1.

Să constate că, prin menținerea în vigoare a unor dispoziții precum articolul 6-11 alineatul (1) și articolul 6-36 alineatul (2) din Legea privind societățile pe acțiuni, articolul 6-11 alineatul (1) din Legea privind societățile cu răspundere limitată și articolele 7-5 și 8-4 alineatul (5) din Legea privind întreprinderile financiare, Regatul Norvegiei nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolelor 31 și 28 din Acordul privind SEE, al articolului 1 alineatul (1) din actul menționat la punctul 2 din anexa V la Acordul privind SEE [Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii] și al articolului 2 din actul menționat la punctul 8 din anexa XXII la Acordul privind SEE (A unsprezecea Directivă 89/666/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind publicitatea sucursalelor înființate într-un stat membru de anumite forme de societăți comerciale care intră sub incidența legislației unui alt stat).

2.

Să dispună suportarea cheltuielilor de judecată de către Regatul Norvegiei.

—

Această acțiune se referă la diverse cerințe privind (cetățenia și/sau) reședința prevăzute în Legea norvegiană privind societățile comerciale pentru persoanele care ocupă anumite funcții de conducere în societăți înregistrate și înmatriculate în Norvegia. Dispozițiile legislative în cauză impun, în mod variabil, ca o proporție a fondatorilor, a directorilor, a membrilor consiliilor de conducere și a membrilor consiliilor de administrație (a administratorilor delegați) ai unei societăți să fie rezidenți în Norvegia. În același timp, aceste dispoziții stabilesc că respectivele cerințe privind reședința nu li se aplică cetățenilor statelor SEE, dacă aceștia sunt rezidenți într-un astfel de stat.

—

Dispozițiile restrâng astfel capacitatea societăților stabilite legal într-un alt stat SEE de a înființa și a desfășura activități în Norvegia, în măsura în care acestea au administratori care nu sunt nici cetățeni ai SEE, nici rezidenți în SEE. Acestea limitează, de asemenea, capacitatea cetățenilor SEE care nu sunt rezidenți în SEE de a acționa ca administratori ai societăților norvegiene.

—

Autoritatea AELS de Supraveghere („Autoritatea”) susține că dispozițiile menționate se referă, în principal, la o restricție nejustificată privind libertatea de stabilire în Norvegia a societăților care au fost constituite în conformitate cu legislația unui stat din SEE și care au sediul în SEE și, în consecință, se încalcă articolul 31 din Acordul privind SEE. În plus, aceste cerințe sunt incompatibile cu Directiva 89/666. În cele din urmă, din perspectiva persoanelor vizate de aceste dispoziții, se încalcă, de asemenea, articolul 28 din Acordul privind SEE și Regulamentul nr. 492/2011.

—

Cazul a fost deschis în 2014, din inițiativa Autorității. Cu ocazia contactelor sale cu guvernul norvegian în anii care au urmat, pe baza, printre altele, a unei scrisori de punere în întârziere din 4 noiembrie 2015 și a unui aviz motivat din 12 octombrie 2016, guvernul norvegian a explicat că cerințele privind reședința au fost concepute pentru a asigura accesibilitatea gestionării întreprinderilor și pentru a permite autorităților naționale să își exercite jurisdicția asupra acestor societăți.

—

Guvernul norvegian a considerat că cerințele sunt necesare, potrivite și adecvate în acest scop.

—

Autoritatea nu este de acord cu această poziție, în special având în vedere o serie de decizii atât ale Curții de Justiție a AELS, cât și ale Curții de Justiție a UE, în care s-a constatat că cerințele similare sunt contrare articolului 31 din Acordul privind SEE și, respectiv, articolului 49 din TFUE.

—

Ar trebui remarcat faptul că guvernul norvegian a elaborat propuneri menite să relaxeze aceste cerințe. Faza de consultare publică a procesului legislativ s-a încheiat la 16 ianuarie 2020. Aceste propuneri nu fuseseră încă adoptate la momentul depunerii prezentei cereri.