Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA TAMARA ĆAPETA

prezentate la 12 martie 2026(1)

Cauza C‑660/24

Comisia Europeană

împotriva

Ungariei

„ Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Articolul 258 TFUE – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Directiva 2013/48/UE – Dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale – Articolul 3 alineatul (3) litera (b) – Dreptul ca un avocat să fie prezent la o interogare – Articolul 3 alineatul (6) litera (b) – Derogare temporară pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale – Articolul 9 – Renunțare – Reglementare națională care prevede interogarea persoanelor suspectate sau acuzate în absența avocatului în cazul în care avocatul nu se prezintă într‑un anumit termen – Transpunere incorectă ”

I.      Introducere

1.        În speță, Comisia Europeană a introdus, în temeiul articolului 258 TFUE, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Ungariei, pentru motivul că aceasta nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii de a transpune în mod corect anumite dispoziții ale Directivei 2013/48/UE(2), care se referă la dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale.

2.        Prezenta cauză își are originea în esență într‑un dezacord fundamental între Comisie, pe de o parte, și Ungaria, împreună cu Republica Cehă, care a intervenit în prezenta procedură, pe de altă parte, în ceea ce privește interpretarea dreptului de a avea acces la un avocat și a derogărilor de la acest drept, astfel cum sunt prevăzute la articolul 3 alineatele (3) și (6) din Directiva 2013/48.

3.        Curtea este sesizată cu o chestiune similară și în cauza C‑681/24, Comisia/Republica Cehă, concluziile noastre fiind prezentate în aceeași zi și în cauza menționată.

4.        Un motiv suplimentar în prezenta cauză se referă la transpunerea incorectă a dispozițiilor articolului 9 din Directiva 2013/48 privind renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

5.        Articolul 3 din Directiva 2013/48, intitulat „Dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale”, prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient.

[…]

(3)      Dreptul de a avea acces la un avocat implică următoarele:

(a)       statele membre asigură faptul că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea întrevederi și de a comunica în mod confidențial cu avocatul care le reprezintă, inclusiv înaintea interogării efectuate de poliție sau o altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară;

(b)      statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci [când] sunt interogate. O astfel de participare este în conformitate cu procedurile din dreptul intern, cu condiția ca astfel de proceduri să nu aducă atingere exercitării efective și substanței dreptului vizat. Atunci când un avocat participă la o interogare, faptul că o astfel de participare a avut loc se consemnează utilizând procedura de înregistrare în conformitate cu dreptul statului membru respectiv;

[…]

(6)      În circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale, statele membre pot deroga temporar de la aplicarea drepturilor prevăzute la alineatul (3) atunci când și în măsura în care acest lucru este justificat, ținându‑se seama de circumstanțele specifice ale cauzei, pe baza unuia sau mai multora dintre următoarele motive imperioase:

(a)      există o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane;

(b)      este absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale.”

6.        Articolul 9 din Directiva 2013/48, intitulat „Renunțare”, prevede:

„(1)       Fără a aduce atingere dreptului intern care prevede prezența sau asistența obligatorie a unui avocat, statele membre se asigură că, în ceea ce privește orice renunțare la un drept prevăzut la articolele 3 și 10:

(a)      persoana suspectată sau acuzată a primit, în scris sau verbal, informații clare și suficiente într‑un limbaj simplu și comprehensibil despre conținutul dreptului vizat și posibilele consecințe ale renunțării la el; și

(b)      renunțarea se face în mod voluntar și neechivoc.

(2)       Renunțarea, care poate fi făcută în scris sau verbal, precum și circumstanțele acesteia se consemnează utilizând procedura de înregistrare, în conformitate cu dreptul statului membru în cauză.

(3)       Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate pot revoca o renunțare ulterior în orice moment al procedurilor penale și că acestea sunt informate cu privire la această posibilitate. O astfel de revocare produce efecte de la momentul în care a fost făcută.”

B.      Dreptul maghiar

7.        Articolul 387 alineatul (3) din a büntetőeljárásról szóló 2017. évi XC. törvény (Legea nr. XC din 2017 privind Codul de procedură penală, denumit în continuare „Codul de procedură penală”) prevede:

„În cazul în care suspectul sau persoana suspectată în mod rezonabil de săvârșirea unei infracțiuni dorește să angajeze un avocat ori în cazul în care autoritatea de anchetă sau ministerul public desemnează un avocat, autoritatea respectivă sau procurorul îl informează de îndată pe avocat și amână interogarea suspectului până la sosirea avocatului, dar cu cel puțin două ore. Dacă, în acest interval

a)       avocatul nu se prezintă sau

b)      suspectul ori persoana suspectată în mod rezonabil de săvârșirea unei infracțiuni consimte, după ce s‑a consultat cu avocatul său, la începerea interogării,

autoritatea de anchetă sau procurorul încep interogarea suspectului.”

III. Procedura precontencioasă și procedura în fața Curții

8.        La 12 noiembrie 2021, Comisia a transmis Ungariei, în conformitate cu articolul 258 TFUE, o scrisoare de punere în întârziere, apreciind că anumite dispoziții ale Directivei 2013/48, printre care articolul 3 alineatul (6) litera (b) și articolul 9 din aceasta, fuseseră transpuse în mod incorect, și a invitat acest stat membru să își prezinte observațiile în termen de două luni.

9.        La 12 ianuarie 2022, Ungaria a răspuns la scrisoarea respectivă, contestând argumentele Comisiei.

10.      La 14 iulie 2023, Comisia a adresat Ungariei un aviz motivat, susținând că articolul 3 alineatul (6) litera (b) și articolul 9 din Directiva 2013/48 în continuare nu erau transpuse corect, și a invitat‑o să se conformeze respectivului aviz motivat în termen de două luni de la primirea acestuia.

11.      La 13 septembrie 2023, Ungaria a răspuns la avizul motivat susținând că a transpus corect articolul 3 alineatul (6) litera (b) și articolul 9 din Directiva 2013/48.

12.      În consecință, prin cererea depusă la 10 octombrie 2024, Comisia a introdus prezenta acțiune în fața Curții în temeiul articolului 258 TFUE. Aceasta solicită Curții:

–        constatarea faptului că, prin netranspunerea corectă a dispozițiilor menționate, Ungaria nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu alineatul (3) și în temeiul articolului 9 din Directiva 2013/48 și

–        obligarea Ungariei la plata cheltuielilor de judecată.

13.      În memoriul în apărare depus la 23 decembrie 2024, Ungaria solicită Curții:

–        respingerea prezentei acțiuni ca nefondată și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

14.      Comisia și Ungaria au depus de asemenea un memoriu în replică și un memoriu în duplică la 17 februarie 2025 și, respectiv, la 28 martie 2025.

15.      La 7 februarie 2025, președintele Curții a admis cererea de intervenție a Republicii Cehe în prezenta cauză în susținerea concluziilor Ungariei.

16.      Având în vedere similitudinile dintre prezenta cauză și cauza C‑681/24, Comisia/Republica Cehă, Curtea a organizat, în temeiul articolului 77 din Regulamentul său de procedură, o ședință comună în aceste două cauze. Ședința respectivă a avut loc la 10 decembrie 2025, iar în cursul acesteia Comisia, Ungaria și Republica Cehă au prezentat observații orale.

IV.    Analiză

17.      Analiza noastră este structurată în trei părți principale. În primul rând, considerăm că este util să prezentăm câteva observații introductive cu privire la Directiva 2013/48 și la locul acesteia în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție (denumit în continuare „SLSJ”) (A). În al doilea rând, vom examina temeinicia primului motiv referitor la încălcarea articolului 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu alineatul (3) din Directiva 2013/48 (B). În al treilea rând, vom examina temeinicia celui de al doilea motiv referitor la încălcarea articolului 9 din Directiva 2013/48 (C).

18.      Pe baza acestei analize, am ajuns la concluzia că ambele motive sunt întemeiate.

A.      Observații introductive cu privire la Directiva 2013/48 și la SLSJ

19.      Mai întâi, astfel cum am arătat în concluziile noastre anterioare(3), Uniunea Europeană a adoptat o serie de directive pe baza competenței Uniunii în temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (b) TFUE de a adopta norme minime privind drepturile persoanelor în cadrul procedurii penale. Printre aceste șase directive figurează și Directiva 2013/48(4).

20.      Aceste directive sunt uneori denumite directivele privind „foaia de parcurs”, întrucât Rezoluția Consiliului din 2009 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale(5) este cea care a stat la baza adoptării acestora. Rezoluția a fost aprobată prin Programul de la Stockholm al Consiliului European privind SLSJ(6), care a afirmat că „[p]rotecția drepturilor persoanelor suspectate și acuzate în procedurile penale este o valoare fundamentală a Uniunii, care este esențială pentru menținerea încrederii reciproce între statele membre și pentru încrederea publică la nivelul Uniunii”(7).

