu ar crea pentru SNCF un randament pe care l‑ar aștepta un investitor privat în economia de piață, în același considerent Comisia a arătat că, „[c]hiar dacă, analizate individual, s‑ar constata că randamentul celor două împrumuturi ar corespunde condițiilor de piață – ceea ce nu este cazul –, acest lucru nu ar fi suficient pentru a se considera că măsurile, în ansamblu, sunt conforme cu principiul investitorului privat în economia de piață”. În continuare, în considerentele (135)-(141) ale deciziei atacate, Comisia a examinat problema de a ști rata care ar trebui aplicată împrumuturilor în cauză, analizate separat, pentru a corespunde condițiilor de piață. La capătul acestei examinări, Comisia a concluzionat că această rată ar trebui să fie de aproximativ 14 %, fiind mai mare decât rata de 8,5 % propusă de autoritățile franceze.

73

Din jurisprudență reiese că, în măsura în care anumite motive ale unei decizii sunt, prin ele însele, de natură să o justifice în mod temeinic, viciile care ar putea afecta alte motive ale actului nu au niciun efect asupra părții dispozitive a acesteia. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, un motiv care, chiar dacă era întemeiat, nu este apt să determine anularea solicitată de reclamant trebuie înlăturat ca inoperant (a se vedea Ordonanța din 26 februarie 2013, Castiglioni/Comisia, T‑591/10, EU:T:2013:94, punctele 44 și 45 și jurisprudența citată). În speță, din cuprinsul punctelor 55 și 56 de mai sus rezultă că, în mod întemeiat, Comisia a concluzionat că împrumuturile în cauză nu puteau fi disociate de recapitalizare și de ajutorul pentru salvare și că, analizate în ansamblu, aceste măsuri constituiau ajutoare de stat. Eventuale erori săvârșite de Comisie în aprecierea separată a împrumuturilor în cauză nu pot afecta, așadar, legalitatea deciziei atacate. Prin urmare, al doilea motiv invocat de Republica Franceză trebuie respins ca inoperant, fără a mai fi necesară pronunțarea asupra admisibilității documentului prezentat în ședință de Comisie (a se vedea punctul 18 de mai sus).

74

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Republica Franceză susține, în esență, că Comisia a săvârșit erori de drept și de fapt în aprecierea compatibilității ajutorului pentru restructurarea SeaFrance cu piața internă, întrucât a concluzionat că nu era îndeplinită cerința unei contribuții proprii reale care nu include ajutoare și care să fie cât mai ridicată cu putință, prevăzută de Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare.

75

În această privință, trebuie amintite regulile referitoare la contribuția proprie, stabilite la punctele 7, 43 și 44 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare.

76

Mai întâi, punctul 7 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare prevede că, „[î]n cadrul [revizuirii Liniilor directoare din 2004 privind ajutorul pentru restructurare], este necesar să se reafirme cu mai multă claritate principiul că […] contribuți[a beneficiarului restructurării] trebuie să fie reală și să nu conțină ajutor[; c]ontribuția beneficiarului are dublu scop: pe de o parte, va demonstra că piețele (proprietarii, creditorii) cred în fezabilitatea revenirii la viabilitate într‑o perioadă rezonabilă de timp[, p]e de altă parte, va asigura că ajutorul de restructurare este limitat la minimul necesar pentru restabilirea viabilității, limitând, în același timp, denaturarea concurenței”.

77

În continuare, potrivit punctului 43 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare, „[s]uma și intensitatea ajutorului trebuie să fie limitate la minimul strict al costurilor de restructurare necesare pentru a permite efectuarea restructurării în funcție de resursele financiare existente ale întreprinderii, ale acționarilor sau ale grupului de întreprinderi din care face parte […,] beneficiarii de ajutor să contribuie semnificativ la planul de restructurare prin resursele proprii, inclusiv din vânzarea de active care nu sunt esențiale pentru supraviețuirea întreprinderii sau din finanțări externe în condiții de piață[, o] asemenea contribuție este un semn că piețele cred în fezabilitatea restabilirii viabilității[, o] astfel de contribuție trebuie să fie reală, și anume efectivă, excluzând toate profiturile viitoare estimate, cum ar fi fluxurile de capital, și trebuie să fie cât mai ridicată cu putință”.

