–

pentru HM și JD, de L. Marczingós, ügyvéd;

–

pentru OTP Bank Nyrt. și OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt., de A. Lendvai, ügyvéd;

–

pentru guvernul maghiar, de D. Csoknyai și Z. Fehér, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de O. Dani și P. Kienapfel, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (c), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doi consumatori, HM și JD (denumiți în continuare „cei doi consumatori”), pe de o parte, și trei instituții de credit, și anume AXA Bank Belgium SA (denumită în continuare „AXA”), OTP Bank Nyrt (denumită în continuare „OTP”) și OTP Faktoring Követeléskezelő Zrt. (denumită în continuare „OTP Faktoring”), pe de altă parte, în legătură cu instituția de credit împotriva căreia acești doi consumatori pot invoca consecințele juridice ale nevalidității unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract de împrumut încheiat cu predecesorul în drepturi al AXA și cedat ulterior către OTP, care a cesionat ea însăși creanța rezultată din contract către OTP Faktoring.

3

Al douăzeci și unulea și al douăzeci și patrulea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât statele membre ar trebui să se asigure că nu se includ clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un vânzător sau furnizor și că, în cazul în care, cu toate acestea, se includ astfel de clauze, acestea nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să creeze obligații pentru părți prin acele clauze, în cazul în care poate continua să existe fără dispozițiile abuzive;

[…]

întrucât autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

4

Articolul 2 litera (c) din această directivă definește „vânzătorul sau furnizorul” [a se citi „profesionistul”] ca fiind „orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată”.

5

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

6

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

7

Articolul 6:202 din Polgári Törvénykönyvről szóló 2013. évi V. törvény (Legea V din 2013 de instituire a Codului civil), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Codul civil”), intitulat „Subrogare”, prevede la alineatul (3):

„Normele relevante privind cesiunea se aplică mutatis mutandis subrogării.”

8

Articolul 6:208 din Codul civil, intitulat „Efectele cesiunii contractului”, prevede:

„1.   Cedentul, contractantul cedat și cesionarul pot conveni subrogarea acestuia din urmă în drepturile și obligațiile rezultate din contract ale cedentului.

2.   Cesionarul are aceleași drepturi și își asumă aceleași obligații precum cele dobândite în temeiul contractului de cedent față de contractantul cedat. Cesionarul nu poate compensa nicio altă creanță pe care cedentul o avea față de contractantul cedat. Contractantul cedat nu poate compensa nicio altă creanță pe care o avea față de cedent.

3.   Garanțiile aferente drepturilor care sunt transferate cesionarului se mențin. Garanțiile aferente executării obligațiilor care se transferă cesionarului se sting, cu excepția cazului în care garantul consimte la cesionarea contractului.”

9

Potrivit articolului 17 alineatul 1 din hitelintézetekről és a pénzügyi vállalkozásokról szóló 2013. évi CCXXXVII. törvény (Legea CCXXXVII. din 2013 privind instituțiile de credit și întreprinderile financiare):

„Depozitele și alte fonduri rambursabile, precum și portofoliul de contracte‑cadru de servicii de plată pot fi transferate prin acord între instituția de credit cedentă și instituția de credit cesionară, cu autorizarea [Magyar Nemzeti Bank (Banca Națională a Ungariei] care acționează în calitate de autoritate de supraveghere. Dispozițiile Codului civil privind cesiunea de contracte sunt aplicabile în ceea ce privește transferul de portofoliu, sub rezerva faptului că prin acest transfer garanțiile prevăzute în contract nu se sting și că nu este necesară o declarație legală din partea celeilalte părți din contract. În conformitate cu Legea privind interzicerea practicilor comerciale neloiale și a restricționării concurenței, [această autorizație] nu înlocuiește autorizația emisă de Gazdasági Versenyhivatal (Consiliul Concurenței, Ungaria).”

