1. 

Tribunalul Uniunii Europene a adoptat recent mai multe ordonanțe de nepronunțare asupra fondului ca urmare a retragerii numelor reclamanților de pe listele prin care se impun măsuri restrictive ( 2 ).

2. 

Prezentul recurs este îndreptat împotriva Ordonanței Tribunalului din 28 februarie 2012, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (T-127/09, denumită în continuare „ordonanța atacată”), prin care acesta a considerat, printre altele, că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în anulare pe care domnul Abdulrahim o introdusese împotriva Regulamentului (CE) nr. 881/2002 al Consiliului din 27 mai 2002 de instituire a unor măsuri restrictive specifice împotriva anumitor persoane și entități care au legătură cu Osama ben Laden, cu rețeaua Al-Qaida și cu talibanii și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 467/2001 al Consiliului de interzicere a exportului anumitor mărfuri și servicii către Afganistan, de întărire a interdicției de zbor și de extindere a înghețării fondurilor și a altor resurse financiare în ceea ce-i privește pe talibanii din Afganistan ( 3 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1330/2008 al Comisiei din 22 decembrie 2008 ( 4 ), sau a acestui din urmă regulament.

3. 

Problema aflată în centrul prezentului recurs este cea a existenței sau a inexistenței în continuare a unui interes al reclamanților de a exercita acțiunea atunci când aceștia fac obiectul unei măsuri restrictive care a fost abrogată în cursul procedurii ( 5 ).

4. 

În prezentele concluzii, vom expune motivele pentru care apreciem că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii în anulare formulată de domnul Abdulrahim, întrucât acesta nu mai avea un interes de a exercita acțiunea.

5.

La 21 octombrie 2008, numele domnului Abdulrahim a fost adăugat pe lista întocmită de Comitetul pentru sancțiuni instituit prin Rezoluția 1267 (1999) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite din 15 octombrie 1999 cu privire la situația din Afganistan.

6.

Prin Regulamentul nr. 1330/2008, numele domnului Abdulrahim a fost, prin urmare, adăugat pe lista persoanelor și entităților ale căror fonduri și alte resurse economice trebuie înghețate în temeiul Regulamentului nr. 881/2002 (denumită în continuare „lista în litigiu”).

7.

Prin cererea introductivă, al cărei original semnat a fost primit la grefa Tribunalului la 15 aprilie 2009, domnul Abdulrahim a introdus împotriva Consiliului Uniunii Europene și a Comisiei Europene o acțiune având în esență ca obiect, pe de o parte, o cerere de anulare a Regulamentului nr. 881/2002 sau a Regulamentului nr. 1330/2008, în măsura în care aceste acte îl privesc, și, pe de altă parte, o cerere de reparare a pretinsului prejudiciu cauzat de actele menționate. Această acțiune a fost înregistrată sub numărul T-127/09.

8.

La 22 decembrie 2010, Comitetul pentru sancțiuni a decis să elimine numele domului Abdulrahim de pe lista sa.

9.

La 6 ianuarie 2011, avocații domnului Abdulrahim au scris Comisiei pentru a solicita eliminarea numelui său de pe lista în litigiu.

10.

Prin Regulamentul (UE) nr. 36/2011 al Comisiei din 18 ianuarie 2011 de modificare pentru a 143-a oară a Regulamentului (CE) nr. 881/2002 ( 6 ), numele domnului Abdulrahim a fost eliminat de pe lista în litigiu.

11.

Prin scrisoarea primită la grefă la 27 iulie 2011, Comisia a comunicat Tribunalului o copie a Regulamentului nr. 36/2011.

12.

Prin scrisoarea grefei din 17 noiembrie 2011, părțile au fost invitate să se pronunțe în scris asupra consecințelor care rezultă, în special având în vedere obiectul acțiunii, din adoptarea Regulamentului nr. 36/2011.

13.

În observațiile scrise, depuse la grefă la 6 decembrie 2011, Consiliul și Comisia au solicitat Tribunalului să declare că cererea de anulare devenise fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra fondului în această privință. Referitor la cererea de despăgubire și la cheltuielile de judecată, aceste părți și-au menținut concluziile anterioare.

14.

Domnul Abdulrahim s-a opus cererii de nepronunțare asupra cererii de anulare. Întemeindu-se, printre altele, pe Hotărârea Tribunalului din 3 aprilie 2008, PKK/Consiliul ( 7 ), acesta a invocat argumentele sintetizate la punctul 19 din ordonanța atacată, la care Tribunalul a răspuns în ordonanță.

