Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL NICHOLAS EMILIOU

prezentate la 15 mai 2025(1)

Cauza C‑209/23

FT,

RRC Sports GmbH

împotriva

Fédération internationale de football association (FIFA)

[cerere de decizie preliminară formulată de Landgericht Mainz (Tribunalul Regional, Mainz, Germania)]

„ Cerere de decizie preliminară – Concurență – Piața internă – Norme introduse de asociații sportive internaționale – Fotbal profesionist – Federație sportivă mondială – Regulament privind agenții de fotbal – Articolul 101 alineatul (1) TFUE – Noțiunea de «obiect» anticoncurențial – Jurisprudența Meca‑Medina – Articolul 101 alineatul (3) TFUE – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Abuzuri prin exploatare – Abuzuri prin excludere – Articolul 56 TFUE – Restricții privind libera prestare a serviciilor – Protecția datelor cu caracter personal – Articolul 6 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul (UE) 2016/679 ”

I.      Introducere

1.        În mai multe cauze recente – și anume, cele în care au fost pronunțate Hotărârea ISU(2), Hotărârea Superleague(3), Hotărârea Royal Antwerp(4) și Hotărârea FIFA(5) – Curtea a trebuit să examineze compatibilitatea cu dispozițiile Uniunii privind concurența și piața internă a anumitor reglementări adoptate de asociațiile sportive internaționale sau naționale.

2.        Prezenta cauză este o continuare firească a acestor cauze. Astfel, litigiul principal are ca obiect un regulament al unei asociații sportive internaționale (denumit în continuare „regulamentul în cauză”) care reglementează activitățile agenților de jucători (denumiți în continuare „agenții”). Prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere solicită în esență Curții să furnizeze orientări suplimentare referitoare la diferite probleme de interpretare care decurg din dispozițiile Uniunii privind concurența, piața internă și protecția datelor.

3.        Probleme în mare parte similare sunt ridicate și de alte două cereri de decizie preliminară – cele formulate în cauza C‑428/23, ROGON ș.a.(6), și în cauza C‑133/24, CD Tondela ș.a.(7) – în care vom prezenta astăzi concluziile noastre. Astfel, concluziile de față trebuie să fie coroborate cu celelalte concluzii. Din motive de economie judiciară și pentru a ajuta cititorii, vom încerca să evităm repetițiile inutile în cele trei concluzii și, în acest scop, vom face mai multe trimiteri între ele.

II.    Cadrul juridic

4.        Articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (denumit în continuare „RGPD”)(8), intitulat „Legalitatea prelucrării”, prevede:

„(1)      Prelucrarea este legală numai dacă și în măsura în care se aplică cel puțin una dintre următoarele condiții:

[…]

(f)      prelucrarea este necesară în scopul intereselor legitime urmărite de operator sau de o parte terță, cu excepția cazului în care prevalează interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protejarea datelor cu caracter personal […]

[…]”

III. Situația de fapt, procedura principală și întrebările preliminare

5.        Reclamanții din procedura principală sunt FT, agent de jucători și vicepreședinte al organizației agenților de jucători „The Football Forum”, și RRC Sports, societate cu sediul în Germania, care desfășoară de asemenea activitatea de intermediere și al cărei director este FT. Pârâta, Fédération internationale de football association (FIFA), este o asociație fără scop lucrativ de drept elvețian, care își are sediul în Zürich (Elveția). Ea este de asemenea organizația‑umbrelă a fotbalului care acționează la nivel mondial și care supraveghează 211 federații naționale membre, printre care Deutscher Fußball‑Bund (Federația Germană de Fotbal).

6.        În conformitate cu articolul 11 alineatul (4) și articolul 14 din statutele FIFA, federațiile membre trebuie să respecte regulamentele FIFA și să îi recunoască deciziile.

7.        La 16 decembrie 2022, Consiliul FIFA a adoptat FIFA Football Agent Regulations (Regulamentul FIFA privind agenții de fotbal) (denumit în continuare „FFAR”), care a fost publicat ulterior la 6 ianuarie 2023. Acest regulament constituie cadrul care reglementează printre altele remunerarea, activitățile și comportamentul agenților de jucători. Articolele 1-10 și 22-27 din FFAR au intrat în vigoare la 9 ianuarie 2023. Celelalte dispoziții urmau să intre în vigoare la 1 octombrie 2023. Prin normele respective, FFAR impune limite pentru onorariile agenților de jucători și introduce alte reguli referitoare la conflictele de interese și condițiile contractuale.

8.        Reclamanții din procedura principală au sesizat Landgericht Mainz (Tribunalul Regional, Mainz, Germania) cu o acțiune în încetare prin care au solicitat interzicerea aplicării anumitor norme din FFAR(9) (denumite în continuare „normele în cauză”) pentru motivul că încalcă articolul 56 TFUE, articolele 101 și 102 TFUE, precum și articolul 6 din RGPD. La rândul său, FIFA susține că normele cuprinse în FFAR sunt atât legale, cât și necesare pentru integritatea fotbalului, promovarea solidarității între fotbalul profesionist și amator, precum și pentru asigurarea transparenței și a standardului etic.

9.        Având îndoieli cu privire la interpretarea adecvată a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii, Landgericht Mainz (Tribunalul Regional, Mainz) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 101 [TFUE] (interzicerea înțelegerilor), articolul 102 [TFUE] (interdicția de a abuza de o poziție dominantă pe piață) și articolul 56 TFUE (libertatea de a presta servicii), precum și articolul 6 din [RGPD] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări adoptate de o federație sportivă mondială (în speță: FIFA), de care aparțin 211 federații sportive naționale din ramura sportivă respectivă (în speță: fotbal), ale cărei dispoziții sunt, așadar, obligatorii cel puțin pentru majoritatea actorilor din ligile profesioniste naționale din ramura sportivă în cauză [în speță: asociațiile (prin care se înțelege și cluburile de fotbal, care sunt organizate ca societăți de capital), jucătorii (care sunt membri ai asociației) și agenții de jucători], și care are următorul conținut:

1)      se interzice să se convină în favoarea agenților de jucători sau să se plătească agenților de jucători remunerații care depășesc un plafon calculat ca procent din suma de transfer sau din remunerația anuală a acestui jucător, astfel cum prevede articolul 15 alineatul 2 din [FFAR];

2)      se interzice terților să plătească remunerații datorate în temeiul contractului de intermediere partenerului contractual al agentului de jucători, astfel cum prevede articolul 14 alineatele 2 și 3 din FFAR;

3)      se interzice asociațiilor să plătească, în cazurile în care un agent de jucători lucrează pentru asociația cesionară și pentru jucător, mai mult de 50 % din remunerația totală datorată de jucător și asociație pentru serviciile agentului de jucători, astfel cum prevede articolul 14 alineatul 10 din FFAR;

4)      pentru acordarea unei licențe de agent de jucători, care este condiția pentru a putea presta servicii de intermediere, se impune ca solicitanții de licență să se supună reglementărilor interne ale federației sportive mondiale (în speță: FFAR, statutele FIFA, Regulamentul disciplinar al FIFA, Codul de etică al FIFA, [FIFA RSTP], precum și statutelor, regulamentelor, orientărilor și deciziilor organelor și comisiilor), precum și jurisdicției acesteia și jurisdicției confederațiilor și a federațiilor sportive, astfel cum prevăd articolul 4 alineatul 2, articolul 16 alineatul 2 litera b) și articolul 20 din FFAR coroborate cu articolul 8 alineatul 3, cu articolul 57 alineatul 1 și cu articolul 58 alineatele 1 și 2 din statutele FIFA, cu articolul 5 litera a), cu articolul 49 și cu articolul 53 alineatul 3 din Regulamentul disciplinar al FIFA, cu articolul 4 alineatul 2 și cu articolul 82 alineatul 1 din Codul de etică;

5)      se stabilesc condiții pentru acordarea unei licențe de agent de jucători, potrivit cărora acordarea unei licențe este exclusă permanent în situația condamnărilor penale sau a acordurilor de recunoaștere a vinovăției ori a unei interdicții de cel puțin doi ani, a suspendării, a retragerii unei autorizații sau a altor cazuri de descalificare impuse de o autoritate sau de o federație sportivă, fără a exista posibilitatea ca licența să fie acordată ulterior, astfel cum prevede articolul 5 alineatul 1 litera a) punctele ii și iii din FFAR;

6)      se interzice agenților de jucători să presteze servicii de intermediere sau alte servicii și să fie remunerați, în contextul încheierii unei convenții de transfer și/sau a unui contract de muncă, de către a) asociația cedentă și asociația cesionară; b) asociația cedentă și jucător; c) oricare dintre părțile participante (asociația cedentă, asociația cesionară și jucător), astfel cum prevede articolul 12 alineatele 8 și 9 din FFAR, respectiv

6a)      se interzice agenților de jucători să presteze împreună cu un agent de jucători asociat servicii de intermediere sau alte servicii și să fie remunerați, în contextul încheierii unei convenții de transfer și/sau al unui contract de muncă, de către a) asociația cedentă și asociația cesionară; b) asociația cedentă și jucător; c) oricare dintre părțile participante (asociația cedentă, asociația cesionară și jucător), în cazul în care noțiunea de agent de jucători asociat include o cooperare corespunzătoare definiției prevăzute de FFAR pentru «Connected Football Agent» [p. 6 punctul iv din FFAR], astfel cum prevede articolul 12 alineatul 10 din FFAR coroborat cu definiția «Connected Football Agent», p. 6 punctul iv din FFAR;

7)      se interzice agenților de jucători să intre în legătură sau să încheie un contract cu o asociație, cu un jucător, cu o asociație membră a federației sportive mondiale sau cu o persoană juridică ce exploatează o așa‑numită single‑entity‑league, care pot să mandateze agenți de jucători și care au încheiat un contract de exclusivitate cu un alt agent de jucători, astfel cum prevede articolul 16 alineatul 1 literele b) și c) din FFAR;

8)      numele și informațiile detaliate ale tuturor agenților de jucători, numele clienților pe care îi reprezintă, serviciile de intermediere pe care le prestează fiecărui mandant și/sau detaliile tuturor tranzacțiilor la care participă agenții de jucători, inclusiv remunerația plătită agentului de jucători, trebuie să fie încărcate pe o platformă a federației sportive mondiale și puse parțial la dispoziția altor asociații, jucători sau agenți de jucători, astfel cum prevede articolul 19 din FFAR;

9)      se interzice să se convină cu privire la remunerațiile pentru serviciile de intermediere în alt temei decât exclusiv cel al remunerației unui jucător sau al sumei de transfer, astfel cum prevede articolul 15 alineatul 1 din FFAR;

10)      se prezumă că alte prestații realizate de un agent de jucători sau de un agent de jucători care îi este asociat cu 24 de luni anterior sau ulterior prestării unui serviciu de intermediere pentru un client, care este implicat în tranzacție, au fost prestate pentru serviciile de intermediere și, în măsura în care prezumția nu poate fi răsturnată, remunerațiile pentru alte prestații sunt considerate a fi parte din remunerația pentru serviciul de intermediere, astfel cum prevede articolul 15 alineatele 3 și 4 din FFAR;

11)      cuantumul remunerației calculate în procente a agentului de jucători depinde numai de salariul plătit efectiv jucătorului, astfel cum prevede articolul 14 alineatele 7 și 12 din FFAR;

12)      agenții de jucători au obligația de a divulga federației sportive mondiale următoarele informații:

a)      în termen de 14 zile de la încheiere: orice convenție cu un client, care nu este o convenție de reprezentare, referitoare inclusiv la alte servicii, dar nu numai la acestea, precum și informațiile solicitate pe platformă;

b)      în termen de 14 zile de la plata unei remunerații: informațiile solicitate pe platformă;

c)      în termen de 14 zile de la plata unei remunerații în legătură cu orice convenție cu un client, care nu este o convenție de reprezentare: informațiile solicitate pe platformă;

d)      în termen de 14 zile de la încheiere: orice convenție contractuală sau de altă natură între agenții de jucători privind cooperarea la prestarea oricăror servicii sau privind împărțirea veniturilor sau câștigurilor provenite din orice componentă a serviciilor lor de intermediere;

e)      dacă operațiunile lor se realizează prin intermediul unei agenții, în termen de 14 zile de la prima tranzacție la care participă agenția: numărul de agenți de jucători care își realizează operațiunile prin aceeași agenție și numele tuturor angajaților, astfel cum prevede articolul 16 alineatul 2 litera j) punctul ii-v și litera k) punctul ii din FFAR;

13)      se interzice asociațiilor să convină cu agenții de jucători, în schimbul intermedierii în favoarea lor a unui jucător, remunerații sau elemente ale remunerației sau să plătească agenților de jucători remunerații sau elemente ale remunerației a căror bază de calcul depinde (și) de despăgubirile viitoare datorate pentru transfer, primite de asociație din transferarea mai departe a jucătorului, astfel cum prevăd articolul 18ter alineatul 1 prima alternativă din [FIFA RSTP] și articolul 16 alineatul 3 litera e) din FFAR?”

10.      FT, FIFA, guvernele elen, francez și maghiar, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

11.      Prin scrisoarea din 5 martie 2024, Curtea a invitat părțile interesate, în temeiul articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, să își depună observațiile cu privire la influența Hotărârii ISU, a Hotărârii Superleague și a Hotărârii Royal Antwerp asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea preliminară adresată în prezenta cauză. FT, FIFA, guvernele elen, francez și maghiar, precum și Comisia au dat curs respectivei cereri.

12.      FT, FIFA, guvernul maghiar și Comisia au prezentat și observații orale în ședința din 12 februarie 2025.

IV.    Analiză

13.      Prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită Curții să aprecieze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unor reglementări precum FFAR, care au fost adoptate de o asociație sportivă mondială și privesc activitatea agenților de sportivi. Întrebarea preliminară are ca obiect interpretarea adecvată a patru dispoziții din dreptul Uniunii și, ca atare, ridică o multitudine de probleme juridice care trebuie să fie examinate separat.

14.      Înainte de a începe analiza acestor probleme (C, D, E și F), dorim, mai întâi, să formulăm câteva observații introductive de natură sistemică (A) și metodologică (B).

A.      Considerații introductive (I) – sistemice

15.      De la bun început, considerăm că este util să formulăm trei observații introductive pentru a prezenta contextul pentru cititorii prezentelor concluzii (ceea ce poate fi relevant și pentru cititorii celorlalte două concluzii menționate la punctul 3 de mai sus).

16.      În primul rând, dorim să amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, în măsura în care exercitarea unui sport constituie o activitate economică, acesta intră sub incidența dispozițiilor dreptului Uniunii care sunt aplicabile în prezența unei astfel de activități(10). Prin urmare, normele pe care le adoptă asociațiile sportive care reglementează munca salariată sau prestarea de servicii a jucătorilor profesioniști sau semiprofesioniști și, în sens mai larg, normele care, deși nu reglementează în mod formal această muncă sau această prestare de servicii, au o incidență directă asupra muncii menționate sau asupra prestării de servicii menționate pot intra sub incidența dispozițiilor Uniunii privind libera circulație. În plus, aceste norme și, în sens mai larg, comportamentul asociațiilor care le‑au adoptat intră sub incidența dispozițiilor Uniunii în materie de concurență atunci când condițiile relevante sunt îndeplinite, în măsura în care aceste asociații pot fi calificate drept „asocieri de întreprinderi”, iar normele în cauză drept „decizii ale asocierilor de întreprinderi” în sensul articolelor 101 și/sau 102 TFUE(11).

17.      Totuși, Curtea a afirmat în mod constant că anumite norme specifice care, pe de o parte, au fost adoptate exclusiv pentru motive de ordin neeconomic și care, pe de altă parte, se referă la aspecte care privesc numai sportul ca atare trebuie considerate străine de orice activitate economică. Această situație se regăsește în special în cazul celor privind excluderea jucătorilor străini din compunerea echipelor care participă la competiții între echipele reprezentative ale țării lor sau privind stabilirea criteriilor de clasificare utilizate pentru selectarea sportivilor care participă la competiții cu titlu individual(12).

18.      În opinia noastră, această „excepție sportivă” – stabilită în cauza Walrave, care a influențat puternic jurisprudența ulterioară(13) și adesea criticată în doctrina juridică(14) – trebuie, în opinia noastră, să fie interpretată în mod restrictiv(15). Curtea a afirmat în mod constant că faptul că o normă are un caracter pur sportiv sau se aplică numai sportului nu înseamnă că norma respectivă și, a fortiori, activitatea la care se referă sunt automat excluse din domeniul de aplicare al tratatului(16).

19.      De fapt, „excepția sportivă” nu este nicidecum o excepție reală de la aplicarea dispozițiilor Uniunii în cauză, ci o simplă aplicare a două principii bine stabilite.

20.      Primul dintre aceste principii este acela că dispozițiile Uniunii privind libera circulație și concurența vizează, în general, activitățile economice și comerțul în interiorul Uniunii(17). De exemplu, potrivit unei jurisprudențe constante, activitățile legate de exercitarea prerogativelor unei autorități publice nu prezintă un caracter economic(18) sau cele care sunt realizate pe bază de solidaritate și care nu constau în oferirea de bunuri sau de servicii pe piață în schimbul unei remunerații pot să nu intre în domeniul de aplicare al dispozițiilor Uniunii în materie de concurență(19). Aceasta este situația în pofida faptului că ele pot determina o anumită restrângere accidentală a concurenței(20). De asemenea, Curtea a precizat că măsurile care au influență numai asupra unor aspecte fără caracter economic ale vieții cetățenilor Uniunii nu sunt afectate, de regulă, de dispozițiile referitoare la piața internă(21).

21.      Al doilea principiu este acela că, chiar și atunci când un anumit efect indirect asupra exercitării unei activități economice sau asupra comerțului din interiorul Uniunii nu poate fi exclus a priori, acesta rămâne lipsit de relevanță atât timp cât poate fi considerat de minimis. Curtea a afirmat în mod constant că măsurile ale căror efecte asupra comerțului din interiorul Uniunii sunt prea aleatorii, indirecte, vagi, îndepărtate, speculative sau ipotetice nu pot fi considerate ca fiind „restricții” în sensul dispozițiilor Uniunii privind libera circulație(22). Noțiunea de „restricție” este cu siguranță cuprinzătoare, dar nu poate fi extinsă pentru a acoperi orice mică perturbare a modului în care funcționează întreprinderile(23). În mod similar, este bine stabilit faptul că formele de comportament ale întreprinderilor care nu au un efect semnificativ asupra pieței(24), de exemplu, pentru că orice influență asupra parametrilor în care are loc concurența este marginală și indirectă(25), nu intră sub incidența interdicțiilor stabilite în normele antitrust ale Uniunii.

22.      În opinia noastră, „excepția sportivă” cuprinde, în mare parte, „regulile de bază ale jocului” și anumite aspecte legate de organizare fără caracter economic: de exemplu, modul în care se desfășoară meciurile (numărul de jucători, durata meciului, formele de comportament permise sau interzise pe teren, cerințele referitoare la îmbrăcămintea sportivilor etc.) și modul în care sunt structurate turneele (numărul de echipe participante, numărul de meciuri din fiecare turneu, calendarul meciurilor etc.)(26).

23.      Este incontestabil că aplicarea acestor norme ar putea, în mod ipotetic, să aibă un anumit impact asupra comerțului și/sau a concurenței între întreprinderi în cadrul pieței interne(27).

24.      Doar pentru a da câteva exemple, în mod evident extreme: faptul că echipele de fotbal pot să joace meciuri numai cu 11 jucători de fiecare parte (iar nu, de exemplu, 12 sau 15) nu se poate considera că nu are nicio influență asupra liberei circulații a lucrătorilor. Un număr mai mare de jucători pe teren ar crește – după cum se poate presupune – mobilitatea jucătorilor de fotbal în interiorul Uniunii(28). În mod similar, s‑ar putea merge atât de departe încât să se susțină că interdicția ca jucătorii să poarte orice este periculos (precum bijuteriile) sau ca spectatorii meciurilor de fotbal să intre în incintă în stare de ebrietate și să aibă asupra lor și să aprindă materiale pirotehnice ar putea descuraja unele persoane să cumpere aceste produse și, astfel, ar putea influența negativ importurile din alte state membre(29).

25.      În aceeași ordine de idei, deciziile prin care se limitează numărul de echipe care participă în cadrul unei ligi de fotbal la un anumit număr predeterminat (de exemplu, 18 echipe în Bundesliga) și se permite ca numai câteva echipe noi să se alăture primei divizii, la sfârșitul sezonului, pe baza unui sistem de promovare din diviziile inferioare și de retrogradare în acestea, creează de facto obstacole extrem de ridicate în calea intrării pe piețele pe care activează aceste echipe. La rândul lor, normele privind numărul maxim de jucători pe care îi poate angaja o echipă (în prezent, 25 în Bundesliga) ar putea eventual să penalizeze anumite echipe (de exemplu, cele cu resurse financiare mai mari sau academii de tineret mai dezvoltate) și, astfel, să limiteze capacitatea lor de a concura cu alte echipe. S‑ar putea susține totodată că o asemenea măsură poate constitui o restricție privind libera circulație a capitalurilor.

26.      Totuși, aceasta nu este o măsură de tipul celor vizate de dispozițiile Uniunii referitoare la libera circulație și la concurență(30). Dispozițiile respective nu sunt destinate să protejeze exercitarea neîngrădită a comerțului de către operatorii economici sau o dereglementare generală a piețelor(31). Dimpotrivă, ele urmăresc să asigure funcționarea pieței interne în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care fluxul liber și nedistorsionat de produse, servicii și factori de producție asigură o alocare eficientă a resurselor(32), contribuind astfel la bunăstarea persoanelor care trăiesc în Uniunea Europeană(33).

27.      Atunci când nu există un impact detectabil asupra unor chestiuni reglementate de dreptul Uniunii – în speță, comerțul în interiorul Uniunii și/sau concurența – nu poate fi justificat amestecul dreptului Uniunii în reglementările emise de asociații profesionale sau sportive(34) (denumite adesea lex sportiva)(35), care trebuie să beneficieze de un anumit grad de autonomie internă(36) și de protecție a activităților lor în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), care consacră libertatea de întrunire și de asociere(37).

28.      Acestea fiind spuse, simpla afirmație că o normă are caracter pur sportiv – altfel spus, a fost adoptată pentru motive legate de sport și reglementează aspecte fără caracter economic ale activității respective – este, după cum s‑a arătat mai sus, insuficientă pentru a o sustrage de la control. Eventuala aplicare a dispozițiilor relevante ale Uniunii privind libera circulație și concurența în cazul normelor menționate trebuie, prin urmare, să fie apreciată de la caz la caz.

29.      În al doilea rând, înțelegem că, pentru unii observatori, poate părea ciudat că atât dispozițiile Uniunii privind libera circulație, cât și dispozițiile privind concurența se aplică, eventual în mod cumulativ, acelorași măsuri. Într‑adevăr, cel puțin în principiu, primele se aplică în cazul restricțiilor în calea schimburilor comerciale care rezultă din intervenția statului, în timp ce normele de concurență vizează denaturările pieței care decurg din comportamentul întreprinderilor private(38).

30.      Totuși, această situație neobișnuită este rezultatul faptului că, în anumite domenii, autoritățile (Uniunii și/sau naționale) pot decide să se abțină de la reglementarea anumitor aspecte ale unei anumite activități economice și să lase operatorilor de pe piață în cauză – care acționează prin intermediul unor organisme autonome, al unor federații profesionale sau al unor asociații reprezentative – sarcina de a stabili normele necesare și, atunci când este cazul, de a le pune în aplicare și de a soluționa eventualele litigii(39). Aceasta este în mod necesar situația în sport: trebuie să existe un organism autonom care, printre altele, stabilește normele comune pentru sport, stabilește datele la care urmează să aibă loc turneele și le organizează. Este de neconceput ca un stat sau un sistem politic precum Uniunea Europeană să poată decide amănuntele diferitor sporturi, cum ar fi detaliile regulii ofsaidului în fotbal, înălțimea coșurilor de baschet sau aspectul dacă scorul la volei trebuie să urmeze sistemul de tip „side out” sau sistemul de tip „rally point”.

31.      În aceste împrejurări, operatorii de pe piață pot să poarte, așadar, „două pălării”: cea a întreprinderii (aflată în concurență cu alte întreprinderi active pe piață) și cea a autorității de reglementare (care elaborează normele în temeiul cărora are loc concurența). Dacă aceasta este situația, compatibilitatea cu dreptul Uniunii a măsurilor adoptate de operatorii de pe piață în cauză poate fi examinată, atunci când este cazul, din dubla perspectivă a legislației privind piața internă și a legislației privind concurența(40).

32.      În al treilea rând, în Hotărârea Superleague, Curtea a precizat că articolul 165 TFUE – care privește acțiunea Uniunii în domeniul sportului – nu constituie o dispoziție care poate fi invocată pentru a justifica măsuri care încalcă dispozițiile Uniunii în materie de liberă circulație sau de concurență. Totuși, ea a mai adăugat că particularitățile sportului, recunoscute la articolul 165 TFUE, „pot fi eventual luate în considerare, printre alte elemente și în măsura în care se dovedesc relevante, cu ocazia aplicării [dispozițiilor Uniunii privind libera circulație și concurența]”(41).

33.      Aceasta înseamnă că articolul 165 TFUE, prin el însuși, nu poate constitui temeiul pentru invocarea unei excepții de la dispozițiile respective din dreptul Uniunii. Totuși, interesele consacrate în dispoziția menționată pot fi, desigur, luate în considerare atunci când condițiile stabilite în alte dispoziții ale dreptului Uniunii care prevăd scutiri sau derogări sunt îndeplinite: de exemplu, cele referitoare la justificarea restricțiilor privind libera circulație, obiectivele legitime de interes public în sensul jurisprudenței Meca‑Medina sau situațiile în care se poate acorda o derogare în temeiul articolului 101 alineatul (3). În fond, dacă acestea sunt valorile pe care ar trebui să le promoveze acțiunea Uniunii Europene în acest domeniu, ar fi absurd să fie considerate lipsite de relevanță, în sensul dreptului Uniunii, atunci când asociațiile sportive însele procedează astfel.

34.      După ce am clarificat cele de mai sus, putem să explicăm acum metodologia pe care o vom utiliza pentru a efectua analiza juridică a problemelor ridicate de întrebarea preliminară adresată în prezenta cauză. Avem trei observații în această privință.

B.      Considerații introductive (II) – metodologice

35.      În primul rând, în prezenta cauză, instanța de trimitere solicită Curții să furnizeze orientări referitoare la interpretarea a patru dispoziții distincte din dreptul Uniunii, cu privire la un ansamblu relativ detaliat de reglementări adoptate de o asociație sportivă mondială, dintre care au fost evidențiate 14 norme specifice.

36.      Având în vedere contextul juridic și economic destul de complex în care se înscriu aceste reglementări, avem mari ezitări în a efectua o apreciere clară și definitivă a compatibilității măsurilor respective cu dreptul Uniunii. Considerăm că o serie de elemente de drept și de fapt necesită o clarificare suplimentară de către părți, în fața instanței de trimitere, pentru a avea o înțelegere completă a mecanismelor juridice instituite de FFAR și a impactului lor asupra activităților economice ale operatorilor de pe piață în cauză (în primul rând, agenții de fotbal și cluburile de fotbal).

37.      În acest sens, trebuie amintit că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curtea de Justiție, rolul acesteia din urmă este limitat în principiu la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii care fac obiectul trimiterii preliminare. Prin urmare, în general nu revine Curții de Justiție, ci instanței de trimitere să aplice dispozițiile respective litigiului pendinte în fața sa.

38.      Acestea fiind spuse, atunci când se pronunță cu titlu preliminar, Curtea poate, desigur, să ofere, pe baza informațiilor aflate la dispoziția sa, clarificări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea sa, astfel încât să poată soluționa litigiul cu care este sesizată. Faptul că, în anumite cazuri, Curtea este dispusă să își exercite rolul care îi revine în temeiul articolului 267 TFUE în mod extensiv, pentru a ajuta cât mai mult instanțele de trimitere sau pur și simplu pentru că constată necesitatea de a pronunța o hotărâre de referință, și acceptă, așadar, să ofere un răspuns adaptat la situația de fapt din speță, nu poate fi considerat o indicație în sensul că Curtea va face și, cu atât mai puțin, că trebuie să facă acest lucru(42). Altfel spus, Curtea poate, dar nu este obligată să ofere răspunsuri cu privire la soluționarea unor cauze specifice. După cum am arătat, apreciem că prezenta cauză nu se pretează a fi considerată un „caz de soluționare”(43).

39.      În al doilea rând, considerăm că, pentru a facilita aprecierea juridică, norme precum cele menționate în întrebarea adresată pot fi grupate în următoarele cinci categorii, în funcție de obiectul și de obiectivul lor:

–        cele privind remunerația agenților, precum regula „plafonării «service fee»”, regula „client pays”, regula „plății a 50 de procente”, regula „calculării plafonului”, regula „prezumării”, regula „salariului plătit efectiv” și regula „transferului viitor” (punctele 1, 2, 3, 9, 10, 11 și 13 din întrebare);

–        cele privind o licență de agent de jucători, precum regula „respectării” și regula „cerințelor” (punctele 4 și 5 din întrebare);

–        cele privind reprezentarea multiplă (punctele 6 și 6a din întrebare);

–        cea privind intrarea în legătură (punctul 7 din întrebare) și

–        cele privind punerea la dispoziție și divulgarea de informații, precum regula „transparenței” și regula „divulgării” (punctele 8 și 12 din întrebare).

40.      În al treilea rând, pentru motive de economie judiciară, nu vom insista asupra unor probleme care, în opinia noastră, având în vedere jurisprudența constantă, sunt destul de simple. În special, apreciem că reglementările de tipul celor în discuție (i) nu pot fi considerate, având în vedere obiectul, obiectivele și efectele sale asupra activității economice a agenților, a cluburilor și a jucătorilor, ca intrând sub incidența „excepției sportive” sus‑menționate(44); (ii) constituie „decizii ale asocierilor de întreprinderi” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE(45); și (iii) pot afecta comerțul în interiorul Uniunii în sensul dispozițiilor Uniunii privind libera circulație și concurența(46).

41.      Mai mult, există anumite probleme de natură destul de complexă pe care unele dintre părți le‑au ridicat în observațiile lor, chiar dacă nu au fost ridicate în cererea de decizie preliminară și/sau nu par să fie de o importanță centrală pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței de trimitere. Referitor la aceste probleme, vom prezenta câteva considerații care considerăm că ar putea fi utile instanței de trimitere, fără a intra însă într‑o dezbatere aprofundată care ar depăși cadrul prezentei cauze.

42.      În lumina considerațiilor de mai sus, vom aprecia acum compatibilitatea unor reglementări precum cele în discuție cu dispozițiile dreptului Uniunii menționate în întrebarea adresată în vederea unei decizii preliminare.

C.      Articolul 101 TFUE

43.      Prima dispoziție pe care instanța de trimitere o analizează în decizia sa de trimitere este articolul 101 TFUE. Instanța de trimitere observă că unele dintre normele FFAR par, la prima vedere, de natură să restrângă concurența dintre agenți sau între cluburile de fotbal și, ca atare, par să intre în domeniul de aplicare al respectivei dispoziții din tratat.

44.      Suntem de acord cu afirmația sa. Este destul de clar, în opinia noastră, că mai multe dintre aceste norme (de exemplu, cele privind remunerația sau condițiile pentru acordarea unei licențe) pot în principiu să producă anumite efecte restrictive pe piețele relevante, împiedicând agenții și/sau cluburile de fotbal să concureze liber în anumite privințe.

45.      În consecință, pentru a stabili dacă articolul 101 TFUE se opune normelor respective, instanța de trimitere va trebui să analizeze în esență problemele care urmează.

1.      Structura analizei

46.      În primul rând, instanța de trimitere trebuie să verifice dacă aceste norme determină o restrângere a concurenței „prin obiect”. Dacă instanța de trimitere va ajunge la concluzia că aceasta este situația, nu este necesar să examineze efectele actuale sau potențiale asupra pieței ale normelor respective. Astfel, normele menționate ar fi interzise, cu excepția cazului în care sunt exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

47.      La punctele 23-45 din Concluziile noastre prezentate în cauza CD Tondela, am analizat în detaliu noțiunea de restrângere „prin obiect” și modul în care trebuie să fie constatată o asemenea restrângere (și anume, elementele care sunt relevante pentru analiză și abordarea care trebuie adoptată în această privință). Pentru motive de economie judiciară, facem trimitere pentru cititori la aceste pasaje.

48.      În al doilea rând, dacă normele în cauză nu au un obiect anticoncurențial, instanța de trimitere trebuie să examineze dacă ele produc totuși efecte anticoncurențiale și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă efectele respective pot fi justificate pe baza „jurisprudenței Meca‑Medina”.

49.      Amintim că aceasta este jurisprudența Curții care, având originea în Hotărârea Wouters, a fost aplicată ulterior activităților sportive, mai întâi în Hotărârea Meca‑Medina, iar apoi a fost menționată, mai recent, în Hotărârea ISU, în Hotărârea Superleague și în Hotărârea Royal Antwerp, precum și în anumite hotărâri ulterioare(47). În esență, jurisprudența Meca‑Medina precizează că acordurile care limitează libertatea de acțiune a întreprinderilor implicate nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE dacă: (i) se justifică prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial; (ii) mijloacele concrete la care se recurge pentru a urmări aceste obiective sunt cu adevărat necesare în acest scop; și (iii) chiar dacă se dovedește că aceste mijloace au ca efect inerent restrângerea sau denaturarea, cel puțin potențială, a concurenței, acest efect inerent nu depășește ceea ce este necesar, în special prin eliminarea oricărei concurențe.

50.      La punctele 21-53 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, am analizat în detaliu originea, logica și domeniul de aplicare al acestei jurisprudențe. Pentru motive de economie procesuală, facem trimitere, și în această privință, la pasajele respective.

51.      În al treilea rând, dacă normele în discuție constituie o restrângere „prin obiect” sau, cu titlu subsidiar, dacă nu pot fi justificate în temeiul jurisprudenței Meca‑Medina, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă normele respective pot beneficia de o exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. Potrivit acestei dispoziții, interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE poate fi declarată inaplicabilă în cazul comportamentelor care contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții.

52.      După cum s‑a arătat la punctele 35-37 din prezentele concluzii, revine instanței de trimitere să efectueze aprecierile menționate. Totuși, pentru a veni în sprijinul acestei instanțe, vom aborda fiecare dintre aceste etape ale analizei în raport cu normele în discuție.

2.      Normele privind remunerația agenților

53.      Cele cinci norme privind remunerația agenților menționate în decizia de trimitere instituie în esență un sistem în cadrul căruia: (i) pentru serviciile legate de transferul jucătorilor, agenții nu pot fi remunerați peste un plafon calculat ca procent din suma de transfer sau din salariul anual plătit efectiv jucătorului; (ii) agenții trebuie să fie remunerați numai de jucătorii sau asociațiile care îi mandatează; (iii) cluburile nu pot să plătească mai mult de 50 % din remunerația totală datorată de jucător și asociație atunci când un agent acționează în numele asociației care îl mandatează și al jucătorului; (iv) se prezumă (iuris tantum) că alte prestații realizate de același agent de jucători sau de un agent care îi este asociat cu 24 de luni anterior sau ulterior prestării serviciilor principale au fost prestate pentru aceste servicii principale și, în consecință, remunerațiile pentru alte prestații sunt considerate a fi parte din remunerația pentru serviciile de intermediere principale.

54.      Trebuie să precizăm de la bun început că, printre normele menționate în decizia de trimitere, cele referitoare la remunerația agenților pot fi cele care necesită cea mai atentă și cea mai aprofundată analiză din partea instanței de trimitere. Vom explica în continuare motivele.

55.      În primul rând, vom examina dacă normele în discuție trebuie considerate ca fiind o restrângere „prin obiect” în sensul articolului 101 TFUE.

56.      Este bine cunoscut faptul că acordurile dintre concurenți(48) care privesc prețurile sunt, în general, considerate a fi unele dintre cele mai dăunătoare din perspectiva concurenței. Totuși, pe lângă faptul evident că – după cum bine ilustrează cauze precum DLG, Budapest Bank și Super Bock(49) – chiar și atunci când un acord se încadrează în această categorie (destul de largă), este necesară o apreciere concretă a acestuia în lumina conținutului său, a contextului său juridic și economic și a obiectivelor sale pentru a fi calificat drept anticoncurențial, în prezenta cauză trebuie să se țină seama de mai multe aspecte. Într‑adevăr, deși normele în cauză pot avea un dublu impact, asupra concurenței dintre agenți și asupra concurenței dintre cluburile de fotbal, în niciunul dintre cele două cazuri, natura și amploarea impactului menționat nu sunt evidente. Există mai multe motive în favoarea acestui punct de vedere.

57.      Pentru început, este evident că acordurile cu privire la prețuri încheiate între concurenți nu pot fi considerate o categorie suficient de omogenă în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE(50). O astfel de calificare ar fi mult prea largă și ar include o varietate de acorduri ale căror efecte asupra concurenței nu sunt deloc similare. În această privință, este important să se sublinieze că normele în discuție nu stabilesc, nu recomandă și în niciun caz nu se referă la prețuri fixe sau la prețuri minime(51). Astfel, ele introduc un mecanism care influențează calcularea nivelului maxim al onorariilor care pot fi percepute de agenți pentru anumite tipuri de servicii.

58.      Acesta este un element important. În special, prejudiciul adus consumatorilor nu este la fel de evident, întrucât concurența dintre agenți prin reducerea prețurilor (cu siguranță una dintre cele mai eficiente forme ale acesteia) este în continuare pe deplin posibilă(52). În plus, un sistem care face posibilă calcularea onorariilor maxime datorate pentru un anumit serviciu ar putea, în anumite cazuri, să remedieze o situație în care există o asimetrie semnificativă în ceea ce privește expertiza și informațiile între părțile la un acord de prestări servicii complex(53). De fapt, constatăm că în practica administrativă și judiciară(54), precum și în doctrina juridică și economică(55) părerile referitoare la caracterul intrinsec dăunător al acordurilor care afectează prețurile maxime sunt împărțite.