78

În sfârșit, punctul 44 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare stabilește pragurile pentru contribuția proprie solicitată, care, în cazul întreprinderilor mari se ridică la 50 % din necesitățile de finanțare a restructurării. Se prevede de asemenea că, în situații excepționale, Comisia poate accepta o contribuție proprie mai mică.

79

În speță, în considerentul (150) al deciziei atacate, Comisia a arătat că, potrivit planului de restructurare modificat, contribuția proprie a SeaFrance la restructurarea acesteia se ridica la [confidențial] milioane de euro și era compusă dintr‑un împrumut de 99,7 milioane de euro și din suma rezultată din cesionarea a trei nave, care se ridica la [confidențial] milioane de euro. Comisia a exclus împrumutul de 99,7 milioane de euro din această contribuție proprie, ținând seama de două elemente.

80

Pe de o parte, în considerentele (158) și (160) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că, precum în cazul împrumutului de [confidențial] milioane de euro, împrumutul de 99,7 milioane de euro constituia un ajutor de stat și, prin urmare, nu poate fi considerat o contribuție proprie care nu include ajutoare.

81

Pe de altă parte, în considerentele (161) și (163) ale deciziei atacate, Comisia a arătat că, în orice caz, potrivit punctelor 7 și 43 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare, contribuția proprie trebuie să demonstreze că piețele cred în posibilitatea reabilitării întreprinderii beneficiare a ajutorului. Or, în speță, din cauza faptului că autoritatea care a acordat ajutorul și societatea-mamă a beneficiarului ajutorului constituiau una și aceeași persoană, și anume SNCF, și din cauza faptului că măsurile în cauză au fost luate simultan, această finalitate nu ar putea fi respectată în lipsa unei contribuții reale din partea unui investitor sau a unui creditor extern față de SNCF. În opinia Comisiei, comportamentul autorității care acordă ajutorul nu demonstra că piețele cred în fezabilitatea revenirii la viabilitate a beneficiarului.

82

În considerentul (165) al deciziei atacate, Comisia a concluzionat că contribuția proprie a SeaFrance, care nu include ajutoare, se ridica la [confidențial] milioane de euro, respectiv mai puțin de [confidențial] % din costul restructurării sale, și că aceasta era insuficientă având în vedere Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare.

83

În această privință, mai întâi, Republica Franceză susține că împrumutul de 99,7 milioane de euro nu constituie un ajutor de stat și afirmă că, în mod eronat, Comisia a exclus acest împrumut din contribuția proprie a SeaFrance.

84

În continuare, Republica Franceză susține că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute în liniile directoare ale Comisiei, este suficient să demonstreze că finanțarea preconizată drept contribuție proprie este reală, cât mai ridicată cu putință și exclude orice ajutor. Republica Franceză consideră că, întrucât a susținut că contribuția proprie trebuie să dovedească și convingerea piețelor în fezabilitatea revenirii beneficiarului la viabilitate, Comisia a instituit din această convingere o condiție distinctă și suplimentară de cea aferentă caracterului de excludere a ajutorului și, prin urmare, nu a respectat noțiunea de contribuție proprie.

85

În sfârșit, Republica Franceză invocă nerespectarea de către Comisie a noțiunii de contribuție proprie, întrucât, în considerentele (161), (163) și (164) ale deciziei atacate, a afirmat că finanțarea de către SNCF a restructurării SeaFrance nu poate demonstra că piețele cred în fezabilitatea revenirii la viabilitate a SeaFrance, în special din cauza faptului că autoritatea care a acordat ajutorul și societatea-mamă a beneficiarului ajutorului, care a furnizat fondurile, constituiau una și aceeași persoană juridică.

86

Din analiza primului motiv reiese că Comisia a concluzionat în mod întemeiat că împrumuturile în cauză, apreciate în comun cu recapitalizarea și cu ajutorul pentru salvare, constituiau ajutoare de stat. Așadar, trebuie să se constate că Comisia a exclus în mod întemeiat împrumutul de 99,7 milioane din contribuția proprie a SeaFrance, fără să mai fi fost necesară examinarea celorlalte argumente ale Republicii Franceze.

87

Republica Franceză susține, în sfârșit, că, în considerentul (166) al deciziei atacate, Comisia a subliniat în mod eronat că autoritățile franceze nu au invocat clauza privind situațiile excepționale prevăzută la punctul 44 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare și că nu a furnizat niciun element de probă cu privire la existența unei asemenea situații excepționale.

88

Acest argument trebuie respins. Desigur, autoritățile franceze au făcut o trimitere succintă, în comunicarea din 18 februarie 2011 și în scrisoarea din 12 septembrie 2011, la punctul 44 din Liniile directoare privind ajutorul pentru restructurare, potrivit căruia, în situații excepționale și în caz de dificultate specială, care trebuie demonstrate de statul membru, Comisia poate accepta o contribuție proprie mai mică decât cea de 50 % aplicabilă întreprinderilor mari.

89

Cu toate acestea, trebuie să se constate că, pentru a motiva aplicarea clauzei privind situațiile excepționale, prevăzută la punctul menționat, autoritățile franceze s‑au limitat să arate, pe de o parte, că criza economică ce a afectat Regatul Unit, precum și restrângerea piețelor financiare au determinat dificultăți specifice în cazul SeaFrance și, pe de altă parte, că în Decizia SNCB – transport de mărfuri Comisia a acceptat o contribuție proprie cuprinsă între 15 % și 25 %. Or, din moment ce criza economică și restrângerea piețelor financiare afectează toate întreprinderile, acestea nu pot fi considerate situații excepționale sau cazuri de dificultate specială în privința unei singure întreprinderi. Nici invocarea unui precedent întemeiat pe practica anterioară a Comisiei nu poate demonstra existența unor situații speciale sau a unui caz de dificultate specială a întreprinderii beneficiare a ajutorului pentru restructurare. Prin urmare, Comisia a putut concluziona în mod întemeiat că autoritățile franceze nu au furnizat un element de probă privind existența unor asemenea situații.

90

Din cele de mai sus rezultă că al treilea motiv trebuie respins.

91

În cadrul celui de al patrulea motiv, Republica Franceză invocă încălcarea de către Comisie a articolului 345 TFUE, care prevede că tratatele nu aduc atingere regimului proprietății în statele membre și care instituie, potrivit jurisprudenței, un principiu al egalității de tratament între, pe de o parte, întreprinderile deținute integral sau parțial de stat ori de instituții publice și, pe de altă parte, întreprinderile deținute de persoane private.

92

Prin intermediul argumentului principal invocat în cadrul acestui motiv, Republica Franceză susține că acest principiu al egalității de tratament a fost încălcat de Comisie, întrucât din decizia atacată ar rezulta că, pentru a beneficia de o măsură de ajutor pentru restructurare, o întreprindere în dificultate, filială a unei întreprinderi publice, trebuie să găsească o finanțare pe piață de la creditori externi față de grupul de care aparține pentru a completa ajutorul primit. Or, în aceeași situație, o filială a unui grup privat ar putea să se bazeze, pentru a‑și finanța restructurarea, pe un ajutor public și pe susținerea acționarului său, fără a fi necesar să demonstreze caracterul prudent al acestei finanțări. Astfel, Comisia și‑ar fi întemeiat decizia pe o prezumție a lipsei de conformitate cu piața a comportamentului unui acționar public. În decizia atacată, încălcarea principiului egalității de tratament între întreprinderile publice și întreprinderile private s‑ar manifesta prin refuzul exprimat de Comisie de a ține seama de caracteristicile intrinseci ale împrumuturilor propuse de SNCF în vederea aplicării criteriului investitorului privat. Astfel, din decizia atacată ar rezulta că unei întreprinderi precum SeaFrance, deținută integral de o întreprindere publică, nu i s‑ar putea acorda un împrumut de către acționarul său unic atunci când acest acționar recurge deopotrivă la o recapitalizare a întreprinderii.

93

Acest argument al Republicii Franceze rezultă dintr‑o interpretare eronată a principiului egalității de tratament între întreprinderile publice și întreprinderile private și din nerespectarea rolului avut de criteriul investitorului privat în aplicarea acestui principiu și trebuie respinsă.

94

Trebuie amintit că criteriul investitorului privat este o consecință a principiului egalității de tratament între sectorul public și cel privat, principiu potrivit căruia capitalurile puse la dispoziția unei întreprinderi direct sau indirect de către stat, în împrejurări care corespund condițiilor normale de piață, nu pot fi calificate drept ajutoare de stat (a se vedea Hotărârea din 12 decembrie 1996, Air France/Comisia, T‑358/94, Rec., EU:T:1996:194, punctul 70 și jurisprudența citată). Astfel, aplicarea acestui criteriu permite evitarea unei discriminări constând în aceea ca un avantaj acordat unei întreprinderi prin intermediul unor resurse de stat, însă în condiții de piață, să fie considerat ajutor de stat numai pentru motivul provenienței statale a resurselor.

95

În speță, Comisia nu și‑a întemeiat decizia pe o prezumție a lipsei de conformitate cu piața a comportamentului unui acționar public, ci pe constatarea că, întrucât proveneau din resurse de stat, împrumuturile în cauză puteau constitui un ajutor de stat. Pentru a evita o calificare automată a acestor împrumuturi drept ajutor de stat și, prin urmare, o încălcare a principiului egalității de tratament invocat de Republica Franceză, Comisia le‑a examinat în lumina criteriului investitorului privat. Astfel, Comisia a constatat că aceste împrumuturi nu puteau fi disociate de celelalte măsuri puse în aplicare sau avute în vedere de statul francez, prin intermediul SNCF, în favoarea SeaFrance și că, apreciate în comun, aceste măsuri și aceste împrumuturi nu corespundeau criteriului investitorului privat.

96

Astfel, faptul că SeaFrance nu i s‑a putut acorda un împrumut de către acționarul său unic, de vreme ce acest acționar a efectuat și o recapitalizare a acestei întreprinderi, nu este rezultatul unei încălcări a principiului egalității de tratament între întreprinderile private și publice, ci rezultatul unei aplicări corecte a criteriului investitorului privat.

97

Nu pot fi admise nici celelalte argumente prezentate de Republica Franceză în cadrul prezentului motiv.

98

Pe de o parte, potrivit Republicii Franceze, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament între întreprinderile publice și întreprinderile private atunci când, întrucât împrumuturile de 99,7 milioane de euro și de [confidențial] milioane de euro nu au fost propuse de un actor extern în raport cu SNCF, Comisia a solicitat autorităților franceze să furnizeze un exemplu de ofertă de împrumut din partea unei instituții de credit independente, o cotație sau o propunere de rată provenită de la o bancă comercială, în loc să aplice acestor împrumuturi o rată rezultată din aplicarea Comunicării privind ratele de referință.

99

Acest argument nu demonstrează nicidecum o încălcare a principiului egalității de tratament de către Comisie. Solicitările Comisiei trebuie considerate simple acte de verificare a faptului că împrumuturile în cauză corespund criteriului investitorului privat, efectuate în conformitate cu jurisprudența care obligă Comisia, în cazul în care rezultă că acest criteriu ar putea fi aplicabil, să solicite statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicabilitatea și pentru aplicarea acestui criteriu (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/EDF și alții, punctul 31 de mai sus, EU:C:2012:318, punctul 104).

100

Pe de altă parte, Comisia ar fi încălcat principiul egalității de tratament între întreprinderile publice și întreprinderile private, întrucât a reținut că împrumuturile în cauză nu puteau fi considerate o contribuție proprie a SeaFrance la restructurarea sa, pentru unicul motiv că acestea nu au fost propuse de un actor extern în raport cu SNCF.

101

Acest argument rezultă dintr‑o interpretare eronată a deciziei atacate. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 80 de mai sus, Comisia a înlăturat împrumutul de 99,7 milioane de euro din contribuția proprie din cauză că acest împrumut nu poate fi considerat că exclude ajutoarele.

102

Rezultă din cele de mai sus că al doilea motiv trebuie respins.

103

Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

104

Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a opta)

declară și hotărăște: