1.

Peisajul literar francez este marcat de mult timp de măsuri de protecție care urmăresc apărarea patrimoniului cultural, iar reglementarea prețurilor constituie în acest scop un pilon fundamental în urma așa‑numitei legi „Lang” ( 2 ), adoptată în 1981. Această lege a instituit un preț unic al cărții pentru a garanta un acces echitabil la literatură pe întregul teritoriu, favorizând astfel o rețea descentralizată de librării și diversitatea editorială în fața uniformizării pieței. Aproape 40 de ani mai târziu, așa‑numita lege „Darcos” din anul 2021 extinde acest mecanism de protecție la era digitală, impunând un tarif minim de 3 euro pentru livrarea comenzilor de cărți în valoare mai mică de 35 de euro.

2.

Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) ridică problema dacă este posibil să se concilieze, pe de o parte, dreptul Uniunii întemeiat pe axioma unei piețe interne cu o circulație liberă a produselor și a factorilor de producție și, pe de altă parte, o politică culturală națională care, prin stabilirea prețurilor, urmărește să protejeze librăriile independente, să mențină pluralismul editorial și să afirme statutul cărții ca „bun necomercial” care aparține patrimoniului național.

3.

Particularitatea prezentei cauze constă în faptul că instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe doar asupra dispozițiilor dreptului Uniunii în lumina cărora trebuie să examineze reglementarea în discuție, fără a solicita, pe fond, să se stabilească dacă reglementarea respectivă este compatibilă cu dreptul Uniunii.

4.

În speță, sunt potențial în joc Directivele 2000/31/CE ( 3 ) și 2006/123/CE ( 4 ), precum și libertățile fundamentale din Tratatul FUE, mai precis libera circulație a mărfurilor în temeiul articolului 34 TFUE și libera prestare a serviciilor în temeiul articolului 56 TFUE.

5.

Considerentele (18) și (21) ale Directivei 2000/31 au următorul cuprins:

[…]

6.

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectiv și sferă de aplicare”, prevede la alineatul (6) că „[p]rezenta directivă nu aduce atingere măsurilor luate la nivel[ul Uniunii sau la nivel] național în conformitate cu dreptul [Uniunii] în scopul de a promova diversitatea culturală și lingvistică și de a asigura apărarea pluralismului.”

7.

Articolul 2 litera (h) din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos:

[…]

8.

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă, intitulat „Piața internă”:

„(1)   Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat.

(2)   Statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat.

[…]

(4)   Statele membre pot adopta măsuri derogatorii de la alineatul (2) în cazul unui anumit serviciu al societății informaționale, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:

[…]”

9.

Considerentele (11), (33), (40), (76) și (83) ale Directivei 2006/123 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

10.

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiect”, prevede la alineatele (1)-(6):

„(1)   Prezenta directivă stabilește dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor.

(2)   Prezenta directivă nu are ca obiect liberalizarea serviciilor de interes economic general, rezervate organismelor publice sau private, și nici privatizarea organismelor publice prestatoare de servicii.

(3)   Prezenta directivă nu are ca obiect eliminarea monopolurilor care prestează servicii și nici ajutoarele acordate de statele membre în baza normelor [Uniunii] în materie de concurență.

Prezenta directivă nu afectează libertatea statelor membre de a defini, în conformitate cu legislația [Uniunii], ceea ce consideră servicii de interes economic general, felul în care ar trebui să fie aceste servicii organizate și finanțate în conformitate cu normele referitoare la ajutoarele de stat sau obligațiile specifice pe care trebuie să le îndeplinească acestea.

(4)   Prezenta directivă nu afectează măsurile luate la nivel[ul Uniunii sau la nivel] național în conformitate cu dreptul [Uniunii] în scopul protejării sau promovării diversității culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă.

(5)   Prezenta directivă nu afectează normele de drept penal ale statelor membre. Cu toate acestea, statele membre nu pot restricționa libertatea de a presta servicii prin aplicarea unor dispoziții de drept penal care reglementează sau afectează în mod specific accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia eludând normele prevăzute de prezenta directivă.

(6)   Prezenta directivă nu afectează legislația muncii […] pe care statele membre [o] aplică în conformitate cu legislația națională, respectând legislația [Uniunii]. Prezenta directivă nu afectează nici legislația în materie de securitate socială a statelor membre.”

11.

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activități:

[…]

[…]”

12.

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă prevede printre altele că, în cazul în care dispozițiile acesteia sunt în conflict cu o dispoziție a unui alt act al Uniunii care reglementează aspecte specifice ale accesului la o activitate de servicii sau la exercitarea acesteia în sectoare specifice, dispoziția celuilalt act comunitar prevalează și se aplică acestor sectoare.