21.      Într‑adevăr, după cum se reflectă în considerentele Directivei 2013/48(8), justificarea pentru stabilirea, prin aceste directive, a unor norme minime comune privind drepturile persoanelor fizice în cadrul procedurilor penale constă în consolidarea încrederii reciproce în sistemele naționale de justiție penală, ca „[temei al] recunoașterii reciproce, ea însăși ridicată la rangul de piatră de temelie a construcției spațiului de libertate, securitate și justiție”(9). Astfel de norme urmăresc de asemenea înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulații a cetățenilor în Uniunea Europeană și consolidarea standardelor privind dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare garantate în special la articolul 47 și la articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și prin dispozițiile comparabile ale articolului 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”)(10).

22.      Directiva 2013/48 stabilește norme minime comune privind dreptul persoanelor suspectate și acuzate de a avea acces la un avocat în toate etapele procedurilor penale(11). Acest drept este fundamental în cadrul unui proces echitabil(12) și contribuie la asigurarea respectării celorlalte drepturi procedurale în cadrul procedurilor penale(13).

23.      Dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale este prevăzut la articolul 3 din Directiva 2013/48.

24.      Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48 stabilește „principiul fundamental” potrivit căruia persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, astfel încât să li se permită să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient(14).

25.      Acest principiu este precizat la articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2013/48 în ceea ce privește momentul de la care trebuie acordat acest drept, care include interogarea de către autorități(15).

26.      Acest principiu este precizat în continuare la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2013/48, care delimitează conținutul dreptului de a avea acces la un avocat. În special, articolul 3 alineatul (3) litera (a) impune statelor membre să se asigure că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a avea întrevederi și de a comunica în mod confidențial cu avocatul lor, inclusiv înaintea interogării(16), în timp ce articolul 3 alineatul (3) litera (b) impune statelor membre să se asigure că aceste persoane au dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci când sunt interogate(17).

27.      Potrivit articolului 3 alineatul (6) din Directiva 2013/48, statele membre pot deroga temporar de la drepturile prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din aceasta „[î]n circumstanțe excepționale și numai în cursul urmăririi penale” atunci când acest lucru este justificat de „circumstanțele specifice ale cauzei” și se bazează pe „motive imperioase” referitoare la: (a) „o necesitate urgentă de a preveni consecințe negative grave pentru viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane” sau atunci când (b) „este absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale”. Orice derogare temporară în temeiul articolului 3 alineatul (6) din Directiva 2013/48 trebuie să îndeplinească și condițiile generale prevăzute la articolul 8 din directiva menționată(18).

28.      Articolul 9 din Directiva 2013/48, care este de asemenea în discuție în prezenta cauză, stabilește cerințe specifice care trebuie îndeplinite pentru ca persoanele suspectate sau acuzate să poată renunța la dreptul lor de a avea acces la un avocat(19). Articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată prevede în esență două condiții(20), și anume, în primul rând, ca persoanele respective să fi primit informații clare și suficiente despre conținutul dreptului de a avea acces la un avocat și posibilele consecințe ale renunțării la acesta și, în al doilea rând, ca renunțarea să se facă în mod voluntar și neechivoc. Articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2013/48 prevede de asemenea că renunțarea trebuie consemnată, în timp ce articolul 9 alineatul (3) din aceasta prevede că persoanele respective pot revoca o renunțare în orice moment al procedurilor penale și că trebuie să fie informate cu privire la această posibilitate.

29.      Esența prezentei cauze rezidă în modul diferit în care Comisia, pe de o parte, și Ungaria și Republica Cehă, pe de altă parte, înțeleg conținutul dreptului de acces la un avocat și posibilele derogări de la acest drept.

30.      În esență și înainte de a explica mai în detaliu pozițiile părților, Comisia interpretează conținutul dreptului de a avea acces la un avocat, astfel cum este prevăzut în Directiva 2013/48, în sensul că impune, în principiu, prezența unui avocat în timpul interogării, iar singurele excepții de la această regulă (și anume situațiile în care persoanele suspectate sau acuzate pot fi interogate în absența avocatului) sunt cele prevăzute la articolul 3 alineatul (6) din directiva menționată. În plus, persoanele respective pot renunța la dreptul ca un avocat să fie prezent în condițiile prevăzute la articolul 9 din directiva menționată. În schimb, Ungaria și Republica Cehă susțin că dreptul de a avea acces la un avocat este respectat atunci când persoanelor respective li se oferă posibilitatea de a beneficia de prezența unui avocat. Pentru acest motiv, posibilitatea de a efectua interogarea în cazul în care avocatul nu se prezintă într‑un anumit interval de timp nu constituie o derogare de la dreptul de acces la un avocat. În plus, astfel cum vom explica în legătură cu cel de al doilea motiv, Ungaria susține că, potrivit înțelegerii sale, dreptul de a avea acces la un avocat nu poate face obiectul unei renunțări în ordinea sa juridică, motiv pentru care consideră că nu era necesar să transpună articolul 9 din Directiva 2013/48 în dreptul său intern.

B.      Primul motiv întemeiat pe încălcarea articolului 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu alineatul (3) din Directiva 2013/48

1.      Rezumatul argumentelor părților

31.      Prin intermediul primului motiv, Comisia susține că Ungaria a transpus în mod incorect articolul 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu alineatul (3) din Directiva 2013/48, întrucât articolul 387 alineatul (3) din Codul de procedură penală (denumit în continuare „reglementarea maghiară în litigiu”) permite în general autorităților să procedeze la interogarea persoanelor suspectate sau acuzate în absența avocatului în cazul în care avocatul nu se prezintă în intervalul de timp stabilit. Reglementarea în litigiu ar fi contrară articolului 3 alineatul (3) din directiva menționată, potrivit căruia persoanelor respective trebuie să li se acorde dreptul de a avea acces la un avocat, fără a îndeplini în același timp condițiile pentru derogarea de la acest drept pentru motivul că ar preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale, prevăzută la articolul 3 alineatul (6) litera (b) din directiva menționată(21).

32.      Comisia susține că dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a comunica cu un avocat înainte de interogare și de a fi interogate în prezența avocatului lor, astfel cum este prevăzut la articolul 3 alineatul (3) litera (a) și, respectiv, litera (b) din Directiva 2013/48, este necondiționat și că articolul 3 alineatul (6) din directiva menționată permite derogări temporare de la acest drept, care sunt limitate la circumstanțe excepționale ale cauzei individuale. Posibilitatea de a efectua interogarea în absența avocatului după expirarea intervalului de timp stabilit, astfel cum este reglementată de reglementarea maghiară în litigiu, constituie, prin urmare, o derogare de la dreptul de a avea acces la un avocat și nu îndeplinește niciuna dintre cerințele prevăzute la articolul 3 alineatul (6) litera (b) din directiva menționată, dispoziție concepută de legiuitorul Uniunii ca o excepție strictă de la principiul general potrivit căruia persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat înainte și în timpul interogării. Așa cum a subliniat Comisia în ședință, Directiva 2013/48 este totuși încălcată indiferent dacă reglementarea maghiară în litigiu ar fi considerată conformă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”).

33.      Comisia subliniază printre altele că, în temeiul articolului 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48, statele membre sunt obligate să se asigure că un avocat este prezent pe parcursul interogării, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 3 alineatul (6) din directiva menționată sau a cazului în care persoana renunță la dreptul de a avea acces la un avocat în temeiul articolului 9 din aceeași directivă. Articolul 3 alineatul (3) litera (b) trebuie interpretat în sensul prezenței fizice a avocatului, iar reglementarea maghiară în litigiu constituie în mod clar o excepție de la dreptul de a avea acces la un avocat, care se aplică în general tuturor situațiilor în care avocatul nu se prezintă în intervalul de timp prevăzut și subminează grav exercitarea practică și eficientă a acestui drept. Trimiterea la dreptul intern prevăzută la articolul 3 alineatul (3) litera (b) nu privește prezența avocatului, ci exclusiv modalitatea de participare a acestuia, iar autoritățile naționale dispun de alte mijloace pentru a evita întârzierile și eventualele abuzuri, precum desemnarea unui avocat pentru persoana în cauză în cazul în care apreciază că este importantă efectuarea interogării.