15.

Ordonanța atacată a fost dată în temeiul articolului 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, potrivit căruia acesta din urmă poate oricând să se pronunțe, din oficiu, după ascultarea părților, asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică sau să constate că acțiunea a rămas fără obiect și că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului ( 8 ). Tribunalul a considerat că este suficient de lămurit prin înscrisurile din dosar pentru a se pronunța fără a deschide faza orală a procedurii.

16.

La punctul 22 din această ordonanță, Tribunalul a amintit mai întâi jurisprudența potrivit căreia, în raport cu obiectul acțiunii, interesul reclamantului de a exercita acțiunea trebuie să existe la momentul introducerii acesteia, sub sancțiunea inadmisibilității. Acest obiect al litigiului trebuie să existe în continuare, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat-o ( 9 ).

17.

La punctul 24 din ordonanța atacată, Tribunalul a amintit de asemenea jurisprudența potrivit căreia retragerea sau abrogarea în anumite împrejurări a actului atacat de către instituția pârâtă face să dispară obiectul acțiunii în anulare, în condițiile în care determină, pentru reclamant, rezultatul dorit și îi oferă acestuia deplină satisfacție ( 10 ).

18.

La punctul 27 din această ordonanță, Tribunalul a constatat că, prin Regulamentul nr. 36/2011, Comisia a procedat la eliminarea numelui domnului Abdulrahim de pe lista în litigiu, în condițiile în care menționarea acestuia rezulta din Regulamentul nr. 1330/2008. O asemenea eliminare implică abrogarea regulamentului menționat, în măsura în care actul în cauză îl privea pe domnul Abdulrahim. Potrivit Tribunalului, la punctul 28 din ordonanța atacată, această abrogare determină, pentru domnul Abdulrahim, rezultatul dorit și îi oferă deplină satisfacție, dat fiind că, în urma adoptării Regulamentului nr. 36/2011, el nu mai este supus măsurilor restrictive care îi cauzau un prejudiciu.

19.

La punctele 29 și 30 din ordonanța menționată, Tribunalul a amintit că, desigur, în cadrul unei acțiuni în anulare, reclamantul poate să mențină un interes în anularea unui act abrogat în cursul procedurii dacă anularea acestui act poate, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice ( 11 ). Astfel, în cazul în care un act este anulat, instituția emitentă a actului este obligată, în temeiul articolului 266 TFUE, să ia măsurile impuse de executarea hotărârii. Aceste măsuri nu se referă la dispariția actului ca atare din sistemul juridic comunitar, pentru că ea rezultă din însăși esența anulării actului de către instanță. Măsurile în cauză privesc mai degrabă înlăturarea nelegalităților constatate în hotărârea de anulare. Astfel, instituția vizată poate fi determinată să repună reclamantul în mod corespunzător într-o situație anterioară sau poate să evite să adopte un act identic ( 12 ).

20.

La punctul 31 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat totuși că, în prezenta cauză, nu reiese nici din dosar, nici din argumentele reclamantului că, în urma adoptării Regulamentului nr. 36/2011, acțiunea în anulare ar putea să aducă un beneficiu reclamantului, în sensul jurisprudenței citate la punctul 22 din aceeași ordonanță, astfel încât acesta ar menține un interes de a exercita acțiunea.

21.

În special, în ceea ce privește, în primul rând, împrejurarea că abrogarea unui act al unei instituții a Uniunii nu este o recunoaștere a nelegalității sale și produce un efect ex nunc, spre deosebire de o hotărâre de anulare în temeiul căreia actul anulat este eliminat în mod retroactiv din ordinea juridică și este considerat că nu a existat niciodată ( 13 ), Tribunalul a subliniat, la punctul 32 din ordonanța atacată, că aceasta nu este în măsură să justifice un interes al reclamantului de a obține anularea regulamentului atacat.

22.

La punctul 33 din ordonanța menționată, Tribunalul a indicat că, pe de o parte, într-adevăr, în împrejurările din speță, niciun element nu ar indica faptul că dispariția ex tunc a acestui act ar aduce vreun beneficiu reclamantului. În special, nimic nu ar permite să se stabilească, în cazul unei hotărâri de anulare, că Comisia ar fi obligată, în temeiul articolului 266 TFUE, să adopte măsuri prin care se urmărește înlăturarea nelegalității care ar fi constatată.

23.

La punctul 34 din ordonanța atacată, Tribunalul a arătat că, pe de altă parte, în ceea ce privește recunoașterea nelegalității pretinse propriu-zise, aceasta poate cu siguranță să constituie una dintre formele de reparare urmărite în cadrul unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolelor 268 TFUE și 340 TFUE. În schimb, nu este suficientă pentru a justifica existența în continuare a interesului de a exercita acțiunea în contenciosul obiectiv al anulării actelor instituțiilor instituit prin articolele 263 TFUE și 264 TFUE. În caz contrar, un reclamant ar menține întotdeauna un interes de a solicita anularea unui act, în pofida retragerii sau abrogării acestuia, ceea ce ar fi incompatibil cu jurisprudența amintită la punctele 24 și 29 din ordonanța menționată.

24.

În ceea ce privește jurisprudența potrivit căreia un reclamant poate menține un interes de a obține anularea unei decizii prin care se impun măsuri restrictive abrogată și înlocuită ( 14 ), Tribunalul a constatat, la punctul 35 din ordonanța atacată, că aceasta a fost elaborată într-un context special și diferit de cel din speță. Astfel, spre deosebire de Regulamentul nr. 1330/2008, actele în discuție în aceste cauze fuseseră nu numai abrogate, ci și înlocuite prin noi acte, măsurile restrictive care vizau entitățile respective fiind menținute. Efectele inițiale ale actelor abrogate erau menținute, așadar, în privința entităților respective, prin intermediul actelor care le înlocuiau. Or, în speță, Regulamentul nr. 36/2011 ar elimina pur și simplu numele reclamantului de pe lista în litigiu, abrogând astfel Regulamentul nr. 1330/2008, în măsura în care îl privește pe reclamant, fără a-l înlocui. Prin urmare, efectele produse de acesta nu s-ar menține. În plus, jurisprudența menționată ar fi întemeiată pe diferența existentă între efectele abrogării și cele ale anulării unui act, această împrejurare nefiind relevantă în speță, astfel cum ar reieși din cuprinsul punctului 32 din ordonanța atacată.

25.

La punctul 36 din ordonanța atacată, Tribunalul a arătat că această distincție este susținută de Hotărârea Curții din 3 decembrie 2009, Hassan și Ayadi/Consiliul și Comisia ( 15 ). Astfel, pe de o parte, în loc să concluzioneze în mod automat în sensul menținerii interesului reclamanților respectivi de a exercita acțiunea în cauzele în discuție, Curtea și-ar fi pus din oficiu, la punctul 57 din această hotărâre, întrebarea dacă, având în vedere retragerea regulamentului în litigiu și înlocuirea sa retroactivă printr-un alt act, mai era necesar să se pronunțe asupra fondului în aceste cauze. Pe de altă parte, la punctele 59-63 din hotărârea menționată, Curtea ar fi subliniat mai multe particularități ale cazului cu care era sesizată, care i-au permis să concluzioneze, la punctele 64 și 65 din aceeași hotărâre, că, „în aceste condiții speciale”, și spre deosebire de ceea ce se hotărâse în Ordonanța Curții din 8 martie 1993, Lezzi Pietro/Comisia ( 16 ), adoptarea noului act (și abrogarea concomitentă a regulamentului în litigiu) nu putea fi considerată ca fiind echivalentă cu o anulare pur și simplu a regulamentului în litigiu. Or, aceste particularități nu ar exista în prezenta cauză. Mai exact, în speță, Regulamentul nr. 36/2011 ar fi definitiv în măsura în care nu ar mai putea face obiectul unei acțiuni în anulare. Prin urmare, ar putea fi exclusă posibilitatea ca Regulamentul nr. 1330/2008 să intre din nou în vigoare în ceea ce îl privește pe reclamant, contrar celor constatate de Curte la punctul 63 din Hotărârea Hassan și Ayadi/Consiliul și Comisia, citată anterior.

26.

În ceea ce privește, în al doilea rând, faptul că un reclamant poate menține un interes de a solicita anularea unui act al unei instituții a Uniunii pentru a permite să se evite repetarea în viitor a nelegalității de care acesta pretinde că este afectat ( 17 ), Tribunalul a amintit, la punctul 37 din ordonanța atacată, că un astfel de interes de a exercita acțiunea, care decurge din articolul 266 primul paragraf TFUE, nu poate exista decât dacă nelegalitatea pretinsă poate să se repete în viitor independent de circumstanțele cauzei care au dat naștere acțiunii ( 18 ). Or, în speță, niciun element din dosar nu ar indica faptul că aceasta ar putea fi situația. Dimpotrivă, întrucât Regulamentul nr. 36/2011 a fost adoptat având în vedere situația specifică a reclamantului, precum și, aparent, evoluția situației din Libia, Tribunalul a considerat că nu părea probabil ca nelegalitatea pretinsă să se poată repeta în viitor independent de circumstanțele care au dat naștere acțiunii.

27.

În ceea ce privește, în al treilea rând, argumentul întemeiat pe posibila existență a unui interes public superior de a sancționa încălcarea pretinsă a unei norme imperative a dreptului internațional, Tribunalul a considerat, la punctul 38 din ordonanța atacată, că, fără a recunoaște în această privință impunitatea Comisiei, argumentul menționat nu era suficient pentru a justifica interesul personal al reclamantului în continuarea acțiunii. Chiar dacă, astfel cum observă reclamantul, Comisia trebuie să respecte normele imperative ale dreptului internațional și nu are dreptul să adopte o decizie întemeiată pe elemente obținute sub tortură, reclamantul nu ar fi abilitat să acționeze în interesul legii sau al instituțiilor și nu ar putea să invoce decât un interes și motive care îi sunt personale ( 19 ).

28.

În ceea ce privește, în al patrulea rând, eventualele consecințe prejudiciabile care ar putea, dacă este cazul, să decurgă din pretinsa nelegalitate a Regulamentului nr. 1330/2008, Tribunalul a subliniat, la punctul 39 din ordonanța atacată, că cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de instituțiile pârâte privea numai cererea de anulare. Astfel, domnul Abdulrahim avea în continuare posibilitatea, potrivit Tribunalului, să urmărească repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit, în cadrul cererii sale de despăgubire întemeiate pe articolul 268 TFUE și pe articolul 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE ( 20 ).

29.

În ceea ce privește, în al cincilea rând, argumentul întemeiat pe pretinsa necesitate de a obține o decizie cu privire la temeinicia prezentei acțiuni în vederea recuperării cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, Tribunalul a făcut trimitere la punctele 69-71 din ordonanța atacată.

30.

În urma acestor dezvoltări, Tribunalul a concluzionat, la punctul 41 din ordonanța atacată, că nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii de anulare.

31.

În ceea ce privește cererea de despăgubire, Tribunalul a considerat că aceasta rezulta a fi vădit nefondată, chiar vădit inadmisibilă, având în vedere actele de procedură, indicațiile care figurează în dosar și explicațiile furnizate de părți în înscrisurile lor.

32.

După ce a amintit, la punctul 45 din ordonanța atacată, condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene pentru comportament nelegal al organelor sale, Tribunalul a considerat, la punctul 48 din această ordonanță, că prejudiciul nu era nici cuantificat, nici dovedit.

33.

Tribunalul a considerat de asemenea, la punctul 52 din ordonanța atacată, că legătura de cauzalitate nu era stabilită, întrucât prejudiciul material pe care domnul Abdulrahim pretinde că l-a suferit, care rezultă din indisponibilitatea fondurilor sale, a activelor financiare și a altor resurse economice, și care constă în privarea de folosința acestora, nu își avea cauza directă și imediată în adoptarea actelor comunitare în discuție în speță, ci în adoptarea unor decizii anterioare, și anume, la 21 octombrie 2008, pe de o parte, decizia Comitetului pentru sancțiuni de a adăuga numele său pe lista comitetului menționat și, pe de altă parte, decizia autorităților britanice de a adopta măsuri restrictive împotriva sa.

34.

Reclamantul solicită Curții:

35.

În susținerea acestor concluzii, reclamantul invocă două motive.

36.

Prin intermediul primului motiv, care se împarte în trei aspecte, reclamantul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a solicitat concluzii ale avocatului general, și/sau nu l-a invitat să prezinte observații în ceea ce privește eventuala deschidere a fazei orale a procedurii, și/sau nu a deschis faza orală a procedurii în ceea ce privește aspectul dacă acțiunea în anulare devenise fără obiect.

37.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamantul afirmă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că acțiunea rămăsese fără obiect.

38.

Reclamantul susține că, prin aceasta, Tribunalul a încălcat articolul 114 alineatul (4) din regulamentul său de procedură, la care trimite articolul 113 din acesta, în temeiul căruia ordonanța atacată a fost adoptată.

39.

În această privință, este suficient să se amintească jurisprudența Curții potrivit căreia obligația Tribunalului de ascultare a avocatului general înainte de a se pronunța trebuie interpretată în lumina articolului 2 alineatul (2) și a articolelor 18 și 19 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, din care rezultă, pe de o parte, că desemnarea unui judecător al Tribunalului în funcția de avocat general este facultativă atunci când Tribunalul este întrunit în cameră și, pe de altă parte, că referirile la avocatul general din regulamentul menționat se aplică numai în cazul în care un judecător a fost efectiv desemnat ca avocat general ( 21 ). Având în vedere că niciun avocat general nu a fost desemnat pentru a asista Camera a doua a Tribunalului în cauza T-127/09, nu exista o obligație de a asculta un avocat general înainte de a se declara că nu mai era necesară pronunțarea asupra fondului. Așadar, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept cu privire la acest aspect.

40.

Rezultă că primul aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

41.

Reclamantul se sprijină pe o comparație între Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea sa în vigoare la momentul introducerii prezentului recurs, și Regulamentul de procedură al Tribunalului, precum și pe articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pentru a afirma că Tribunalul nu putea omite faza orală a procedurii fără a-l invita în prealabil să își prezinte observațiile cu privire la acest subiect.

42.

În această privință, este suficient să se constate că modul de redactare a articolului 113 și a articolului 114 alineatele (3) și (4) din Regulamentul de procedură al Tribunalului nu impune o astfel de consultare a părților. Astfel cum în mod întemeiat arată Consiliul, cerând părților să își exprime în scris punctul de vedere asupra consecințelor care rezultă din adoptarea Regulamentului nr. 36/2011, în special având în vedere obiectul acțiunii, Tribunalul a acționat în conformitate cu articolul 113 din regulamentul său de procedură. După ce a ascultat părțile, acesta a acționat în conformitate cu articolul 114 alineatul (3) din regulamentul menționat, decizând că nu era necesar să deschidă faza orală înainte de a se pronunța. Cu privire la acest aspect nu i se poate imputa nicio eroare de drept.

43.

Prin urmare, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

44.

Reclamantul consideră că numai în mod excepțional Tribunalul beneficiază de posibilitatea de a omite faza orală a procedurii, a cărei importanță constituțională o subliniază. Potrivit reclamantului, faza orală a procedurii nu ar trebui omisă decât în cazuri care nu ridică nicio problemă crucială în drept și/sau în fapt. Acesta observă că, în urma răspunsului pe care l-a adresat Tribunalului cu privire la menținerea interesului său de a exercita acțiunea și a scurtelor observații ale Comisiei și ale Consiliului, Tribunalul a statuat direct.

45.

Reclamantul susține că cvasitotalitatea raționamentului Tribunalului privește subiecte și jurisprudență care nu au făcut obiectul unei dezbateri și cu privire la care el nu a avut oportunitatea de a fi ascultat nici în scris, nici oral. Făcând abstracție de jurisprudența citată, Tribunalul ar fi invocat în special elemente de fapt privind situația din Libia și faptul că se pretinde a fi improbabil ca pretinsa încălcare să se repete în viitor.

46.

Astfel cum susține și Comisia, este suficient să se arate că, conform articolului 113 și articolului 114 alineatul (3) din regulamentul său de procedură, Tribunalul putea adopta ordonanța atacată fără a deschide faza orală a procedurii dacă aprecia că era suficient informat și că reclamantul avusese posibilitatea să prezinte observații scrise asupra chestiunii ( 22 ). Pe de altă parte, astfel cum subliniază Consiliul, reclamantul nu indică în mod concret ce elemente noi ar fi putut aduce Tribunalului în cadrul unei ședințe în raport cu observațiile scrise pe care le prezentase.

47.

În lumina acestor elemente, considerăm că al treilea aspect al primului motiv trebuie respins ca nefondat.

48.

Întrucât niciunul dintre cele trei aspecte ale primului motiv nu a fost admis, este necesar să se respingă primul motiv în întregime ca nefondat.

49.

Potrivit reclamantului, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că acțiunea sa a rămas fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la cererea sa de anulare. În general, acesta critică aprecierea strictă a Tribunalului potrivit căreia continuarea procedurii nu putea, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu reclamantului.

50.

În special, din argumentele dezvoltate de reclamant în fața Curții rezultă că acesta contestă că eliminarea numelui său de pe lista în litigiu, care implică abrogarea Regulamentului nr. 1330/2008, este de natură să îi ofere „deplină satisfacție”, contrar celor considerate de Tribunal la punctul 28 din ordonanța atacată. Prin aceasta, reclamantul pune în discuție, în realitate, aprecierea negativă efectuată de Tribunal cu privire la existența în continuare a interesului său de a exercita acțiunea.

51.

Pentru a avea un interes de a exercita acțiunea, trebuie ca reclamantul să se poată baza pe efectul util care ar rezulta pentru el din anularea actului atacat ( 23 ). Cerința unui interes de a exercita acțiunea se regăsește atât în materia acțiunii în anulare, cât și în materia recursului ( 24 ). Acest interes trebuie să fie nu doar personal, ci și actual.

52.

Dimensiunea personală a interesului de a exercita acțiunea este caracterizată prin faptul că actul atacat trebuie să aducă atingere sferei de interes a reclamantului, în sensul că un astfel de act trebuie să îi cauzeze un prejudiciu acestuia din urmă ( 25 ). Cu alte cuvinte, actul menționat trebuie „să afecteze în mod negativ” poziția reclamantului ( 26 ), iar această afectare trebuie să se traducă prin existența unui prejudiciu ( 27 ). Astfel, chiar dacă această regulă cuprinde nuanțe ( 28 ), nimeni nu are, în principiu, interesul de a contesta legalitatea unei decizii care îi este favorabilă ( 29 ).

53.

Anularea actului atacat trebuie să ofere un avantaj, să beneficieze reclamantului. După cum indică avocatul general Lenz, trebuie ca „poziția juridică [a reclamantului] să fie ameliorată” ( 30 ) prin eventuala anulare a actului atacat pentru ca dimensiunea personală a interesului de a exercita acțiunea să fie prezentă. Reclamantul trebuie să poată profita de anulare, în sensul că aceasta va elimina consecințele defavorabile ale actului în cauză asupra poziției sale juridice ( 31 ). Astfel exprimată, cerința potrivit căreia interesul trebuie să fie personal reflectă ideea potrivit căreia un reclamant nu poate acționa în interesul legii ( 32 ).

54.

Pe de altă parte, interesul de a exercita acțiunea presupune ca reclamantul să dovedească faptul că actul contestat afectează în mod suficient de direct și de sigur situația sa juridică sau materială, astfel încât hotărârea poate să îi ofere o satisfacție efectivă, chiar dacă aceasta este pur morală ( 33 ). Ceea ce este decisiv în cadrul examinării condiției privind interesul personal este ca actul să cauzeze efectiv un prejudiciu reclamantului. Așadar, nu este suficient ca actul atacat să fie, prin el însuși, de natură să cauzeze un prejudiciu. Cu alte cuvinte, aprecierea interesului de a exercita acțiunea nu trebuie să se facă in abstracto, ci având în vedere situația personală a reclamantului ( 34 ).

55.

Reclamantului îi revine sarcina de a proba afectarea situației sale materiale sau juridice, chiar dacă, în realitate, această probă poate decurge chiar din obiectul acțiunii. Astfel, împrejurarea că reclamantul este destinatarul unei decizii care îi este defavorabilă a fost uneori considerată suficientă pentru a conferi acestuia un interes de a exercita acțiunea ( 35 ).

56.

În ceea ce privește dimensiunea temporală a interesului de a exercita acțiunea, aceasta înseamnă că interesul trebuie să existe la momentul introducerii acțiunii și să existe în continuare pe parcursul procedurii. Astfel cum a indicat Tribunalul la punctul 22 din ordonanța atacată, obiectul litigiului trebuie să se mențină, la fel ca interesul de a exercita acțiunea, până la pronunțarea hotărârii judecătorești sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să poată, prin rezultatul său, să ofere un beneficiu părții care a intentat-o. În special, și acest lucru a fost de asemenea amintit de Tribunal la punctul 29 din aceeași ordonanță, în cadrul unei acțiuni în anulare reclamantul poate menține un interes în anularea unui act abrogat în cursul procedurii dacă anularea actului respectiv poate, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice.

57.

Astfel cum Tribunalul a putut să precizeze cu ocazia unei alte cauze, este în interesul unei bune administrări a justiției ca acesta să poată constata că nu mai este necesar să se pronunțe asupra fondului acțiunii în ipoteza în care un reclamant care avea inițial interesul de a exercita acțiunea a pierdut orice interes personal privind anularea deciziei atacate ca urmare a unui eveniment intervenit ulterior introducerii acțiunii respective ( 36 ).