10

La 12 iunie 2008, cei doi consumatori au încheiat cu predecesorul în drepturi al AXA un contract de împrumut exprimat în franci elvețieni (CHF) și având ca obiect suma de 141536 CHF, reprezentând aproximativ 20075000 de forinți maghiari (HUF) după conversia la cursul de schimb la cumpărare a valutei stabilit de instituția de credit de la data deblocării fondurilor. Acest contract de împrumut, încheiat pentru o durată de 19 ani, stipula că ratele lunare ale împrumutului trebuiau achitate în forinți maghiari după conversia la cursul de schimb la vânzare a francului elvețian stabilit de această instituție de credit. În plus, acesta permitea instituției de credit menționate să modifice unilateral cuantumul dobânzilor și al costurilor de administrare care trebuiau suportate de cei doi consumatori.

11

AXA a reziliat contractul de împrumut menționat cu începere de la 4 iunie 2013 din cauza unei pretinse întârzieri la plată imputabile celor doi consumatori. Din închiderea de cont întocmită la 4 martie 2015 a rezultat un sold debitor în favoarea AXA care se ridica la 42815836 HUF.

12

La 21 octombrie 2015, cei doi consumatori au sesizat Budapest Környéki Törvényszék (Curtea din Budapesta‑Aglomerare, Ungaria), care este instanța de trimitere, cu o acțiune împotriva AXA având ca obiect, pe de o parte, constatarea nevalidității contractului de împrumut, întrucât conținea clauze abuzive care, din acest motiv, nu le erau opozabile, și, pe de altă parte, remedierea consecințelor acestei nevalidități.

13

La 31 octombrie 2016, AXA a cesionat către OTP un portofoliu de contracte în care se regăsea contractul de împrumut în discuție în litigiul principal, precum și toate drepturile și obligațiile pe care le prevedea. La 2 noiembrie 2016, OTP a cesionat către OTP Faktoring creanța rezultată din acest contract de împrumut.

14

Printr‑o hotărâre interlocutorie din 25 octombrie 2022, instanța de trimitere a declarat nevaliditatea contractului de împrumut în totalitate din cauza caracterului nelegal al informației privind riscul de schimb valutar. Cu toate acestea, printr‑o ordonanță din 19 aprilie 2023, această hotărâre a fost infirmată în apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de trimitere.

15

La 21 septembrie 2023, instanța de trimitere, apreciind că îi revenea de asemenea sarcina de a stabili care dintre instituțiile de credit în cauză era vizată de sancțiunile prevăzute de Directiva 93/13, a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolului 2 litera (c) din această directivă. Instanța a ridicat problema legalității aplicării acestor sancțiuni cesionarului contractului de împrumut în discuție în litigiul principal, dat fiind că acest cesionar beneficiase de efectele economice și financiare ale acestui contract de împrumut fără să fi inserat el însuși clauza considerată abuzivă de instanța de trimitere.

16

Prin Ordonanța din 9 aprilie 2024, AXA Bank Europe ș.a. (C‑628/23, EU:C:2024:317), această cerere a fost respinsă ca vădit inadmisibilă, pentru motivul că nu îndeplinea cerințele prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții.

17

Cei doi consumatori contestă la instanța de trimitere jurisprudența națională potrivit căreia consecințele juridice ale nevalidității unui contract care conține clauze abuzive, încheiat între un consumator și un profesionist, nu pot fi invocate decât împotriva cesionarului contractului. Aceștia susțin că efectul disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă îl conferă în cazul constatării caracterului abuziv al acestor clauze ar fi compromis dacă profesionistul care a inserat clauzele menționate într‑un astfel de contract ar putea scăpa de consecințele juridice ale nevalidității acestui contract prin cesionarea lui către unui terț.

18

Potrivit acestei instanțe, din dispozițiile Codului civil referitoare la cesiunea contractelor, care sunt de asemenea aplicabile cesiunii de portofolii, reiese că, în ipoteza în care un contract de împrumut este declarat nevalid, consumatorul care dorește să obțină restituirea unei eventuale plăți excedentare nu poate introduce o acțiune decât împotriva cesionarului, cu excluderea cedentului. Or, numărul potențial important de acțiuni susceptibile să vizeze cesionarul respectiv ar putea face ca acesta din urmă să devină insolvabil, ceea ce ar risca să îl priveze pe consumatorul respectiv de o protecție jurisdicțională efectivă.

19

Pe de altă parte, instanța menționată ridică problema dacă efectul disuasiv pe care Directiva 93/13 îl conferă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale poate fi opus cesionarului, în condițiile în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru existența acestei clauze în contractul în cauză.