13.

Articolul 4 punctul 1 din Directiva 2006/123 definește termenul „serviciu” ca fiind „orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul [57 TFUE]”.

14.

Articolul 15 din această directivă figurează în capitolul III, intitulat „Libertate de stabilire pentru prestatori”, și prevede la alineatele (2) și (3):

„(2)   Statele membre examinează dacă sistemul lor juridic condiționează accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia de oricare dintre următoarele cerințe nediscriminatorii:

[…]

[…]

(3)   Statele membre verifică dacă cerințele menționate la alineatul (2) îndeplinesc următoarele condiții:

[…]

[…]”

15.

Articolul 16 din directiva respectivă, care figurează în capitolul IV, intitulat „Libera circulație a serviciilor”, prevede:

„(1)   Statele membre respectă dreptul prestatorilor de a furniza servicii într‑un stat membru, altul decât cel în care sunt stabiliți.

Statele membre în care este prestat serviciul asigură accesul liber la o activitate de servicii și libera exercitare a acesteia pe teritoriul lor.

Statele membre nu pot condiționa accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerințe care nu respectă următoarele principii:

[…]

(3)   Prezentele dispoziții nu împiedică statul membru în care se deplasează prestatorul să impună cerințe în ceea ce privește o activitate de servicii în cazul în care acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranță publică, sănătate publică sau protecția mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauză nu este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul [Uniunii], propriile norme în ceea ce privește condițiile de angajare, inclusiv cele stabilite în convențiile colective.”

16.

Articolul 1 primul și al patrulea paragraf din Legea din 1981 prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică ce editează sau importă cărți este obligată să stabilească, pentru cărțile pe care le editează sau le importă, un preț de vânzare către public.

[…]

Detailiștii trebuie să practice un preț efectiv de vânzare către public cuprins între 95 % și 100 % din prețul stabilit de editor sau de importator. Atunci când cartea este expediată cumpărătorului și nu este preluată de la un comerciant cu amănuntul de cărți, prețul de vânzare este cel stabilit de editor sau de importator. În niciun caz, nici direct, nici indirect, detailistul nu poate oferi cu titlu gratuit serviciul de livrare de carte, cu excepția cazului în care cartea este preluată de la un comerciant cu amănuntul de cărți. Acesta trebuie să fie facturat cu respectarea unui nivel minim de tarifare stabilit prin ordin al miniștrilor responsabili cu cultura și cu economia, la propunerea Autorité de régulation des communications électroniques, des postes et de la distribution de la presse [Autoritatea de reglementare a comunicațiilor electronice, a poștei și a distribuției presei]. Acest ordin ține seama de tarifele propuse de furnizorii de servicii poștale pe piața vânzării cu amănuntul a cărților și de necesitatea de a menține o rețea densă de detailiști pe întreg teritoriul.”

17.

Potrivit articolului 1 din arrêté du 4 avril 2023 relatif au montant minimal de tarification du service de livraison du livre (Ordinul din 4 aprilie 2023 privind nivelul minim de tarifare a serviciului de livrare de carte) ( 5 ):

„Nivelul minim de tarifare a serviciului de livrare de carte menționat la articolul 1 al patrulea paragraf din [Legea din 1981] este stabilit la:

Tariful minim astfel stabilit se aplică serviciului de livrare a unei comenzi indiferent de numărul de colete care compun această comandă.

Serviciul de livrare este plătit de cumpărător concomitent cu plata comenzii.”

18.

Amazon EU Sàrl (denumită în continuare „Amazon”), societate de drept luxemburghez, a introdus la Conseil d’État (Consiliul de Stat), instanța de trimitere, o acțiune în anularea Ordinului din 4 aprilie 2023.

19.

În susținerea acțiunii sale, Amazon arată că impunerea în sarcina detailiștilor a unui tarif minim pentru serviciul de livrare a cărților care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți, care corespunde unui nivel minim stabilit prin Ordinul din 4 aprilie 2023, încalcă, cu titlu principal, Directiva 2000/31 și, cu titlu subsidiar, Directiva 2006/123, precum și principiul liberei circulații a mărfurilor, precizând totodată că o mare parte dintre cărțile pe care aceasta le vinde în Franța sunt livrate din antrepozite situate într‑un alt stat membru.

20.

În primul rând, instanța de trimitere consideră că articolul 1 al patrulea paragraf din Legea din 1981 reglementează exclusiv serviciul de livrare de carte. Prin urmare, ținând seama de articolul 2 litera (h) punctul (ii) din Directiva 2000/31, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Ker‑Optika ( 6 ), cerința instituită prin această dispoziție nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei respective.