59.      Este cert că pot exista cazuri în care acest tip de acorduri pot determina prestatorul de servicii să își limiteze activitatea și/sau investițiile în cercetare, inovare sau îmbunătățirea calității. În plus, nu se poate exclude posibilitatea ca acordurile privind prețurile maxime să conducă de facto la un acord anticoncurențial (expres sau tacit) cu privire la prețuri minime sau fixe. Totuși, nu se poate prezuma că aceste situații se pot produce în majoritatea cazurilor și, cu atât mai puțin, în toate cazurile. În speță, nu observăm nimic în dosar care, în acest stadiu, să poată susține o astfel de constatare pentru agenți.

60.      Mai mult, ezităm să adoptăm opinia Comisiei potrivit căreia normele respective sunt echivalente cu un „cartel al cumpărătorilor” realizat de cluburile de fotbal. Pentru a fi clar: în mod evident, nu negăm faptul că anumite acorduri între concurenți care, având o putere semnificativă pe piață, decid să coopereze pentru a‑și exploata furnizorii (de regulă, mai mici sau mai slabi din punct de vedere financiar) pot avea un obiect anticoncurențial. Acest lucru rezultă chiar din modul de redactare a articolelor 101 și 102 TFUE(56). O jurisprudență foarte constantă atât a instanțelor Uniunii(57), cât și a instanțelor străine pare să susțină acest punct de vedere(58).

61.      Totuși, din nou, această situație nu se regăsește în mod necesar în majoritatea cazurilor. De fapt, în anumite împrejurări, „comunitatea antitrust” (dacă putem utiliza această expresie) a considerat acordurile cumpărătorilor ca fiind „benefice pentru societate [de exemplu, atunci când] acordurile de achiziționare în comun între micii cumpărători le [permit] acestora să beneficieze de economiile de costuri pe care le transferă consumatorilor prin intermediul unor prețuri mai mici”(59). Mai general, o notă recentă a OCDE pe această temă a constatat „[un anumit] scepticism [din partea autorităților de aplicare a legii] cu privire la aspectul că [puterea de cumpărare] ar dăuna consumatorilor sau eficienței economice”, faptul că „se susține uneori că puterea de cumpărare este favorabilă concurenței, în special în contextul controlului concentrărilor economice” și că „în prezent este în discuție nivelul adecvat de punere în aplicare împotriva puterii de cumpărare”(60).

62.      Mai important, un „cartel al cumpărătorilor” tipic – cel puțin pe care Comisia îl consideră ca fiind o restrângere prin obiect – este un acord care urmărește „stoarcerea” furnizorilor, care negociază individual cu diferiții cumpărători, neștiind în general că negocierile nu se desfășoară în mod independent și cu bună‑credință, ci au fost trucate prin acordul anticoncurențial al cumpărătorilor(61). În prezenta cauză, normele în discuție sunt publice și transparente și nu par destinate să aducă atingere negocierilor individuale care au loc pe piață. Ca atare, normele în discuție par să fie, într‑o anumită măsură, mai apropiate de un „grup de achiziție în comun” tipic, care „indică în mod clar furnizorilor că negocierile se realizează în numele membrilor săi și că membrii săi vor avea obligația de a respecta termenele și condițiile convenite în vederea realizării achizițiilor lor individuale”(62). Într‑adevăr, după câte înțelegem, FIFA a audiat un anumit număr de agenți și asociații de agenți în cadrul procedurii care a condus la adoptarea FFAR. În funcție de împrejurările concrete ale cauzei, grupurile de achiziție în comun pot să fie sau nu problematice din perspectiva dreptului concurenței(63).

63.      Mai mult – și aceasta este, în opinia noastră, de cea mai mare importanță – normele în discuție nu stabilesc un nivel maxim obligatoriu concret al onorariilor. De fapt, nu există un plafon dat pe care onorariile agenților să nu îl poată depăși. Normele în discuție impun doar ca onorariile să fie legate de costul transferului sau de salariul jucătorului asistat de agent, prin intermediul unei plafonări procentuale a acestora. Or, în măsura în care nu există nicio limită maximă pentru acești doi parametri, iar cluburile de fotbal pot să concureze și concurează efectiv pentru a recruta noi jucători, prin oferirea unor sume de transfer mai mari cluburilor cedente și unor salarii mai mari jucătorilor în cauză, onorariile agenților pot de asemenea să crească, în consecință, fără ca o limită superioară să acționeze ca o constrângere. Acesta este motivul pentru care, în prezenta procedură, anumite părți au făcut referire la plafonul stabilit în FFAR ca la un preț maxim dinamic.

64.      Astfel, în opinia noastră, nu se poate considera cu ușurință că normele în cauză determină o restrângere prin obiect, prin asocierea lor cu o anumită categorie de acorduri care, pe baza experienței, este în general considerată ca fiind în mod intrinsec dăunătoare concurenței. O asemenea constatare ar necesita, dacă este cazul, o analiză mai aprofundată a specificităților normelor, a contextului juridic și economic în care se înscriu acestea și – în sfârșit, dar nu în ultimul rând – chiar a obiectivelor urmărite de normele respective(64). Dacă ar fi disponibile documente relevante (publice sau interne) ale FIFA sau ale membrilor săi, ele ar putea eventual de asemenea să clarifice mai mult atât rațiunea economică a normelor în discuție, cât și intenția subiectivă urmărită prin acestea(65). În special, obiectivul de a evita onorariile pe care FIFA sau membrii săi le consideră inechitabile sau nerezonabile(66) ar părea, luat separat, problematic la prima vedere. În schimb, un scop real de a evita conflictele de interese sau abuzurile agenților ar tinde să excludă un obiect anticoncurențial.

65.      În ceea ce privește efectele actuale sau potențiale ale acestor norme, opinia noastră preliminară este aceea că nu pot fi excluse anumite efecte asupra concurenței între cluburi și/sau între agenți. Astfel, instanța de trimitere trebuie să analizeze o situație ipotetică: în esență, să aprecieze dacă, în lipsa normelor în discuție, concurența dintre agenți și/sau dintre cluburi de fotbal ar fi mai intensă. Altfel spus, normele menționate limitează, într‑o măsură apreciabilă, capacitatea și motivația acestor operatori de piață de a concura cu rivalii lor?

66.      Referitor la concurența dintre agenți, instanța în cauză ar putea dori să verifice în special dacă este probabil ca, din cauza normelor în discuție, un număr semnificativ de agenți să fie determinat să își limiteze serviciile (de exemplu, evitând să reprezinte jucătorii care nu aduc un profit suficient ca urmare a unei sume de transfer sau a unei remunerații mai mici) sau să reducă investițiile în activitățile de cercetare și inovare care pot fi relevante pentru profesia lor. În acest context, considerăm că este important de reținut că normele în discuție se aplică numai în privința unui singur tip de servicii prestate de agenți. Într‑adevăr, remunerația pentru serviciile legate de alte activități de consultanță și de reprezentare care urmează să fie prestate de agenți poate fi negociată în mod liber între cele două părți, întrucât nu intră în domeniul de aplicare al FFAR. Considerăm că regula prezumării prevăzută la articolul 15 alineatele 3 și 4 din acesta nu constituie un obstacol real în această privință, întrucât, din perspectiva explicațiilor furnizate de FIFA, prezumția respectivă pare să fie ușor de răsturnat.

67.      În ceea ce privește concurența dintre cluburile de fotbal, instanța de trimitere ar putea dori să analizeze dacă faptul că, din cauza normelor în discuție, cluburile nu pot, de exemplu, (i) să ofere onorarii mai mari agentului jucătorului sau (ii) în cazul în care agentul lucrează atât în numele clubului, cât și al jucătorului, să se ofere să plătească o parte din onorarii mai mare de 50 %, poate să aibă un efect semnificativ asupra concurenței(67).

68.      Dacă această instanță va adopta punctul de vedere potrivit căruia normele respective pot avea un anumit efect anticoncurențial actual sau potențial asupra concurenței între cluburi și/sau între agenți, este necesar să verifice dacă ele pot fi justificate în temeiul jurisprudenței Meca‑Medina. Astfel, pentru motivele pe care le‑am expus în Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, apreciem că o asociație sportivă națională sau internațională (precum FIFA) trebuie considerată în principiu ca fiind abilitată să adopte reglementări care pot afecta activitățile agenților, cu condiția ca ele să urmărească un obiectiv de interes public(68). Acestea fiind spuse, instanța de trimitere trebuie desigur să examineze dacă condițiile stabilite în jurisprudența menționată sunt îndeplinite, în cauza de față, pentru fiecare normă sau ansamblu de norme.

69.      În cadrul primei etape a criteriului, instanța de trimitere trebuie să verifice, în special, care sunt de fapt obiectivele concrete urmărite de normele în discuție și dacă obiectivele respective merită să beneficieze de protecție în temeiul dreptului Uniunii. În această privință, trebuie să observăm că, în prezenta procedură, FIFA invocă o multitudine de interese care pretinde că ar fi protejate de FFAR. Totuși, ceea ce contează este contribuția efectivă a fiecărei norme sau a fiecărui ansamblu de norme la protecția unuia sau mai multor interese concrete dintre cele invocate.

70.      Mai mult, în timp ce unele dintre interesele invocate intră în mod clar în sfera noțiunii de „obiective legitime de interes general”, pentru altele, în opinia noastră, situația nu este atât de clară. Un simplu interes economic al operatorilor de pe piață (asociația însăși, cluburile de fotbal, sportivii sau agenții) nu poate justifica, de unul singur, nicio restrângere a concurenței în temeiul jurisprudenței Meca‑Medina. Trebuie să existe un interes general fără caracter economic care fie să coincidă cu interesul economic privat al operatorilor de pe piață, fie să fie protejat împreună cu acesta din urmă. De exemplu, protejarea sănătății sportivilor sau prevenirea practicilor abuzive, frauduloase sau contrare eticii (inclusiv a conflictului de interese) față de sportivi (în special tineri) constituie, fără îndoială, obiective de interes general.

71.      În plus, în măsura în care interesele despre care se pretinde că ar fi protejate permit „ecosistemului” sportiv să funcționeze în conformitate cu principiile consacrate la articolul 165 TFUE, poate fi recunoscut și un obiectiv de interes general. De exemplu, menținerea stabilității contractuale poate constitui, în anumite împrejurări, un asemenea obiectiv(69). Totuși, foarte probabil, am avea nevoie de o explicare detaliată a motivelor pentru care obiective care sunt formulate într‑un mod oarecum vag (precum „asigurarea calității serviciilor prestate de agenții de jucători mandanților lor”) sau care pot fi problematice în anumite privințe (precum „ameliorarea transparenței financiare și administrative”(70)) ar trebui să fie recunoscute ca fiind de interes general.

72.      În cadrul celei de a doua etape a criteriului, instanța de trimitere trebuie să verifice, în special, dacă normele în discuție erau cu adevărat necesare pentru protejarea interesului general invocat. Aceasta implică verificarea, în principal, a trei aspecte care sunt strâns legate între ele, și anume dacă normele în discuție (i) au fost adoptate ca răspuns la o nevoie obiectivă de a urmări anumite obiective; (ii) reflectă într‑adevăr preocuparea de a asigura realizarea obiectivelor respective într‑un mod coerent; și (iii) sunt adecvate pentru realizarea obiectivelor menționate, ceea ce înseamnă că par să poată contribui în mod semnificativ la realizarea lor.

73.      Pentru a da un exemplu, dacă normele în discuție ar fi necesare în mod rezonabil(71) pentru a garanta că agenții își prestează serviciile în interesul clienților lor (și, prin urmare, nu sunt influențați în mod nejustificat de oferte care sunt interesante din punct de vedere financiar pentru ei, dar nu neapărat în interesul clienților lor) sau pentru a asigura o anumită egalitate între echipe în ceea ce privește recrutarea de noi jucători (evitând astfel o putere de „cumpărare” excesivă a celor mai bogate echipe), normele în discuție ar fi, în opinia noastră, acceptabile. Desigur, acest lucru nu este valabil în cazul în care normele respective urmăresc, în primul rând, să limiteze costurile pe care cluburile trebuie să le suporte pentru serviciile agenților.

74.      Atunci când aplică a treia și ultima parte a criteriului Meca‑Medina, instanța de trimitere poate fi nevoită să se concentreze, în special, pe două aspecte, și anume dacă (i) există alte măsuri care, deși pot să conducă în egală măsură la realizarea obiectivului urmărit, determină totodată o restrângere mai mică a concurenței; și (ii) normele în discuție au un impact excesiv asupra libertăților economice ale agenților.

75.      În ipoteza în care instanța de trimitere va adopta punctul de vedere potrivit căruia normele în discuție fie urmăresc un obiectiv anticoncurențial, fie determină o restrângere a concurenței și nu îndeplinesc criteriul Meca‑Medina, se ridică atunci problema dacă se poate acorda o exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE pentru unele dintre aceste norme sau pentru toate. Potrivit articolului 101 alineatul (3) TFUE, trebuie să fie îndeplinite patru condiții cumulative(72).

76.      În primul rând, trebuie să se stabilească, cu un grad suficient de probabilitate, că acordul în cauză trebuie să permită realizarea unor creșteri în eficiență, contribuind fie la îmbunătățirea producției sau a distribuției produselor sau serviciilor în cauză, fie la promovarea progresului tehnic sau economic. În al doilea rând, trebuie să se stabilească, în aceeași măsură, că o parte echitabilă din profitul rezultat din aceste creșteri în eficiență este rezervată utilizatorilor. În al treilea rând, acordul în cauză nu trebuie să impună întreprinderilor participante restricții care nu sunt indispensabile pentru realizarea unor asemenea creșteri în eficiență. În al patrulea rând, acest acord nu trebuie să ofere întreprinderilor participante posibilitatea de a elimina orice concurență efectivă pentru o parte semnificativă a produselor sau serviciilor în cauză.

77.      Întrucât instanța de trimitere nu ridică nicio problemă concretă în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, îl vom aborda în mod concis, formulând două observații.

78.      Prima noastră observație privește diferitele condiții pe care trebuie să le îndeplinească un acord în conformitate cu jurisprudența Meca‑Medina și în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. O analiză pe larg a acestui subiect fascinant, dar complex, ar necesita o discuție îndelungată care pare inutilă în cauza de față. Astfel, vom prezenta numai considerațiile care urmează.

79.      Pe de o parte, domeniul de aplicare material al jurisprudenței Meca‑Medina este mai restrâns decât cel al articolului 101 alineatul (3) TFUE: în timp ce un acord poate fi justificat în temeiul celei dintâi numai în măsura în care urmărește un obiectiv legitim de interes general și în măsura în care este realizat în cadrul asociațiilor profesionale sau sportive ale căror activități de autoreglementare sunt recunoscute de autoritățile publice, aceste cerințe nu există la articolul 101 alineatul (3) TFUE. Prin urmare, dispoziția respectivă este aplicabilă și acordurilor între întreprinderi care urmăresc doar obiective cu caracter economic și privat(73).

80.      Acest lucru explică de ce există, pe de altă parte, condiții mai stricte care trebuie să fie îndeplinite în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, iar cerințele în materie de probă aferente sunt, în anumite privințe, mai exigente(74). Întrucât nu există niciun interes general legat de acordul în cauză, diminuarea concurenței pe o piață nu poate fi justificată decât dacă întreprinderile în cauză dovedesc în mod corespunzător, în special, existența unor creșteri de eficiență și faptul că o parte din beneficiile astfel produse sunt transferate utilizatorilor.

81.      În prezenta cauză, aceasta înseamnă că FIFA ar putea invoca articolul 101 alineatul (3) TFUE pentru normele FFAR care – după cum s‑a arătat la punctul 70 de mai sus – nu intră în domeniul de aplicare al excepției Meca‑Medina, întrucât obiectivele urmărite sunt doar în interesul operatorilor de pe piață în cauză.

82.      A doua observație se referă la anumite cerințe prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE, în privința cărora nu putem fi pe deplin de acord cu poziția Comisiei.

83.      În primul rând, această dispoziție prevede că o exceptare poate fi acordată atunci când un acord „contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic”. În speță, aceasta înseamnă că instanța de trimitere trebuie să verifice dacă normele în cauză (i) generează creșteri în eficiență pe piață, de exemplu, permițând cluburilor de fotbal să creeze sinergii sau să realizeze economii de costuri, din care o parte echitabilă este apoi transferată utilizatorilor; sau (ii) asigură buna desfășurare a turneelor și a meciurilor, în beneficiul direct al consumatorilor care se pot bucura de evenimente sportive de mai bună calitate(75).

84.      Totuși, Comisia și‑a exprimat unele îndoieli referitoare la aspectul dacă anumite creșteri în eficiență pe care le pot produce normele în discuție ar putea fi luate în considerare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, în măsura în care ele nu ar fi deloc „cuantificabile”, după cum impune punctul 196 din Hotărârea Superleague. În această privință, Comisia face trimitere, de asemenea, la Orientările sale din 2004, care marchează o anumită schimbare în interpretarea dată de instituția respectivă tipurilor de beneficii care ar putea justifica o exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. În timp ce, înainte de „modernizarea” normelor de procedură în materie de concurență, Comisia a admis în mod constant că beneficiile fără caracter economic puteau fi acoperite de această dispoziție(76), ea a decis în anul 2004 că acest lucru nu va mai fi posibil și – după câte înțelegem – numai beneficiile economice directe vor fi acceptabile.

85.      În această privință, considerăm că (i) Comisia interpretează în mod eronat punctul 196 din Hotărârea Superleague și (ii) este posibil ca abordarea adoptată în Orientările din 2004 să fie prea strictă.

86.      În primul rând, în opinia noastră, Comisia interpretează termenul „cuantificabil” într‑un mod izolat de contextul său. Acest pasaj din hotărâre nu sugerează că întreprinderile care invocă creșterile în eficiență ar trebui să fie în măsură să le cuantifice cu precizie (de exemplu, sub forma unei valori monetare). Acest lucru poate fi adesea dificil sau chiar imposibil. Într‑adevăr, estimarea valorii economice viitoare a unei anumite îmbunătățiri a producției sau a distribuției produselor sau serviciilor poate să fie uneori prea puțin previzibilă și, prin urmare, speculativă. A fortiori, atunci când creșterile în eficiență rezultă din măsuri care favorizează progresul tehnic sau economic, poate fi absolut imposibil să se traducă acest progres într‑o valoare monetară precisă.

87.      Potrivit interpretării noastre, în acest pasaj din Hotărârea Superleague, Curtea a dorit să afirme că afirmațiile vagi, nesusținute sau pur și simplu speculative privind creșterile în eficiență, nu pot fi acceptate. Părțile trebuie să identifice tipul de creșteri cu un grad suficient de precizie, să explice modul în care vor îmbunătăți piața și să demonstreze, prin intermediul unei motivări și/sau al unor probe corespunzătoare, că acestea sunt reale și de o amploare semnificativă(77). De fapt, există o jurisprudență constantă referitoare la acest aspect(78) și Comisia însăși afirmă în orientările sale că revine întreprinderilor în cauză sarcina de a demonstra că creșterile în eficiență invocate sunt „obiective, concrete și verificabile”(79). În caz contrar, nu vedem cum ar putea autoritățile competente să efectueze punerea în balanță impusă de articolul 101 alineatul (3) TFUE. Deși această punere în balanță nu este un exercițiu de aritmetică pură sau contabilitate financiară, ea impune totuși ponderarea diferitelor beneficii care au – în general – un anumit aspect de natură economică.