34.      Ungaria susține că reglementarea maghiară în litigiu este conformă cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2013/48 și nu constituie o derogare în sensul articolului 3 alineatul (6) din directiva menționată. Articolul 3 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată nu impune ca un avocat să fie întotdeauna prezent fizic pe parcursul interogării, ci doar ca persoanele suspectate sau acuzate să poată avea acces la un avocat, dacă doresc acest lucru. Din dispozițiile Directivei 2013/48 rezultă că persoanelor suspectate sau acuzate trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea un avocat, însă nu rezultă că, în cazul în care nu doresc să se prevaleze de acest drept, interogarea nu poate avea loc în absența unui avocat.

35.      În cazul Ungariei, ar exista o derogare de la dreptul prevăzut la articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 în cazul în care persoanele nu ar putea să își aleagă un avocat sau să își exercite dreptul de a avea acces la un avocat; totuși, odată ce li s‑a oferit posibilitatea de a avea un avocat, absența avocatului în timpul interogării, indiferent de cauză, nu constituie o derogare în sensul articolului 3 alineatul (6) din directiva menționată. Articolul menționat se referă mai curând la situația în care autoritățile sunt obligate să înceapă interogarea persoanei, deși avocatul nu a fost nicidecum informat. Reglementarea maghiară în litigiu nu constituie, așadar, o derogare în sensul articolului 3 alineatul (6), întrucât nu scutește autoritățile de obligația de a informa avocatul și nu limitează posibilitatea persoanelor de a mandata un avocat ales de ele sau de a solicita desemnarea unui avocat în orice etapă a procedurii. După cum a subliniat Ungaria în ședință, această reglementare permite, cu titlu excepțional, interogarea persoanelor suspectate în absența avocatului după un interval minim de două ore, iar expirarea acestui interval de timp nu înseamnă începerea interogării, întrucât persoana poate refuza să dea o declarație după ce a fost informată cu privire la drepturile sale.

36.      Ungaria subliniază printre altele că din modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 („[a]tunci când un avocat participă la o interogare”) reiese în mod clar că un avocat nu participă întotdeauna la interogare, iar trimiterea la dreptul intern care figurează în această dispoziție privește prezența și participarea avocatului. Interpretarea Comisiei ar conduce, în practică, la obligativitatea prezenței avocatului în timpul interogării persoanelor, cu excepția cazului în care persoana în cauză renunță la prezența avocatului. O asemenea obligativitate ar avea consecințe negative pentru procedurile penale, întrucât avocatul ar putea zădărnici derularea acestora prin neprezentare, iar persoanele suspecte ar fi plasate într‑o poziție dezavantajoasă în numeroase cazuri. După cum a indicat Ungaria în ședință, comunicarea suspiciunilor și interogarea persoanelor suspectate trebuie să aibă loc în termen de 24 de ore de la momentul la care sunt reținute, astfel încât, dacă simpla absență a avocatului ar împiedica realizarea acestor acte, aceasta ar conduce la nerespectarea termenelor, la suspendarea procedurilor și la punerea în libertate a infractorilor, iar jurisprudența Curții EDO nu impune o cerință absolută privind prezența.

37.      Republica Cehă adaugă că împrejurarea că un avocat nu trebuie să fie întotdeauna prezent în timpul interogării este conformă cu jurisprudența Curții EDO(22), potrivit căreia nu prezența avocatului în timpul interogării este determinantă, ci aspectul dacă persoana suspectată sau acuzată a fost în măsură să își exercite în mod efectiv dreptul de a avea acces la un avocat. Astfel cum a subliniat Republica Cehă în ședință, Directiva 2013/48, interpretată în lumina textului său, a genezei sale, precum și în raport cu Directiva 2016/800 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, impune statelor membre doar obligația de a asigura o posibilitate suficientă de a avea un avocat și nu se opune ca interogarea persoanelor suspectate sau acuzate să aibă loc în absența avocatului. În plus, Directiva 2013/48 nu depășește cadrul rezultat din jurisprudența Curții EDO, întrucât dispozițiile sale corespund acestei jurisprudențe și nu există indicii în acest sens în lucrările pregătitoare.

2.      Apreciere

38.      Argumentele părților relevă, astfel cum am explicat pe scurt mai sus (a se vedea punctele 29 și 30 din prezentele concluzii), că primul motiv decurge din înțelegerea diferită a dispozițiilor Directivei 2013/48. Litigiul privește, așadar, interpretarea dispozițiilor articolului 3 alineatele (3) și (6) din Directiva 2013/48 și modul în care trebuie înțeles dreptul de a avea acces la un avocat pe parcursul interogării, prevăzut la articolul 3 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată. Aceste aspecte nu au fost încă abordate în mod direct de Curte.

39.      Considerăm că, pe baza modului de redactare, a genezei legislative, a contextului și a obiectivelor Directivei 2013/48, precum și a jurisprudenței Curții EDO, trebuie confirmată interpretarea Comisiei cu privire la sensul articolului 3 alineatul (3) și alineatul (6) din Directiva 2013/48 și cu privire la raportul dintre aceste dispoziții.

a)      Modul de redactare

40.      Fiind una dintre componentele dreptului de a avea acces la un avocat, prevăzut la articolul 3 alineatul (3), litera (b) a acestei dispoziții impune în mod expres statelor membre să se asigure că persoanele suspectate sau acuzate au „dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci când sunt interogate”(23).

41.      În considerentul (25) al Directivei 2013/48 se precizează în plus că: „[s]tatele membre ar trebui să garanteze faptul că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent și să participe efectiv atunci când sunt interogate de către poliție sau de către o altă autoritate de aplicare a legii sau judiciară, inclusiv în cursul audierilor în instanță”(24).

42.      În opinia noastră și astfel cum a indicat Comisia, prezența înseamnă prezența fizică, și anume faptul că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent personal atunci când sunt interogate de autorități(25).

43.      Rezultă, așadar, că articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 consacră un drept general al persoanelor suspectate sau acuzate de a beneficia de prezența avocatului în timpul interogării efectuate de autorități. Totuși, acest drept nu este absolut și, prin urmare, astfel cum prevede directiva menționată, poate face obiectul unor derogări temporare în temeiul articolului 3 alineatul (6) din aceasta sau al unei renunțări în temeiul articolului 9 din aceasta.

44.      După cum a statuat Curtea, derogările temporare prevăzute de Directiva 2013/48 sunt exhaustive(26).

45.      Părțile din prezenta cauză nu contestă că reglementarea maghiară în litigiu nu îndeplinește toate cerințele pentru o posibilă derogare temporară, prevăzută la articolul 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu articolul 8 din Directiva 2013/48, care, după cum a explicat Comisia, reprezintă singura derogare temporară din directiva menționată care ar putea fi aplicabilă. Într‑adevăr, este evident că, așa cum susține Comisia, reglementarea respectivă stabilește o normă cu aplicabilitate generală în situațiile în care avocatul nu se prezintă în termenul prevăzut de (cel puțin) două ore și, prin urmare, nu se limitează la cazuri individuale („în măsura în care acest lucru este justificat, ținându‑se seama de circumstanțele specifice ale cauzei”), astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (6) litera (b), și nici nu impune dovedirea în această privință a existenței unor „motive imperioase [în sensul că] este absolut necesară acțiunea imediată a autorităților de anchetă pentru a preveni periclitarea considerabilă a procedurilor penale”.

46.      În consecință, în opinia noastră, reglementarea maghiară în litigiu, care, în general, permite interogarea persoanelor suspectate sau acuzate în absența avocatului lor pentru simplul motiv că avocatul nu a putut să se prezinte în termen de cel puțin două ore, este contrară dispozițiilor articolului 3 alineatul (3) litera (b) coroborat cu alineatul (6) litera (b) din Directiva 2013/48(27).

47.      În plus, după cum a arătat Comisia și contrar argumentelor prezentate de Ungaria, trebuie subliniat că trimiterea la dreptul intern prevăzută la articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 se referă la participarea efectivă a avocatului, iar nu la prezența ca atare a acestuia. Acest lucru reiese din modul de redactare a acestei dispoziții („[o] astfel de participare este în conformitate cu procedurile din dreptul intern”) și din considerentul (25) al acesteia („[o] astfel de participare ar trebui să fie în conformitate cu orice procedură din dreptul intern care poate reglementa participarea unui avocat în timpul interogării”).