21.

În al doilea rând, această instanță arată că, potrivit Amazon, articolul 1 al patrulea paragraf din Legea din 1981 ar subordona libera exercitare a unei activități de servicii unei cerințe incompatibile cu condițiile stabilite la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2006/123. La rândul său, ministère de la Culture (Ministerul Culturii, Franța) apreciază, cu titlu principal, că articolul 1 al patrulea paragraf din legea respectivă a fost adoptat în scopul menținerii diversității editoriale și, prin urmare, a diversității culturale, astfel încât ar fi exclus din domeniul de aplicare al directivei respective în temeiul articolului 1 alineatul (4) din aceasta. Cu titlu subsidiar, ministerul amintit susține că diversitatea culturală este un motiv care permite justificarea reglementării în discuție.

22.

În al treilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în cazul în care s‑ar reține interpretarea dată de Ministerul Culturii, dacă examinarea unei reglementări în lumina Directivei 2006/123 exclude examinarea sa în lumina dreptului primar.

23.

În al patrulea rând, instanța de trimitere ridică problema, în ipoteza în care o asemenea examinare ar trebui efectuată în lumina dreptului primar, dacă o măsură națională care stabilește un tarif minim pentru livrarea la domiciliu a unui bun trebuie considerată ca privind o modalitate de vânzare a acestui bun și, prin urmare, trebuie apreciată din perspectiva liberei circulații a mărfurilor garantată la articolul 34 TFUE sau din perspectiva liberei prestări a serviciilor garantată la articolul 56 TFUE, ținând seama în special de atingerea adusă activității de vânzare online a acestui bun sau de caracterul distinct al serviciului de livrare în raport cu serviciul de vânzare a bunului.

24.

În acest context, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

Trebuie subliniat de la început că toate aceste întrebări preliminare au ca obiect stabilirea dreptului Uniunii aplicabil în speță. Din această perspectivă, instanța de trimitere solicită Curții, prin intermediul primei sale întrebări, să stabilească dacă sunt aplicabile dispozițiile Directivei 2006/123, prin intermediul celei de a doua întrebări, în cazul în care Directiva 2006/123 ar fi aplicabilă, dacă poate fi efectuată o examinare din perspectiva dreptului primar și, prin intermediul celei de a treia întrebări, dacă reglementarea în discuție constituie un obstacol în sensul articolului 34 sau 56 TFUE. În schimb, ea nu ridică problema unei posibile justificări a unui eventual obstacol.

26.

În măsura în care instanța de trimitere face referire la protejarea și la promovarea diversității culturale, trebuie să se examineze obiectivul declarat al măsurii în cauză și mecanismul pe care îl instituie pentru atingerea acestuia. Reglementarea în discuție în litigiul principal impune detailiștilor să factureze cumpărătorilor, la tarife minime, serviciul de livrare de cărți care nu sunt preluate de la un comerciant cu amănuntul de cărți, ci livrate la domiciliu.

27.

Obiectivul declarat al acestei reglementări este de a proteja detailiștii de carte stabiliți în Franța. În această privință, guvernul francez arată că, în Franța, piața de carte face obiectul unei politici culturale care „urmărește să protejeze cartea ca bun cultural împotriva efectelor negative care pot rezulta dintr‑o concurență prin prețuri”. Din această perspectivă, Legea din 1981 a prevăzut un mecanism general de stabilire a prețurilor potrivit căruia editorii și importatorii de cărți au obligația de a stabili un preț de vânzare către public, pe care detailiștii sunt obligați să îl respecte, sub rezerva unei reduceri maxime de 5 %.

28.

Deși acest mecanism general de stabilire a prețurilor nu face obiectul prezentelor concluzii, se poate afirma că, potrivit susținătorilor săi, această politică culturală permite să se asigure vitalitatea și pluralitatea sectorului editorial și să se mențină o rețea de difuzare și de distribuție a cărților densă și diversificată pe întreg teritoriul național.

29.

De asemenea, arătăm că i s‑a solicitat deja Curții să se pronunțe cu privire la prețul de vânzare cu amănuntul al cărților în Franța, precum și în Austria, iar aceasta a concluzionat că astfel de regimuri nu sunt incompatibile cu dispozițiile pieței interne și în special cu libera circulație a mărfurilor ( 7 ).

30.

Creșterea vânzărilor pe internet a bulversat profund nu doar obiceiurile clienților, ci și, potrivit guvernului francez, echilibrul creat prin Legea din 1981. Această creștere a introdus totodată un nou factor de concurență: costurile de livrare. Într‑adevăr, anumite mari platforme online au oferit livrarea gratuită a cărților, pe cheltuiala, potrivit guvernului francez, a celorlalți detailiști. Pentru a remedia dezechilibrul respectiv dintre actorii de pe piață, această lege a fost modificată, impunând ca facturarea costurilor de expediere să respecte un nivel minim de tarifare și prevăzând un preț minim de 3 euro, precum și posibilitatea unei cvasi‑gratuități pentru cumpărături în valoare mai mare de 35 de euro.

31.

Prin urmare, reglementarea în cauză vizează în mod expres vânzarea de cărți prin internet, ceea ce ne conduce la analiza Directivei 2000/31.

32.

Trebuie să se examineze mai întâi dacă dispozițiile naționale în discuție intră în domeniul coordonat al Directivei 2000/31. Dacă aceasta este situația și dacă dispozițiile naționale în cauză se dovedesc contrare prevederilor directivei respective, dispozițiile naționale menționate ar avea prioritate față de cele ale Directivei 2006/123.

33.

În această privință, Amazon și Comisia consideră că reglementarea în discuție intră în domeniul coordonat al Directivei 2000/31.

34.

Potrivit articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2000/31, statele membre nu pot restrânge libera circulație a serviciilor societății informaționale din alte state membre invocând motive relevante pentru domeniul coordonat. „Domeniul coordonat” este definit la articolul 2 litera (h) din Directiva 2000/31 ca însemnând cerințele specificate în cadrul legislativ din statele membre, aplicabile furnizorilor de servicii ale societății informaționale, indiferent dacă sunt de natură generală sau concepute special pentru aceștia.

35.

Prin urmare, Directiva 2000/31 se bazează pe o logică a „țării de origine” ( 8 ). Cerințele privind accesul și desfășurarea activității sunt impuse practic fără excepție de statul membru de origine.

36.

Totuși, sunt excluse din domeniul coordonat, în temeiul articolului 2 litera (h) punctul (ii) din Directiva 2000/31, cerințe precum cele aplicabile bunurilor ca atare și cele aplicabile livrării bunurilor.

37.

În consecință, se ridică problema dacă o măsură referitoare la tarifarea unei livrări care nu impune o cerință specifică în ceea ce privește modul în care trebuie să fie livrat un bun, precum cea în discuție în litigiul principal, constituie o cerință aplicabilă livrării de bunuri.

38.

Potrivit Amazon și Comisiei, această situație nu se regăsește în speță. Ele afirmă că reglementarea în discuție se referă la prețul tranzacțiilor online și nu privește condițiile concrete pentru livrarea, ca atare, a unei cărți. În opinia Amazon, reglementarea respectivă nu vizează prestatorii de servicii de livrare și nu afectează întreprinderile specializate (doar) în activitățile de livrare. Aceasta determină Amazon și Comisia să concluzioneze că nu suntem în prezența unei cerințe aplicabile livrării de bunuri în temeiul articolului 2 litera (h) punctul (ii) din Directiva 2000/31.

39.

Considerăm că aceste argumente nu sunt convingătoare.

40.

Mai întâi, trebuie amintit că Curtea a statuat deja că, deși normele naționale referitoare la comercializarea lentilelor de contact intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/31 în măsura în care acestea privesc actul de vânzare prin internet a unor astfel de lentile, acest lucru nu era totuși valabil în cazul normelor naționale referitoare la livrarea lentilelor în cauză ( 9 ). Or, reglementarea în discuție în prezenta cauză are ca scop și efect stabilirea unui cadru pentru livrarea cărților la domiciliu. În acest context, nu putem fi de acord cu argumentația Amazon și a Comisiei potrivit căreia, în esență, livrarea unei cărți ar fi în realitate o condiție accesorie și indisociabilă a vânzării online ( 10 ).

41.

Desigur, este adevărat că, atunci când cumpără o carte online, consumatorul realizează, din punctul său de vedere, o singură operațiune. Totuși, nu este mai puțin adevărat că din punct de vedere juridic și în fapt este vorba de două operațiuni, și anume vânzarea unei cărți și livrarea sa ulterioară.

42.

În plus, nu se poate vorbi despre o „operațiune indisociabilă”, în măsura în care reglementarea în discuție se referă doar la livrările la domiciliu. Într‑adevăr, cerințele de tarifare referitoare la livrare se impun independent de împrejurarea că respectiva carte este sau nu cumpărată de pe internet: după ce are loc o livrare la domiciliu, este aplicată o tarifare. În schimb, în cazul comenzilor realizate prin internet și care sunt preluate dintr‑un magazin, nu există obligația de facturare a costurilor de livrare.

43.

În aceste împrejurări, considerăm că reglementarea în discuție nu este acoperită de domeniul coordonat, în temeiul articolului 2 litera (h) punctul (ii) din Directiva 2000/31, și, în consecință, că articolul 3 alineatul (2) din aceasta nu este aplicabil, ceea ce implică faptul că nu reglementarea stabilită de țara de origine în ceea ce privește costurile de livrare este cea care se aplică societății Amazon.

44.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle, în primul rând, dacă articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acesteia o reglementare națională care stabilește un tarif minim pentru livrarea la domiciliu a unei comenzi ce conține una sau mai multe cărți; în al doilea rând, în ipoteza unui răspuns negativ la această întrebare, dacă promovarea diversității culturale prevăzută de dispoziția respectivă, coroborată cu articolul 16 alineatul (1) litera (b) din această directivă, ar putea justifica o asemenea măsură și, în al treilea rând, în esență, presupunând că directiva amintită este aplicabilă, dacă reglementarea în discuție poate fi examinată în lumina dreptului primar al Uniunii.

45.

Atunci când Directiva 2006/123 se aplică unei activități, statul membru în cauză este obligat printre altele să elimine restricțiile privind libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii. În această privință, articolul 16 din directiva respectivă prevede că restricțiile nu sunt permise decât dacă sunt justificate de unul dintre motivele imperative de interes general enumerate de dispoziția menționată, proporționale și nediscriminatorii. Pe lângă această obligație generală, statele membre trebuie să respecte o serie de alte obligații mai precise.

46.

Aceste obligații implică printre altele simplificarea administrativă ( 11 ) prin stabilirea ghișeelor unice ( 12 ) și prin prevederea procedurilor prin mijloace electronice ( 13 ), obligații de a acorda asistență beneficiarilor serviciilor ( 14 ), de a se asigura că prestatorii pun la dispoziția beneficiarilor o serie de informații ( 15 ) și de a se angaja în cooperarea administrativă cu alte state membre ( 16 ).

47.

Prin urmare, a fi supus dispozițiilor Directivei 2006/123 are consecințe tangibile pentru statele membre.

48.

Amintim că articolul 1 din Directiva 2006/123, intitulat „Obiect”, prevede la alineatul (1) că aceasta urmărește „[să stabilească] dispoziții generale pentru facilitarea exercitării libertății de stabilire pentru prestatorii de servicii și a liberei circulații a serviciilor, menținând totodată un nivel ridicat al calității serviciilor”.

49.

Acest articol prevede în continuare, la alineatele (2)-(6) ( 17 ), domeniile pe care Directiva 2006/123 „nu [le] are ca obiect” sau pe care „nu [le] afectează” și, în special, la alineatul (4), că aceasta „nu afectează măsurile luate la nivel[ul Uniunii] sau [la nivel] național în conformitate cu dreptul [Uniunii] în scopul […] promovării diversității culturale sau lingvistice sau a pluralismului […]” ( 18 ).

50.

În schimb, articolul 2 din Directiva 2006/123, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1) că aceasta se aplică serviciilor furnizate de prestatori stabiliți într‑un stat membru și, la alineatul (2), o serie de excepții de la principiul respectiv. El precizează că directiva menționată „nu se aplică” pentru o întreagă serie de „activități”.

51.

Citirea articolelor 1 și 2 din Directiva 2006/123 ne determină să adresăm întrebarea următoare: de ce această directivă consacră două articole obiectului și domeniului său de aplicare, ceea ce pare în mod intuitiv să fie unul și același lucru? Și cum se explică diferența de formulare dintre diferitele alineate?

52.

În ceea ce privește formularea articolului 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 și în special termenii „nu afectează”, este necesar să se arate că această formulare este cel puțin nefericită, întrucât dispozițiile juridice nu trebuie să fie descriptive, ci prescriptive. Este prescriptivă o dispoziție care prevede că un act juridic se aplică sau nu anumitor domenii ale dreptului. În acest sens, articolul 2 din directiva respectivă este clar: aceasta nu se aplică pentru mai multe domenii ale dreptului definite cu claritate. Nu se poate spune același lucru despre articolul 1 alineatul (4) din directiva menționată, care face obiectul examinării. Prin utilizarea termenilor descriptivi „nu afectează”, cititorul rămâne nedumerit. De ce „nu afectează”? Pentru că dispoziția afirmă acest lucru? Toate acestea ar putea lăsa să se înțeleagă că legiuitorul Uniunii nu a avut intenția să confere valoare juridică articolului 1 alineatul (4) din aceeași directivă. Acesta a apreciat pur și simplu că este util să precizeze că, în opinia sa, Directiva 2006/123 nu este de natură să vizeze domeniile menționate la articolul 1 alineatul (4) din această directivă, și anume protejarea sau promovarea diversității culturale sau lingvistice sau a pluralismului mijloacelor de comunicare în masă.