88.      De asemenea, considerăm că poziția Comisiei cu privire la tipul de beneficii care pot fi acceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE nu este convingătoare. În opinia noastră, această abordare este în contradicție nu doar cu practica sa anterioară, ci – mai important – cu modul de redactare a tratatului și cu jurisprudența de lungă durată a Curții în materie.

89.      Astfel, articolul 101 alineatul (3) TFUE face distincție între „îmbunătățirea producției sau distribuției de produse” și „promovarea progresului tehnic sau economic”. Noțiunea de „progres economic” utilizată la articolul 101 alineatul (3) TFUE nu poate fi interpretată ca fiind un sinonim al „creșterii economice” sau al „bogăției”. Articolul 3 alineatul (3) TUE face referire la scopul Uniunii de „a institui o piață internă [care] acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Aceasta promovează progresul științific și tehnic”(80). Folosind o metaforă de bază, am spune că „progresul” – din perspectiva pieței interne și a concurenței – nu presupune doar creșterea dimensiunii tortului, ci calitatea tortului se îmbunătățește de asemenea, tortul este împărțit mai echitabil sau se garantează că se poate face un tort la fel de gustos și în viitorul apropiat.

90.      În plus, abordarea Comisiei pare incompatibilă cu cea adoptată de autorii tratatelor în materie de liberă circulație(81) și cu interpretarea dată acestor dispoziții de către Curte(82). În condițiile în care restricțiile privind libera circulație, care sunt în principiu interzise, pot fi justificate prin motive fără caracter economic, ar fi absurd ca restrângerile concurenței să nu poată fi niciodată justificate prin aceleași motive. În această privință, nu trebuie ignorat faptul că, după cum se afirmă în Protocolul (nr. 27) privind piața internă și concurența, piața internă definită la articolul 3 TUE cuprinde un sistem care garantează că concurența nu este denaturată. Astfel, deși aceste două ansambluri de norme urmăresc, fiecare, un obiectiv propriu și prevăd condiții de aplicare care le sunt proprii(83), ele sunt două componente ale aceluiași proiect juridic(84) și, prin urmare, ar fi logic să existe un cadru de analiză comparabil, astfel încât, în cazurile concrete, să poată fi evitate rezultatele paradoxale(85).

91.      Suntem întru totul de acord cu cei care susțin că o analiză a legislației în domeniul concurenței nu trebuie să fie manipulată pentru a atinge obiective politice (de exemplu, obiective de politică industrială) sau poluată de considerații fără caracter economic (de exemplu, corectitudinea comportamentului întreprinderilor). Acest lucru ar însemna să se ignore rațiunea acestui ansamblu de legi și ar face analiza juridică imprevizibilă, impracticabilă și netransparentă, dacă nu chiar părtinitoare. Totuși, a recunoaște că obiectivul de a asigura o concurență liberă și nedenaturată coexistă și trebuie conciliat cu alte obiective care au o valoare egală în ordinea juridică a Uniunii este cu totul altceva. Atunci când sunt îndeplinite condițiile stricte prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE – dintre care una impune, astfel cum s‑a arătat, să existe anumite consecințe economice pozitive pe piața relevantă (sau pe piețele conexe) – autoritățile trebuie să poată efectua punerea în balanță, independent de natura beneficiului în cauză.

92.      Abordarea restrictivă a Comisiei pare de asemenea incompatibilă cu jurisprudența constantă. În bine‑cunoscuta cauză Metro, Curtea a afirmat, destul de clar, că „competențele conferite Comisiei în temeiul [articolului 101 alineatul (3) TFUE] demonstrează că cerințele legate de menținerea unei concurențe efective pot fi conciliate cu protejarea unor obiective de altă natură și că, în acest scop, sunt permise anumite restrângeri ale concurenței […]”(86). Nu vedem unde jurisprudența mai recentă a Curții ar fi infirmat această afirmație de principiu clară(87).

93.      Din nou, o analiză detaliată a problemei pare să nu fie necesară în cadrul prezentelor concluzii. Considerațiile de mai sus intenționează să arate de ce apreciem că beneficiile fără caracter economic, cu condiția să aibă un impact pozitiv tangibil asupra piețelor relevante sau asupra piețelor strict conexe acestora(88), pot să fie de asemenea relevante în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

94.      În consecință, considerăm că, de exemplu, obiectivele de evitare a fraudei, a conflictelor de interese sau a exploatării abuzive a tinerilor sportivi contribuie fără îndoială la îmbunătățirea funcționării globale a ecosistemului fotbalistic, cu efecte pozitive asupra piețelor de produse sau servicii în cauză. Este destul de clar că integritatea și responsabilitatea au devenit recent o preocupare majoră pentru industria sportului(89) și că multe scandaluri au afectat grav imaginea asociațiilor sportive(90). Ar fi naiv să credem că aceste evenimente nu au niciun impact asupra interesului consumatorilor, suporterilor și posturilor de radio și televiziune de a finanța sportul și a dorinței de a proceda astfel(91).

95.      În sfârșit, în ceea ce privește termenul „consumatori”, utilizat la articolul 101 alineatul (3) TFUE, în prezenta cauză acest termen ar trebui, desigur, să corespundă în primul rând suporterilor: celor care finanțează, în final, sistemul, îndeosebi prin cumpărarea de bilete pentru meciuri, mărfuri oficiale sau alte servicii prestate de cluburile de fotbal, precum și servicii de radiodifuziune sau televiziune. Totuși, noțiunea respectivă nu poate fi interpretată prea restrictiv, în sensul că desemnează doar consumatorii finali(92). De fapt, în jurisprudența sa referitoare la articolul 101 alineatul (3) TFUE, Curtea a făcut referire adesea la „utilizatori”, de exemplu, atunci când a subliniat necesitatea ca părțile care invocă această dispoziție să demonstreze că măsurile în cauză generează avantaje obiective semnificative pentru diferitele categorii de utilizatori implicați, compensând astfel dezavantajele cauzate concurenței pe piețele relevante. De exemplu, în Hotărârea Superleague, Curtea a precizat că utilizatorii „sunt, printre altele, asociațiile naționale de fotbal, cluburile profesioniste sau de amatori, jucătorii profesioniști sau amatori, jucătorii tineri, precum și, în sens mai larg, consumatorii, indiferent dacă sunt spectatori sau telespectatori”(93). În acest scop, beneficiile pentru diferitele tipuri de utilizatori pot fi luate în considerare împreună atunci când sunt puse în balanță cu efectele restrictive produse(94).

3.      Normele privind acordarea licenței de agent de jucători

96.      Trecând acum la examinarea normelor privind acordarea licenței de agent de jucători în temeiul articolului 101 TFUE, observațiile noastre sunt cele care urmează.

97.      În primul rând, nu se contestă faptul că, în societatea actuală, numeroase profesii diferite impun ca prestatorii de servicii să obțină o licență sau o certificare (de regulă) din partea organismului autonom al profesiei (care poate fi public sau privat). În acest scop, candidatul trebuie să demonstreze că îndeplinește anumite criterii și/sau trebuie să urmeze o formare ad‑hoc și/sau să promoveze un anumit examen sau test. De asemenea, este destul de obișnuit ca, în acest context, prestatorul de servicii să se angajeze să respecte normele stabilite de asociație și să devină pasibil de anumite sancțiuni în cazul nerespectării normelor respective(95). Aceasta este situația, cu condiția ca sancțiunile menționate să fie obiective, proporționale și nediscriminatorii și ca impunerea lor să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv(96).

98.      Un document de politică recent al OCDE arată că gama de profesii pentru care este necesară o licență s‑a extins recent și, în unele jurisdicții, poate reprezenta până la 30 % din totalul locurilor de muncă. Adesea, cerințele pentru acordarea licenței sunt stabilite prin intermediul legislației sau al altor acte de reglementare publice. Totuși, activitatea de autoreglementare desfășurată chiar de asociațiile private joacă, de asemenea, un rol important în acest domeniu. Motivele care justifică astfel de sisteme sunt, în principal, legate de asimetriile informaționale (ceea ce înseamnă că, în mare parte, clienții nu sunt în măsură să evalueze calitatea serviciului solicitat prestatorului), de efecte secundare (altfel spus, prestarea serviciului în cauză poate să creeze efecte secundare negative pentru terți care trebuie evitate sau reduse la minimum) sau de protecția bunurilor publice (și anume, serviciile generează sau afectează un interes public care necesită asigurarea unui anumit nivel calitativ și cantitativ al prestației)(97).

99.      În măsura în care cerințele pentru acordarea licenței rezultă din reglementări emise de asociații profesionale sau sportive de natură privată (și, astfel, nu sunt imputabile statului), considerăm că este relativ clar că aceste cerințe ar putea, în anumite cazuri, să producă efecte de restrângere a concurenței, întrucât limitează intrarea pe piață. Acest lucru este valabil cu excepția cazului în care reglementările impun un efort minim și costuri minime pentru obținerea licenței și sunt aplicate în mod deschis, transparent și nediscriminatoriu. Astfel, în asemenea cazuri, s‑ar putea susține că efectul asupra concurenței nu este semnificativ.

100. Acestea fiind spuse, s‑ar putea considera de asemenea că reglementările similare au un obiect anticoncurențial? Această întrebare este, în opinia noastră, mai complexă, în principal pentru două motive: (i) după cum s‑a arătat mai sus, rațiunea unor asemenea reglementări este adesea aceea de a corecta anumite disfuncționalități ale pieței în vederea protejării consumatorilor, a siguranței publice sau a anumitor bunuri comune; și (ii) capacitatea lor de a avea un impact semnificativ asupra accesului pe piață (și probabilitatea ca acest lucru să se întâmple) variază în mod semnificativ, depinzând în principal de cerințele pentru acordarea licenței și de modul în care funcționează procedura de obținere a acesteia(98).

101. În Raportul din 2004 privind concurența în sectorul profesiilor liberale, Comisia a scris, printre altele: (i) „restricțiile calitative la intrare, combinate cu drepturi rezervate, garantează că numai practicienii care dețin calificări și competențe adecvate pot îndeplini anumite sarcini [și] pot astfel aduce o contribuție importantă la asigurarea calității serviciilor profesionale”; (ii) „reglementarea excesivă în materie de acordare a licențelor este probabil să reducă numărul prestatorilor de servicii disponibili, cu consecințe negative asupra concurenței și a calității serviciilor”; (iii) „reglementările în materie de acordare a licențelor ar putea, în anumite cazuri, să fie prea restrictive și o relaxare a normelor existente ar putea fi benefică pentru consumatori”; și (iv) „ar putea fi posibilă reducerea cerințelor pentru intrare în cazurile în care ele par să fie disproporționate în raport cu complexitatea sarcinilor aferente profesiei”(99).

102. În opinia noastră, aceste considerații – care par destul de rezonabile – corespund, în linii mari, constatărilor făcute de instanțele Uniunii atunci când au trebuit să examineze reglementări private care, prin intermediul unor cerințe pentru acordarea licențelor sau al altor măsuri echivalente, puteau să limiteze accesul la o piață a serviciilor(100). Jurisprudența precizează că natura anticoncurențială a unor asemenea sisteme depinde în principal de obiectivul și conținutul lor concret. Există un motiv real și obiectiv (și nu anticoncurențial în sine) care să explice de ce este necesar un sistem de acordare de licențe pentru exercitarea unei anumite profesii? Funcționează într‑un mod deschis, transparent și nediscriminatoriu? Depășește acesta în mod evident ceea ce este necesar pentru protejarea intereselor aflate în joc? Acestea sunt chestiunile asupra cărora instanțele Uniunii s‑au concentrat în principal în cauzele menționate. În mod clar, este necesară o mai mare prudență în apreciere atunci când asociația însăși oferă produse sau servicii pe piața pe care controlează accesul. În acest caz, reglementările asociațiilor pot avea ca efect rezervarea unei părți semnificative a pieței pentru ele însele sau pot discrimina împotriva concurenților actuali sau potențiali, protejând astfel monopolul lor de facto(101).

103. Prin urmare, în opinia noastră, nu se poate considera, prima facie, că fiecare ansamblu de norme private care impun acordarea unei licențe pentru exercitarea unei anumite profesii are un obiect anticoncurențial. Totul depinde de conținutul, contextul și obiectivele sistemului instituit. Altfel spus, nu vedem o categorie clară și bine definită de reglementări privind acordarea de licențe al căror caracter dăunător să fie bine cunoscut sau general acceptat. Or, în orice caz, nu suntem în măsură să includem normele în discuție într‑o categorie specifică și omogenă de comportamente în cazul cărora experiența indică faptul că sunt intrinsec anticoncurențiale. Acesta este motivul pentru care considerăm, cu titlu preliminar, că normele în discuție nu au un obiect anticoncurențial.

104. Situația ar fi însă diferită dacă instanța de trimitere ar constata că aceste norme nu erau în mod vădit necesare, întrucât nu exista niciun interes general care să impună în mod real un asemenea nivel de protecție(102) și că adoptarea lor se explică (exclusiv sau în principal) prin dorința operatorilor de pe piață implicați (cluburi de fotbal și/sau agenții înșiși) de a limita numărul de profesioniști activi pe piața serviciilor de agent.

105. Având în vedere cele de mai sus, dacă instanța de trimitere va ajunge la concluzia că normele în discuție nu au un obiect anticoncurențial, dar pot produce anumite efecte restrictive pe o piață relevantă, atunci această instanță va trebui să verifice dacă normele respective pot fi justificate în temeiul jurisprudenței Meca‑Medina. Independent de aceasta, normele în discuție ar putea face totodată obiectul unei evaluări în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

106. În ceea ce privește aceste două etape ale analizei, nu avem multe de adăugat la cele menționate mai sus. Vom aminti doar faptul că, printre normele din Regulamentul FIFA privind agenții de jucători (în vigoare la momentul respectiv), pe care Tribunalul a trebuit să le examineze în cauza Piau, exista una care impunea agenților să obțină o licență eliberată de asociația națională competentă. În această privință, Tribunalul a constatat în esență că (i) o astfel de normă determina o restrângere a concurenței „prin efect” în temeiul (actualului) articol 101 alineatul (1) TFUE; și (ii) Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că norma respectivă îndeplinea condițiile pentru a beneficia de o exceptare în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. În special, Tribunalul a adoptat punctul de vedere potrivit căruia concurența pe piața relevantă nu a fost eliminată prin sistemul de acordare a licențelor. Acest sistem a instituit un mecanism care, potrivit Tribunalului, „conduce[a] la o selecție calitativă, adecvată pentru atingerea obiectivului de a crește standardele profesionale ale activității de agent de jucători, mai degrabă decât o restricție cantitativă a accesului la profesia menționată”(103). Având în vedere informațiile din dosar, nu respingem posibilitatea ca anumite considerații similare să fie valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.

4.      Normele privind reprezentarea multiplă

107. Normele privind reprezentarea multiplă – care exclud ca agenții să asume tripla reprezentare (jucător, club cesionar și club cedent) și anumite reprezentări duble (jucător și club cedent sau club cedent și club cesionar) în cadrul operațiunilor – par să urmărească, în opinia noastră, evitarea conflictelor de interese care ar putea să prejudicieze părțile implicate, în special sportivii, care ar putea fi mai puțin informați și vigilenți decât cluburile de fotbal. Acest lucru sugerează că normele în discuție nu determină, prima facie, o restrângere a concurenței prin obiect și – dacă ar fi restrictive prin efect, ceea ce este într‑adevăr posibil(104) – ele ar putea probabil să fie justificate în temeiul jurisprudenței Meca‑Medina sau exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, în cazul în care ar fi îndeplinite condițiile respective.

108. Considerăm că, în ambele cazuri, chestiunea esențială pentru instanța de trimitere va fi verificarea aspectului dacă există măsuri alternative care restrâng mai puțin concurența (precum obligațiile de transparență și de informare impuse agenților și obligația de obținere a consimțământului scris al părților în cauză) și care sunt în același timp la fel de eficiente. Această chestiune pare să facă obiectul unor dezbateri(105). În ipoteza în care s‑ar considera că argumentele celor două părți au, în general, aceeași greutate, am înclina să lăsăm o anumită marjă de manevră asociațiilor sportive, pentru motivele arătate la punctele 35-37 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON (cu privire la jurisprudența Meca‑Medina) și la punctele 83-94 din prezentele concluzii [referitoare la articolul 101 alineatul (3) TFUE].

5.      Regula privind intrarea în legătură

109. În ceea ce privește regula privind intrarea în legătură, considerăm că aceasta – după cum susțin atât reclamanții din procedura principală, cât și Comisia – este în mod intrinsec anticoncurențială. Într‑adevăr, ea urmărește să împiedice agenții să își ofere serviciile anumitor categorii de noi clienți potențiali: cei care sunt deja implicați în colaborarea cu un alt agent cu titlu exclusiv, cu excepția cazului în care intrarea în legătură are loc în ultimele două luni ale contractului curent.

110. Considerăm că nu pot exista îndoieli serioase cu privire la faptul că atât obiectul, cât și efectul unei astfel de reguli sunt anticoncurențiale. De asemenea, părțile nu au oferit nicio explicație convingătoare cu privire la motivul pentru care o astfel de regulă ar putea fi justificată în conformitate cu jurisprudența Meca‑Medina sau exceptată în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

111. În orice caz, nu am reușit să identificăm niciun obiectiv legitim de interes general care să fie urmărit de regula aflată în discuție. Pentru a justifica regula respectivă, FIFA invocă necesitatea de a consolida stabilitatea contractuală. Totuși, considerăm că acesta este un interes de natură economică și pur privată. Deși o anumită stabilitate a contractelor dintre jucători și cluburi este esențială pentru a asigura regularitatea turneelor(106), avem îndoieli că aceeași logică poate fi aplicată și în cazul contractelor dintre agenți și jucători sau cluburi. În aceeași ordine de idei, nu vedem ce creșteri în eficiență ar genera pe piață regula în discuție și care ar putea compensa efectele anticoncurențiale produse.

6.      Normele privind transmiterea și divulgarea de informații

112. În sine, normele privind transmiterea și divulgarea de informații nu par a fi deosebit de problematice din perspectiva concurenței, cu excepția cazului în care instanța de trimitere va constata – după cum s‑a arătat la punctele 171 și 187 de mai jos – că, având în vedere natura informațiilor comerciale comunicate între agenții care sunt concurenți actuali sau potențiali, normele respective ar putea conduce la o anumită formă de acord anticoncurențial între aceștia(107).

113. Pentru a concluziona cu privire la articolul 101 TFUE, din cele de mai sus rezultă că compatibilitatea normelor în discuție cu această dispoziție depinde în principal de aspectul dacă efectele anticoncurențiale semnificative ale regulilor menționate pot fi justificate în conformitate cu jurisprudența Meca‑Medina sau exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE.