48.      În opinia noastră, această concluzie nu intră în conflict cu faptul că articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 trebuie interpretat în sensul că impune atât prezența, cât și participarea efectivă a avocatului; mai curând, aceasta implică faptul că, deși există o anumită marjă de apreciere acordată statelor membre în temeiul Directivei 2013/48 în ceea ce privește normele naționale care reglementează anumite modalități de participare efectivă a unui avocat (sub rezerva cerinței ca asemenea norme să nu „aducă atingere exercitării efective și substanței” acestui drept), nu există o asemenea marjă de apreciere în ceea ce privește prezența, întrucât persoanele suspectate sau acuzate au, de regulă, dreptul de a avea acces la un avocat în timpul interogării, în temeiul articolului 3 alineatul (3) litera (b) din directiva menționată. Prezența înseamnă prezență, iar avocatul fie este prezent, fie nu este.

49.      Faptul că articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48 utilizează sintagma „avocatul lor” nu trebuie înțeles în sensul că acesta se referă întotdeauna la un avocat ales de persoanele suspectate sau acuzate. Această formulare nu se opune, astfel cum arată Comisia Europeană, ca eventualele situații de exercitare abuzivă a dreptului de a avea acces la un avocat, care pot crea obstacole în desfășurarea procedurii penale, să fie gestionate de autoritățile statelor membre prin adoptarea de măsuri pentru ca persoanele respective să beneficieze de desemnarea unui avocat care să le asiste în timpul interogării în locul avocatului ales care nu a putut fi prezent. Avocatul desemnat devine „avocatul lor”.

b)      Geneza legislativă

50.      Republica Cehă a susținut în ședință că Directiva 2013/48 reglementează dreptul de a avea acces la un avocat, dar nu și prezența obligatorie a unui avocat și că geneza legislativă a directivei menționate arată că au fost avute în vedere ca alternativă dispoziții referitoare la prezența obligatorie a unui avocat, dar că, în cele din urmă, acestea nu au fost reținute. Respingerea dispozițiilor privind prezența obligatorie a unui avocat implică, în opinia sa, că Directiva 2013/48 nu impune ca un avocat să fie întotdeauna prezent în timpul interogării.

51.      În opinia noastră, această argumentație a Republicii Cehe se întemeiază pe o interpretare eronată a cerinței privind prezența obligatorie a unui avocat.

52.      Este adevărat că, în cadrul procesului de elaborare a Directivei 2013/48(28), a existat o opțiune de politică prezentată în evaluarea impactului realizată de Comisia Europeană, care prevedea în special dispoziții care impuneau apărarea obligatorie ca regulă generală. Aceasta înseamnă că persoanele suspectate sau acuzate trebuie să fie întotdeauna asistate de un avocat, în sensul că renunțarea la acest drept ar fi inadmisibilă. Cu alte cuvinte, caracterul obligatoriu al apărării înseamnă că nu se poate renunța la un drept. Cu toate acestea, opțiunea politică ce a prevalat a fost aceea de a permite ca renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat să fie supusă unor norme minime comune

53.      Prin urmare, contrar argumentelor invocate de Republica Cehă, trebuie să se facă distincție între noțiunea de prezență obligatorie a unui avocat și dreptul general de a avea acces la un avocat.

54.      Din dispozițiile Directivei 2013/48(29) reiese că prezența obligatorie a unui avocat înseamnă că persoana suspectată sau acuzată nu poate renunța la dreptul de a avea acces la un avocat și trebuie să aibă întotdeauna un avocat, în timp ce dreptul de a avea acces la un avocat prevăzut la articolul 3 alineatul (3) din această directivă înseamnă că o persoană suspectată sau acuzată are un drept general de a avea un avocat și, în special, dreptul ca avocatul să fie prezent în timpul interogării, în temeiul literei (b) a acestui alineat, dar persoana respectivă poate renunța la acest drept, cu condiția îndeplinirii cerințelor prevăzute la articolul 9 [sau poate exista o derogare temporară în temeiul articolului 3 alineatul (6)]. Cu alte cuvinte, faptul că această literă (b) nu impune prezența obligatorie a unui avocat nu afectează în niciun fel dreptul general acordat persoanelor suspectate sau acuzate ca avocatul să fie prezent în timpul interogării, cu excepția cazului în care ele au renunțat la acest drept în conformitate cu articolul 9.

55.      S‑ar putea adăuga că problema legată de așteptarea sosirii avocatului înainte de interogare a fost, într‑adevăr, ridicată în cadrul Consiliului, fiind prezentate propuneri pentru abordarea acesteia în textul directivei, prin trimitere la sistemele juridice ale statelor membre(30). Cu toate acestea, dispozițiile respective propuse au fost eliminate pe măsură ce negocierile cu Parlamentul European au fost finalizate(31).

56.      Chiar dacă lucrările pregătitoare nu sunt concludente, acestea nu se opun interpretării potrivit căreia intenția legiuitorului a fost ca, în principiu, persoanelor suspectate și acuzate să li se garanteze dreptul de a beneficia de prezența avocatului în timpul interogării.

c)      Contextul

57.      Alte dispoziții ale Directivei 2013/48, precum și anumite dispoziții ale altor directive privind „foaia de parcurs” par să întărească și mai mult interpretarea propusă de Comisie a articolului 3 alineatul (3) litera (b) coroborat cu alineatul (6) litera (b) din această directivă.

58.      În special, după cum s‑a arătat la punctul 24 din prezentele concluzii, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2013/48 precizează, ca principiu general, că statele membre trebuie să se asigure că persoanelor suspectate și acuzate li se acordă dreptul de a avea acces la un avocat „astfel încât să li se permită persoanelor vizate să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient”. Interpretată în coroborare cu articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată, această dispoziție înseamnă că statele membre sunt obligate să asigure, fără excepții, exercitarea „în mod practic și eficient” a acestui drept în toate etapele procedurii penale. În opinia noastră și așa cum a arătat Comisia, faptul că o persoană suspectată sau acuzată poate fi interogată de autorități în absența avocatului său pentru simplul motiv că avocatul nu se prezintă în intervalul stabilit este de natură să submineze în mod grav exercitarea practică și eficientă a dreptului la apărare al persoanei respective.

59.      Republica Cehă a susținut în ședință că un argument suplimentar în sprijinul tezei potrivit căreia Directiva 2013/48 nu impune ca un avocat să fie întotdeauna prezent în timpul interogării poate fi dedus din comparația cu Directiva 2016/800 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (a se vedea punctul 19 din prezentele concluzii). Republica Cehă amintește că, potrivit articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2016/800, statele membre trebuie să se asigure că copiii sunt asistați de un avocat, iar potrivit articolului 6 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată, statele membre trebuie să se asigure că copiii sunt asistați de un avocat atunci când sunt interogați. În opinia sa, împrejurarea că din aceste dispoziții rezultă în mod clar că prezența avocatului în timpul interogării este obligatorie și că aceste dispoziții au fost incluse în Directiva 2016/800 având în vedere vulnerabilitatea copiilor indică faptul că este vorba despre o derogare de la regimul general instituit prin Directiva 2013/48. În mod logic, dacă prezența obligatorie a unui avocat ar fi fost stabilită prin Directiva 2013/48, nu ar fi fost necesar să se stabilească această obligație în Directiva 2016/800 doar pentru anumite persoane suspectate sau acuzate.

60.      Din nou, în opinia noastră, argumentația menționată se bazează pe o înțelegere eronată a cerinței privind prezența obligatorie a unui avocat.

61.      Este adevărat că, spre deosebire de Directiva 2013/48, Directiva 2016/800 prevede prezența obligatorie a unui avocat în timpul interogării, având în vedere situația specială a copiilor, care sunt vulnerabili și nu au întotdeauna capacitatea de a înțelege pe deplin și de a urmări procedurile penale(32). Cu toate acestea, după cum s‑a discutat mai sus, prezența obligatorie a unui avocat în timpul interogării înseamnă că nu este permisă renunțarea și, prin urmare, nu este același lucru cu dreptul general de a beneficia de prezența avocatului în timpul interogării, drept în privința căruia renunțarea este permisă.

d)      Obiective

62.      Astfel cum s‑a menționat mai sus în partea IV.A din prezentele concluzii, Directiva 2013/48 contribuie la construirea SLSJ prin instituirea unui set de norme minime comune privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale, în vederea promovării încrederii reciproce a statelor membre în sistemele lor de justiție penală și a încrederii cetățenilor Uniunii atunci când se deplasează pe teritoriul Uniunii. Revenind la Programul de la Stockholm, această directivă nu are ca scop doar codificarea, ci și consolidarea dreptului de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale în toate statele membre.