20

Astfel, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească, prin raportare la Directiva 93/13, care este profesionistul împotriva căruia cei doi consumatori pot invoca consecințele juridice ale nevalidității contractului de împrumut în discuție în litigiul principal, precizând în același timp că intenționează să lase neaplicate dispozițiile legislației maghiare aplicabile în litigiul principal, în cazul în care Curtea ar interpreta această directivă în sensul că revine numai cedentului sarcina de a remedia aceste consecințe juridice.

21

În aceste condiții, Budapest Környéki Törvényszék (Curtea din Budapesta – Aglomerare) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

AXA susține că întrebările preliminare sunt inadmisibile pentru motivul că nu au nicio legătură cu litigiul principal și că, prin urmare, au un caracter pur ipotetic. Pe de o parte, nevaliditatea contractului de împrumut în discuție în litigiul principal nu poate fi reținută, deoarece hotărârea interlocutorie în care, într‑o primă etapă, s‑a făcut o astfel de constatare a fost, într‑o a doua etapă, anulată în apel. Pe de altă parte, întrucât acest contract de împrumut a fost reziliat anterior cesiunii în discuție în litigiul principal, obiectul acestei cesiuni ar fi creanța născută din contract, iar nu contractul de împrumut în sine.

23

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 11 decembrie 2025, Kuszycka, C‑767/24, EU:C:2025:962, punctul 33 și jurisprudența citată).

24

Întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază astfel de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 11 decembrie 2025, Kuszycka, C‑767/24, EU:C:2025:962, punctul 34 și jurisprudența citată).

25

În plus, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, revine numai instanței naționale sarcina să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să determine domeniul de aplicare exact al actelor cu putere de lege și al actelor administrative naționale. Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii în raport cu situația de fapt și de drept astfel cum este descrisă de instanța de trimitere, fără a o putea pune în discuție și fără a putea verifica exactitatea acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Ferrovienord, C‑363/21 și C‑364/21, EU:C:2023:563, punctele 54 și 55).

26

În speță, argumentația invocată de AXA în susținerea caracterului ipotetic al întrebărilor preliminare privește constatarea și aprecierea faptelor din litigiul principal. Or, nu este de competența Curții să le pună în discuție, ele fiind de competența instanței naționale. În consecință, această argumentație nu poate fi suficientă pentru a răsturna prezumția de pertinență evocată la punctul 24 din prezenta hotărâre.

27

Prin urmare, întrebările preliminare sunt admisibile.

28

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (c), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia consumatorul care a încheiat un contract cu o instituție de credit, cedat ulterior unei alte instituții de credit, trebuie să își valorifice drepturile conferite de această directivă numai în raport cu cesionarul acestui contract.

29

În primul rând, articolul 2 litera (c) din Directiva 93/13 definește noțiunea de „vânzător sau furnizor” [a se citi „profesionist”] ca vizând orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de această directivă, acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională, indiferent dacă este publică sau privată.

30

Definiția largă a noțiunii de „vânzător sau furnizor” [a se citi „profesionist”] pe care legiuitorul Uniunii a intenționat astfel să o consacre [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2022, S. V. (Imobil în coproprietate), C‑485/21, EU:C:2022:839, punctul 28 și jurisprudența citată] se opune unei interpretări a acestei noțiuni în sensul că numai persoana care a încheiat inițial contractul cu un consumator ar intra sub incidența acesteia, excluzând astfel din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 orice altă persoană, chiar dacă aceasta ar acționa, în calitate de cesionar al acestui contract, în scopuri legate de activitatea sa profesională.

31

O astfel de interpretare a articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13 ar fi în plus incompatibilă cu obiectivul urmărit de această directivă, care constă în asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2025, Myszak, C‑324/23, EU:C:2025:324, punctul 44 și jurisprudența citată). Astfel, obligația impusă consumatorilor de a‑și exercita drepturile conferite de directiva menționată în raport cu un profesionist care nu mai este parte la contractul în litigiu este susceptibilă să facă mai dificilă în practică exercitarea unor asemenea drepturi.

32

Rezultă din ceea ce precedă că o instituție de credit, cesionară a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator, intră în sfera noțiunii de „vânzător sau furnizor” [a se citi „profesionist”], în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13. Totuși, această dispoziție nu permite, în sine, să se stabilească dacă consecințele juridice ale nevalidității clauzei abuzive care figurează în acest contract pot fi invocate numai în privința acestui cesionar.

33

În al doilea rând, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu al douăzeci și unulea considerent al acesteia impune statelor membre să stabilească faptul că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, „în conformitate cu legislația internă”, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

34

Cu toate acestea, reglementarea de către dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate modifica întinderea și, implicit, nici substanța acestei protecții și în acest fel să repună în discuție sporirea eficienței protecției menționate prin adoptarea unor norme uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive [Hotărârea din 16 martie 2023, M.B. ș.a. (Efectele invalidării unui contract), C‑6/22, EU:C:2023:216, punctul 20, precum și jurisprudența citată].

35

Această încadrare făcută în dreptul național nu trebuie nici să facă excesiv de dificilă, dacă nu imposibilă în practică, exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de această directivă. Cu precădere, statele membre sunt obligate să asigure respectarea protecției acordate de directiva menționată consumatorului, garantând restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat consumatorul în lipsa unei astfel de clauze, printre altele prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, M.B. ș.a. (Efectele invalidării unui contract), C‑6/22, punctul 22, precum și Hotărârea din 15 iunie 2023, Bank M. (Consecințele anulării contractului), C‑520/21, EU:C:2023:478, punctul 61 și jurisprudența citată].

36

Rezultă din cele ce precedă că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, atunci când contractul pe care un consumator l‑a încheiat cu un profesionist a făcut, în conformitate cu dreptul național aplicabil, obiectul unei cesionări către un terț care are calitatea de profesionist, trebuie ca acest consumator să se poată prevala de nevaliditatea unei clauze abuzive existente într‑un astfel de contract sau de nevaliditatea contractului respectiv în ansamblul său, după caz, împotriva cesionarului în același mod în care ar fi putut să o facă împotriva cedentului dacă nu ar fi existat o astfel de cesionare. Astfel, subrogarea cesionarului, care a rezultat din această cesionare, în toate drepturile și obligațiile cedentului în raport cu consumatorul în temeiul aceluiași contract nu poate avea ca efect modificarea conținutului acestor drepturi și obligații și, implicit, nici nu poate avea vreun efect asupra protecției consumatorilor care trebuie să aibă posibilitatea de a invoca împotriva cesionarului toate consecințele juridice care decurg din caracterul abuziv al clauzei contractuale contestate.

37

În al treilea rând, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia impune statelor membre să se asigure că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un profesionist.

38

Pe lângă obiectivul prim și imediat care constă în protejarea consumatorului de clauzele abuzive existente în contractele pe care le încheie cu profesioniști, prin restabilirea în drept și în fapt a situației în care consumatorul s‑ar fi găsit în lipsa unor astfel de clauze, articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 urmărește, pe termen lung, să prevină utilizarea în continuare a clauzelor abuzive de către profesioniști. Astfel, faptul că aceste clauze nu sunt aplicate în ceea ce privește consumatorul exercită un efect descurajator asupra profesioniștilor referitor la utilizarea acestor clauze [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2023, M.B. ș.a. (Efectele invalidării unui contract), C‑6/22, punctele 24-26].

39

Rezultă că efectul descurajator referitor la recurgerea la clauze abuzive privește profesioniștii în general, iar nu doar profesionistul individual care a instituit clauza abuzivă contestată.

40

În această privință, trebuie subliniat că, în cadrul Directivei 93/13, nevaliditatea unei clauze contractuale nu depinde nici de caracterul culpabil al comportamentului profesionistului în cauză, nici de faptul că el trebuie să răspundă pentru acesta, ci depinde numai de caracterul obiectiv abuziv al clauzei contractuale contestate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 aprilie 2021, Profi Credit Slovakia, C‑485/19, EU:C:2021:313, punctul 65).

41

Rezultă că această directivă nu exclude posibilitatea ca consecințele juridice care decurg din caracterul abuziv al clauzei existente într‑un contract încheiat cu un consumator să revină unui alt profesionist decât cel care a instituit această clauză.

42

În speță, va reveni instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă interpretarea dispozițiilor naționale relevante de către instanțele maghiare este de natură să compromită restabilirea în drept și în fapt a situației în care cei doi consumatori s‑ar fi aflat în lipsa clauzei abuzive în cauză.

43

Cu toate acestea, Curtea, în cadrul unei trimiteri preliminare, este competentă ca, pe baza dosarului cauzei principale de care dispune, precum și a observațiilor care i‑au fost prezentate, să furnizeze instanței de trimitere indicații utile, de natură să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2023, PrivatBank ș.a., C‑78/21, EU:C:2023:137, punctul 71).

44

Din cererea de decizie preliminară reiese că, în conformitate cu articolul 17 alineatul 1 din Legea nr. CCXXXVII. din 2013 privind instituțiile de credit și întreprinderile financiare, cesionarea contractului de împrumut în discuție în litigiul principal a fost supusă autorizării Băncii Naționale a Ungariei, care acționează în calitate de autoritate de supraveghere. Această măsură apare ca fiind în principiu de natură să protejeze interesele consumatorilor.

45

Cu toate acestea, pentru a garanta că se asigură un nivelul ridicat de protecție a consumatorilor vizat de Directiva 93/13 și mai ales că o astfel de cesionare nu privează consumatorul în cauză de drepturile care îi sunt garantate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din această directivă, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica printre altele dacă, astfel cum arată guvernul maghiar, eliberarea unei asemenea autorizații este supusă unui control prudențial care urmărește să se verifice că solvabilitatea financiară a cesionarului acestui contract este suficientă pentru a acoperi riscurile legate de contractul menționat.

46

De altfel, din cadrul juridic național descris de instanța de trimitere reiese că cesionarul contractului de împrumut în discuție în litigiul principal, în calitate de având‑cauză, s‑a subrogat în toate drepturile și obligațiile cedentului față de contractanții cedați, întemeiate pe acest contract de împrumut. Cei doi consumatori ar avea astfel dreptul de a invoca împotriva cesionarului toate consecințele juridice care decurg din caracterul abuziv al clauzei care figurează în contractul de împrumut menționat, în aceleași condiții în care le‑ar fi putut invoca împotriva cedentului.

47

În lumina elementelor care precedă, nu rezultă, sub rezerva unei verificări din partea instanței de trimitere, că în speță ar fi excesiv de dificil sau imposibil în practică să se remedieze consecințele juridice ale nevalidității clauzei abuzive în discuție în litigiul principal în cadrul raportului dintre cei doi consumatori și cesionarul acestui contract de împrumut.

48

Cu toate acestea, în ipoteza în care această instanță ar ajunge la concluzia că dispozițiile aplicabile ale dreptului său intern nu permit să se asigure restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar fi aflat cei doi consumatori în lipsa clauzei abuzive în cauză, principiul interpretării dreptului național în conformitate cu dreptul Uniunii impune ca instanțele naționale, cu respectarea printre altele a interdicției interpretării contra legem a dreptului național, să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în cauză și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (Hotărârea din 27 noiembrie 2025, Gryczara, C‑746/24, EU:C:2025:925, punctul 60 și jurisprudența citată).

49

În cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a dispozițiilor acestui drept are, în calitate de organ al unui stat membru, obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată din oficiu orice dispoziție de drept național contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct în litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 3 iulie 2025, Ati-19, C‑605/23, EU:C:2025:513, punctul 52, precum și jurisprudența citată).

50

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 2 litera (c), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia consumatorul care a încheiat un contract cu o instituție de credit, cedat ulterior unei alte instituții de credit, trebuie să își valorifice drepturile conferite de această directivă numai în raport cu cesionarul acestui contract, cu condiția ca această cesiune să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite acestui consumator de directiva menționată.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 2 litera (c), articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

trebuie interpretate în sensul că

nu se opun unei reglementări naționale în temeiul căreia consumatorul care a încheiat un contract cu o instituție de credit, cedat ulterior unei alte instituții de credit, trebuie să își valorifice drepturile conferite de această directivă numai în raport cu cesionarul acestui contract, cu condiția ca această cesiune să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite acestui consumator de directiva menționată.