D.      Articolul 102 TFUE

114. A doua problemă ridicată de întrebarea preliminară privește compatibilitatea unor reglementări precum FFAR cu articolul 102 TFUE.

115. În Hotărârea Superleague, Curtea a amintit o jurisprudență constantă potrivit căreia articolul 102 TFUE este „aplicabil oricărei entități care exercită o activitate economică și care trebuie calificată, ca atare, drept întreprindere, independent de forma sa juridică, precum și de modul său de finanțare”. Această dispoziție este, așadar, aplicabilă și „unor entități care sunt constituite sub forma unor asociații ce au ca scop, potrivit statutelor lor, organizarea și controlul unui anumit sport, în măsura în care aceste entități exercită o activitate economică în legătură cu acest sport, oferind bunuri sau servicii, și în măsura în care trebuie calificate, în acest temei, drept «întreprinderi»”(108). În continuare, Curtea a constatat că FIFA „[deținea] o poziție dominantă pe piața organizării și a comercializării competițiilor de fotbal intercluburi pe teritoriul Uniunii, precum și a exploatării diferitelor drepturi legate de aceste competiții” (denumite în continuare „piețele dominate”)(109).

116. Din Hotărârea Superleague și dintr‑o jurisprudență constantă reiese totodată că articolul 102 TFUE interzice întreprinderilor să își exercite puterea de piață în mod abuziv nu doar pe piețele dominate sau pe alte piețe pe care pot fi active, ci și pe alte piețe conexe sau învecinate pe care nu își desfășoară activitatea(110), precum cele existente în amonte sau în aval față de piețele dominate(111).

117. În acest context, considerăm că este destul de clar faptul că, prin adoptarea unor reglementări precum FFAR, FIFA pare să fie în măsură să profite de puterea sa de piață pe piețele dominate pentru a influența modul în care se exercită concurența pe două piețe legate de acestea: piața serviciilor de agent (pe care sunt în concurență agenții) și piața transferului de jucători (pe care sunt în concurență cluburile de fotbal) (denumite în continuare „piețele conexe”).

118. În special, FFAR stabilește cine intră pe piața serviciilor de agent (prin intermediul normelor privind acordarea licențelor) și modul în care agenții pot și nu pot să intre în concurență (de exemplu, atunci când pot să intre în legătură pentru a recruta noi clienți). În plus, reglementarea activității agenților afectează în mod necesar piața în aval a transferului de jucători, întrucât agenții sunt actori‑cheie pe această piață, putând exercita o influență semnificativă asupra aspectului dacă și cum se transferă jucătorii de la un club la altul.

119. Acestea fiind spuse, normele în discuție generează presupusele abuzuri? În opinia noastră, în principiu, revine instanței de trimitere să răspundă definitiv la această întrebare. Totuși, pentru a ajuta această instanță în aprecierea sa, vom prezenta în continuare câteva considerații cu privire la această chestiune.

120. Trebuie să precizăm de la bun început că, în opinia noastră, este oarecum dificil să se efectueze o apreciere relativ detaliată a aspectului dacă diferitele norme în discuție ar putea conduce la folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante, întrucât teoria prejudiciului aflat la originea presupuselor abuzuri rămâne, uneori, într‑o anumită măsură neclară. În esență, problemele ridicate în temeiul articolului 102 TFUE în cererea de decizie preliminară și cele dezbătute de părți în observațiile lor scrise și orale corespund celor ridicate și dezbătute din perspectiva articolului 101 TFUE. Acest lucru ne determină de asemenea să ne întrebăm totodată care ar putea fi valoarea adăugată de aprecierea normelor în discuție din perspectiva articolului 102 TFUE.

121. În orice caz, se pare că reclamanții din procedura principală consideră că normele în discuție au atât anumite efecte de exploatare, cât și anumite efecte de excludere. Dacă înțelegem corect argumentele lor, presupusele efecte anticoncurențiale ale normelor în discuție, din perspectiva articolului 102 TFUE, sunt cele care urmează.

122. Efectele de exploatare ar decurge din faptul că unele dintre normele în discuție (cum sunt cele privind remunerația, precum și comunicarea și divulgarea de informații) le impun condiții de tranzacționare inechitabile. În special, în condiții normale de concurență – susțin aceștia – agenții ar fi liberi să perceapă de la clienții lor onorarii mai ridicate sau să calculeze onorariile respective pe baza unor parametri diferiți. În opinia lor, normele în discuție ar penaliza în mod excesiv agenții, întrucât nu țin seama în mod corespunzător de calitatea și de importanța serviciilor pe care le prestează.

123. Efectele de excludere ar fi, mai degrabă, consecința faptului că unele dintre normele în discuție restricționează modul în care agenții pot să aibă acces pe piața serviciilor lor, iar apoi să intre în concurență pe această piață (cum sunt cele privind licența, reprezentarea multiplă și intrarea în legătură), iar alte norme limitează modul în care cluburile pot să intre în concurență pe piața transferurilor (cum sunt normele privind remunerația agenților).

124. Abuzurile prin exploatare și prin excludere sunt oarecum diferite în ceea ce privește natura lor și modul în care prejudiciază consumatorii.

1.      Abuzurile prin exploatare

125. În ceea ce privește abuzurile prin exploatare, dorim să subliniem mai întâi că acestea necesită o analiză deosebit de prudentă(112). Într‑adevăr, pe piețele libere și deschise pare foarte puțin probabil să aibă loc asemenea abuzuri, întrucât, în mod normal, ele s‑ar autocorecta. În orice caz, situația poate fi diferită atunci când există bariere puternice la intrare sau întreprinderea dominantă își desfășoară activitatea în condiții de monopol de iure sau de facto(113).

126. Pe baza jurisprudenței existente a Curții, se poate spune că criteriul de bază pentru abuzurile prin exploatare este aspectul dacă întreprinderea dominantă impune clienților sau furnizorilor săi condiții de tranzacționare care nu au un raport rezonabil cu natura tranzacției și/sau cu valoarea produsului sau serviciului care face obiectul acesteia(114). O asemenea apreciere implică o analiză în două etape principale.

127. Într‑o primă etapă, trebuie să se verifice dacă există o diferență între condițiile de tranzacționare impuse de întreprinderea dominantă și cele care ar fi fost aplicate dacă ar fi existat o concurență efectivă pe piață. Această diferență trebuie să aibă o anumită importanță și să afecteze negativ clienții sau furnizorii în cauză(115).

128. În cazul în care există o asemenea diferență, a doua etapă a analizei constă în a stabili dacă condițiile de tranzacționare aplicate de întreprinderile dominante sunt „inechitabile”, fie în sine, fie prin comparație cu produsele sau serviciile concurente tranzacționate. În această a doua etapă a analizei, necesitatea de a verifica dacă există un raport economic rezonabil între condițiile de tranzacționare în cauză și operațiunea economică de bază devine pe deplin semnificativă. A fost necesară (sau rezonabilă) includerea unei anumite condiții de către întreprinderea dominantă pentru urmărirea unui interes comercial legitim? Condiția respectivă a fost echitabilă, în sensul că impactul său asupra poziției clientului sau a furnizorului în cauză este proporțională cu scopul urmărit de întreprinderea dominantă? Acestea sunt, de regulă, câteva dintre chestiunile care pot fi examinate în acest context(116). Pentru a simplifica lucrurile cât mai mult, atunci când nu poate fi identificată nicio explicație legitimă și rațională pentru includerea unor condiții de tranzacționare care par exorbitante sau excesiv de oneroase pentru clienții sau furnizorii întreprinderii dominante, condițiile menționate pot fi calificate drept „inechitabile” și, în consecință, abuzive în sensul articolului 102 TFUE(117).

129. În ceea ce privește prezenta cauză, dorim să formulăm două observații.

130. Pe de o parte, nu se poate contesta faptul că situația aflată în discuție în procedura principală prezintă două caracteristici care, după cum am menționat mai sus, se consideră în general că sunt de natură să facă posibile abuzurile prin exploatare(118). Mai întâi, pe piețele în cadrul cărora își desfășoară activitatea asociațiile sportive (precum FIFA) există bariere la intrare deosebit de puternice(119). În plus, statutul lor de monopol de facto pe aceste piețe nu este decât într‑o măsură limitată rezultatul unei eficiențe, al unor investiții sau al unei inovări mai importante. Într‑adevăr, aceasta decurge în principal din structura piramidală a industriei sportului din Uniunea Europeană. Acest statut de monopol este consolidat și mai mult prin rolul de autoritate de reglementare de facto a întregului ecosistem (care are în centrul său piețele dominate(120)) pe care îl au asociațiile, care a devenit posibil prin acceptarea expresă sau tacită a Uniunii și a autorităților naționale(121).

131. Pe de altă parte, cu toate acestea, ținând seama de caracterul mai degrabă excepțional al abuzurilor prin exploatare, pragul peste care se poate constata caracterul inechitabil, în sensul articolului 102 TFUE, al unei condiții contractuale trebuie să fie relativ ridicat. O condiție nu este inechitabilă pentru simplul motiv că clienții sau furnizorii întreprinderii dominante nu ar fi acceptat‑o dacă aceasta din urmă nu ar fi fost în măsură să o impună datorită poziției sale de monopol. De asemenea, nu orice limitare a libertății contractuale este anticoncurențială. Este nevoie de ceva mai mult, după cum s‑a arătat mai sus. Având în vedere informațiile (limitate) incluse în dosarul cauzei, nu avem certitudinea că vreuna dintre normele în discuție este în mod vădit exorbitantă sau excesiv de oneroasă pentru agenți, ținând seama de rațiunea care stă la baza lor. Aceasta este, în orice caz, o chestiune asupra căreia trebuie să se pronunțe instanța de trimitere.

2.      Abuzurile prin excludere

132. Hotărârea Superleague(122) coroborată cu alte hotărâri pronunțate în aceeași perioadă (cum sunt în special Hotărârea SEN, Hotărârea Unilever, Hotărârea Google Shopping și Hotărârea Alphabet(123)), a făcut totodată mai multe precizări cu privire la noțiunea de „abuz prin excludere” în sensul articolului 102 TFUE. În special, Curtea a pus accentul pe două elemente ale analizei legate de comportamentul întreprinderii dominante: aspectul dacă acest comportament este în concordanță cu o „concurență bazată pe merite” (sau „mijloace diferite de cele care guvernează concurența bazată pe merite între întreprinderi”) și dacă are capacitatea de a produce efecte de excludere.

133. O analiză detaliată a naturii exacte a acestor elemente și a relației dintre ele ar depăși cadrul prezentelor concluzii. În cadrul prezentei cauze, este suficient să se arate că competența asociațiilor sportive de a adopta norme care afectează concurența pe anumite piețe relevante cu greu ar putea fi considerată ca fiind expresia unei „concurențe bazate pe merite”. Într‑adevăr, după cum s‑a arătat mai sus, această competență decurge în principal din statutul de monopol de facto al asociațiilor sportive pe piețele dominate și din rolul lor de autoritate de reglementare de facto a întregului ecosistem, care are piețele dominate în centrul său.

134. În mod evident, de aici nu rezultă că reglementările adoptate de asociațiile sportive trebuie să fie considerate suspecte și, cu atât mai puțin, să fie prezumate a fi abuzive. Aceasta înseamnă doar că compatibilitatea lor cu articolul 102 TFUE trebuie apreciată de la caz la caz, la fel ca alte forme de comportament (unilateral) al întreprinderilor dominante. La fel ca în cazul formelor de comportament multilateral care intră sub incidența articolului 101 alineatul (1) TFUE, caracterul anticoncurențial al formelor de comportament unilateral ar putea fi stabilit prin examinarea obiectului comportamentului sau a efectelor sale(124).

135. Este adevărat că, spre deosebire de situația din cauza Superleague, atunci când reglementează piețele conexe, asociația sportivă nu acționează într‑o situație în care există un potențial conflict de interese. În mod evident, normele din FFAR nu conferă FIFA niciun avantaj față de întreprinderile cu care se află în concurență actuală sau potențială.

136. Totuși, faptul că FIFA nu este (și nu intenționează să fie) activă pe niciuna dintre piețele conexe(125) și că este o entitate care nu urmărește să realizeze un profit(126) este lipsit de relevanță în prezenta cauză. De asemenea, nu este corect să spunem că FIFA nu are niciun interes economic. Astfel, FIFA ar putea avea un interes indirect legat de reglementarea concurenței pe aceste piețe, întrucât este o asociație care are ca membri asociații naționale de fotbal care au ele însele ca membri sau ca afiliați entități asemenea cluburilor de fotbal(127). Cluburile de fotbal sunt, după cum am explicat, întreprinderile aflate în concurență pe una dintre piețele conexe și cumpărătorii de pe cealaltă piață conexă.

137. În opinia noastră, atunci când o întreprindere poate, de iure sau de facto, să exercite un rol de reglementare, stabilind condițiile în care întreprinderile pot avea acces la o anumită piață și elaborând condițiile în care aceste întreprinderi pot intra ulterior în concurență, competența respectivă trebuie să fie strict încadrată și exercitată cu atenție, indiferent dacă întreprinderea menționată este sau nu ea însăși activă pe piața în cauză(128).

138. Având în vedere clarificările de mai sus, întrucât – după cum s‑a arătat la punctul 120 de mai sus – problemele ridicate în temeiul articolului 102 TFUE în cererea de decizie preliminară și cele dezbătute de părți în observațiile lor scrise și orale corespund în esență celor ridicate și dezbătute în temeiul articolului 101 TFUE, considerațiile dezvoltate în prezentele concluzii referitor la această din urmă dispoziție pot fi relevante, mutatis mutandis, pentru o apreciere în temeiul celei dintâi dispoziții.

139. După cum a amintit Curtea în Hotărârea Superleague ș.a., același comportament poate genera o încălcare atât a articolului 101 TFUE, cât și a articolului 102 TFUE, chiar dacă aceste dispoziții urmăresc obiective complementare și au un domeniu de aplicare distinct. Articolele 101 și 102 TFUE se pot aplica, așadar, concomitent atunci când sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestora. Acestea fiind spuse, Curtea a subliniat, de asemenea, că dispozițiile respective trebuie interpretate și aplicate în mod coerent, cu respectarea însă a particularităților ce caracterizează fiecare dintre aceste articole(129).

140. În această privință, adăugăm un element important: la punctele 182-209 și 231-240 din Hotărârea Superleague, Curtea a precizat că diferite justificări pentru și exceptări de la interdicțiile prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE și la articolul 102 TFUE trebuie, în măsura posibilului, să fie interpretate în mod armonios. În fond, contrariul nu ar avea niciun sens din punct de vedere juridic și economic. Prin urmare, dacă instanța de trimitere va constata că unele norme în discuție nu intră în domeniul de aplicare al articolului 101 alineatul (1) TFUE (întrucât, de exemplu, se aplică jurisprudența Meca‑Medina) sau ar putea fi exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE, va trebui să ia în considerare acest lucru și să tragă de aici concluziile corespunzătoare atunci când apreciază dacă același comportament ar putea fi considerat justificat în temeiul articolului 102 TFUE.

141. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, o întreprindere care deține o poziție dominantă poate justifica comportamente susceptibile să intre sub incidența interdicției prevăzute la articolul 102 TFUE. În special, o asemenea întreprindere poate demonstra în acest scop fie că comportamentul său este necesar în mod obiectiv, fie că efectul de excludere pe care îl generează poate fi contrabalansat sau chiar depășit de creșteri în eficiență care sunt deopotrivă în beneficiul consumatorilor(130).

142. Astfel, în ceea ce privește compatibilitatea normelor în discuție cu articolul 102 TFUE, unul dintre aspectele esențiale ale aprecierii pe care instanța de trimitere va trebui să o efectueze este acela dacă aceste norme urmăresc în mod real un obiectiv legitim și sunt necesare și proporționale cu obiectivul respectiv sau dacă efectele anticoncurențiale generate sunt contrabalansate sau depășite de avantaje din perspectiva eficienței pe piețele afectate de care beneficiază și consumatorii.

E.      Articolul 56 TFUE

143. A treia problemă ridicată de întrebarea preliminară privește compatibilitatea unor reglementări precum FFAR cu articolul 56 TFUE.

144. Dispoziția respectivă consacră libertatea de prestare a serviciilor atât în beneficiul prestatorilor, cât și al destinatarilor unor astfel de servicii. În această privință, se opune oricărei măsuri, chiar aplicabile fără distincție, ce este de natură să împiedice exercitarea acestei libertăți interzicând, îngreunând sau făcând mai puțin atractivă activitatea acestor prestatori în alte state membre decât cele în care sunt stabiliți(131).

145. Curtea a statuat că această interdicție își găsește aplicarea și atunci când un grup sau o organizație exercită o anumită putere asupra particularilor și este în măsură să le impună condiții care aduc atingere exercitării libertăților fundamentale garantate prin tratat(132). În acest context, interdicția se aplică nu numai măsurilor naționale, ci și normelor sau practicilor private, inclusiv celor adoptate de federațiile sportive(133).

146. Totuși, pot fi admise norme private, chiar dacă acestea împiedică libertatea de prestare a serviciilor, dacă se stabilește că adoptarea lor este justificată de un obiectiv legitim de interes general, de altă natură decât pur economică, și că acestea respectă principiul proporționalității, ceea ce presupune ca ele să fie apte să garanteze realizarea acestui obiectiv și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. Revine autorului măsurilor de origine nestatală în cauză sarcina de a demonstra că aceste condiții sunt respectate(134).

147. În principiu, revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la aspectul dacă normele în discuție în procedura principală restricționează schimburile comerciale din interiorul Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă ele ar putea fi justificate, din perspectiva argumentelor și a elementelor de probă prezentate de părți(135). Acestea fiind spuse, dorim totuși să facem observațiile care urmează.

148. În primul rând, este adevărat că, într‑o anumită măsură, normele în discuție au ca efect armonizarea, la nivel european, a condițiilor de exercitare a activității de agent. Într‑un fel, acest ansamblu de norme favorizează libera circulație a serviciilor, întrucât agenții stabiliți într‑un stat membru își pot presta serviciile ca agenți, aproape în mod automat, în orice alt stat membru(136). Într‑adevăr, deși unele state membre au o legislație care se abate de la FFAR (care obligă astfel asociațiile naționale de fotbal relevante să adopte norme care completează parțial sau înlocuiesc FFAR)(137), se pare că normele esențiale ale FFAR sunt aplicabile în cadrul Uniunii Europene.

149. Totuși, nu se poate nega faptul că, în urma adoptării unora dintre normele în discuție, a devenit mai dificilă desfășurarea activității în străinătate de către agenții stabiliți în unele state membre (în care activitatea de agent nu era reglementată sau era reglementată doar în mod minim). Astfel, acești agenți trebuie în prezent să obțină o licență și să respecte o serie de norme (care reglementează, printre altele, pe cine pot reprezenta și modul în care pot să atragă noi clienți), în caz contrar existând riscul aplicării unor sancțiuni.

150. În consecință, considerăm că normele unei asociații sportive precum cele în discuție referitoare la licență, reprezentarea multiplă și intrarea în legătură este probabil să constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE.

151. În schimb, nu avem certitudinea că se poate ajunge la o concluzie similară în cazul normelor care reglementează remunerația agenților, precum și transmiterea și divulgarea de informații. În legătură cu această categorie, apreciem că constatările Curții referitoare la reglementarea italiană privind tarifele maxime pentru avocați sunt aplicabile, mutatis mutandis, litigiului aflată în discuție în procedura principală(138). În ceea ce privește normele privind informațiile, considerăm cu titlu preliminar că orice impact negativ pe care normele respective l‑ar putea avea asupra capacității și motivației agenților de a‑și exercita activitățile transfrontaliere ar fi prea nesigur și indirect pentru a atrage aplicarea articolului 56 TFUE(139).

152. În ceea ce privește justificarea, am explicat deja motivul pentru care anumite obiective invocate de FIFA pot să fie considerate în principiu ca fiind legitime și de interes general. Situația este însă mai puțin clară în cazul altor obiective invocate. Considerațiile noastre referitoare la această chestiune sunt de asemenea valabile și în contextul de față.

153. Totuși, este necesar ca instanța de trimitere să verifice dacă normele în discuție sunt de natură să garanteze realizarea obiectivelor declarate. În special, ea trebuie să aprecieze dacă normele menționate răspund cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul respectiv într‑un mod coerent și sistematic(140).

154. În opinia noastră, aceasta este o etapă deosebit de importantă în cadrul analizei. Astfel, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă normele în discuție urmăresc în mod efectiv obiectivele invocate de FIFA și, prin urmare, nu există niciun motiv ascuns în spatele adoptării lor. După cum am afirmat la punctul 50 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, avem într‑adevăr suspiciuni în sensul că, pentru aproape orice măsură adoptată de o federație sportivă, se poate improviza ex post un oarecare interes de natură generală care se pretinde a fi urmărit, atunci când apare necesitatea de a justifica măsura. În plus, este de la sine înțeles că cu greu se poate considera că o măsură urmărește în mod real un interes general, cu excepția cazului în care are o contribuție semnificativă la urmărirea acestui interes.

155. În cele din urmă, instanța de trimitere este obligată să verifice dacă normele în discuție nu depășesc ceea ce este necesar pentru urmărirea obiectivelor în cauză. Această etapă implică, în primul rând, verificarea aspectului dacă același nivel de protecție a interesului care este în joc poate fi atins prin măsuri care ar fi mai puțin restrictive pentru libertățile economice ale agenților. În sfârșit, instanța de trimitere trebuie totodată să se asigure că normele în discuție sunt proporționale stricto sensu, în sensul că asigură un just echilibru între interesele pe care FIFA dorește să le protejeze și cele ale agenților care sunt afectați în mod negativ de ele. Un asemenea echilibru nu este atins, de exemplu, atunci când o normă urmărește într‑adevăr un interes legitim și valid, dar, independent de existența unor măsuri alternative, sarcina impusă agenților în acest scop este, în orice caz, nerezonabilă și excesivă.

156. În consecință, în temeiul articolului 56 TFUE, instanța de trimitere va trebui să verifice dacă normele care determină o restricție privind libera prestare a serviciilor sunt justificate printr‑un obiectiv legitim de interes general care nu este de natură pur economică și dacă acestea respectă principiul proporționalității, însemnând că ele sunt adecvate pentru a asigura realizarea obiectivului respectiv și nu depășesc ceea ce este necesar în acest scop.

F.      Articolul 6 din RGPD

157. A patra și ultima problemă ridicată prin întrebarea preliminară privește compatibilitatea unor reglementări precum FFAR cu articolul 6 din RGPD. În decizia sa de trimitere, instanța de trimitere menționează prelucrarea datelor prevăzută la articolul 16 alineatul 2 litera j) punctele ii-v și litera k) punctul ii din FFAR, precum și la articolul 19 din FFAR.

158. În esență, articolul 16 alineatul 2 litera j) punctele ii-v și litera k) punctul ii din FFAR impune agenților să depună în termen de 14 zile informațiile privind contractele încheiate cu clienții, remunerația și colaborarea pe o platformă gestionată de FIFA. Articolul 19 din FFAR impune în plus ca agenții să divulge date cu caracter personal către FIFA, inclusiv informații despre clienți, servicii și tranzacții, care sunt apoi puse la dispoziția anumitor părți interesate pentru a se controla respectarea dispozițiilor materiale din FFAR.

159. Articolul 6 alineatul (1) din RGPD enumeră în mod exhaustiv și limitativ cazurile în care prelucrarea datelor cu caracter personal poate fi considerată legală. Deși instanța de trimitere nu a specificat cazul vizat de dispoziția respectivă pe care îl consideră relevant pentru procedura principală, din informațiile cuprinse în decizia de trimitere și din natura normelor FFAR în discuție reiese că articolul 6 alineatul (1) litera (f) este relevant în acest context.

160. Articolul 6 alineatul (1) litera (f) din RGPD prevede că prelucrarea datelor cu caracter personal este legală dacă „este necesară în scopul intereselor legitime urmărite de operator sau de o parte terță, cu excepția cazului în care prevalează interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protejarea datelor cu caracter personal […]”.

161. Potrivit unei jurisprudențe constante, această dispoziție prevede trei condiții cumulative pentru ca prelucrările de date cu caracter personal pe care le vizează să fie legale. În primul rând, operatorul sau o parte terță trebuie să urmărească un interes legitim. În al doilea rând, prelucrarea datelor cu caracter personal trebuie să fie necesară pentru realizarea interesului respectiv. În al treilea rând, interesele sau libertățile și drepturile fundamentale ale persoanei ale cărei date cu caracter personal sunt în joc să nu prevaleze asupra interesului legitim al operatorului sau al unei părți terțe(141).

162. Deși, în definitiv, instanței de trimitere îi revine sarcina de a aprecia dacă, în privința prelucrării datelor cu caracter personal în discuție în litigiul principal, sunt îndeplinite cele trei condiții amintite mai sus, Curtea, pronunțându‑se asupra trimiterii preliminare, poate oferi precizări destinate să orienteze instanța respectivă în această stabilire(142). În consecință, în secțiunile care urmează, vom încerca să oferim câteva orientări referitoare la modul în care instanța de trimitere trebuie să verifice dacă cele trei condiții cumulative menționate la punctul anterior pot fi aplicate unor reglementări precum FFAR.

163. Totuși, înainte de a continua, este necesar un avertisment: potrivit articolului 1 alineatul (1) din RGPD, acest regulament acordă protecție numai pentru prelucrarea datelor privind persoane fizice. Astfel, după cum se precizează în considerentul (14) al acestuia, RGPD nu se aplică „prelucrării datelor cu caracter personal care privesc persoane juridice și, în special, întreprinderi cu personalitate juridică, inclusiv numele și tipul de persoană juridică și datele de contact ale persoanei juridice”. În consecință, dacă instanța de trimitere va constata că normele în discuție sunt incompatibile cu articolul 6 din RGPD, această constatare se va aplica numai datelor (cu caracter personal) privind agenții care sunt persoane fizice și jucători de fotbal sau – dacă este cazul – alte persoane (precum personalul cluburilor de fotbal implicate sau al agențiilor prin intermediul cărora agenții își pot desfășura activitățile comerciale).

1.      FFAR și interesele legitime

164. În ceea ce privește prima condiție privind urmărirea unui interes legitim, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (d) din RGPD, revine operatorului, în momentul în care datele cu caracter personal referitoare la o persoană vizată sunt colectate de la această persoană, sarcina de a‑i indica interesele legitime urmărite în cazul în care prelucrarea menționată se face în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din acest regulament. Prin urmare, revine instanței de trimitere să verifice în prealabil dacă FIFA a respectat obligația respectivă informând în mod direct agenții despre interesul legitim urmărit la momentul colectării datelor.

165. Dacă această obligație nu a fost respectată, colectarea nu poate fi justificată în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din RGPD.

166. Acestea fiind spuse, trebuie remarcat faptul că, în lipsa unei definiții a noțiunii de „interes legitim” în RGPD, o gamă largă de interese poate fi considerată în principiu legitimă. După cum reiese din considerentul (47) al RGPD, noțiunea menționată nu este limitată la interesele consacrate și determinate printr‑o lege, iar interesele de natură economică pot fi, de asemenea, legitime. Un interes legitim ar putea exista, de exemplu, atunci când există o relație relevantă și adecvată între persoana vizată și operator, cum ar fi cazul în care persoana vizată este un client sau lucrează în serviciul operatorului sau chiar în contextul marketingului direct(143).

167. În prezenta cauză, relația dintre FIFA și agenți nu seamănă cu relația clasică client‑serviciu menționată în considerentul (47) al RGPD. Totuși, activitățile agenților – după cum s‑a arătat și la punctele 57, 58 și 65 din Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON – sunt strâns legate de cadrul de reglementare al FIFA. Într‑adevăr, agenții sunt profesioniști acreditați înregistrați la FIFA și autorizați să reprezinte și să consilieze părțile interesate din ecosistemul industriei fotbalului, în conformitate cu normele stabilite de acest organism de conducere. Astfel, pare să existe un raport de proximitate relevant și adecvat între cele două părți.

168. Mai mult, și este vorba de un aspect cu o relevanță deosebită în cazul de față, articolul 1 alineatul 2 din FFAR precizează că normele sale urmăresc să garanteze că comportamentul agenților este în concordanță cu obiectivele fundamentale ale sistemului de transferuri în fotbal și cu alte obiective care includ, potrivit FIFA, menținerea calității serviciilor prestate de agenți clienților în schimbul unor onorarii echitabile și rezonabile, limitarea conflictelor de interese, consolidarea transparenței financiare și administrative și prevenirea practicilor abuzive. În observațiile sale scrise, FIFA mai arată că articolul 16 alineatul 2 litera j) punctele ii-v și litera k) punctul ii din FFAR și articolul 19 din FFAR garantează în principal transparența și asigură controlul și impunerea respectării dispozițiilor materiale din FFAR.

169. Avem de făcut trei observații în această privință.

170. În primul rând, în opinia noastră, limitarea conflictelor de interese și prevenirea practicilor abuzive sunt în mod clar interese legitime în sensul articolului 6 din RGPD. În mod similar, faptul de a permite FIFA să controleze și să asigure respectarea normelor materiale din FFAR constituie de asemenea, în principiu, un obiectiv acceptabil, cu condiția ca – dacă mai era nevoie să spunem – normele materiale în cauză să nu încalce nicio dispoziție din dreptul Uniunii.

171. În al doilea rând, trebuie să spunem că „transparența” poate fi considerată cu siguranță o valoare care merită să fie protejată în sine atunci când privește activitatea autorităților publice, întrucât există o legătură evidentă între democrație și transparență (sau deschidere) în cadrul administrației publice(144). Totuși, în ceea ce privește activitățile economice ale persoanelor fizice, situația nu este atât de clară. Într‑adevăr, transparența trebuie conciliată cu respectarea vieții private. În plus, transparența cu privire la informațiile economice și financiare ale unei persoane poate avea consecințe nefericite – aspect asupra căruia vom reveni mai târziu – cum sunt favorizarea acordurilor anticoncurențiale între persoanele aflate în concurență sau permiterea unor acte de concurență neloială. În această privință, considerăm, așadar, că instanța de trimitere trebuie să adreseze, în cazul fiecărui tip de informații care trebuie prezentate pentru (presupuse) motive de transparență, următoarea întrebare: în ce scop ar trebui să se asigure transparența?

172. În al treilea rând, avem o oarecare nedumerire în ceea ce privește obiectivul de a „menține calitatea serviciilor prestate de agenți clienților în schimbul unor onorarii echitabile și rezonabile”(145). „Echitabil” și „rezonabil” sunt două adjective care necesită în mod inevitabil o evaluare subiectivă. Aspectul dacă anumite onorarii sunt sau nu „echitabile și rezonabile” depinde, desigur, de perspectiva adoptată atunci când se examinează aceste onorarii. Avem certitudinea că între echipele de fotbal și agenții de fotbal poate să existe adesea un dezacord în această privință. Mai mult, ne întrebăm dacă o asociere de întreprinderi (în speță, FIFA) poate pretinde în mod valabil că urmărește un interes legitim atunci când solicită anumitor parteneri comerciali (în speță, agenților) să divulge informații economice și financiare de natură confidențială pentru a putea „să obțină din partea acestora o ofertă mai bună” (în speță, onorarii mai mici) decât în cazul în care oferta ar fi fost făcută în condiții normale de concurență. Totuși, situația ar putea fi diferită dacă – după cum s‑a arătat mai sus – un anumit mecanism de stabilire a onorariilor ar fi considerat necesar pentru asigurarea unui grad minim de concurență și de echitate în cadrul turneelor sau pentru protejarea celorlalți operatori de pe piață implicați (precum sportivii, în special atleții tineri) față de conflicte de interese sau de practici abuzive sau frauduloase.

2.      FFAR și necesitatea

173. În ceea ce privește a doua condiție referitoare la necesitate, instanța de trimitere trebuie să verifice dacă interesul legitim urmărit prin prelucrarea datelor nu poate fi atins în mod rezonabil la fel de eficient prin alte mijloace care să afecteze mai puțin libertățile și drepturile fundamentale ale persoanelor vizate, în special dreptul la respectarea vieții private și dreptul la protecția datelor cu caracter personal garantate prin articolele 7 și 8 din cartă(146).

174. Trebuie de asemenea amintit că această condiție privind necesitatea prelucrării trebuie examinată împreună cu principiul „reducerii la minimum a datelor” consacrat la articolul 5 alineatul (1) litera (c) din RGPD, potrivit căruia datele cu caracter personal trebuie să fie „adecvate, relevante și limitate la ceea ce este necesar în raport cu scopurile în care sunt prelucrate”(147).

175. Din această perspectivă, pentru a stabili dacă anumite prelucrări de date sunt „necesare”, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din RGPD, este necesar în special să se verifice dacă măsurile care prevăd o astfel de prelucrare: (i) protejează cu adevărat interesul public invocat (în sensul că nu există niciun motiv ascuns în spatele acestora); (ii) au fost adoptate ca răspuns la o nevoie obiectivă de a urmări obiectivele în cauză; (iii) sunt adecvate pentru realizarea obiectivelor menționate (în sensul că par de natură să contribuie în mod semnificativ la realizarea lor); și (iv) ar putea fi înlocuite cu măsuri alternative care să afecteze mai puțin viața privată a persoanelor fizice implicate.

176. În prezenta cauză, FIFA susține că aceste dispoziții impun doar prezentarea unor informații esențiale și asigură punerea lor la dispoziția părților pentru care accesul la asemenea date este indispensabil în vederea exercitării activităților lor economice.

177. Totuși, observăm că dispozițiile din FFAR în discuție impun agenților să prezinte FIFA un volum destul de important de date (în ceea ce privește atât tipul, cât și cantitatea)(148). Aceste date includ nu doar informații cu caracter personal referitoare la profilul unui agent, lista clienților săi și serviciile pe care le furnizează, ci și detalii privind contractele, operațiunile financiare și remunerația. Dispozițiile respective prevăd, de asemenea, ca o parte din informațiile menționate să fie puse, eventual, la dispoziția unui număr destul de mare de persoane fizice și juridice: alte cluburi, jucători și agenți de jucători.

178. Dacă aceasta este situația, una dintre chestiunile esențiale pe care instanța de trimitere va trebui să le abordeze este, în opinia noastră, aceea dacă volumul datelor care trebuie furnizate către FIFA și cel al datelor care trebuie divulgate terților ar putea fi limitate în mod rezonabil și/sau dacă ar fi disponibile alte soluții la fel de eficiente și mai puțin intruzive.

179. În acest scop, considerăm că FIFA trebuie să explice instanței de trimitere motivul pentru care, în cazul fiecărui tip de informație, prezentarea sa de către agenți și, dacă este cazul, divulgarea sa către părțile interesate nu ar putea fi eliminate, întrucât acest lucru ar face imposibilă sau excesiv de dificilă protejarea de către FIFA a intereselor legitime aflate în joc.

3.      FFAR și interesele prioritare ale persoanelor vizate

180. În cele din urmă, în ceea ce privește a treia condiție, trebuie să se stabilească dacă interesele sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate prevalează asupra intereselor legitime ale operatorului sau ale unui terț. În această privință, Curtea a statuat că această condiție implică o evaluare comparativă a drepturilor și a intereselor opuse în cauză care depinde în principiu de împrejurările concrete ale cazului.

181. Deși revine instanței de trimitere sarcina de a efectua această evaluare comparativă – care necesită o cunoaștere relativ aprofundată a intereselor divergente(149) – pentru a ajuta instanța de trimitere în aprecierea sa, vom face observațiile care urmează.

182. Această condiție constă în esență în verificarea aspectului următor: presupunând că prelucrarea de date urmărește cu adevărat un interes care este legitim și necesar în acest scop, prelucrarea merge totuși prea departe, întrucât impune o povară intolerabilă pentru persoanele vizate? Altfel spus, sacrificarea intereselor persoanelor vizate este pur și simplu excesivă, având în vedere motivele pentru care și modul în care se efectuează prelucrarea datelor?

183. În această privință, Curtea a statuat că, atunci când se realizează evaluarea comparativă a drepturilor opuse aflate în discuție, trebuie să se acorde o atenție deosebită așteptărilor rezonabile ale persoanei vizate, întinderii prelucrării și impactului acesteia asupra persoanei în cauză(150). Astfel, din considerentul (47) al RGPD rezultă că interesele și drepturile fundamentale ale persoanei vizate ar putea prevala în special în raport cu interesul operatorului de date atunci când datele cu caracter personal sunt prelucrate în circumstanțe în care persoanele vizate nu preconizează în mod rezonabil o asemenea prelucrare.

184. În împrejurările concrete ale prezentei cauze, în care agenții își desfășoară activitatea într‑un cadru de reglementare precum FFAR, pare rezonabil să ne așteptăm ca organismul de reglementare care a instituit acest cadru să prelucreze datele lor. În special, FIFA nu ar putea realiza controlul și asigurarea respectării normelor în mod eficient fără a avea acces la informațiile relevante privind agenții și serviciile lor.

185. Totuși, și în acest context, se poate ridica problema dacă agenții se puteau aștepta în mod rezonabil ca toate aspectele sau anumite aspecte ale datelor respective să fie divulgate altor părți decât organismul de conducere care reglementează fotbalul. Într‑adevăr, nu este clar modul în care divulgarea datelor agenților către cluburi, jucători și alți agenți este compatibil cu interesul legitim pentru care FIFA prelucrează datele – și anume, exercitarea autorității sale de reglementare în vederea realizării obiectivelor FFAR.

186. Agenții operează în cadrul unei piețe extrem de competitive, pe care informațiile referitoare la clienții și contractele lor sunt date comerciale valoroase. Dacă asemenea date devin accesibile concurenței (agenților rivali) sau clienților potențiali (jucători și cluburi), acest lucru ar putea, pe de o parte, să afecteze structura concurențială a pieței și, pe de altă parte, să cauzeze totodată agenților un prejudiciu financiar grav.

187. Astfel cum s‑a menționat la punctul 171 de mai sus, divulgarea datelor economice și financiare ale agenților către concurenți poate favoriza acordurile anticoncurențiale pe piață. De asemenea, aceasta ar putea conduce la practici concurențiale neloiale, permițând agenților rivali să intervină în negocierile viitoare. Mai mult, ea ar putea eroda încrederea în relațiile agent‑client, întrucât riscul expunerii unor date contractuale și financiare sensibile poate să descurajeze negocierile transparente și, în final, să erodeze încrederea în cadrul de reglementare. În măsura în care FIFA exercită o acțiune de reglementare în privința agenților, aceștia ar trebui să aibă o anumită încredere în faptul că acest organism poate ține seama de interesele lor legitime legate de viața privată și de confidențialitate. Cadrul juridic nu poate să se concentreze exclusiv pe interesele cluburilor și ale jucătorilor, oricât de legitime ar fi interesele respective.

188. În consecință, o obligație de comunicare a datelor care are o mare amploare și posibilitatea ca terții să aibă acces la aceste date poate aduce atingere nu doar drepturilor agenților la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal (articolele 7 și 8 din cartă), ci eventual și libertății agenților de a desfășura o activitate comercială (articolul 16 din cartă).

189. Având în vedere considerațiile care precedă, nu se poate exclude posibilitatea ca prelucrarea datelor cu caracter personal aflată în discuție în procedura principală să nu fie, cel puțin în parte, justificată ca fiind necesară în scopul intereselor legitime, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (f) din RGPD, în măsura în care, în special, anumite informații de natură economică și financiară sunt puse la dispoziția altor părți decât FIFA și organele și organismele sale.

190. Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a patra parte a întrebării preliminare că reglementările adoptate de o asociație sportivă care privesc comunicarea datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice și divulgarea acestora către terți sunt conforme cu articolul 6 alineatul (1) din RGPD atunci când, în special, respectivele reglementări (i) urmăresc cu adevărat un interes demn de protecție; (ii) se limitează la ceea ce este strict necesar în acest scop; și (iii) nu impun o povară intolerabilă asupra persoanelor vizate în ceea ce privește dreptul lor la viață privată și interesele lor financiare.

V.      Concluzie

191. În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Landgericht Mainz (Tribunalul Regional, Mainz, Germania) în sensul că normele prevăzute în regulamentele adoptate de asociațiile sportive care privesc activitatea agenților de fotbal nu sunt interzise:

–        de articolul 101 TFUE, dacă orice efect anticoncurențial semnificativ care este de natură să fie produs de aceste norme poate fi justificat în conformitate cu jurisprudența Meca‑Medina sau exceptat în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE;

–        de articolul 102 TFUE, dacă aceste norme urmăresc cu adevărat un obiectiv legitim și sunt necesare și proporționale cu obiectivul respectiv sau dacă efectele anticoncurențiale produse sunt contrabalansate sau compensate de avantaje în materie de eficiență pe piețele afectate, de care beneficiază și consumatorul;

–        de articolul 56 TFUE, dacă normele menționate, atunci când implică o restricție privind libera prestare a serviciilor, sunt justificate de un obiectiv legitim de interes general care nu este de natură pur economică și respectă principiul proporționalității, ceea ce înseamnă că sunt adecvate pentru a asigura realizarea obiectivului în cauză și nu depășesc ceea ce este necesar în acest scop, și

–        de articolul 6 din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), dacă normele care reglementează transmiterea de date cu caracter personal ale persoanelor fizice și divulgarea acestora către terți urmăresc cu adevărat interese care merită să fie protejate, vizează numai datele strict necesare în acest scop și nu impun o povară intolerabilă pentru persoanele vizate în ceea ce privește dreptul lor la viață privată și interesele lor financiare.

---

1      Limba originală: engleza.

---

2      Hotărârea din 21 decembrie 2023, International Skating Union/Comisia (C‑124/21 P, EU:C:2023:1012) (denumită în continuare „Hotărârea ISU”).

---

3      Hotărârea din 21 decembrie 2023, European Superleague Company (C‑333/21, EU:C:2023:1011) (denumită în continuare „Hotărârea Superleague”).

---

4      Hotărârea din 21 decembrie 2023, Royal Antwerp Football Club (C‑680/21, EU:C:2023:1010) (denumită în continuare „Hotărârea Royal Antwerp”).

---

5      Hotărârea din 4 octombrie 2024, FIFA (C‑650/22, EU:C:2024:824) (denumită în continuare „Hotărârea FIFA”).

---

6      C‑428/23 (denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza ROGON”).

---

7      EU:C:2025:…, C‑133/24 (denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza CD Tondela”).

---

8      JO 2016, L 119, p. 1.

---

9      Dacă este cazul, astfel cum sunt aplicate coroborat cu alte norme adoptate de FIFA, precum articolul 18bis din Regulamentul FIFA privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal (denumit în continuare „FIFA RSTP”), articolul 7 din Regulamentul FIFA privind modul de lucru cu intermediarii, articolele 8, 14, 57 și 58 din Statutele FIFA, ediția 2021, articolele 5, 49 și 53 din Regulamentul disciplinar FIFA, ediția 2019, și articolele 4 și 82 din Codul de etică FIFA, ediția 2020.

---

10      A se vedea Hotărârea Superleague, punctul 83 și jurisprudența citată.

---

11      Ibidem, punctele 85-87 și jurisprudența citată.

---

12      Ibidem, punctul 84.

---

13      Hotărârea din 12 decembrie 1974, Walrave și Koch (36/74, EU:C:1974:140, punctul 8) (denumită în continuare „Hotărârea Walrave”). Confirmată ulterior, printre altele, în Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman (C‑415/93, EU:C:1995:463, punctul 76) (denumită în continuare „Hotărârea Bosman”), și în Hotărârea din 11 aprilie 2000, Deliège (C‑51/96 și C‑191/97, EU:C:2000:199, punctul 43) (denumită în continuare „Hotărârea Deliège”).

---

14      A se vedea, cu trimiteri suplimentare, Parrish, R., Miettinen, S., The Sporting Exception in European Union Law, în T.M.C. Asser Press, 2008, și Weatherill, S., „The impact of the rulings of 21 December 2023 on the structure of EU sports law”, în The International Sports Law Journal, vol. 23, 2023, p. 414.

---

15      A se vedea de exemplu Hotărârea Walrave, punctul 9, Hotărârea din 14 iulie 1976, Donà (13/76, EU:C:1976:115, punctul 15), Hotărârea din 8 mai 2003, Deutscher Handballbund (C‑438/00, EU:C:2003:255, punctele 54-56), și Hotărârea din 18 iulie 2006, Meca‑Medina și Majcen/Comisia (C‑519/04 P, EU:C:2006:492, punctul 26) (denumită în continuare „Hotărârea Meca‑Medina”). A se vedea în doctrină și Ibáñez Colomo, P., „Competition law and sports governance: disentangling a complex relationship”, în World Competition, vol. 45, nr. 3, 2022, p. 331-334.

---

16      A se vedea printre altele Hotărârea din 13 iunie 2019, TopFit și Biffi (C‑22/18, EU:C:2019:497, punctele 49 și 53) (denumită în continuare „Hotărârea TopFit”), și în Hotărârea FIFA, punctul 79.

---

17      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters ș.a. (C‑309/99, EU:C:2002:98, punctul 57 și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea Wouters”). A se vedea mai general și Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza FENIN/Comisia (C‑205/03 P, EU:C:2005:666, punctul 15 și jurisprudența citată).

---

18      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE (C‑49/07, EU:C:2008:376, punctul 24) (denumită în continuare „Hotărârea MOTOE”), și Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai ș.a. (C‑128/21, EU:C:2024:49, punctul 61 și jurisprudența citată).

---

19      A se vedea printre altele Hotărârea Comisia și Republica Slovacă/Dôvera zdravotná poist’ovňa (C‑262/18 P și C‑271/18 P, EU:C:2020:450, punctele 26-52 și jurisprudența citată).

---

20      A se vedea în special Hotărârea din 21 septembrie 1999, Albany (C‑67/96, EU:C:1999:430, punctele 59 și 60). A se vedea și Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Albany (C‑67/96, EU:C:1999:28, punctul 182) și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza FNV Kunsten Informatie en Media (C‑413/13, EU:C:2014:2215, punctele 31-35).

---

21      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 octombrie 1988, Steymann (196/87, EU:C:1988:475, punctul 9), și Hotărârea din 31 mai 1989, Bettray (344/87, EU:C:1989:226, punctele 17-20).

---

22      A se vedea printre multe altele Hotărârea din 7 martie 1990, Krantz (C‑69/88, EU:C:1990:97, punctul 11), Hotărârea din 16 decembrie 1992, B & Q (C‑169/91, EU:C:1992:519, punctul 15), Hotărârea din 14 iulie 1994, Peralta (C‑379/92, EU:C:1994:296, punctul 24), și Hotărârea din 26 mai 2005, Burmanjer ș.a. (C‑20/03, EU:C:2005:307, punctul 31).

---

23      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Fastweb ș.a. (Periodicitate a facturării) (C‑468/20, EU:C:2022:996, punctul 50).

---

24      A se vedea recent în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2024, Tallinna Kaubamaja Grupp și KIA Auto (C‑606/23, EU:C:2024:1004, punctele 28 și 32-34), precum și Hotărârea ISU, punctul 109. A se vedea și Hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia (C‑226/11, EU:C:2012:795, punctele 16 și 17).

---

25      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 12 septembrie 2000, Pavlov ș.a. (C‑180/98-C‑184/98, EU:C:2000:428, punctele 90-97).

---

26      Cu privire la această chestiune, a se vedea Raportul Comisiei adresat Consiliului European în vederea protejării structurilor sportive actuale și menținerii funcției sociale a sportului în cadrul comunitar din 10 decembrie 1999 [Raportul de la Helsinki privind sportul] [COM(1999) 644 final], punctul 4.2.1.1.

---

27      La fel cum faptul de a fi eligibil și/sau selectat pentru a juca într‑o echipă națională poate avea un anumit impact asupra carierelor jucătorilor și, de asemenea, prin extindere, asupra imaginii publice a cluburilor lor de fotbal.

---

28      A se vedea, de exemplu, argumentul la care se face referire în Hotărârea din 23 noiembrie 1989, B & Q (C‑145/88, EU:C:1989:593, punctul 7).

---

29      A se vedea mutatis mutandis Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Mickelsson și Roos (C‑142/05, EU:C:2006:782, punctul 45).

---

30      A se vedea în mod similar Hotărârea Deliège, punctele 64-66, în care Curtea a făcut referire la reguli ale asociațiilor sportive care „au inevitabil ca efect limitarea numărului de participanți la un turneu”, însă acest efect „este inerent desfășurării unui eveniment sportiv internațional la nivel înalt, ceea ce implică în mod necesar adoptarea anumitor reguli sau criterii de selecție”. Sublinierea noastră.

---

31      A se vedea, de exemplu, Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza Hünermund ș.a. (C‑292/92, EU:C:1993:863, punctele 1 și 28), precum și Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza CaixaBank France (C‑442/02, EU:C:2004:187, punctul 63).

---

32      A se vedea articolele 120 și 199 TFUE, precum și Protocolul (nr. 27) privind piața internă și concurența. A se vedea de asemenea Concluziile avocatului general Gulmann prezentate în cauza Schindler (C‑275/92, EU:C:1993:944, punctul 123) și Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauzele conexate X și Visser (C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2017:397, punctul 1).

---

33      A se vedea în special articolul 3 alineatele (1) și (3) TUE. A se vedea și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AC‑Treuhand/Comisia (C‑194/14 P, EU:C:2015:350, punctul 45).

---

34      A se vedea în acest sens Hotărârea Deliège, punctele 67 și 68, precum și Hotărârea TopFit, punctul 60.

---

35      Cu privire la noțiunea de „lex sportiva”, a se vedea, de exemplu, Anderson, J., Modern Sports Law: A Textbook, Hart Publishing, 2010, p. 20-23, și Parrish, R., „Lex Sportiva and EU sports law”, în European Law Review, vol. 37, nr. 6, 2012, p. 716.

---

36      A se vedea de exemplu articolul 4 din Carta europeană a sportului revizuită a Consiliului Europei (2022): „Organizațiile de mișcare sportivă beneficiază pe deplin de libertatea de asociere consacrată în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [(denumită în continuare «CEDO»)]. Ele beneficiază de procese decizionale autonome și trebuie să își aleagă liderii în mod democratic, în conformitate cu principiile bunei guvernanțe.”

---

37      După cum a afirmat Curtea, articolul 12 alineatul (1) din cartă, care corespunde articolului 11 alineatul (1) din CEDO, „constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și pluraliste, întrucât permite cetățenilor să acționeze în mod colectiv în domenii de interes comun și să contribuie astfel la buna funcționare a vieții publice”. Acest drept nu cuprinde numai facultatea de a înființa sau de a dizolva o asociație, ci include și posibilitatea acestei asociații de a acționa în intervalul respectiv, ceea ce implică, printre altele, posibilitatea ca ea să își poată continua activitățile și să funcționeze fără ingerința nejustificată a statului. A se vedea, cu trimiteri la jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 18 iunie 2020, Comisia/Ungaria (Transparența asociațiilor) (C‑78/18, EU:C:2020:476, punctele 110-113).

---

38      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 5 aprilie 1984, van de Haar and Kaveka De Meern (177/82 și 178/82, EU:C:1984:144, punctele 11 și 12).

---

39      A se compara, de exemplu, cu Hotărârea din 19 februarie 2002,  Arduino (C‑35/99, EU:C:2002:97, punctul 43).

---

40      Cu privire la acest subiect, a se vedea și câteva considerații suplimentare în Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza FIFA (C‑650/22, EU:C:2024:375, punctele 31-34).

---

41      A se vedea Hotărârea Superleague, punctele 95-106 și jurisprudența citată.

---

42      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza KUBERA (C‑144/23, EU:C:2024:522, punctele 104 și 105, precum și jurisprudența citată).

---

43      A se vedea, pentru această expresie în doctrina juridică, de exemplu, Tridimas, T., „Constitutional review of member state action: The virtues and vices of an incomplete jurisdiction”, în International Journal of Constitutional Law, vol. 9, nr. 3 și 4, 2011, p. 737-756.

---

44      A se vedea în acest sens Hotărârea din 26 ianuarie 2005, Piau/Comisia (T‑193/02, EU:T:2005:22, punctul 73) (denumită în continuare „Hotărârea Piau”).

---

45      A se vedea printre altele Hotărârea Piau, punctele 69-75, și Hotărârea FIFA, punctele 117-120. A se vedea mai sus și punctul 16 din prezentele concluzii.

---

46      A se vedea în acest sens Hotărârea FIFA, punctele 122 și 123, precum și jurisprudența citată.

---

47      A se vedea Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai and Others (C‑128/21, EU:C:2024:49, punctele 97-105), și Hotărârea din 25 ianuarie2024, Em akaunt BG (C‑438/22, EU:C:2024:71, punctele 21-35 și 42-54).

---

48      Prin termenul „acorduri” facem referire la toate comportamentele care sunt acoperite de articolul 101 TFUE: „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate”.

---

49      Hotărârea din 15 decembrie 1994, DLG (C‑250/92, EU:C:1994:413), Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank ș.a. (C‑228/18, EU:C:2020:265), și Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas (C‑211/22, EU:C:2023:529).

---

50      A se vedea în această privință punctele 41 și 42 din Concluziile noastre prezentate în cauza CD Tondela.

---

51      Cu privire la aceste acorduri, a se vedea printre altele Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Lietuvos notarų rūmai ș.a. (C‑128/21, EU:C:2024:49, punctul 91 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Em akaunt BG (C‑438/22, EU:C:2024:71, punctele 50-53).

---

52      Din perspectiva bunăstării orientată exclusiv către consumator, normele privind prețurile maxime pe piețele din amonte pot fi chiar benefice, întrucât concurența pentru a oferi produse sau servicii sub nivelul maxim ar putea determina scăderea costurilor globale ale produsului sau serviciului oferit în aval. În speță, prin suportarea unor onorarii mai mici ale agenților, cluburile de fotbal ar putea, în mod ipotetic, să aloce mai multe resurse altor domenii și să realizeze economii care ar putea fi apoi transferate parțial consumatorilor (de exemplu, prin reducerea prețului biletelor pentru meciuri). În această privință, observăm că, în Comunicarea sa – Raportul privind concurența în domeniul serviciilor profesionale (COM/2004/83 final), Comisia a scris: (i) „prețurile fixe sau minime sunt instrumente de reglementare care ar putea avea efectele cele mai dăunătoare asupra concurenței, eradicând sau reducând în mod semnificativ beneficiile pe care piețele concurențiale le aduc consumatorilor” (punctul 31); și (ii) „este posibil ca prețurile maxime să protejeze consumatorii împotriva tarifelor excesive pe piețele cu obstacole importante la intrare și o lipsă de concurență efectivă. Totuși, acest lucru nu pare să fie valabil pentru majoritatea profesiilor din Uniune” (punctul 35). Sublinierea noastră.

---

53      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2019, Comisia/Germania (C‑377/17, EU:C:2019:562, punctele 77, 80 și 94), și Concluziile avocatului general Mazák prezentate în cauza Comisia/Italia (C‑565/08, EU:C:2010:403, punctul 34).

---

54      Considerăm că este deosebit de interesantă în această privință jurisprudența instanțelor din Statele Unite. De exemplu, în hotărârea State Oil Co. v. Khan (522 U.S. 3, 1997), Supreme Court of the United States (Curtea Supremă a Statelor Unite), infirmând precedentele existente, a decis în esență că stabilirea prețului maxim nu trebuie considerată nelegală în sine și trebuie astfel să fie evaluată în raport cu „regula caracterului rezonabil”, care implică analizarea efectelor concurențiale efective ale practicii în contextul său special de pe piață. În plus, în hotărârea NCAA v. Alston and Others (375, F. Supp.3d 1058, District Court, 2019), United States Court of Appeals for the Ninth Circuit (Curtea de Apel pentru al nouălea circuit a Statelor Unite) a examinat limitele compensației care au fost introduse de National Collegiate Athletic Association pentru studenții‑atleți și care trebuiau să fie aplicate de școlile membre ale acesteia. Normele au stabilit astfel prețul pe piața forței de muncă din partea cumpărătorilor, reducând compensația cel puțin pentru unii studenți‑atleți sub nivelul pe care l‑ar fi obținut pe o piață concurențială. Totuși, această instanță a examinat restricțiile în raport cu regula caracterului rezonabil pentru motivul că, printre altele, era necesar un anumit grad de cooperare pe piața relevantă. Hotărârea tribunalului districtual a fost confirmată de Supreme Court of the United States (Curtea Supremă a Statelor Unite) în hotărârea sa din 21 iunie 2021 [141 S. Ct. 2141 (2021)]. Cu privire la această hotărâre, a se vedea și concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, nota de subsol 61.

---

55      A se vedea, pentru alte referințe, Easterbrook, F.H., „Maximum price fixing”, în The University of Chicago Law Review, vol. 48(4), 1981, p. 886-910, și Whish, R., și Bailey, D., „Horizontal guidelines on purchasing agreements: Delineation between by object and by effect restrictions – Final Report”, publicat de Comisia Europeană în 2022.

---

56      Articolul 101 alineatul (1) literele (a) și (c) TFUE menționează, ca exemple de tipuri de acorduri interzise, cele care „stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare” și cele care „împart piețele sau sursele de aprovizionare”. La rândul lor, abuzurile prevăzute la articolul 102 TFUE includ în special „impunerea, direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare inechitabile”. Sublinierea noastră.

---

57      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands ș.a. (C‑8/08, EU:C:2009:343, punctul 37), și Hotărârea din 7 noiembrie 2019, Campine și Campine Recycling/Comisia (T‑240/17, EU:T:2019:778, punctul 297).

---

58      A se vedea, pentru a menționa doar un exemplu, Supreme Court of the United States (Curtea Supremă a Statelor Unite), Mandeville Island Farms, Inc. v. American Crystal Sugar Co., 334 U.S. 219 (1948).

---

59      A se vedea OECD, „«Purchasing Power and Buyers» Cartels, OECD competition policy roundtable background note”, Paris, 2022, p. 6 și 7.

---

60      Ibidem. A se vedea și OECD, „Purchasing Power and Buyers Cartels – Summaries of contributions”, Paris, 20 iunie 2022, și Khemani, R.S., United Nations Conference on Trade and Development, „Application of Competition Law: Exemptions and Exceptions”, 2002, p. 29.

---

61      În acest context, observăm în trecere că instanțele din S.U.A. au exclus în general posibilitatea ca ligile sportive să fie considerate „carteluri”. Totuși, în doctrina juridică americană părerile sunt împărțite în ceea ce privește modul cel mai convenabil în care acțiunile asociațiilor sportive trebuie să fie examinate din perspectiva legislației antitrust. A se vedea, pentru trimiteri la jurisprudență și mediul academic, Roberts, G. R., „The Antitrust Status of Sports League Revisited”, în Tulane Law Review, vol. 64, nr. 1, 1989, p. 117, Ross, S.F., Szymanski, S., „Antitrust and Inefficient Joint Ventures: Why Sports Leagues Should Look More Like McDonald’s and Less Like the United Nations”, în Marquette Sports Law Review, vol. 16, nr. 2, 2006, p. 213, and Dabscheck, B., „The Sporting Cartel in History”, în Sport in History, vol. 28, nr. 2, 2008, p. 329.

---

62      Comunicarea Comisiei, Orientări privind aplicabilitatea articolului 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în cazul acordurilor de cooperare orizontală (JO 2023, C 259, p. 1, punctele 278-304).

---

63      A se vedea Hotărârea din 15 decembrie 1994, DLG (C‑250/92, EU:C:1994:413, punctele 28-45).

---

64      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza CD Tondela, punctele 43-45.

---

65      Ibidem, punctele 29 și 38.

---

66      A se vedea în această privință articolul 1 alineatul 2 litera b) din FFAR.

---

67      Trebuie să adăugăm în trecere că, dacă și în măsura în care asemenea norme urmăresc să garanteze că agenții acționează în interesul clienților lor, evitând conflictele de interese, aceste norme ar putea fi justificate în conformitate cu jurisprudența Meca‑Medina sau exceptate în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE. A se vedea detalii mai jos.

---

68      A se vedea punctele 56-74 din aceste concluzii.

---

69      A se vedea Hotărârea FIFA, punctele 100-102 și jurisprudența citată.

---

70      A se vedea în această privință punctul 171 de mai jos.

---

71      A se vedea în această privință Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, punctele 35-37.

---

72      A se vedea printre altele Hotărârea FIFA, punctele 154 și 155, precum și jurisprudența citată.

---

73      Cu privire la această chestiune, în general, a se vedea Monti, G., „Article 81 EC and public policy”, în Common Market Law Review, vol. 39, nr. 5, 2002, p. 1057.

---

74      A se vedea în acest sens Hotărârea FIFA, punctul 153 și jurisprudența citată.

---

75      A se vedea în această privință Comunicarea Comisiei, Orientări privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat (JO 2004, C 101, p. 97) (denumite în continuare „Orientările din 2004”), punctele 102-104.

---

76      A se vedea pe larg Brook, O., „Struggling with Article 101(3) TFEU: Diverging approaches of the Commission, EU Courts, and five competition authorities”, în Common Market Law Review, vol. 56, nr. 1, 2019, p. 121-156.

---

77      A se vedea, de exemplu, Hotărârea Superleague, punctele 237 și 238.

---

78      A se vedea Hotărârea Royal Antwerp, punctul 120 și jurisprudența citată.

---

79      A se vedea, de exemplu, punctele 341 și 559 din orientările menționate la nota de subsol 62 de mai sus și punctul 56 din Orientările din 2004.

---

80      Sublinierea noastră.

---

81      A se vedea în special articolul 36, articolul 45 alineatul (3), articolul 52 alineatul (1) și articolul 65 alineatul (1) TFUE.

---

82      Practic nu mai este necesar să facem trimitere, în această privință, la jurisprudența constantă referitoare la „cerințele obligatorii” sau „motivele imperative de interes general” care pot justifica restricții privind libera circulație, care își au originea în hotărârea care a influențat puternic jurisprudența ulterioară în cauza Cassis de Dijon: Hotărârea din 20 februarie 1979, Rewe‑Zentral (120/78, EU:C:1979:42, punctul 8).

---

83      A se vedea Hotărârea FIFA, punctul 83.

---

84      A se vedea în acest sens, de exemplu, Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale ș.a. (C‑377/20, EU:C:2022:379, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea SEN”).

---

85      A se vedea exemplul oferit în Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza FIFA (C‑650/22, EU:C:2024:375, punctul 35).

---

86      A se vedea în special Hotărârea din 25 octombrie 1977, Metro SB‑Großmärkte/Comisia (26/76, EU:C:1977:167, punctul 21) (sublinierea noastră). În doctrina juridică, a se vedea, printre altele, Lugard, P., Hancher, L., „Honey, I shrunk the article! A critical assessment of the Commission’s Notice on Article 81(3) of the EC Treaty”, în European Competition Law Review, vol. 25, nr. 7, 2004, p. 410, și Bourgeois, J.H.J., și Bocken, J., „Guidelines on the application of Article 81(3) of the EC Treaty of how to restrict a restriction”, în Legal Issues of Economic Integration, vol. 32, nr. 2, 2005, p. 111-121.

---

87      Într‑adevăr, nu a apărut multă jurisprudență cu privire la articolul 101 alineatul (3) TFUE în ultimii ani. În opinia noastră, cauzele‑cheie cu privire la acest aspect sunt Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services ș.a./Comisia ș.a. (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, EU:C:2009:610) (denumită în continuare „Hotărârea GlaxoSmithKline”), și Hotărârea din 11 septembrie 2014, MasterCard ș.a./Comisia (C‑382/12 P, EU:C:2014:2201) (denumită în continuare „Hotărârea MasterCard”).

---

88      În ecosistemul fotbalistic, în care diferitele servicii prestate sunt legate între ele, atunci când se apreciază beneficiile produse trebuie să se țină seama de sistemul general în care se înscriu normele în cauză, inclusiv, dacă este cazul, de ansamblul avantajelor obiective care decurg din ele, nu numai pe piețele cu privire la care s‑a constatat respectiva restricție (în speță, cele pe care agenții și/sau cluburile sunt în concurență), ci și pe celelalte piețe cu care aceștia interacționează. A se vedea în acest sens Hotărârea MasterCard, punctele 236 și 237.

---

89      A se vedea, de exemplu, Comunicarea Comisiei „Dezvoltarea dimensiunii europene a sportului” din 18 ianuarie 2011, COM(2011) 12 final, secțiunea 4.1.

---

90      A se vedea, de exemplu, Biroul ONU pentru Droguri și Criminalitate, „Global report on corruption in sport”, 2022 (disponibil online), p. 3.

---

91      A se vedea și Concluziile noastre prezentate în cauza ROGON, punctul 49.

---

92      A se vedea în special Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax and Administración del Estado (C‑238/05, EU:C:2006:734, punctele 64-71).

---

93      Punctul 195 din hotărâre. A se vedea și Hotărârea GlaxoSmithKline, punctul 92, Hotărârea Royal Antwerp, punctele 121 și 122, și Hotărârea FIFA, punctul 154.

---

94      A se vedea în acest sens Hotărârea MasterCard, punctul 241.

---

95      A se vedea prin analogie Hotărârea Superleague, punctele 144-146. A se vedea și Hotărârea Piau, punctul 92.

---

96      A se vedea în acest sens Hotărârea ISU, punctele 133-139, Hotărârea Superleague, punctele 146-152, și Hotărârea FIFA, punctul 111.

---

97      A se vedea, în general, Comisia Europeană, Raportul privind concurența în domeniul serviciilor profesionale, menționat la nota de subsol 52 de mai sus, în special p. 9 și 10; „Communication on Professional Services – Scope for more reform – Follow‑up to the Report on Competition in Professional Services” [COM(2005) 405 final], în special punctele 10-13 și 33, și OECD, „Competition and regulation in professions and occupations”, OECD roundtables on competition policy papers, 2024, în special p. 6, 13, 14, 29, 31 și 47.

---

98      A se vedea documentele menționate în notele de subsol anterioare. A se vedea, de asemenea – în alte jurisdicții – Canadian Competition Bureau, „Self‑regulated professions, balancing competition and regulation”, Raport, 11 decembrie 2007, și Australian Competition and Consumer Commission, „Regulation, competition and the professions”, 13 iulie 2001. Ambele sunt disponibile online.

---

99      Menționat la notele de subsol 52 și 97 de mai sus, punctele 49-53.

---

100      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas (C‑1/12, EU:C:2013:127, punctele 68, 69 și 82) (denumită în continuare „Hotărârea OTOC”).

---

101      A se vedea în acest sens Hotărârea MOTOE, punctele 51 și 52, Hotărârea OTOC, punctele 62 și 88-92, Hotărârea ISU, punctele144-146, și Hotărârea Superleague, punctul 176. A se vedea și Ordonanța din 23 februarie 2006, Piau/Comisia (C‑171/05 P, EU:C:2006:149, punctul 38).

---

102      În această privință, poate fi interesant de remarcat faptul că anumite rapoarte comandate de Comisie în anii anteriori par să sugereze că un sistem de acordare a licențelor poate fi necesar pentru a asigura o bună guvernanță în domeniul de activitate al agenților de fotbal. A se vedea, de exemplu, „Study on sports agents in the European Union”, noiembrie 2009, p. 7, 84-91 și 107-132, și Parrish, R., et al., „Promoting and Supporting Good Governance in the European Football Agents Industry – Final Report”, 2019, p. 56-70 (denumit în continuare „Raportul Parrish”). În plus, Parlamentul European a apreciat, în Rezoluția sa din 17 iunie 2010 referitoare la agenții de jucători în sport (2011/C 236 E/14), că era necesar un sistem de acordare a licențelor pentru agenții de fotbal.

---

103      A se vedea punctele 100-104 din Hotărârea Piau. În recurs, a se vedea Ordonanța din 23 februarie 2006, Piau/Comisia (C‑171/05 P, EU:C:2006:149, punctul 38).

---

104      De exemplu, în lipsa normelor în discuție, agenții ar putea propune ca părțile să aplice onorarii mai mici pro quota în ipoteza în care ar fi aleși să reprezinte mai multe părți la operațiune.

---

105      A se vedea în această privință Raportul Parrish, p. 78-84.

---

106      A se vedea, în această privință și pentru trimiteri la jurisprudență, Concluziile noastre prezentate în cauza CD Tondela, punctele 58 și 79.

---

107      Pentru principiile bine stabilite în această privință, a se vedea printre altele Hotărârea din 12 ianuarie 2023, HSBC Holdings ș.a./Comisia (C‑883/19 P, EU:C:2023:11, punctele 113 și 114, precum și jurisprudența citată).

---

108      Punctele 112 și 113 din Hotărârea Superleague.

---

109      Ibidem, punctul 117.

---

110      A se vedea, de exemplu, Hotărârea Superleague, punctul 129, și, mai recent, Hotărârea din 25 februarie 2025, Alphabet ș.a. (C‑233/23, EU:C:2025:110, punctul 54 și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea Alphabet”).

---

111      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 19 aprilie 2018, MEO – Serviços de Comunicações e Multimédia (C‑525/16, EU:C:2018:270, punctul 24 și jurisprudența citată).

---

112      A se vedea, de exemplu, Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra – Latvijas Autoru apvienība (C‑177/16, EU:C:2017:286, punctele 36-54) (denumite în continuare „Concluziile prezentate în cauza AKKA‑LAA”).

---

113      Ibidem, punctele 3 și 4. A se vedea și Concluziile avocatului general Pitruzzella prezentate în cauza SABAM (C‑372/19, EU:C:2020:598, punctele 23-25).

---

114      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 1978, United Brands and United Brands Continentaal/Comisia (27/76, EU:C:1978:22), Hotărârea din 14 septembrie 2017, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra/Latvijas Autoru apvienība (C‑177/16, EU:C:2017:689, punctul 35) (denumită în continuare „Hotărârea AKKA‑LAA”), și Hotărârea din 25 noiembrie 2020, SABAM (C‑372/19, EU:C:2020:959, punctul 28) (denumită în continuare „Hotărârea SABAM”).

---

115      A se vedea în acest sens punctele 56-58 din Hotărârea AKKA‑LAA.

---

116      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 30 ianuarie 1974, BRT și Société belge des auteurs, compositeurs et éditeurs (127/73, EU:C:1974:6, punctele 10-15), Hotărârea din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia (T‑83/91, EU:T:1994:246, punctul 140), și Hotărârea din 22 noiembrie 2001, AAMS/Comisia (T‑139/98, EU:T:2001:272, punctul 79).

---

117      A se vedea în acest sens Hotărârea AKKA‑LAA, punctul 36, Hotărârea SABAM, punctul 31, și Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza AKKA‑LAA, punctul 131.

---

118      A se vedea, în doctrina juridică, pentru trimiteri suplimentare, Lianos, I., Korah, V., și Siciliani, P., Competition Law – Analysis, Cases, & Materials, Oxford University Press, 2019, p. 1228, și O’Donoghue, R., și Padilla, J., The Law and Economics of Article 102 TFEU, ediția a 3‑a, Hart Publishing, 2020, p. 294-315.

---

119      A se vedea punctul 36 din Hotărârea Superleague.

---

120      A se vedea în această privință punctul 149 din Hotărârea Superleague.

---

121      A se vedea și punctul 80 din Concluziile noastre prezentate în cauza CD Tondela.

---

122      A se vedea în special punctele 124-126 și 131 din hotărâre.

---

123      Hotărârea SEN, punctele 44-48 și 65-77, Hotărârea din 19 ianuarie 2023, Unilever Italia Mkt.  Operations (C‑680/20, EU:C:2023:33, punctul 39), Hotărârea din 10 septembrie 2024, Google și Alphabet/Comisia (Google Shopping) (C‑48/22 P, EU:C:2024:726, punctele 165-167) (denumită în continuare „Hotărârea Google Shopping”), și Hotărârea Alphabet, punctele 37, 38 și 54-58).

---

124      A se vedea în acest sens Hotărârea Superleague, punctul 131, și Hotărârea Google Shopping, punctul 167. A se vedea de asemenea Concluziile noastre prezentate în cauzele conexate Illumina și Grail/Comisia (C‑611/22 P și C‑625/22 P, EU:C:2024:264, punctul 230).

---

125      Acest lucru rezultă din jurisprudența menționată la punctul 116 de mai sus. A se vedea prin analogie și Hotărârea din 22 octombrie 2015, AC‑Treuhand/Comisia (C‑194/14 P, EU:C:2015:717, punctele 27 și 34-36).

---

126      Acesta este încă un element lipsit de relevanță. A se vedea în acest sens Hotărârea MOTOE, punctul 27, și Hotărârea OTOC, punctul 56 și jurisprudența citată.

---

127      A se vedea Hotărârea FIFA, punctul 118 și jurisprudența citată.

---

128      A se vedea în acest sens Hotărârea Superleague, punctele 135-137 și jurisprudența citată.

---

129      Punctul 119 din hotărâre.

---

130      A se vedea, mai recent, Hotărârea Alphabet, punctele 70 și 71, precum și jurisprudența citată.

---

131      A se vedea printre altele Hotărârea Superleague, punctul 247 și jurisprudența citată.

---

132      A se vedea, de exemplu, Hotărârea TopFit, punctul 39 și jurisprudența citată.

---

133      Ibidem, punctul 49.

---

134      A se vedea Hotărârea Superleague, punctele 251 și 252, precum și jurisprudența citată.

---

135      A se vedea în acest sens Hotărârea Royal Antwerp, punctul 143.

---

136      A se vedea în special articolul 2 din FFAR.

---

137      A se vedea articolul 3 alineatul 3 din FFAR.

---

138      Hotărârea din 29 martie 2011, Comisia/Italia (C‑565/08, EU:C:2011:188, punctele 47-54).

---

139      A se vedea prin analogie Hotărârea din 22 decembrie 2022, Airbnb Ireland și Airbnb Payments UK (C‑83/21, EU:C:2022:1018, punctele 45, 50 și 51).

---

140      A se vedea în acest sens Hotărârea FIFA, punctul 95 și jurisprudența citată.

---

141      Hotărârea din 9 ianuarie 2025, Mousse (C‑394/23, EU:C:2025:2, punctul 45 și jurisprudența citată) (denumită în continuare „Hotărârea Mousse”).

---

142      Ibidem, punctul 51 și jurisprudența citată.

---

143      Ibidem, punctele 46 și 47 și jurisprudența citată. A se vedea și considerentul (47) al RGPD.

---

144      A se vedea în special articolul 15 alineatul (1) TFUE, potrivit căruia, „[î]n scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul transparenței” (sublinierea noastră). A se vedea și articolul 15 alineatele (2) și (3) TFUE și articolul 11 alineatele (1)-(3) TUE.

---

145      Sublinierea noastră.

---

146      Hotărârea din 4 octombrie 2024, Koninklijke Nederlandse Lawn Tennisbond (C‑621/22, EU:C:2024:858, punctul 42 și jurisprudența citată).

---

147      Ibidem, punctul 43 și jurisprudența citată.

---

148      De altfel, observăm că, potrivit Raportului FIFA din 2024 privind agenții de fotbal, la 5 decembrie 2024, un total de 7 558 de persoane dețineau o licență de agent de fotbal. Aceasta implică o amploare semnificativă a eventualei prelucrări a datelor, corespunzătoare expresiei „la scară largă” utilizată în considerentul (91) al RGPD, care se referă la prelucrarea unui „volum considerabil” de date cu caracter personal care ar putea afecta un număr mare de persoane vizate. O astfel de calificare are anumite consecințe în temeiul dispozițiilor din GDPR.

---

149      Hotărârea Mousse, punctul 50 și jurisprudența citată.

---

150      A se vedea în special Hotărârea din 4 iulie 2023, Meta Platforms ș.a. (Condiții generale de utilizare a unei rețele sociale) (C‑252/21, EU:C:2023:537, punctul 116).