63.      Din această perspectivă, considerăm că interpretarea Directivei 2013/48 în sensul de a permite unui stat membru să autorizeze interogarea persoanelor suspectate sau acuzate fără a le conferi dreptul ca avocatul lor să fie prezent, pentru simplul motiv că avocatul nu s‑a prezentat într‑un interval foarte scurt de două ore, aduce atingere obiectivelor Directivei 2013/48 care constau în garantarea unui nivel comun de drepturi la un proces echitabil pentru persoanele suspectate sau acuzate din întreaga Uniune.

e)      Jurisprudența Curții EDO

64.      Ungaria și Republica Cehă au invocat jurisprudența Curții EDO în susținerea poziției lor, iar Republica Cehă a susținut în ședință în special că Directiva 2013/48 corespunde cerințelor care decurg din această jurisprudență.

65.      Trebuie subliniat că primul motiv se întemeiază pe pretinsa încălcare a dispozițiilor articolului 3 alineatul (3) și alineatul (6) litera (b) din Directiva 2013/48. Prin urmare, aspectul dacă reglementarea maghiară în litigiu trebuie considerată conformă cu articolul 6 din CEDO, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții EDO, nu este decisiv pentru soluționarea prezentei cauze.

66.      În această privință, așa cum am explicat în concluziile anterioare(33), obligația de a interpreta directivele privind „foaia de parcurs” în mod coerent cu drepturile fundamentale înseamnă că drepturile cuprinse într-o anumită directivă nu pot oferi o protecție inferioară celei garantate de cartă și de CEDO, însă nu implică faptul că legiuitorul Uniunii nu poate acorda drepturi mai extinse. Cu alte cuvinte, întrucât CEDO reprezintă nivelul minim de protecție în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă(34), orice interpretare a unei anumite directive trebuie să asigure o protecție cel puțin la nivelul convenției menționate, în timp ce nivelul de protecție asigurat de Uniune poate fi mai ridicat.

67.      Astfel, în speță, indiferent de modul în care este interpretată jurisprudența Curții EDO, aceasta nu înseamnă în mod necesar că dispozițiile Directivei 2013/48 nu ar putea fi interpretate în sensul că impun un nivel de protecție chiar și mai ridicat.

68.      În aceste condiții, contrar argumentelor invocate de Ungaria și de Republica Cehă, jurisprudența Curții EDO pare să pledeze în favoarea faptului că CEDO impune de asemenea prezența fizică a unui avocat.

69.      Curtea EDO a statuat că dreptul oricărei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni de a fi apărată în mod efectiv de un avocat, astfel cum este garantat la articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO, constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale unui proces echitabil în cadrul procedurilor penale(35).

70.      În special, în Hotărârea Beuze împotriva Belgiei(36), Curtea EDO a subliniat că, în ceea ce privește finalitățile acestui drept, accesul la un avocat în faza premergătoare judecății contribuie la prevenirea erorilor judiciare și, mai presus de toate, la realizarea obiectivelor articolului 6 din CEDO, în special la asigurarea egalității armelor între autorități și persoana acuzată; accesul imediat la un avocat reprezintă o contrapondere esențială față de vulnerabilitatea persoanelor suspectate aflate în custodia poliției și îndeplinește de asemenea o funcție preventivă, întrucât constituie o garanție fundamentală împotriva oricărei forme de constrângere sau rele tratamente din partea poliției. Mai mult, una dintre principalele atribuții ale avocatului în faza reținerii și a urmăririi penale este aceea de a asigura respectarea dreptului persoanei acuzate de a nu se autoincrimina și a dreptului acesteia de a păstra tăcerea, drepturi care sunt, astfel, complementare dreptului la asistență juridică(37).

71.      În plus, în ceea ce privește conținutul dreptului de a avea acces la un avocat, Curtea EDO a considerat că articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO nu precizează modalitățile de exercitare a dreptului de a avea acces la un avocat și nici conținutul acestui drept. Deși lasă la aprecierea statelor alegerea mijloacelor de asigurare a respectării acestui drept în sistemele lor judiciare, întinderea și conținutul acestuia ar trebui stabilite în conformitate cu obiectivul CEDO, și anume garantarea unor drepturi practice și efective(38).

72.      Pentru ca dreptul la un proces echitabil să rămână suficient de practic și efectiv, articolul 6 paragraful 1 din CEDO impune, ca regulă generală, ca accesul la un avocat să fie asigurat începând cu prima interogare a suspectului de către poliție(39).

73.      Desemnarea unui avocat nu garantează, în sine, efectivitatea asistenței pe care acesta o poate acorda persoanei acuzate și, în acest scop, trebuie îndeplinite anumite cerințe minime(40). În primul rând, persoanele suspectate trebuie să poată intra în contact cu un avocat din momentul în care sunt reținute. Prin urmare, trebuie să existe posibilitatea ca acestea să se consulte cu avocatul lor înainte de interogare(41). În al doilea rând, Curtea EDO a constatat într‑o serie de cauze că „persoanele suspectate au dreptul ca avocatul lor să fie prezent fizic în timpul primelor audieri efectuate de poliție, precum și ori de câte ori sunt interogate ulterior în cursul fazei premergătoare judecății. O astfel de prezență fizică trebuie să îi permită avocatului să ofere o asistență efectivă și practică, iar nu doar abstractă, și în special să se asigure că nu este adusă atingere dreptului la apărare al persoanei suspectate supuse interogării”(42).

74.      Aceste constatări exprimate în Hotărârea Beuze împotriva Belgiei au fost confirmate în jurisprudența ulterioară(43).

75.      În plus, în Hotărârea Soytemiz împotriva Turciei(44), Curtea EDO a subliniat că prezența unui avocat în cursul actelor de urmărire penală, inclusiv al interogării de către poliție, constituie un aspect inerent al garanției consacrate la articolul 6 paragraful 3 litera c) din CEDO, întrucât este dificil de conceput modul în care serviciile specifice asociate „asistenței juridice”, la care face referire această dispoziție, ar putea fi exercitate în absența unui avocat. Prin urmare, dreptul de a fi asistat de un avocat impune nu numai ca avocatului să i se permită să fie prezent, ci și ca acestuia să i se permită să asiste în mod activ persoana suspectată, inter alia, în timpul interogării efectuate de poliție, precum și să intervină pentru a asigura respectarea drepturilor persoanei suspectate, întrucât o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să poată beneficia de întreaga gamă de servicii asociate în mod specific asistenței juridice, nu numai în cursul procesului, ci și în faza premergătoare procesului, având în vedere importanța deosebită a acesteia pentru pregătirea procedurii penale. În plus, dreptul de a fi asistat de un avocat se aplică pe întreaga durată și până la finalizarea interogării de către poliție: „Prezența și asistența activă a avocatului în timpul interogării efectuate de poliție constituie o garanție procedurală importantă, menită, printre altele, să prevină obținerea de probe prin metode de constrângere sau de presiune contrare voinței suspectului și să protejeze libertatea persoanei suspectate de a alege să vorbească ori să păstreze tăcerea atunci când este interogată de poliție”(45).

76.      Curtea EDO a reamintit de asemenea că, în principiu, poliția este obligată să se abțină de la efectuarea interogării sau să o amâne în cazul în care o persoană suspectată invocă dreptul de a fi asistată de un avocat în timpul interogării, până la momentul în care un avocat este prezent și este în măsură să îi acorde asistență. Aceleași considerații sunt valabile și în cazul în care avocatul trebuie să plece sau i se solicită să plece înainte de încheierea interogării efectuate de poliție și înainte de citirea și semnarea declarațiilor consemnate(46).

77.      În consecință, după cum ilustrează jurisprudența Curții EDO evocată anterior, accentul se pune pe faptul că persoanele suspectate sau acuzate trebuie să poată beneficia de dreptul ca un avocat să fie prezent fizic în mod efectiv în timpul interogării, astfel cum este garantat prin dreptul de acces la un avocat prevăzut la articolul 6 paragraful 1 și paragraful 3 litera c) din CEDO(47). Prin urmare, contrar celor susținute de Ungaria și de Republica Cehă, această jurisprudență sugerează că, în principiu, este necesară prezența fizică a avocatului, cu excepția cazului în care o restrângere a acestui drept poate fi justificată în mod corespunzător.

78.      Se poate adăuga că o parte a jurisprudenței Curții EDO invocate de Ungaria și de Republica Cehă pare a fi lipsită de pertinență. În Hotărârea Yoldaş împotriva Turciei(48), Curtea EDO a statuat că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 și paragraful 3 litera c) din CEDO într‑o situație în care reclamantul renunțase la dreptul de a fi asistat de un avocat, renunțare care a fost apreciată ca fiind conformă standardelor aplicabile. În Hotărârea Hovanesian împotriva Bulgariei(49), Curtea EDO a constatat că nu a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 și paragraful 3 litera c) din CEDO într‑o situație în care dreptul reclamantului la asistență din partea unui avocat fusese restrâns în primele 24 de ore ale reținerii sale de către poliție, restrângere care, în împrejurările specifice ale cauzei, a fost considerată justificată în lumina caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său. Nici renunțarea, nici aplicarea unor excepții de la dreptul general de a avea acces la un avocat nu au fost puse în discuție prin intermediul primului motiv invocat în prezenta cauză. Cel mult, aceste două cauze evidențiază importanța existenței unor cerințe suficiente pentru renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat, aspect care face obiectul celui de al doilea motiv invocat în prezenta cauză, precum și caracterul strict al regimului derogărilor temporare prevăzut de Directiva 2013/48.