53.

Trebuie să admitem că ar fi tentant să considerăm că dispoziția de la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 nu are nicio valoare juridică și să afirmăm că este vorba pur și simplu despre o normă descriptivă și narativă ( 19 ), care poate fi înlăturată din cadrul analizei juridice.

54.

Consecința unui asemenea raționament ar fi că reglementarea în discuție ar putea fi apreciată în lumina Directivei 2006/123. Aceasta ar însemna printre altele că articolul 16 din directiva respectivă ar fi aplicabil, fără ca reglementarea să poată fi justificată, întrucât protecția diversității lingvistice nu figurează printre motivele imperative de interes general enumerate în dispoziția menționată.

55.

Totuși, o astfel de abordare nu poate fi avută în vedere pentru motivele care urmează.

56.

În opinia noastră, este dificil de conceput ca o dispoziție a unui act juridic să fie complet lipsită de orice efect juridic. În opinia noastră, fiecare alineat al articolului 1 din Directiva 2006/123 trebuie analizat cu atenție și interpretat ținând seama de natura măsurilor vizate, chiar dacă, după cum vom demonstra în continuare în prezentele concluzii, niciuna dintre interpretările posibile ale articolului 1 alineatul (4) din această directivă nu este cu adevărat satisfăcătoare.

57.

În această privință, arătăm că orice interpretare literală și semantică prin care se urmărește stabilirea unei diferențe între termenii în cauză ( 20 ) este sortită eșecului, întrucât o asemenea diferență nu există în anumite versiuni lingvistice ale Directivei 2006/123 ( 21 ). În consecință, în măsura în care (i) toate limbile oficiale ale Uniunii sunt limbi de redactare autentice, astfel încât (ii) tuturor versiunilor lingvistice ale unui act al Uniunii trebuie, de principiu, să le fie recunoscută aceeași valoare ( 22 ), având în vedere că (iii) interpretarea unei dispoziții din dreptul Uniunii implică astfel o comparare a diferitelor versiuni lingvistice ( 23 ) și că (iv) diferitele versiuni lingvistice ale unui text al Uniunii trebuie să fie interpretate în mod uniform ( 24 ), propunem Curții să nu caute o diferență între termenii „ne porte pas atteinte”, „n’affecte pas” și „ne s’applique pas” utilizați (în limba franceză) la articolul 1 din Directiva 2006/123.

58.

Vom analiza în continuare economia și structura Directivei 2006/123 pentru a căuta răspunsul la întrebarea adresată.

59.

În primul rând, trebuie să ținem seama că obiectivul Directivei 2006/123 este același cu cel urmărit de libertățile fundamentale din Tratatul FUE, și anume eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații. În acest context, este bine cunoscut faptul că, în virtutea caracterului lor transversal, libertățile fundamentale pot aduce atingere oricărui domeniu imaginabil. Dacă legiuitorul Uniunii s‑ar fi limitat să specifice că libertatea de stabilire și libera circulație a serviciilor „nu afectează” diversitatea culturală, ar fi vorba de o imposibilitate logică. Aceasta arată că legiuitorul a intenționat să confere efecte juridice articolului 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123.

60.

În al doilea rând, nu trebuie să se piardă din vedere că Tratatul FUE, pe de o parte, și Directiva 2006/123, pe de altă parte, utilizează metode diferite pentru atingerea obiectivului comun de a elimina restricțiile din calea liberei prestări a serviciilor ( 25 ). Tratatul FUE vizează în principal „restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii” ( 26 ). El urmărește o „integrare negativă” prin interzicerea obstacolelor în calea comerțului cu servicii ( 27 ). Dimpotrivă, Directiva 2006/123 pune accentul pe activitățile de servicii și le vizează în mod specific. Fiind un act de drept derivat, ea poate să abordeze, cu un grad de detaliere mai ridicat, problemele întâlnite de prestatorii de servicii atunci când aceștia din urmă întâlnesc obstacole. Acesta este motivul pentru care directiva se concentrează pe activitatea prestatorilor de servicii și întreaga sa structură este direcționată către activitățile de servicii ( 28 ). Prin urmare, este de asemenea logic că articolul 2 din Directiva 2006/123, care definește domeniul de aplicare al acesteia, se referă la activitățile de servicii.

61.

Dar cum rămâne cu măsurile adoptate la nivel național care urmăresc să protejeze sau să promoveze diversitatea lingvistică și care, prin definiție, au un conținut mai larg decât activitățile? Cum rămâne cu domeniile pe care legiuitorul probabil a intenționat să le excludă din directivă? Înțelegem măsurile prevăzute la articolul 2 din Directiva 2006/123 în sensul că legiuitorul Uniunii nu a dorit să le excludă din domeniul de aplicare al directivei, ci să arate că această directivă trebuie interpretată în lumina măsurilor respective, ceea ce înseamnă printre altele că asemenea măsuri pot servi drept mijloace de justificare a unui obstacol în calea libertății de a presta servicii.

62.

Ținând seama de această constatare, trebuie acum să se examineze cum se stabilește că o reglementare intră sub incidența protecției diversității culturale.

63.

Nu poate fi suficient ca un stat membru să invoce pur și simplu faptul că o reglementare intră sub incidența protecției diversității culturale, întrucât, potrivit unei astfel de abordări, statele membre ar putea stabili în mod unilateral anumite aspecte ale domeniului de aplicare al Directivei 2006/123.

64.

Prin urmare, un stat membru este obligat să justifice o reglementare națională care urmărește să promoveze diversitatea lingvistică în același mod în care justifică un obstacol, aducând dovada că reglementarea este proporțională, altfel spus, că ea poate atinge obiectivul urmărit și că este necesară în acest scop.

65.

În măsura în care articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 nu definește domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să se considere că el constituie în realitate un mijloc de justificare a unui obstacol, și anume protejarea diversității culturale ( 29 ). Suntem conștienți că o asemenea soluție echivalează în esență cu acceptarea unui motiv imperativ de interes general suplimentar pe lângă cele menționate la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2006/123. Într‑adevăr, prin introducerea, la sfârșitul procedurii legislative, a articolului 1 alineatul (4) în Directiva 2006/123, legiuitorul a intenționat să se asigure că un stat membru poate adopta măsuri pentru promovarea diversității lingvistice.

66.

În opinia noastră, rezultă că o măsură națională care urmărește promovarea diversității culturale este reglementată de dispozițiile Directivei 2006/123 și poate fi eventual justificată dacă îndeplinește condițiile „clasice” prevăzute la articolul 16 din această directivă, precum, printre altele, principiul proporționalității.

67.

În consecință, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2006/123 trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care stabilește un tarif minim pentru livrarea la domiciliu a unei comenzi ce conține una sau mai multe cărți intră în domeniul de aplicare al acestei directive și poate fi justificată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 16 din directiva menționată.

68.

Referitor la întrebarea dacă dreptul primar se aplică atunci când este aplicabilă Directiva 2006/123, răspunsul reiese dintr‑o jurisprudență constantă: întrucât chestiunea intră în domeniul de aplicare al Directivei 2006/123, nu este necesar să se facă referire la articolele 49 sau 56 TFUE, nici la alte libertăți fundamentale ale pieței interne.

69.

Având în vedere răspunsul pe care îl propunem la prima și la a doua întrebare preliminară, a treia întrebare preliminare devine ipotetică. O vom examina totuși în cazul în care Curtea va considera că dreptul primar este aplicabil în prezenta cauză.

70.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o măsură națională care stabilește un tarif minim pentru livrarea la domiciliu a cărților constituie un obstacol, în sensul articolului 34 TFUE sau al articolului 56 TFUE.

71.

Prin urmare, instanța de trimitere pare să urmărească doar să se stabilească dacă sunt aplicabile articolul 34 TFUE sau articolul 56 TFUE, fără a solicita însă indicații cu privire la o posibilă justificare a reglementării în discuție.

72.

Este cert că reglementarea în cauză privește atât cărțile ca bunuri, cât și livrarea lor ca serviciu. Atunci când cauzele privesc atât mărfuri, cât și servicii, Curtea procedează de obicei la examinarea unei singure libertăți pe baza unui test denumit „centrul de greutate” ( 30 ). În această privință, Curtea a declarat în mod repetat că, atunci când o măsură națională afectează atât libera prestare a serviciilor, cât și libera circulație a mărfurilor, Curtea o examinează, în principiu, numai din perspectiva uneia dintre aceste două libertăți fundamentale dacă se dovedește, în împrejurările cauzei, că una dintre acestea este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi analizată în cadrul celeilalte ( 31 ). În acest context, Curtea are tendința să soluționeze cauzele privind vânzarea cu amănuntul din perspectiva liberei circulații a mărfurilor ( 32 ). Curtea nu neagă însă că o activitate economică prezintă aspecte multiple din punctul de vedere al libertăților fundamentale, chiar dacă a analizat o situație doar din perspectiva unei singure libertăți.

73.

Astfel, în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Burmanjer ș.a ( 33 ), Curtea a statuat că nu poate fi exclusă posibilitatea ca vânzarea unui produs să fie însoțită de o activitate care prezintă aspecte specifice „serviciilor”. Acest fapt nu poate fi însă suficient, în sine, pentru a califica o operațiune economică cum este comerțul itinerant drept „prestare de servicii” în sensul articolului 56 TFUE. Dimpotrivă, trebuie să se stabilească, în fiecare caz, dacă serviciul respectiv este sau nu în întregime secundar în raport cu elementele legate de libera circulație a mărfurilor ( 34 ).

74.

Referitor la analizarea unei situații exclusiv din perspectiva unei singure libertăți, am făcut referire, în Concluziile noastre prezentate în cauzele X și Visser ( 35 ), la logica testului denumit „centrul de greutate”: într‑o situație în care Curtea este chemată să interpreteze doar dreptul primar, este firesc ca ea să se concentreze pe libertatea fundamentală predominantă. De ce ar trebui să realizeze același test pentru o altă libertate, doar pentru a ajunge la același rezultat? În definitiv, toate libertățile fundamentale au același obiectiv: eliminarea obstacolelor din calea schimburilor în cadrul pieței interne. Faptul că o anumită situație este acoperită, de exemplu, doar de articolul 49 TFUE, doar de articolul 34 TFUE, de articolele 34 și 56 TFUE sau doar de articolul 56 TFUE nu prezintă, în majoritatea cazurilor, o importanță primordială.

75.

În ceea ce privește reglementarea în discuție în litigiul principal, considerăm că libertatea fundamentală relevantă este libera circulație a mărfurilor, consacrată la articolul 34 TFUE.

76.

Într‑adevăr, această reglementare are ca scop și ca efect reglementarea activității de vânzare de cărți și urmărește să crească prețul unei comenzi de cărți atunci când acestea sunt trimise la domiciliu. Prin urmare, prețul global al unei cărți, adică al unei mărfi, este majorat ca urmare a reglementării respective.

77.

În ceea ce privește, mai precis, vânzarea de medicamente ( 36 ), de lentile de contact ( 37 ) sau de videograme ( 38 ), Curtea a considerat că o măsură națională privind o modalitate caracterizată prin vânzarea de mărfuri prin internet și prin livrarea acestora din urmă la domiciliul consumatorului nu trebuie examinată decât în raport cu normele din domeniul liberei circulații a mărfurilor și, prin urmare, în raport cu articolele 34 și 36 TFUE.

78.

În opinia noastră, același lucru este valabil și pentru reglementarea în discuție în litigiul principal. Chiar dacă aceasta privește în mod explicit prețul plătit de cumpărător pentru serviciul de livrare a cărților, ea nu reglementează în niciun caz condițiile contractelor încheiate cu prestatorii serviciului respectiv, și nici prețul pe care aceștia sunt obligați să îl factureze pentru serviciul menționat. Reglementarea în discuție nu vizează, așadar, acești prestatori, ci vânzătorii de cărți.

79.

Prin urmare, această reglementare trebuie analizată în lumina articolelor 34 și 36 TFUE.

80.

Este necesar să se arate, pentru a înlătura orice îndoială posibilă pe care instanța de trimitere ar putea‑o avea în această privință, că reglementarea în discuție nu constituie o „modalitate de vânzare” în sensul jurisprudenței Keck ( 39 ).

81.

Este bine cunoscut faptul că Curtea nu a dat niciodată o definiție pozitivă a noțiunii de „modalități de vânzare” ( 40 ) și interpretează această noțiune în mod restrictiv.

82.

Urmând concluziile avocatului general Wahl cu privire la acest aspect ( 41 ), Curtea a statuat că „noțiunea de «modalități de vânzare» nu include decât dispozițiile naționale care reglementează modul în care produsele pot fi comercializate, iar normele privind modul în care mărfurile pot fi transportate nu intră în sfera acestei noțiuni” ( 42 ).

83.

În plus, Curtea a statuat că o restricție privind vânzarea la distanță poate, prin definiție, să afecteze mai mult operatorii economici din alte state membre decât operatorii naționali ( 43 ) și că, prin urmare, accesul la piață al celor dintâi este îngreunat ( 44 ).

84.

În consecință, trebuie să se considere în acest stadiu că reglementarea în discuție nu constituie o modalitate de vânzare care ar avea ca efect excluderea sa din domeniul de aplicare al articolului 34 TFUE.

85.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) după cum urmează:

Articolul 1 alineatul (4) și articolul 16 din Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne

trebuie interpretate în sensul că

o reglementare națională care stabilește un tarif minim pentru livrarea la domiciliu a unei comenzi ce conține una sau mai multe cărți intră în domeniul de aplicare al acestei directive și poate fi justificată dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 16 din directiva menționată.