58.

Considerăm totuși că Tribunalul a realizat, în ordonanța atacată, o verificare excesiv de strictă a existenței în continuare a unui interes al reclamantului de a exercita acțiunea. La fel ca acesta din urmă, considerăm că raționamentul Tribunalului poate fi criticat cu privire la mai multe aspecte.

59.

Astfel, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 32 din ordonanța atacată, considerăm că împrejurarea că abrogarea unui act al unei instituții a Uniunii nu este o recunoaștere a nelegalității sale și produce numai un efect ex nunc, spre deosebire de o hotărâre de anulare în temeiul căreia actul anulat este eliminat retroactiv din ordinea juridică și este considerat că nu a existat niciodată ( 37 ), este de natură, în contextul din speță, să justifice un interes al domnului Abdulrahim de a obține anularea Regulamentului nr. 1330/2008. În această privință, în opinia noastră, este eronat să se afirme, astfel cum a făcut Tribunalul la punctul 33 din ordonanța atacată, că, „în circumstanțele speței, niciun element nu indică [faptul] că dispariția ex tunc a acestui act ar aduce vreun beneficiu domnului Abdulrahim”.

60.

Astfel, reclamantul are un interes personal, care subzistă în pofida abrogării actului atacat în cursul procedurii, de a urmări dispariția retroactivă a înscrierii sale pe lista în litigiu în cadrul ordinii juridice a Uniunii, ceea ce constituie însăși esența anulării unui act al Uniunii de către instanță. În această privință, spre deosebire de ceea ce pare să considere Tribunalul ca fiind decisiv la punctul 33 din ordonanța atacată, este puțin important că, în cazul unei hotărâri de anulare, Comisia și/sau Consiliul nu ar fi obligate, în temeiul articolului 266 TFUE, să adopte măsuri suplimentare prin care să se urmărească înlăturarea nelegalităților constatate în hotărârea de anulare.

61.

În contextul măsurilor de înghețare a activelor în discuție în speță, care în mod incontestabil cauzează un prejudiciu persoanelor în cauză, nu numai restrângându-le uzul dreptului lor de proprietate, ci și desemnându-le în mod public ca având legături cu o organizație teroristă ( 38 ), în opinia noastră, este evident că, în pofida abrogării actului Uniunii în cauză, un reclamant dispune de un interes continuu de a obține recunoașterea de către instanța Uniunii a faptului că el nu ar fi trebuit să fie niciodată înscris pe lista în litigiu sau că nu ar fi trebuit să fie înscris potrivit procedurii urmate de instituțiile Uniunii. Din punctul de vedere al reclamantului și al satisfacției pe care acesta o urmărește prin introducerea unei acțiuni în anulare împotriva înscrierii sale, o astfel de recunoaștere a nelegalității formale și/sau materiale a actului atacat nu echivalează cu eliminarea pentru viitor a înscrierii sale. În această privință, este necesar să se ia în considerare faptul că o astfel de eliminare pentru viitor nu este de natură să înlăture îndoiala cu privire la temeinicia sau netemeinicia înscrierii și/sau a legalității procedurii care a condus la această înscriere în cadrul Uniunii.

62.

În circumstanțele speței, existența în continuare a interesului de a exercita acțiunea de care se poate prevala reclamantul constă, mai precis, în următoarele elemente.

63.

În primul rând, din jurisprudența Curții rezultă că reclamantul poate să aibă în continuare un interes de a solicita anularea unui act al unei instituții a Uniunii pentru a nu permite repetarea în viitor a pretinsei nelegalități de care acesta este afectat ( 39 ). Potrivit unei alte formulări, interesul de a exercita acțiunea subzistă atunci când anularea actului atacat poate, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice, în special prin evitarea repetării unei practici nelegale de către instituțiile Uniunii ( 40 ). Un astfel de interes de a exercita acțiunea decurge din articolul 266 primul paragraf TFUE, în temeiul căruia instituțiile emitente ale actului anulat sunt obligate să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții ( 41 ).

64.