79.      Având în vedere considerațiile care precedă, primul motiv invocat de Comisie este întemeiat.

C.      Al doilea motiv întemeiat pe încălcarea articolului 9 din Directiva 2013/48

1.      Rezumatul argumentelor părților

80.      Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia susține că Ungaria a transpus în mod incorect articolul 9 din Directiva 2013/48, întrucât nicio dispoziție a dreptului maghiar nu pune în aplicare cerințele specifice ale acestei dispoziții. Întrucât dreptul maghiar permite persoanelor suspectate sau acuzate să nu își exercite dreptul de a avea acces la un avocat, această alegere are aceleași consecințe ca o renunțare formală, astfel încât se aplică cerințele prevăzute la articolul 9 din Directiva 2013/48. Termenul „renunțare” care figurează în această dispoziție include atât renunțarea formală, cât și renunțarea informală și, prin urmare, și situația prevăzută de sistemul maghiar, care se referă la un drept inalienabil pe care persoana suspectată sau acuzată este liberă să îl exercite sau nu. Drepturile conferite de Directiva 2013/48 trebuie să fie garantate în mod concret și eficient, motiv pentru care persoanele suspectate sau acuzate trebuie să fie în măsură să ia o decizie în cunoștință de cauză. Statele membre trebuie să garanteze acest lucru prin prevederea unor garanții adecvate în cazul unei decizii de a nu exercita un drept care este inalienabil, atunci când neexercitarea acestui drept are ca efect privarea persoanei de protecția efectivă oferită de un avocat.

81.      Comisia adaugă că noul articol 387/A din Codul de procedură penală nu prevede furnizarea de informații clare și suficiente, în sensul articolului 9 din Directiva 2013/48, cu privire la conținutul dreptului la care se renunță sau la posibilele consecințe ale acestei renunțări. În schimb, prin informarea persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la faptul că interogarea poate începe fără a fi prezent un avocat, acestor persoane li se creează impresia eronată că nu au dreptul ca un avocat să fie prezent și că dispun doar de dreptul de a păstra tăcerea în absența acestuia. În orice caz, dispoziția menționată a intrat în vigoare la 4 decembrie 2024, după expirarea termenului stabilit în avizul motivat al Comisiei și, prin urmare, potrivit jurisprudenței constante, nu poate fi luată în considerare de Curte.

82.      Ungaria explică faptul că dreptul de a avea acces la un avocat este, în temeiul dreptului maghiar, un drept inalienabil, la care nu se poate renunța. În cazurile în care reprezentarea juridică este obligatorie, autoritățile desemnează un avocat pentru persoanele suspectate sau acuzate, iar în cazurile în care reprezentarea juridică nu este obligatorie, persoanele respective sunt libere să decidă dacă doresc sau nu să apeleze la un avocat ori să solicite desemnarea unui avocat. O asemenea decizie nu constituie o renunțare la dreptul de a avea acces la un avocat, întrucât ea înseamnă pur și simplu că persoana nu dorește să își exercite acest drept, iar nu că renunță la acesta. Prin urmare, nu este necesar ca articolul 9 din Directiva 2013/48 să fie transpus în dreptul maghiar, întrucât nu există nicio situație în care persoanele suspectate sau acuzate ar putea renunța în mod valabil la dreptul de a avea acces la un avocat și, prin urmare, ele nu pot fi nici informate cu privire la această posibilitate.

83.      Ungaria susține că dispozițiile Codului de procedură penală permit deja persoanelor suspectate sau acuzate să fie pe deplin informate cu privire la dreptul lor la apărare, dar că întinderea informațiilor care le sunt furnizate a fost clarificată prin noul articol 387/A din codul menționat. Astfel cum a indicat Ungaria în ședință, aceste persoane sunt informate că pot refuza să dea declarații și că pot solicita prezența unui avocat în orice moment, iar articolul menționat prevede în continuare că acestea trebuie să fie informate că nu sunt obligate să dea declarații nici în absența avocatului lor. În cazul în care persoana în cauză declară că nu dorește să dea declarații, interogarea încetează; dacă persoana respectivă, în absența unui avocat, dă declarații după ce a fost informată și decide să răspundă la întrebări, se consideră că acționează în deplină cunoștință de cauză și că renunță la prezența unui avocat și, prin urmare, la dreptul de a răspunde la întrebări numai în prezența unui avocat.

2.      Apreciere

84.      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile unei directive trebuie puse în aplicare cu o forță obligatorie incontestabilă și cu specificitatea, precizia și claritatea necesare pentru îndeplinirea cerinței securității juridice care impune ca, în cazul în care directiva vizează crearea de drepturi pentru particulari, beneficiarii să fie în măsură să își cunoască drepturile în totalitate(50).

85.      În această privință, Curtea a statuat că lipsa, într‑un anumit stat membru, a unei activități reglementate de o directivă sau inexistența, în acel stat, a unei anumite instituții juridice nu poate exonera statul membru respectiv de obligația de a adopta măsuri legislative, de reglementare și administrative pentru a asigura transpunerea corectă a tuturor dispozițiilor directivei respective. Atât principiul securității juridice, cât și necesitatea de a garanta deplina aplicabilitate în drept și nu numai în fapt a directivelor impun tuturor statelor membre să integreze cerințele directivei respective într‑un cadru normativ clar, precis și transparent, care să prevadă dispoziții obligatorii în domeniul reglementat de aceasta. O astfel de obligație revine statelor membre în scopul de a preveni orice modificare a situației care există la o anumită dată în aceste state și pentru a garanta că toate subiectele de drept din Uniune, inclusiv acelea din statele membre în care o anumită activitate sau o anumită instituție reglementată de o directivă nu există, cunosc cu claritate și precizie care le sunt, în orice împrejurare, drepturile și obligațiile(51).

86.      De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe articolul 258 TFUE, existența unei neîndepliniri a obligațiilor trebuie apreciată în funcție de situația din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, modificările intervenite ulterior neputând fi luate în considerare de Curte(52).

87.      În speță, Comisia a demonstrat în mod suficient că Ungaria nu și‑a îndeplinit obligațiile de transpunere corectă a articolului 9 din Directiva 2013/48.

88.      După cum s‑a arătat la punctul 28 din prezentele concluzii, dispozițiile articolului 9 din Directiva 2013/48 prevăd o serie de cerințe menite să asigure că persoanele suspectate sau acuzate înțeleg în mod suficient ce presupune renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat și consecințele acestei renunțări, precum și posibilitatea de a o revoca în orice moment. Respectarea acestor cerințe este extrem de importantă pentru protejarea drepturilor persoanelor respective(53).

89.      După cum a arătat Comisia fără a fi de altfel contrazisă de Ungaria, acest stat membru nu a transpus în dreptul său intern cerințele specifice prevăzute la articolul 9 din Directiva 2013/48.

90.      După cum de asemenea a arătat Comisia fără a fi contrazisă de Ungaria, în dreptul maghiar, deși dreptul de acces la un avocat este considerat un drept inalienabil, se permite ca persoanele suspectate sau acuzate să aleagă să nu exercite acest drept.

91.      În aceste condiții, suntem de acord cu Comisia că aceasta produce în esență aceleași efecte practice ca o renunțare în sensul articolului 9 din Directiva 2013/48.

92.      Având în vedere jurisprudența menționată la punctul 85 din prezentele concluzii, împrejurarea că o noțiune juridică, in casu renunțarea la dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale, ar putea să nu fie recunoscută în mod formal în Ungaria nu exonerează acest stat membru de respectarea obligațiilor care îi revin, în temeiul dreptului Uniunii, de a transpune în mod suficient și complet dispozițiile articolului 9 din Directiva 2013/48.

93.      În plus, astfel cum a arătat Comisia, ar trebui să se considere că articolul 387/A din Codul de procedură penală(54) este insuficient și lipsit de relevanță. Pe de o parte, este evident că această reglementare nu transpune în mod suficient cerințele prevăzute la articolul 9 din Directiva 2013/48, în sensul că nu conține dispoziții care să garanteze că persoanele au primit, fie oral, fie în scris, informații clare și suficiente cu privire la conținutul dreptului și la posibilele consecințe ale renunțării la acesta, că renunțarea este exprimată în mod voluntar și neechivoc, că renunțarea este consemnată potrivit procedurii de consemnare prevăzute de dreptul național, și că persoanele sunt informate cu privire la posibilitatea de a revoca ulterior renunțarea în orice moment al procedurii penale și că aceasta produce efecte din momentul în care este exprimată. Pe de altă parte, această reglementare a intrat în vigoare în anul 2024, după expirarea termenului stabilit în avizul motivat (a se vedea punctul 10 din prezentele concluzii) și, prin urmare, nu poate fi luată în considerare de Curte.

94.      Având în vedere considerațiile de mai sus, al doilea motiv invocat de Comisie este întemeiat.

V.      Cheltuielile de judecată

95.      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 140 alineatul (1) din regulamentul menționat, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, întrucât Comisia a solicitat obligarea Ungariei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia din urmă la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie. Republica Cehă trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată.

VI.    Concluzie

96.      În lumina considerațiilor menționate anterior, propunem Curții:

(1)       să declare că, prin netranspunerea corectă a dispozițiilor menționate, Ungaria nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 3 alineatul (6) litera (b) coroborat cu alineatul (3) și în temeiul articolului 9 din Directiva 2013/48 a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate;

(2)      să oblige Ungaria la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie și

(3)       să oblige Republica Cehă la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

1      Limba originală: engleza.

2      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate (JO 2013, L 294, p. 1).

3      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza BK (Recalificarea infracțiunii) (C‑175/22, EU:C:2023:436, în special punctele 22 și 23) și Concluziile noastre prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, în special punctele 26-31).

4      În plus față de Directiva 2013/48, printre aceste directive se numără următoarele: Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale (JO 2010, L 280, p. 1), Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1), Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1), Directiva (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare (JO 2016, L 297, p. 1) și Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 132, p. 1).

5      Rezoluția Consiliului din 30 noiembrie 2009 (JO 2009, C 295, p. 1).

6      A se vedea în această privință considerentele (9) și (10) ale Directivei 2013/48.

7      Consiliul European, Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (JO 2010, C 115, p. 1), punctul 2.4.

8      A se vedea în special considerentele (1)-(8) și (12) ale Directivei 2013/48.

9      Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Covaci (C‑216/14, EU:C:2015:305, punctul 30). A se vedea de asemenea, de exemplu, Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu cu privire la punerea în aplicare a Directivei [2013/48] [COM(2019) 560 final], 26 septembrie 2019, punctul 1.1.

10      Astfel cum a recunoscut Curtea, principiul fundamental al protecției jurisdicționale efective a drepturilor, reafirmat la articolul 47 din cartă, și noțiunea de „proces echitabil”, menționată la articolul 6 din CEDO, sunt constituite din diverse elemente, care includ printre altele dreptul la apărare și dreptul de a fi consiliat, apărat și reprezentat. În mod similar, respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii care a fost consacrat la articolul 48 alineatul (2) din cartă. A se vedea de exemplu Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor) (C‑791/19, EU:C:2021:596, punctele 203 și 204).

11      A se vedea în special articolele 1 și 2 și considerentele (8), (12) și (57) ale Directivei 2013/48.

12      A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Bobek prezentate în cauza VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2019:940, punctul 2), și Concluziile noastre prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctul 63).

13      În această privință, dreptul de a avea acces la un avocat a fost considerat de exemplu ca fiind „punctul de acces” [a se vedea Sayers, D., „Article 48 (Criminal Law)” în Peers, S., Hervey, T., Kenner, J. și Ward, A. (ed.), EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Second Edition, Hart Publishing, Oxford, 2021, p. 1413, în special p. 1450), sau „piatra de temelie” (a se vedea Mitsilegas, V., EU Criminal Law, Second Edition, Hart Publishing, Oxford, 2022, p. 265) pentru drepturile procedurale în cadrul procedurilor penale, întrucât permite exercitarea altor drepturi și contribuie la asigurarea caracterului lor real și efectiv.

14      A se vedea de exemplu Hotărârea din 12 martie 2020, VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2020:201, punctul 31), și Hotărârea din 8 mai 2025, Barało (C‑530/23, EU:C:2025:322, punctul 59).

15      A se vedea de exemplu Hotărârea din 12 martie 2020, VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2020:201, punctul 31), și Hotărârea din 14 mai 2024, Stachev (C‑15/24 PPU, EU:C:2024:399, punctul 48).

16      A se vedea de asemenea considerentul (23) al Directivei 2013/48.

17      A se vedea de asemenea considerentul (25) al Directivei 2013/48.

18      A se vedea de asemenea considerentul (38) al Directivei 2013/48.

19      A se vedea de asemenea considerentele (39)-(41) ale Directivei 2013/48.

20      A se vedea Hotărârea din 14 mai 2024, Stachev (C‑15/24 PPU, EU:C:2024:399, punctul 55).

21      Comisia a precizat în ședință că primul motiv se întemeiază pe o pretinsă încălcare a dispozițiilor coroborate ale articolului 3 alineatele (3) și (6) din Directiva 2013/48 și că, în timp ce reglementarea maghiară în litigiu ar putea fi examinată în lumina derogării prevăzute la articolul 3 alineatul (6) litera (b), reglementarea cehă în discuție în cauza C‑681/24 ar putea fi examinată în schimb în lumina derogării prevăzute fie la litera (a), fie la litera (b) a articolului 3 alineatul (6). Acest fapt ar explica motivul pentru care Comisia a formulat în mod diferit motivele în cele două cauze, însă ceea ce este decisiv este faptul că faptul că fiecare dintre aceste două reglementări naționale depășește cu mult derogările posibile în temeiul directivei menționate.

22      Republica Cehă face trimitere în special la Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2008, Salduz împotriva Turciei (CE:ECHR:2008:1127JUD003639102), la Hotărârea Curții EDO din 23 februarie 2010, Yoldaş împotriva Turciei (CE:ECHR:2010:0223JUD002750304), la Hotărârea Curții EDO din 21 decembrie 2010, Hovanesian împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2010:1221JUD003181403) și la Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910).

.

23      Sublinierea noastră.

24      Sublinierea noastră.

25      Astfel cum s‑a discutat în ședință – deși nu este direct relevant pentru prezenta cauză – dezvoltarea tehnologiei ar putea permite ca prezența unui avocat în „formă digitală” să fie înțeleasă ca prezență fizică, cu condiția ca o asemenea prezență să fie comparabilă cu prezența „în carne și oase” a unui avocat. În această privință, Comisia Europeană a susținut în ședință că prezența unui avocat prin videoconferință poate fi compatibilă, în anumite situații, cu articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2013/48, însă ar trebui considerată o excepție, iar nu o alternativă, la prezența fizică a avocatului, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de directiva amintită. În special, Comisia a subliniat că prezența și participarea avocatului prin videoconferință ar trebui să fie posibile numai dacă persoana în cauză este în măsură să își exercite dreptul la apărare în mod practic și eficient în temeiul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată; prezența și participarea respective ar trebui să fie condiționate de consimțământul în acest sens exprimat în cunoștință de cauză de persoana respectivă, iar nevoile persoanelor vulnerabile, precum și aspectele practice relevante ar trebui să fie luate în considerare. Ungaria a considerat de asemenea că o astfel de prezență a unui avocat este posibilă, întrucât utilizarea interogării la distanță reprezintă un instrument utilizat pe scară largă în procedurile penale începând cu pandemia de COVID-19 și nu este, în sine, incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil. Cu toate acestea, Republica Cehă a considerat că aceasta este o chestiune de lege ferenda și că, în cazul în care utilizarea videoconferinței ar fi considerată necesară pentru consolidarea dreptului la un proces echitabil, aceasta ar trebui reglementată în cadrul procesului legislativ al Uniunii.

26      A se vedea Hotărârea din 12 martie 2020, VW (Dreptul de a avea acces la un avocat în cazul neînfățișării) (C‑659/18, EU:C:2020:201, punctele 42-45), în care Curtea a statuat că derogările temporare pe care statele membre le pot prevedea de la dreptul de a avea acces la un avocat sunt enumerate în mod exhaustiv la articolul 3 alineatele (5) și (6) din Directiva 2013/48. Curtea a considerat că interpretarea articolului 3 din Directiva 2013/48 în sensul că permite statelor membre să prevadă alte derogări decât cele prevăzute în mod exhaustiv la acest articol ar fi contrară acestor obiective, precum și economiei acestei directive și textului însuși al acestei dispoziții și ar priva acest drept de efectul său util.

27      O asemenea poziție este susținută de asemenea de doctrină și de rapoartele de specialitate. A se vedea în acest sens Ogorodova, A., și Spronken, T., „Legal advice in police custody: From Europe to a local police station”, Erasmus Law Review, vol. 7, 2014, p. 191, în special p. 199; Hodgson, J. „Criminal procedure in Europe’s area of freedom, security and justice: The rights of the suspect”, în Mitsilegas, V., Bergström, M. și Quintel, T. (ed.), Research Handbook on EU Criminal Law, Second Edition, Edward Elgar Publishing, Cheltenham, 2024, p. 135, în special p. 155; Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, Rights in practice: access to a lawyer and procedural rights in criminal and European arrest warrant proceedings, Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene, Luxemburg, 2019, propunerea formulată în opinia 3 a Agenției pentru Drepturi Fundamentale și punctul 3.3.4.

28      A se vedea documentul de lucru al serviciilor Comisiei – Evaluarea impactului, document de însoțire a Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul de acces la un avocat și dreptul de a informa un terț cu privire la reținere în cadrul procedurilor penale [SEC(2011) 686 final], 8 iunie 2011, în special punctele 5.3 și 6.

29      A se vedea în această privință articolul 3 alineatul (4) al doilea paragraf, articolul 9, precum și considerentele (19), (28) și (39)-(41) ale Directivei 2013/48.

30      A se vedea de exemplu documentul Consiliului 7337/12 din 9 martie 2012, punctul 7 și considerentul (19a) propus, precum și documentul Consiliului 10064/12 din 16 mai 2012, considerentul (20) propus.

31      A se vedea de exemplu documentul Consiliului 10190/13 din 31 mai 2013.

32      A se vedea articolul 6 alineatul (4) litera (b) și considerentele (25) și (27) ale Directivei 2016/800. A se vedea de asemenea Hotărârea din 5 septembrie 2024, M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:685, punctul 106), precum și Concluziile noastre prezentate în cauza respectivă (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctele 67-71).

33      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza BK (Recalificarea infracțiunii) (C‑175/22, EU:C:2023:436, punctele 53-76) și Concluziile noastre prezentate în cauza M.S. ș.a. (Drepturi procedurale ale unui minor) (C‑603/22, EU:C:2024:157, punctul 62).

34      Potrivit unei jurisprudențe constante, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, drepturile pe care le conține carta au același înțeles și aceeași întindere ca și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, ceea ce nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai extinsă. În interpretarea drepturilor garantate la articolul 47 al doilea paragraf și la articolul 48 alineatul (2) din cartă, Curtea trebuie, așadar, să țină seama de drepturile corespunzătoare garantate la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO, ca prag minim de protecție. A se vedea de exemplu Hotărârea din 22 iunie 2023, K.B. și F.S. (Invocare din oficiu în domeniul penal) (C‑660/21, EU:C:2023:498, punctul 41).

35      A se vedea de exemplu Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2008, Salduz împotriva Turciei (CE:ECHR:2008:1127JUD003639102, punctul 51), și Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctul 123).

36      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018 (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctele 125-129).

37      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctele 128 și 129).

38      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2008, Salduz împotriva Turciei (CE:ECHR:2008:1127JUD003639102, punctul 51), și Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctul 131).

39      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2008, Salduz împotriva Turciei (CE:ECHR:2008:1127JUD003639102, punctul 55), și Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctul 137).

40      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctele 131 și 132).

41      Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctul 133).

42      Hotărârea Curții EDO din 9 noiembrie 2018, Beuze împotriva Belgiei (CE:ECHR:2018:1109JUD007140910, punctul 134) (sublinierea noastră).

43      A se vedea de exemplu Hotărârea Curții EDO din 23 mai 2019, Doyle împotriva Irlandei (CE:ECHR:2019:0523JUD005197917, punctul 74), în care Curtea EDO a făcut referire chiar la dispozițiile articolului 3 alineatele (1)-(3) din Directiva 2013/48 în cadrul elementelor relevante; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții EDO din 4 iunie 2019, Farrugia împotriva Maltei (CE:ECHR:2019:0604JUD006304113, punctul 97), și Hotărârea Curții EDO din 18 ianuarie 2022, Atristain Gorosabel împotriva Spaniei (CE:ECHR:2022:0118JUD001550815, punctul 49).

44      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2018 (CE:ECHR:2018:1127JUD005783709, punctele 43 și 44).

45      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2018, Soytemiz împotriva Turciei (CE:ECHR:2018:1127JUD005783709, punctul 45) (sublinierea noastră).

46      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 27 noiembrie 2018, Soytemiz împotriva Turciei (CE:ECHR:2018:1127JUD005783709, punctul 46).

47      A se vedea în această privință Giannoulopoulos, D., „Strasbourg jurisprudence, law reform and comparative law: A tale of the right to custodial legal assistance in five countries”, Human Rights Law Review, vol. 16, 2016, p. 103.

48      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 23 februarie 2010 (CE:ECHR:2010:0223JUD002750304, punctele 51-55).

49      A se vedea Hotărârea Curții EDO din 21 decembrie 2010 (CE:ECHR:2010:1221JUD003181403, punctele 32-44).

50      A se vedea de exemplu Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională) (C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 288), și Hotărârea din 6 martie 2025, Comisia/Ungaria (Directiva privind avertizorii) (C‑155/23, EU:C:2025:151, punctul 42).

51      A se vedea în această privință Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Comisia/Republica Cehă (C‑343/08, EU:C:2010:14, punctele 39-41), și Hotărârea din 1 august 2025, Comisia/Spania (Directiva privind echilibrul dintre viața profesională și viața privată) (C‑70/24, EU:C:2025:615, punctul 64).

52      A se vedea de exemplu Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442, punctul 82), și Hotărârea din 6 martie 2025, Comisia/Ungaria (Directiva privind avertizorii) (C‑155/23, EU:C:2025:151, punctul 35).

53      În această privință, astfel cum a statuat în mod constant Curtea EDO: „nici litera, nici spiritul articolului 6 din convenție nu împiedică o persoană să renunțe din proprie voință, în mod expres sau tacit, la beneficiul garanțiilor unui proces echitabil. Acest lucru este valabil și în cazul dreptului la asistență juridică [...] Totuși, pentru a produce efecte în sensul convenției, o asemenea renunțare trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să fie însoțită de garanții minime proporționale cu importanța sa.” A se vedea de exemplu Hotărârea Curții EDO din 12 mai 2017, Simeonovi împotriva Bulgariei (CE:ECHR:2017:0512JUD002198004, punctul 115), și Hotărârea Curții EDO din 12 iunie 2025, Krpelík împotriva Republicii Cehe (CE:ECHR:2025:0612JUD002396321, punctul 76). A se vedea de asemenea Hotărârea Curții EDO din 24 septembrie 2009, Pishchalnikov împotriva Rusiei (CE:ECHR:2009:0924JUD000702504, punctul 78), în care Curtea EDO a subliniat: „dreptul la un avocat, fiind unul dintre drepturile fundamentale care sunt inerente noțiunii de proces echitabil și care asigură efectivitatea celorlalte garanții prevăzute la articolul 6 din convenție, constituie un exemplu elocvent al acelor drepturi pentru care se impune aplicarea protecției speciale asociate standardului renunțării în mod neechivoc și în cunoștință de cauză. Nu este exclus ca, după ce a fost informată inițial cu privire la drepturile sale, o persoană acuzată să poată renunța, din proprie inițiativă și în mod valabil, la drepturile respective și să accepte să răspundă la întrebările adresate în cadrul interogării. Cu toate acestea, [Curtea EDO] subliniază în mod ferm că sunt necesare garanții suplimentare atunci când persoana acuzată solicită un avocat, întrucât, în lipsa unui avocat, aceasta are mai puține șanse de a fi informată cu privire la drepturile sale și, în consecință, există un risc sporit ca drepturile sale să nu fie respectate.”

54      Articolul 387/A din Codul de procedură penală prevede: „În cazul în care avocatul nu este prezent la actul de procedură, deși a fost informat sau a fost luată o măsură în temeiul articolului 387, persoana suspectată sau persoana suspectată în mod rezonabil de săvârșirea unei infracțiuni este informată că absența avocatului nu împiedică îndeplinirea actului de procedură, însă că are dreptul de a refuza să dea declarații în conformitate cu articolul 185 alineatul (1) litera (a), inclusiv invocând absența avocatului. În cazul în care persoana suspectată decide că, având în vedere absența avocatului, nu dorește să dea o declarație, aceasta este informată că poate decide ulterior, în orice moment, să dea o declarație, în prezența sau în absența unui avocat.”