Desigur, Curtea a precizat că acest interes de a exercita acțiunea nu poate exista decât dacă pretinsa nelegalitate este susceptibilă de a se repeta în viitor, independent de circumstanțele cauzei care au dat naștere acțiunii formulate de reclamant. Contrar celor statuate de Tribunal la punctul 37 din ordonanța atacată, această condiție este totuși îndeplinită în cadrul acțiunii în anulare introduse de reclamant. Astfel, acțiunea în cauză urmărește în special să conteste compatibilitatea regulamentului atacat cu dreptul Uniunii din punct de vedere procedural, în special în lumina dreptului de a fi ascultat și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv. Reclamantul menține astfel un interes de a obține o hotărâre privind legalitatea procedurii care a condus la înscrierea sa pe lista în litigiu în cadrul Uniunii, astfel încât pretinsa nelegalitate să nu se repete în viitor în cadrul unei proceduri analoge care ar fi îndreptate împotriva sa ( 42 ). O hotărâre a instanței Uniunii ar putea determina, dacă este cazul, instituțiile Uniunii să aducă în viitor modificările corespunzătoare regimului de înscriere pe liste ( 43 ).

65.

În al doilea rând, reclamantul poate în mod legitim să se prevaleze de faptul că recunoașterea pretinsei nelegalități ar fi de natură să îl reabiliteze, restabilindu-i reputația. Considerăm astfel că reclamantul dispune cel puțin de un interes moral de a obține din partea instanței Uniunii constatarea că el nu ar fi trebuit să fie niciodată înscris pe lista în litigiu sau că nu ar fi trebuit să fie înscris potrivit procedurii urmate de instituțiile Uniunii ( 44 ). De altfel, notăm că reclamantul invocă în cererea sa de anulare o atingere a dreptului său la viața privată și de familie, având în vedere în special prejudiciul adus reputației sale ( 45 ). Independent de o acțiune în despăgubire, o hotărâre de anulare poate, așadar, să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral suferit de reclamant.

66.

Prin urmare, nu suntem de acord cu Comisia și cu Consiliul atunci când aceste instituții susțin că o hotărâre de anulare întemeiată pe motive de procedură nu ar putea contribui la restabilirea reputației reclamantului. Astfel, considerăm că o asemenea argumentație pare să nege faptul că forma și fondul sunt strâns legate, astfel încât o neregularitate procedurală este de natură să influențeze conținutul actului atacat ( 46 ). Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când, precum în speță, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său de a fi ascultat, care a putut să îl împiedice să demonstreze că nu avea nicio legătură cu o organizație teroristă și că, în consecință, nu ar fi trebuit să fie înscris pe lista în litigiu.

67.

În al treilea rând, Tribunalul nu a ținut seama de jurisprudența potrivit căreia un reclamant poate de asemenea menține un interes de a solicita anularea unui act care îl afectează în mod negativ în măsura în care o constatare a nelegalității de către instanța Uniunii ar putea să îi servească drept temei pentru o eventuală acțiune în despăgubire, care ar fi destinată să repare în mod corespunzător prejudiciul care i-a fost cauzat prin actul atacat ( 47 ).

68.

Aceste elemente demonstrează, în opinia noastră, că reclamantul nu a obținut „deplină” satisfacție ca urmare a abrogării actului atacat în cursul procedurii. Acesta a obținut, desigur, o parte din ceea ce urmărea, și anume eliminarea numelui său de pe lista în litigiu și a efectelor aferente. Cu toate acestea, eventualele vicii care însoțesc înscrierea sa pe această listă nu sunt înlăturate. Așadar, nu este vorba despre o dispariție a oricărui interes personal de a exercita acțiunea din partea reclamantului.

69.

Precizăm de asemenea că, deși putem admite, astfel cum precizează Tribunalul la punctele 35 și 36 din ordonanța atacată, că există o diferență între cauzele în care erau în discuție măsuri restrictive abrogate și înlocuite, cu menținerea persoanelor interesate pe lista în litigiu ( 48 ), și prezenta cauză, în care numele reclamantului este pur și simplu eliminat de pe lista în litigiu, o asemenea diferență nu implică în niciun caz, pentru motivele expuse anterior, că interesul reclamanților de a exercita acțiunea ar trebui considerat ca fiind dispărut în cea de a doua situație.

70.

Pentru toate aceste motive, apreciem că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând că nu mai era necesar să se pronunțe asupra cererii de anulare, întrucât reclamantul nu mai avea un interes de a exercita acțiunea. Rezultă că al doilea motiv este fondat și că, prin urmare, ordonanța atacată trebuie să fie anulată. De asemenea, sugerăm Curții să trimită această cauză spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să se pronunțe asupra cererii de anulare formulate de domnul Abdulrahim și să soluționeze cererea privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

71.

Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții: