Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

DOAMNA LEILA MEDINA

prezentate la 6 iunie 2024(1)

Cauza C‑158/23 [Keren](i)

T.G.

împotriva

Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid

[cerere de decizie preliminară formulată de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos)]

„Cerere de decizie preliminară – Politica privind azilul – Directiva 2011/95/UE – Beneficiari de protecție internațională – Refugiați – Articolul 34 – Accesul la facilitățile de integrare – Obligația de a asigura accesul la programele de integrare – Convenția de la Geneva – Articolul 34 – Reglementare națională care impune refugiaților obligația de integrare civică – Obligație de a urma cursuri și de a suporta costurile acestora – Posibilitate de solicitare a unui împrumut în scopul finanțării respectivelor costuri – Obligație de a promova un examen în termen de trei ani – Nerespectarea obligației de a finaliza un program de integrare în termenul prevăzut – Obligație de a plăti o amendă – Obligație de a rambursa un împrumut”

1.        Integrarea refugiaților reprezintă un proces important și complex care necesită eforturi ce trebuie depuse de toate părțile implicate, adică atât de refugiații înșiși, cât și de societatea țării gazdă. Procesul de integrare cuprinde aspecte juridice, economice, sociale și culturale. Prin urmare, este absolut firesc ca instrumentele internaționale, precum Convenția de la Geneva(2), să impună statelor contractante obligația legală de a facilita „asimilarea și naturalizarea” refugiaților(3). Această obligație a fost transpusă în dreptul Uniunii prin articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(4), care prevede obligația statelor membre de a „asigur[a] accesul la programele de integrare […] sau [de a crea] condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe”.

2.        Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între T.G., pe de o parte, și Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid (ministrul afacerilor sociale și ocupării forței de muncă din Țările de Jos, denumit în continuare „ministrul”), pe de altă parte. Litigiul privește decizia ministrului prin care, în primul rând, i‑a fost aplicată lui T.G., care este refugiat, o amendă în cuantum de 500 de euro pentru că acesta nu a promovat un examen de integrare civică în termenul acordat și, în al doilea rând, T.G. a fost obligat să ramburseze un împrumut în valoare de 10 000 de euro, care îi fusese acordat de autoritățile publice neerlandeze pentru a‑i permite să finanțeze costurile programelor de integrare civică. Motivul care a stat la baza acestei decizii a constat în faptul că T.G. nu și‑a îndeplinit obligația de integrare civică în termenul prevăzut.

3.        În acest context, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă și în ce măsură statele membre pot impune beneficiarilor de protecție internațională (denumiți în continuare „refugiați”)(5) în temeiul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, sub sancțiunea amenzii, obligația de a promova un examen de integrare civică la timp, precum și de a suporta costurile acestui examen și ale cursurilor de pregătire aferente. Particularitatea acestei cauze constă în faptul că programele naționale de integrare civică reprezintă, în cadrul competențelor partajate între Uniune și statele membre, atât un drept de care beneficiază refugiații în temeiul dreptului Uniunii, cât și o obligație care le revine în temeiul dreptului național.

 A.      Dreptul Uniunii

4.        Pentru prezenta cauză sunt relevante considerentele (3), (4), (12), (13), (15), (16), (40), (41) și (47) ale Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

5.        Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, intitulat „Accesul la facilitățile de integrare”, prevede:

„Pentru a facilita integrarea beneficiarilor de protecție internațională în societate, statele membre asigură accesul la programele de integrare pe care le consideră necesare pentru a se lua în considerare nevoile specifice ale refugiaților sau ale beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară sau creează condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe.”

B.      Dreptul neerlandez

6.        Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională a fost transpus în dreptul neerlandez prin Wet inburgering (denumită în continuare „Legea privind integrarea civică”), care vizează să încurajeze resortisanții străini să își asume responsabilitatea pentru propria integrare. În temeiul articolului 3 din respectiva lege, în versiunea aplicabilă la momentul situației de fapt în discuție în litigiul principal, refugiații trebuie să respecte obligația de integrare civică în aceleași condiții ca titularii anumitor alte permise de ședere, cum ar fi rezidenții pe termen lung. În principiu, orice persoană căreia îi revine obligația de integrare civică trebuie să promoveze toate etapele examenului de integrare civică într‑un termen de trei ani (denumit în continuare „termenul de integrare civică”).

7.        Instanța de trimitere arată că, potrivit articolului 7b din Legea privind integrarea civică, ministrul este obligat să prelungească respectivul termen de integrare civică în cazul în care depășirea acestuia nu i se poate imputa persoanei căreia îi revine obligația de integrare civică sau în cazul în care această persoană urmează un curs de alfabetizare. Ministrul poate prelungi termenul de integrare civică în cazul în care persoana căreia îi revine obligația de integrare civică a depus eforturi demonstrate în scopul integrării. În anumite cazuri, ministrul poate exonera persoana respectivă de astfel de obligație.

8.        Instanța de trimitere precizează în plus că, în general, costurile programelor naționale de integrare civică trebuie suportate de persoanele cărora le revine obligația de integrare civică, care pot solicita în acest scop un împrumut în valoare de maxim 10 000 de euro. Împrumutul poate fi folosit pentru cursuri de integrare civică, pentru examene de integrare civică și/sau pentru cursuri de alfabetizare. Refugiații nu sunt obligați să ramburseze împrumutul dacă promovează toate etapele examenului de integrare civică în termenul de integrare civică sau dacă sunt scutiți sau exonerați de obligația de integrare civică în acest termen. Dacă nu își îndeplinesc obligația de integrare civică sau și‑o îndeplinesc cu întârziere, ei trebuie în principiu să ramburseze integral împrumutul.

9.         Articolul 4.16a din Regeling inburgering (Regulamentul privind integrarea civică) a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2022. În temeiul acestei dispoziții, care se aplică persoanelor aflate în curs de rambursare a împrumutului lor la data respectivă, împrumutul poate fi anulat integral sau parțial. În principiu, ministrul va anula doar o parte a datoriei atunci când persoana căreia îi revine obligația de integrare civică îndeplinește această obligație în termen de șase luni de la expirarea termenului-limită sau atunci când este exonerată de această obligație în acest termen. În cazuri excepționale, ministrul poate anula parțial datoria și atunci când persoana căreia îi revine obligația de integrare civică nu și‑a îndeplinit această obligație în termen de șase luni sau poate anula integral datoria.

10.      Perioada de rambursare a împrumutului nu poate depăși 10 ani, ținând cont de capacitatea de plată a debitorului. În cazul incapacității de plată, ministrul poate stabili cuantumul care trebuie rambursat la 0,00 euro pe lună. Eventualul rest de plată se anulează după 10 ani, cu excepția ratelor restante.

11.      Articolul 31 alineatul (1) din Legea privind integrarea civică prevede că ministrul are obligația de a aplica o amendă administrativă persoanelor cărora le revine obligația de integrare civică și care nu au promovat anumite etape ale examenului de integrare civică în termenul de trei ani sau în termenul în care a fost prelungit.

12.      Articolul 32 din respectiva lege prevede:

„În decizia de aplicare a amenzii prevăzute la articolul 31 alineatul (1), ministrul stabilește un nou termen de maximum doi ani, în care persoana căreia îi revine obligația de integrare civică trebuie ca, după primirea notificării deciziei de aplicare a amenzii, să promoveze ultimele etape ale examenului de integrare civică prevăzut la articolul 7 alineatul (2) literele (b) și (c).”

13.      Potrivit articolului 33 din legea menționată:

„1.      Ministrul aplică o amendă administrativă persoanei căreia îi revine obligația de integrare civică care nu a promovat etapele examenului de integrare civică prevăzut la articolul 7 alineatul (2) literele (b) și (c) în termenul-limită prevăzut la articolul 32. Articolul 32 se aplică mutatis mutandis.

2.      În cazul în care persoana căreia îi revine obligația de integrare civică nu reușește ca, după expirarea termenului prevăzut la articolul 32, să promoveze etapele examenului de integrare civică prevăzut la articolul 7 alineatul (2) literele (b) și (c), ministrul va aplica acestei persoane o amendă administrativă la fiecare doi ani.”

14.      Articolul 1 alineatul (1) din Beleidsregel boetevaststelling inburgering (Orientări privind stabilirea cuantumului amenzilor în cadrul integrării civice), în versiunea aplicabilă la momentul situației de fapt în discuție în litigiul principal, stabilește criteriile care trebuie să fie luate în considerare la stabilirea cuantumului amenzii. Respectivele criterii includ numărul orelor de prezență a persoanei căreia îi revine obligația de integrare civică la un curs de integrare civică sau la un curs desfășurat în limba neerlandeză ca limbă secundară, numărul de participări ale persoanei respective la examenul de integrare civică sau la examenul de stat desfășurat în limba neerlandeză ca limbă secundară și numărul de etape ale acestor examene pe care persoana le‑a promovat. Articolul 1 alineatul (2) din orientări prevede că cuantumul amenzii se stabilește pe baza tabelului de amenzi, astfel cum este prevăzut în anexa la respectivele orientări.

15.      Anexa prevăzută la articolul 1 alineatul (2) cuprinde un tabel potrivit căruia amenda este stabilită în cuantum de 1 250 de euro pentru un număr cuprins între 0 și 149 de ore de cursuri frecventate, de 875 de euro pentru un număr cuprins între 150 și 299 de ore de cursuri frecventate și de 500 de euro pentru 300 sau mai multe ore de cursuri frecventate. În plus, se poate acorda o prelungire a termenului de integrare civică, caz în care nu se aplică nicio amendă. Cuantumul amenzii poate fi redus cu 20 % în cazul în care este promovată o etapă a examenului, cu 40 % în cazul în care sunt promovate două etape ale examenului, cu 60 % în cazul în care sunt promovate trei etape ale examenului și cu 80 % în cazul în care sunt promovate patru sau mai multe etape ale examenului.

II.    Litigiul principal și întrebările preliminare

16.      T.G., un resortisant eritreean, a sosit în Țările de Jos la vârsta de 17 ani. Acesta a obținut ulterior un permis temporar de ședere eliberat persoanelor cărora li s‑a acordat azil, care i‑a permis să beneficieze de protecție internațională în Țările de Jos.

17.      La 8 ianuarie 2016, când T.G. a împlinit 18 ani, ministrul l‑a informat că, începând cu 1 februarie 2016, îi va reveni obligația de integrare civică în temeiul Legii privind integrarea civică. Această obligație însemna în principiu că T.G. trebuia să promoveze toate etapele examenului de integrare civică în termen de trei ani. Ministrul a prelungit acest termen până la 1 februarie 2020 pentru motivul că T.G. a locuit o perioadă considerabilă într‑un centru de primire pentru solicitanții de azil și a urmat cursuri de formare.

18.      Întrucât T.G. nu și‑a îndeplinit obligația de integrare civică care îi revenea în termenul prevăzut, ministrul i‑a aplicat o amendă în cuantum de 500 de euro și a dispus rambursarea integrală de către acesta a împrumutului în valoare de 10 000 de euro pe care îl contractase la Dienst Uitvoering Onderwijs (Serviciul Executiv în domeniul Învățământului din Țările de Jos).

19.      T.G. a formulat o contestație împotriva respectivei decizii, pe care ministrul a declarat‑o nefondată la 25 februarie 2021. La 4 noiembrie 2021, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a respins acțiunea formulată de T.G. împotriva deciziei din 25 februarie 2021 ca nefondată. Respectiva instanță a decis că reglementarea națională în discuție în litigiul principal nu încalcă articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, având în vedere că instituie un sistem care oferă posibilități de prelungire a termenelor și exonerări. Reglementarea națională permite și ca orice împrumut acordat să fie rambursat în funcție de capacitatea financiară a persoanei. Respectiva instanță a constatat că nu a fost încălcat principiul proporționalității, deoarece ministrul a abordat și a examinat toate circumstanțele în mod întemeiat. Potrivit rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), ministrul a luat suficient în considerare situația personală a reclamantului din litigiul principal, prin prelungirea termenului de integrare civică de la trei la patru ani și prin reducerea cuantumului amenzii. Instanța menționată nu a considerat cuantumul amenzii ca fiind prea ridicat prin raportare la Hotărârea P și S(6). Potrivit aceleiași instanțe, ministrul nu era obligat să anuleze amenda sau obligația de a rambursa împrumutul.

20.      La 2 decembrie 2021, mai precis la 1 an și 10 luni de la expirarea termenului de integrare civică, T.G. a fost exonerat de obligația de integrare civică ca urmare a faptului că, potrivit ministrului, acesta depusese la data respectivă suficiente eforturi pentru a finaliza cursul de integrare civică. Această exonerare nu aducea atingere obligației care îi revenea lui T.G. de a plăti amenda și de a rambursa împrumutul.

21.      T.G. a formulat apel la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), care reprezintă instanța de trimitere, împotriva hotărârii din 4 noiembrie 2021.

22.      Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională interzice impunerea unei obligații de integrare civică în sarcina beneficiarilor de protecție internațională – care implică obligația de a promova, sub sancțiunea amenzii, un examen, în principiu într‑un termen de trei ani, precum și a obligației ca costurile programelor de integrare să fie suportate de persoanele cărora le revine respectiva obligație.

23.      În primul rând, în ceea ce privește obligația de integrare civică, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă Hotărârea P și S(7) este aplicabilă în prezenta cauză, având în vedere că această hotărâre se referă la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung(8), care prevede că statele membre pot impune o obligație de integrare, în timp ce nicio astfel de posibilitate nu este prevăzută în Directiva privind condițiile pentru protecția internațională.

24.      În al doilea rând, în cazul în care o obligație de integrare civică poate fi impusă în temeiul dreptului Uniunii, instanța de trimitere dorește să afle dacă dreptul pozitiv, derivat din dreptul Uniunii, de acces la programele de integrare poate conduce în final, în temeiul dreptului național, la un comportament interzis, care poate fi sancționat în cazul în care acest drept nu este exercitat.

25.      În al treilea rând, în ceea ce privește costurile programelor de integrare, instanța de trimitere consideră că obligarea refugiaților la suportarea integrală a acestor costuri este contrară articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În această privință, articolul 34 din această directivă impune statelor membre obligația de a asigura accesul tuturor refugiaților la programele de integrare. Instanța de trimitere susține în plus că împrejurarea că persoanele în cauză pot încheia un angajament de plată nu pare a fi relevantă, având în vedere că obligația de a rambursa o datorie substanțială subzistă pentru o perioadă de până la 10 ani, aspect care poate îngreuna integrarea efectivă în statul membru gazdă.

26.      În al patrulea rând, se ridică întrebarea dacă nivelul la care este stabilită valoarea amenzilor și a împrumutului compromite realizarea obiectivului și a efectului util al articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În această privință, instanța de trimitere menționează că autoritățile naționale sunt obligate să reducă cuantumul amenzii atunci când este necesar pentru a se asigura caracterul proporțional al acesteia. Totuși, împrumutul, însoțit de amendă, ar putea fi considerat ca depășind ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului urmărit prin această dispoziție, și anume acela de a facilita integrarea. Anumite măsuri de rambursare ar putea diminua efectele respectivelor sancțiuni financiare. Cu toate acestea, în litigiul principal, T.G. susține că măsura în discuție poate acționa ca un factor descurajator în ceea ce privește desfășurarea activității, fapt care aduce atingere integrării sale.

27.      În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 7b din [Legea privind integrarea civică], în temeiul căreia [refugiaților] li se impune obligația ca, sub sancțiunea amenzii, să promoveze un examen de integrare civică?

2)      Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale bazate pe premisa că [refugiații] suportă ei înșiși costurile integrale ale programelor de integrare?

3)      Pentru răspunsul la a doua întrebare, este relevant că [refugiații] pot primi un împrumut guvernamental pentru a achita costurile programelor de integrare, iar acest împrumut este anulat dacă au promovat la timp examenul de integrare civică sau dacă sunt scutiți sau exonerați la timp de obligația de integrare civică?

4)      Dacă articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională permite ca [refugiaților] să li se impună obligația ca, sub sancțiunea amenzii, să promoveze un examen de integrare civică și permite ca [refugiații] să suporte ei înșiși costurile integrale ale programelor de integrare, valoarea împrumutului care trebuie rambursat, însoțit sau nu de amendă, compromite realizarea obiectivului și a efectului util al articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională?”

28.      T.G., guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți au prezentat argumente orale în ședința care s‑a desfășurat la 20 februarie 2024.

III. Apreciere

29.      Prezenta cerere de decizie preliminară ridică întrebarea în ce măsură statele membre pot impune refugiaților, în temeiul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, în primul rând, o obligație de a promova un examen de integrare civică, sub sancțiunea aplicării unei amenzi, și, în al doilea rând, o obligație de a suporta, integral sau parțial, costurile cursurilor de integrare civică și ale examenului aferent.

30.      Cu titlu preliminar, observăm că reglementarea neerlandeză cuprinde patru tipuri de obligații distincte, și anume, în primul rând, obligația de a participa la cursuri de integrare civică, în al doilea rând, obligația de a suporta costurile respectivelor cursuri (pentru care poate fi acordat un împrumut), în al treilea rând, obligația de a susține și de a promova un examen de integrare civică (și de a achita taxele acestuia) și, în al patrulea rând, obligațiile financiare care iau naștere în caz de nerespectare a obligației de a promova acest examen, și anume obligația de a plăti o amendă și obligația de a rambursa împrumutul.

31.      Întrucât obligația de a urma cursuri de integrare civică presupune obligația de a suporta costurile acestora, aceste două obligații sunt strâns legate între ele și trebuie să fie analizate împreună. Din punct de vedere cronologic, aceste două obligații precedă obligația de a susține și de a promova un examen de integrare și obligațiile financiare care iau naștere ca urmare a nerespectării obligației de a promova acest examen. Prin urmare, în prezentele concluzii, vom examina dacă respectivele obligații sunt conforme cu articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională nu în ordinea indicată de instanța de trimitere, ci mai degrabă în ordinea lor cronologică. În plus, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să examineze aspectul dacă obligațiile mai sus menționate compromit eficacitatea sau efectul util al acestei directive. Vom aborda acest din urmă aspect împreună cu celelalte întrebări.

32.      În acest context, vom începe prin a examina obligația de a urma cursuri de integrare civică și de a suporta costurile acestora, obligație care formează obiectul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, precum și al primei părți a celei de a patra întrebări (secțiunea A). În continuare, vom analiza obligația de a susține și de a promova examenul de integrare civică și obligațiile financiare care iau naștere în caz de nerespectare a obligației de a promova acest examen, care formează obiectul primei întrebări și al celei de a doua părți a celei de a patra întrebări (secțiunea B).

A.      Obligația de a urma cursuri de integrare civică și obligația de a suporta costurile acestora

33.      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări și al primei părți a celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care obligă refugiații să suporte integral costurile cursurilor de integrare civică, precum și dacă are vreo relevanță faptul că refugiații pot primi un împrumut guvernamental pentru finanțarea costurilor acestor cursuri și că împrumutul nu trebuie rambursat dacă promovează examenul de integrare civică sau dacă au fost exonerați de obligația de integrare civică în termenul corespunzător.

34.      Înainte de a răspunde la respectivele întrebări, considerăm că este necesar să facem câteva observații preliminare cu privire la noțiunile de integrare, cursuri de integrare civică și examene de integrare. În continuare, având în vedere că obligația de a participa la aceste cursuri implică obligația de a suporta costurile lor, vom analiza compatibilitatea celei dintâi obligații cu articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. Abia apoi vom reveni la examinarea celei de a doua obligații.

1.      Observații preliminare cu privire la cursurile de integrare civică și la examenele pe care trebuie să le promoveze refugiații

35.      De la bun început, trebuie să subliniem în primul rând că, astfel cum a explicat instanța de trimitere, nici acordarea, nici păstrarea statutului de refugiat nu sunt condiționate de aplicarea normelor naționale în discuție în litigiul principal.

36.      În al doilea rând, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere înțelegem că, în temeiul dreptului neerlandez, persoanele cărora le revine obligația de integrare civică trebuie să promoveze, într‑un termen de trei ani – care poate fi însă prelungit –, un examen care constă în diverse teste, printre care se numără teste privind aptitudinile dobândite, în scris și oral, în limba neerlandeză, la un nivel cel puțin egal cu A2 și privind cunoașterea societății neerlandeze(9). Cursurile par a fi strâns legate de respectivul examen, incluzând, așadar, cursuri de limbă și de cunoaștere a societății neerlandeze(10). Prin urmare, în scopul efectuării analizei în cuprinsul prezentelor concluzii, noțiunea „cursuri de integrare civică” vizează cursuri referitoare la cunoașterea limbii și a societății țării gazdă (cu referire la termenul „civică” din această expresie), același lucru fiind valabil și în ceea ce privește noțiunea „examen de integrare civică”, care cuprinde un examen de testare a cunoașterii limbii și a societății țării gazdă(11).

37.      În al treilea rând, în scopul prezentării prezentelor concluzii, este important să se facă distincția între noțiunea de resortisant al unei țări terțe și cea de refugiat, doar această din urmă noțiune intrând în domeniul de aplicare al Convenției de la Geneva și al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională(12). „Atunci când refugiații sunt încadrați în categoria mai amplă de «migranți», controlul circulației lor ar putea avea prioritate în raport cu satisfacerea nevoilor lor de protecție. Pe măsură ce granița dintre noțiunea de «migrant» și cea de «refugiat» se estompează, același lucru este valabil și în ceea ce privește distincția dintre controlul migrației și protecția refugiaților”(13).

38.      În această privință, Curtea a reținut la punctul 48 din Hotărârea P și S(14) că obligația de a promova un examen de integrare civică permite să se asigure dobândirea de către resortisanții țărilor terțe vizați a unor cunoștințe care se dovedesc incontestabil utile pentru stabilirea unor legături cu statul membru gazdă și că o asemenea obligație, însoțită de o amendă, poate contribui la realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2003/109. Cu toate acestea, având în vedere că articolul 5 alineatul (2) din această din urmă directivă prevede că statele membre pot impune o obligație de integrare, în timp ce astfel de posibilitate nu este prevăzută de Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, respectiva hotărâre nu este aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză.

39.      În cauza de față, întrucât T.G. a obținut statutul de refugiat, prezentele concluzii se referă doar la drepturile acordate refugiaților. În acest context, întrebarea esențială este aceea dacă statele membre, cărora le revine obligația pozitivă de a facilita integrarea refugiaților, le pot impune acestora din urmă obligații legate de măsurile de integrare, iar, în caz afirmativ, care sunt aceste obligații.

2.      Obligația de a urma cursuri de integrare civică

40.      Din cererea de decizie preliminară rezultă că sistemul neerlandez de integrare civică este considerat, prin faptul că prevede obligația statelor membre de a asigura accesul la programele de integrare și dreptul corelativ al refugiaților de a obține acces la astfel de programe, ca reprezentând o măsură de transpunere a articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(15). Prin urmare, este necesar să se examineze natura juridică a acestei măsuri și cerințele prevăzute la articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională pentru a stabili dacă statele membre pot impune refugiaților o obligație de a urma cursuri de integrare civică.

 a)      Statele membre beneficiază de o marjă de apreciere în ceea ce privește obligativitatea participării la programele de integrare

41.      Trebuie să se sublinieze de la bun început că, în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, Uniunea și statele membre dispun de competențe partajate, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (j) TFUE(16). Potrivit articolului 2 alineatul (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într‑un domeniu determinat, acestea din urmă își pot exercita competența în măsura în care Uniunea nu și‑a exercitat competența(17). În ceea ce privește programele de integrare, legiuitorul Uniunii a adoptat articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, care impune statelor membre obligația de a asigura accesul la programele de integrare. Această obligație rezultă chiar din textul dispoziției menționate, care prevede că „statele membre asigură accesul la programele de integrare”. Ca un corolar al acestei obligații, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională conferă refugiaților dreptul de acces la respectivele programe(18).

42.      Rezultă că această dispoziție prevede obligația care revine statelor membre – și exclusiv statelor membre – de a asigura accesul la programele de integrare și, în asigurarea acestui acces, ele trebuie să ia în considerare nevoile specifice ale refugiaților(19). Prin urmare, niciun element din textul dispoziției menționate nu sugerează că refugiații sunt obligați să participe la măsurile de integrare. În opinia noastră, o astfel de obligație ar depăși limitele celor intenționate de legiuitorul Uniunii(20). În ceea ce privește refugiații, Directiva privind condițiile pentru protecția internațională le acordă dreptul de acces la programele de integrare, dar nu le impune o obligație corespunzătoare acestuia. Cu condiția ca exercitarea acestui drept să nu facă obiectul unor limitări care sunt incompatibile cu dreptul Uniunii și în special cu Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre beneficiază de o marjă de apreciere în ceea ce privește obligativitatea participării la programele de integrare. Sub rezerva respectării condiției menționate, un stat membru poate obliga refugiații să urmeze cursuri de integrare civică, având în vedere că această obligație nu intră în domeniul de aplicare al directivei menționate și, astfel, în cel al dreptului Uniunii(21).

43.      Întrebarea care se ridică în continuare este în ce măsură articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională interzice statelor membre să prevadă în legislația lor națională faptul că refugiații sunt obligați să participe la programele de integrare, pentru motivul că o astfel de obligație poate aduce atingere drepturilor aferente statutului de refugiat, inclusiv dreptului de acces la aceste programe.

 b)      Obligații prevăzute în Directiva privind condițiile pentru protecția internațională

44.      După cum a precizat deja Curtea, statele membre nu pot să aplice o reglementare națională care poate să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util(22). Este important ca dispozițiile naționale aplicabile să nu poată compromite condițiile pentru protecția internațională instituite prin directiva menționată și în special prin articolul 34 din aceasta.

45.      Conform unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(23).

 1)       Interpretarea textuală

46.      În ceea ce privește textul articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, după cum am arătat mai sus(24), acest articol prevede, în primul rând, obligația statelor membre de a asigura accesul la programele de integrare și dreptul corelativ al refugiaților de a avea acces la aceste programe.

47.      În ceea ce privește termenii „integrare” și „facilitare”, este important să se facă distincția între aceste două noțiuni. Integrarea are loc de obicei atunci când persoanele sunt în măsură să adopte normele culturale ale culturii dominante sau gazdă, păstrându‑și în același timp cultura lor de origine – și este astfel adesea sinonimă cu biculturalismul(25) –, în timp ce expresia „facilitare a integrării” trebuie înțeleasă ca însemnând adoptarea de măsuri care oferă refugiaților printre altele sprijin și consiliere, securitate, stabilitate, programe de integrare, legături culturale, cursuri de limbă sau de învățare a culturii, valori naționale, norme fundamentale, principii și moduri de viață(26). Rezultă că obiectivul de facilitare a integrării conferă o obligație care revine societății statului membru gazdă. Prin urmare, din moment ce articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede o astfel de facilitare, acesta impune o obligație în sarcina statelor membre, care trebuie să adopte măsuri pozitive care să le permită refugiaților să se integreze(27). În plus, această noțiune vizează nu doar participarea la cursuri, ci și consolidarea altor raporturi juridice, economice, sociale și culturale și punerea în aplicare a unei multitudini de mijloace de sprijin. Rezultă că programele de integrare, care iau de obicei forma unor cursuri de integrare, reprezintă un mijloc printre multe altele de facilitare a integrării. Așa cum reiese din considerentul (47) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, astfel de programe includ, acolo unde este cazul, formarea lingvistică și „furnizarea de informații cu privire la drepturile și obligațiile individuale aferente statutului de protecție al [refugiaților] în statul membru în cauză”(28).

48.      În al doilea rând, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede obligația „de a asigura accesul la programele de integrare” sau „de a crea condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe”. Expresia „creează condiții prealabile care garantează accesul la [programele de integrare]” sugerează că statele membre au obligația pozitivă de a stabili condiții care garantează faptul că refugiații au posibilitatea de a participa la programele de integrare. În pofida utilizării conjuncției „sau” în cuprinsul acestei dispoziții, concluzia care se desprinde în mod logic este că obligația de a crea astfel de condiții prealabile reprezintă o obligație suplimentară față de cea a asigurării accesului la programele de integrare, fiind o obligație care ia naștere atunci când persoana vizată are nevoie de asistență în legătură cu accesul la aceste programe.

49.      În al treilea rând, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede că programele de integrare trebuie să fie „necesare”, „pentru a se lua în considerare nevoile specifice ale refugiaților”. Astfel cum se precizează în considerentul (47), această obligație presupune că programele de integrare puse la dispoziția refugiaților ar trebui să ia în considerare, pe cât posibil, nevoile și particularitățile situației refugiaților, inclusiv, acolo unde este cazul, formarea lingvistică și furnizarea de informații cu privire la drepturile și obligațiile individuale aferente statutului de protecție al acestora în statul membru în cauză.

50.      Rezultă că, deși o interpretare literală a articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională obligă statele membre să ia în considerare nevoile specifice ale refugiaților, acesta nu permite să se stabilească dacă statele membre pot impune refugiaților o obligație de participare la cursuri de integrare civică. Este, așadar, esențial să se examineze contextul în care a luat naștere această dispoziție și obiectivul urmărit de directiva din care face parte.

 2)      Interpretarea contextuală

51.      Potrivit jurisprudenței Curții, Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretată cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate relevante menționate la articolul 78 alineatul (1) TFUE, precum și cu respectarea drepturilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)(29). În plus, trebuie să se țină seama de jurisprudența referitoare la drepturile acordate la capitolul VII din directiva menționată.

 i)      Articolul 34 din Convenția de la Geneva

52.      Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională transpune, deși parțial, articolul 34 din Convenția de la Geneva în dreptul Uniunii, în sensul că cea dintâi dispoziție trebuie interpretată în lumina dispoziției acestei convenții, însă doar în măsura în care aceasta a fost inclusă în dreptul Uniunii. Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie să ofere un nivel de protecție cel puțin echivalent cu cel acordat prin articolul 34 din Convenția de la Geneva(30).

53.      În această privință, din textul articolului 34 din Convenția de la Geneva rezultă în mod clar că statele contractante sunt obligate printre altele să faciliteze, pe cât posibil, asimilarea refugiaților. Comentariul la Convenția de la Geneva(31) susține ipoteza potrivit căreia Convenția de la Geneva obligă statele părți să asigure accesul la cursurile de învățare a limbii. Noțiunea „asimilare” se referă la cursurile de limbă și la cunoașterea societății. Prin urmare, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat ca stabilind standarde minime de integrare în societatea statului membru gazdă.

54.      În plus, din noțiunea „facilitare” care figurează la articolul 34 din Convenția de la Geneva rezultă că statele trebuie să ia în considerare vulnerabilitatea persoanelor cu statut de refugiat, aspect care reprezintă un element esențial al acestei convenții. Autorii Convenției de la Geneva au exclus impunerea unei forme de coerciție sau a unei obligații în sarcina refugiaților(32). Biroul ICNUR subliniază de asemenea faptul că, din cauza vulnerabilității specifice a refugiaților, nu trebuie impuse niciun fel de sancțiuni refugiaților care nu reușesc să promoveze un examen de limbă(33). Obiectivul „facilitării integrării” prevăzute la articolul 34 din Convenția de la Geneva este de a permite refugiaților să beneficieze de o serie de drepturi aferente statutului de refugiat. Rezultă că articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, interpretat în lumina Convenției de la Geneva, trebuie interpretat în sensul că urmărește să promoveze integrarea, iar nu să impună restricții care ar putea împiedica realizarea acestui obiectiv. În mod similar, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că, în procesul de facilitare a integrării, statele membre trebuie să ia în considerare vulnerabilitatea persoanelor cu statut de refugiat și trebuie să asigure beneficiul drepturilor aferente acestui statut.

 ii)      Dreptul de azil consacrat la articolul 18 din cartă

55.      Articolul 18 din cartă consacră „dreptul de azil”. Potrivit explicațiilor referitoare la dispoziția menționată, de care trebuie să se țină seama în vederea interpretării cartei(34), „[t]extul articolului s‑a întemeiat pe [fostul articol 63 CE], în prezent înlocuit de articolul 78 [TFUE], care impune Uniunii să respecte Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților”. Prin urmare, explicațiile sugerează, după cum au susținut anumiți profesori din mediul academic, că articolul 18 din cartă nu are un conținut autonom, ci se limitează să pună în aplicare garanțiile prevăzute în Convenția de la Geneva și în Protocolul acesteia(35).

56.      Cu toate acestea, referirea la Convenția de la Geneva nu înseamnă că articolul 18 din cartă nu are nicio valoare adăugată. Pentru început, dreptul la azil nu își are temeiul în legislația secundară a Uniunii, ci a fost consacrat în dreptul primar al Uniunii, și nu doar ca temei juridic care să permită legiuitorului Uniunii să integreze Convenția de la Geneva în ordinea juridică a Uniunii, ci și ca drept fundamental. Spre deosebire de Convenția de la Geneva, care poate fi interpretată în sensul că impune doar obligații internaționale părților contractante, carta conferă dreptului de azil o dimensiune de drept fundamental.

57.      În opinia noastră, această dimensiune susține afirmația potrivit căreia articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și celelalte dispoziții prevăzute la capitolul VII din aceasta trebuie interpretate ca prevăzând drepturi, întrucât ele conferă o expresie concretă articolului 18 din cartă(36). Prin urmare, faptul că revine statelor membre sarcina de a decide dacă trebuie să impună refugiaților obligația de a urma cursuri de integrare civică nu poate nici să pună în discuție dreptul de azil ca atare, nici să compromită eficacitatea drepturilor aferente statutului de refugiat.

58.      Prin urmare, considerăm că articolul 18 din cartă servește pentru a întări ideea potrivit căreia dreptul de azil se referă, în primul rând, la conferirea de drepturi refugiaților, iar nu la impunerea de obligații care sunt de natură să compromită eficacitatea respectivelor drepturi.

 iii)      Drepturile acordate la capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională

59.      Trebuie să se țină seama de natura specifică a capitolului VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În special, în ceea ce privește drepturile acordate la capitolul VII din Directiva 2004/83, care a precedat capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, Curtea a statuat că, „[d]at fiind că aceste drepturi conferite refugiaților sunt consecința acordării statutului de refugiat […], refugiatul, atât timp cât deține acest statut, trebuie să beneficieze de drepturile care îi sunt astfel garantate de Directiva 2004/83, iar aceste drepturi nu pot fi limitate decât cu respectarea condițiilor stabilite de capitolul VII din directiva menționată, statele membre neavând dreptul de a adăuga restricții care nu figurează în aceasta”(37). Întrucât capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională cuprinde dispoziții care sunt aproape identice cu cele ale capitolului VII din predecesoarea acesteia, jurisprudența menționată rămâne relevantă. În această privință, Curtea a statuat că un stat membru nu dispune de nicio putere discreționară pentru a continua să acorde unui refugiat sau pentru a‑i refuza avantajele substanțiale garantate de capitolul VII din Directiva 2004/83(38).

60.      Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă obligația de a urma cursuri de integrare civică în discuție în litigiul principal adaugă restricții drepturilor aferente statutului de refugiat, care nu sunt prevăzute la capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și în special dacă această obligație afectează accesul refugiaților la programele de integrare care le este garantat de această directivă(39).

 3)      Interpretarea teleologică

61.      Astfel cum am subliniat deja, statele membre nu pot împiedica refugiații să aibă acces efectiv la programele de integrare și să beneficieze de celelalte drepturi aferente statutului de refugiat(40). Prin urmare, atunci când statele membre impun condiții pe care refugiații trebuie să le îndeplinească pentru a participa la programele de integrare, ele trebuie să respecte cele două obiective pe care le urmărește articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională: în primul rând, obiectivul de a asigura accesul la programele de integrare sau de a crea condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe și, în al doilea rând, obiectivul de a lua în considerare nevoile specifice ale refugiaților.

62.      În ceea ce privește primul obiectiv, în lucrările pregătitoare, expunerea de motive care însoțește propunerea Comisiei precizează că scopul programelor de integrare este acela de a furniza „un sprijin concret grupurilor defavorizate”, „mai degrabă decât doar să le recunoască acestora egalitatea de acces la sistemele tradiționale de muncă și de educație”(41). Prin urmare, în măsura în care articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională reprezintă o măsură de sprijin al unui „grup defavorizat”, adoptată pentru a plasa respectivul grup la același nivel cu resortisanții statelor membre gazdă în scopul oportunităților de angajare în muncă și de educație, această măsură trebuie să fie pusă în aplicare într‑un mod care să permită efectiv acestui grup accesul la programele de integrare(42). În caz contrar, o astfel de măsură nu își va atinge obiectivul de egalizare la nivel superior a grupurilor defavorizate.

63.      În ceea ce privește cel de al doilea obiectiv, în temeiul articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre sunt de asemenea obligate „să ia în considerare nevoile specifice ale refugiaților”(43). În acest sens, considerentul (47) al directivei menționate adaugă că nevoile și particularitățile situației refugiaților ar trebui să fie luate în considerare, pe cât posibil, în cadrul programelor de integrare puse la dispoziția acestora, inclusiv, acolo unde este cazul, formarea lingvistică și furnizarea de informații cu privire la drepturile și obligațiile individuale aferente statutului de protecție al acestora în statul membru în cauză.

64.      În plus, în lucrările pregătitoare, în ceea ce privește accesul la facilitățile de integrare și conținutul protecției prevăzute în Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, Comisia a arătat printre altele că, „[p]entru a se asigura exercitarea efectivă a drepturilor acordate în mod oficial beneficiarilor de protecție, este necesar să se abordeze dificultățile specifice întâmpinate de aceștia în procesul de integrare”. În ceea ce privește accesul la facilitățile de integrare, potrivit Comisiei, „[o]portunitățile de integrare efectivă a [refugiaților] ar spori în mod semnificativ dacă, în facilitățile de integrare, s‑ar lua în considerare, în mod corespunzător, diferitele experiențe educaționale și profesionale sau alte caracteristici specifice ale situației acestora”(44).

65.      Evaluarea impactului acestei propuneri menționează ca exemple de astfel de programe de integrare „programele de integrare și cursurile de formare lingvistică adaptate, pe cât posibil, acestor nevoi specifice”(45). Referirea la „caracterul adecvat” al programelor de integrare înseamnă că statele membre „au flexibilitatea de a aplica măsurile pe care le consideră cele mai adecvate și eficiente, luând în considerare factori relevanți, precum nivelul de educație și experiența profesională a persoanelor vizate, dimensiunea și structura comunităților de beneficiari ai protecției internaționale”(46).

66.      În opinia noastră, rezultă că impunerea unei obligații în sarcina refugiaților de a urma cursuri de integrare civică nu reprezintă în sine o restricție adusă dreptului de acces la programele de integrare și nu este, așadar, interzisă la articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. Cu toate acestea, în lumina obiectivului de facilitare a integrării, respectivele cursuri trebuie adaptate, pe cât posibil, la nevoile refugiaților și, acolo unde este cazul, trebuie să contribuie la egalizarea la nivel superior a unui „grup defavorizat”.

 c)      Aplicabilitatea în prezenta cauză

67.      În prezenta cauză, nu există nicio îndoială că dobândirea unei cunoașteri a limbii și a societății statului membru gazdă contribuie la facilitarea exercitării în viața de zi cu zi a majorității drepturilor garantate prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, în special în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la educație, la protecție socială, la asistență medicală sau la o locuință. Prin urmare, participarea la cursurile de integrare civică este de natură să faciliteze realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și să facă efectivă exercitarea drepturilor aferente statutului de refugiat. Rezultă că obligația de a participa la astfel de cursuri nu trebuie considerată ca limitând în sine accesul la drepturile conferite în cadrul capitolului VII din directiva menționată și în special prin articolul 34 din aceasta.

68.      Cu toate acestea, aprecierea ar fi diferită dacă, în practică, obligația de a participa la astfel de cursuri ar restrânge sau ar împiedica posibilitatea refugiaților de a‑și exercita drepturile și de a obține avantajele garantate de Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. Așa cum a subliniat Comisia, acesta poate fi de exemplu cazul atunci când frecvența și durata cursurilor sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea pentru aceste cursuri constituie un obstacol în calea exercitării dreptului refugiaților de a lucra sau de a căuta un loc de muncă ori împiedică dreptul lor la educație și la formare profesională(47). Același lucru este valabil și în situația în care cursurile de integrare nu sunt adaptate nevoilor specifice ale refugiaților, ca de exemplu atunci când un refugiat se confruntă cu posibilități limitate de educație sau are un nivel scăzut de alfabetizare. Pentru exhaustivitate, trebuie să subliniem că, întrucât vom aborda aspectul financiar al acestor cursuri și examene în secțiunea B a concluziilor, prezenta apreciere nu se referă la acest aspect.

69.      Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă obligația de a participa la cursurile de integrare civică în discuție și în special aplicarea sa în practică limitează accesul la drepturile conferite de Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și mai ales la cele conferite în cadrul capitolului VII din aceasta. În plus, este de competența instanței de trimitere să stabilească dacă conținutul și condițiile acestor cursuri, care sunt obligatorii pentru refugiați în temeiul dreptului național, iau în considerare nevoile specifice ale acestora. În acest scop, trebuie efectuată o analiză pentru a stabili dacă dificultatea și volumul cursurilor sunt adaptate nevoilor specifice ale refugiaților, în scopul realizării obiectivului de egalizare la nivel superior menționat mai sus.

3.      Obligația de a suporta costurile cursurilor de integrare civică

70.      Instanța de trimitere a arătat că sistemul prevăzut de reglementarea națională în discuție se întemeiază pe principiul potrivit căruia refugiații trebuie să suporte ei înșiși costurile programelor de integrare. În acest scop, ei pot solicita și pot obține un împrumut de până la 10 000 de euro. Refugiații nu sunt obligați să ramburseze împrumutul dacă promovează toate etapele examenului de integrare civică în termenul de integrare civică sau dacă sunt scutiți sau exonerați de obligația de integrare civică în cadrul acestui termen. În schimb, în cazul în care nu își îndeplinesc obligația de integrare civică sau și‑o îndeplinesc cu întârziere, aceștia trebuie, în principiu, să ramburseze împrumutul în integralitate.

71.      Pentru început, trebuie să subliniem că, în prezenta cauză, T.G. a utilizat întreaga sumă de 10 000 de euro pentru a urma cursurile de integrare civică și pentru a susține examenul. În acest stadiu, vom analiza, așadar, situația sa specifică, fără a lua în calcul alte cazuri în care o persoană ar putea avea nevoie de mai puține cursuri pentru a promova examenul și, astfel, ar putea plăti mai puțin pentru taxele de școlarizare.

72.      În temeiul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre pot stabili, în conformitate cu dreptul lor național, condițiile care trebuie respectate pentru a îndeplini obligația de a urma cursurile de integrare, cu condiția ca acestea să garanteze accesul concret al refugiaților la programele de integrare și beneficiul efectiv al celorlalte drepturi prevăzute în capitolul VII din această directivă. Sub rezerva respectării acestei condiții, statele membre pot decide ca refugiații să suporte ei înșiși o parte sau toate costurile pe care le presupune această obligație sau ca contribuabilii să își asume aceste costuri. În orice caz, astfel cum am afirmat deja(48), în cazul în care un stat membru alege prima opțiune, condițiile impuse de dreptul său național nu pot periclita obiectivele urmărite de articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, prin care statele membre sunt obligate, în primul rând, să asigure accesul la programele de integrare sau să creeze condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe și, în al doilea rând, să ia în considerare nevoile specifice ale refugiaților(49).

73.      În ceea ce privește primul obiectiv, având în vedere că articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională constituie o măsură de sprijin al unui „grup dezavantajat” adoptată pentru a situa acest grup la același nivel cu resortisanții statului membru gazdă în scopul oportunităților de angajare în muncă și de educație(50), prețul pe care refugiații trebuie să îl plătească pentru promovarea examenelor ar trebui să fie fixat la un cuantum care să permită efectiv accesul acestora la programele de integrare(51). În caz contrar, o astfel de măsură nu își va atinge obiectivul de egalizare la nivel superior(52).

74.      În plus, la stabilirea acestui cuantum, considerăm că statul membru respectiv trebuie să examineze dacă programele de integrare în cauză sunt potențial eligibile pentru a beneficia de finanțare din Fondul european pentru refugiați(53), care a devenit Fondul pentru azil, migrație și integrare (AMIF) în 2014(54) și, în caz afirmativ, dacă acest fond este efectiv utilizat pentru a finanța o parte dintre aceste programe. În prezenta cauză, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă programele în discuție primesc finanțare din respectivul fond și, în caz afirmativ, impactul acestei finanțări asupra costurilor cursurilor de limbă.

75.      În cazul în care un stat membru impune refugiaților să suporte costurile programelor de integrare, care sunt stabilite la un nivel care să permită efectiv accesul la programele de integrare(55), instanțele naționale trebuie să ia în considerare și condițiile de plată aferente acestor costuri. S‑ar putea ca aceste condiții să nu limiteze dreptul de acces la respectivele programe. Așa cum am precizat mai sus, statele membre nu pot aplica o reglementare națională susceptibilă să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util(56). Rezultă că cuantumul de plată care revine refugiaților nu trebuie să facă exercitarea dreptului la integrare excesiv de dificilă sau imposibilă, dat fiind că statele membre au obligația de a facilita integrarea. În plus, cuantumul de plătit nu trebuie să aibă drept consecință atingerea adusă exercitării celorlalte drepturi prevăzute la capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, precum dreptul la o locuință, la servicii de asistență medicală sau la educație. Refugiații nu trebuie să fie nevoiți să renunțe la exercitarea celorlalte drepturi pentru a putea plăti să își îndeplinească obligația de integrare civică.

76.      În această privință, pentru a stabili dacă o persoană trebuie să suporte costurile programelor de integrare, autoritățile naționale trebuie să evalueze situația financiară a fiecărui refugiat în parte. O astfel de evaluare individuală servește la stabilirea gradului în care refugiatul trebuie să participe din punct de vedere financiar la plata programelor de integrare și a examenelor(57). Cu alte cuvinte, obligația financiară în cauză trebuie impusă în funcție de situația financiară și socială a refugiatului, iar nu în funcție de aspectul dacă acesta a promovat sau nu examenul de integrare civică. În cazul în care autoritățile naționale transferă costurile programelor de integrare civică în sarcina refugiaților, fără a lua în considerare situația lor financiară și socială, ele nu respectă obligația de a „crea condiții prealabile” care efectiv „garantează accesul la astfel de programe”, în sensul articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. În opinia noastră, prin noțiunea „condiții prealabile” se înțelege faptul că o astfel de evaluare individuală trebuie să fie efectuată la început, cu alte cuvinte anterior începerii cursurilor de integrare de către respectiva persoană(58).

77.      În plus, în cazul în care nivelul taxelor de școlarizare este prea ridicat, se ridică întrebarea dacă statul membru a asigurat efectiv accesul la programele de integrare prin obligarea refugiatului să plătească taxele cursurilor de integrare civică. Întrucât recunoașterea statutului de refugiat dă naștere dreptului la accesul efectiv la beneficiile integrării în temeiul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, în conformitate cu articolul 34 din aceasta, accesul la programele de integrare în condiții financiare oneroase ca urmare a costurilor ridicate impuse refugiatului nu reprezintă un acces efectiv.

78.      Faptul că persoanele cărora le revine obligația de integrare civică pot solicita un împrumut pentru finanțarea costurilor aferente programelor de integrare nu modifică această constatare, având în vedere că împrumutul reprezintă doar un mod de amânare a obligației de plată. Mai mult, în cazul în care sunt percepute dobânzi pentru împrumut, ceea ce pare a fi cazul în temeiul reglementării naționale, aspect care trebuie însă verificat de instanța de trimitere, atunci obligația de plată vizează nu doar plata taxelor, ci și plata dobânzilor percepute pentru împrumut.

79.      În temeiul reglementării naționale în discuție, chiar și în condițiile acordării unui împrumut refugiatului, obligația de a suporta costurile integrării cade în final în sarcina refugiatului. În cazul în care refugiatul nu promovează examenul de integrare civică sau nu îl promovează în termenul corespunzător, el va fi obligat să ramburseze împrumutul în întregime și va rămâne cu un foarte mare nivel de îndatorare. Este foarte probabil ca refugiații care își încep viața în statul membru gazdă având datorii să considere că este dificil să se integreze în societatea acestui stat membru. Prin urmare, există riscul existenței unui dublu dezavantaj: în primul rând, dezavantajul de a face parte dintr‑un grup vulnerabil în calitate de refugiat și, în al doilea rând, dezavantajul de a avea obligația să ramburseze un împrumut (substanțial) ca urmare a nerespectării obligației de a promova examenul de integrare civică. În plus, în cazul în care o persoană nu promovează examenul de integrare, este foarte probabil că este mai dificil pentru aceasta să își găsească un loc de muncă, ceea ce înseamnă că refugiații care nu promovează examenul reprezintă probabil cel mai dezavantajat și mai vulnerabil grup dintre toți refugiații. În opinia noastră, acest dublu dezavantaj poate pune refugiatul într‑o situație de excludere socială, ceea ce creează presiuni asupra resurselor publice și conduce la dependența financiară a refugiaților și la pierderea demnității lor(59). Aceasta reprezintă exact opusul celor intenționate de legiuitorul Uniunii atunci când acesta a decis că statele membre au obligația de a facilita integrarea(60). În sfârșit, în lumina obiectivelor articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, sistemul obligației de a suporta costurile cursurilor sau examenelor de integrare nu trebuie să se transforme într‑un mecanism punitiv pentru refugiații care obțin rezultate slabe la examen sau într‑o oportunitate de afaceri pentru întreprinderile care obțin profit de pe urma acestor cursuri și examene.

80.      În această privință, observăm că T.G. a subliniat că Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (denumită în continuare „ECRI”)(61) și‑a exprimat îngrijorarea cu privire la grupul refugiaților care au solicitat și au obținut azil înainte de anul 2022, întrucât aceștia erau obligați să respecte în continuare reglementarea națională în discuție, precum și, printre altele, obligația de a achita costurile ridicate ale cursurilor de integrare civică și, după caz, obligația de a plăti o amendă relativ ridicată pentru nerespectarea obligației de a promova examenul de integrare civică în termenul prevăzut(62). În plus, ECRI a concluzionat că abordarea punitivă adoptată în ceea ce privește integrarea, prin impunerea obligației de plată a unor amenzi semnificative și de rambursare a unor împrumuturi substanțiale, nu poate fi considerată ca reflectând un proces bidirecțional de integrare, care să faciliteze, să susțină și să promoveze integrarea.

81.      În ceea ce privește cea de a doua condiție potrivit căreia statele membre trebuie să ia în considerare nevoile specifice ale refugiaților(63), astfel cum s‑a menționat mai sus, aceasta pare să vizeze partea concretă a cursurilor, care ar trebui, pe cât posibil, să fie adaptată la nevoile refugiaților. În această privință, costul cursurilor depinde în mod inevitabil de nevoile refugiaților. Cu toate acestea, cuantumul concret al sumei percepute refugiaților nu ar trebui să fie atât de ridicat încât să restricționeze accesul efectiv la cursuri. În plus, cuantumul sumei nu ar trebui să fie mai ridicat nici pentru refugiații cu dificultăți de învățare, deoarece aceștia ar avea nevoie să participe la mai multe cursuri și ar ajunge să plătească mai mult, deși se află într‑o situație deosebit de vulnerabilă. Abordarea potrivit căreia cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât trebuie să participăm la mai multe cursuri și cu atât avem obligația de a plăti mai mult trebuie să fie exclusă.

82.      În lumina celor de mai sus, considerăm că articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care impune refugiaților obligația de a suporta costurile programelor de integrare civică fără ca autoritățile naționale să fi efectuat în prealabil o evaluare individuală a situației lor financiare și sociale, pentru motivul că această obligație este incompatibilă cu obligația de a asigura accesul la programele de integrare și nu creează condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe. În orice caz, costurile – atunci când se impune suportarea lor – nu trebuie să fie atât de ridicate încât să priveze dreptul de acces la programele de integrare de efectul său util.

B.      Obligația de a susține și de a promova un examen de integrare civică și sancțiunile aplicate pentru nerespectarea acesteia

83.      Prin intermediul primei întrebări și al celei de a doua părți a celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia refugiaților le revine, sub sancțiunea unei amenzi, obligația de a promova un examen de integrare civică.

1.      Compatibilitatea examenului de integrare cu Directiva privind condițiile pentru protecția internațională 

84.      După cum s‑a menționat mai sus, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională nu interzice în mod expres statelor membre să oblige refugiații să participe la programele de integrare civică și să participe la cursuri de integrare. În plus, aceste cursuri se pot concretiza într‑un examen, iar dispoziția menționată nu împiedică statele membre să oblige refugiații să susțină examene de integrare civică(64). Din această perspectivă, trebuie să se examineze dacă obligația în discuție în litigiul principal de a susține și de a promova un examen afectează accesul refugiaților la programele de integrare sau alte drepturi garantate acestora de Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(65). Cu toate acestea, înainte de a analiza distincția existentă între susținerea unui examen de integrare și promovarea unui astfel de examen, vom analiza relevanța jurisprudenței referitoare la compatibilitatea examenelor de integrare cu alte directive aplicabile resortisanților țărilor terțe.

 a) Jurisprudența referitoare la examenele de integrare în raport cu alte directive

85.      În primul rând, în Hotărârea P și S(66), Curtea a statuat că Directiva 2003/109 nu se opune unei reglementări naționale prin care se impune resortisanților țărilor terțe care dețin deja statutul de rezident pe termen lung obligația de a promova un examen de integrare civică, sub sancțiunea amenzii, cu condiția ca modalitățile sale de aplicare să nu fie susceptibile să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin directiva menționată, ceea ce revenea instanței de trimitere să verifice.

86.      În susținerea respectivei concluzii, Curtea a precizat printre altele că, în ceea ce privește obligația de a promova examenul de integrare civică, „nu se poate contesta că dobândirea unei cunoașteri atât a limbii, cât și a societății statului membru gazdă facilitează semnificativ comunicarea dintre resortisanții țărilor terțe și resortisanții naționali și, în plus, favorizează interacțiunea și dezvoltarea de raporturi sociale între aceștia. Nu se poate contesta nici că dobândirea unei cunoașteri a limbii statului membru gazdă face mai puțin dificil accesul resortisanților țărilor terțe la piața muncii și la formarea profesională”(67).

87.      Curtea a subliniat de asemenea că, în măsura în care obligația de a promova un examen „permite să se asigure dobândirea de către resortisanții țărilor terțe vizați a unor cunoștințe care se dovedesc incontestabil utile pentru stabilirea unor legături cu statul membru gazdă, este necesar să se considere că o asemenea obligație nu pune, prin ea însăși, în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2003/109, ci, dimpotrivă, poate participa la realizarea lor”(68).

88.      În al doilea rând, în Hotărârea K și A(69), Curtea a statuat în același sens că Directiva 2003/86 permite statelor membre să impună resortisanților țărilor terțe obligația să promoveze un examen de integrare civică. Curtea a arătat că obligația de a promova un examen de integrare civică de nivel elementar permite să se asigure dobândirea de către resortisanții țărilor terțe vizați a unor cunoștințe care se dovedesc incontestabil utile pentru stabilirea unor legături cu statul membru gazdă.

89.      Este adevărat că argumentele prezentate în Hotărârea P și S(70) și în Hotărârea K și A(71) nu pot fi aplicate mutatis mutandis în prezenta cauză. Prima hotărâre se referă doar la resortisanții țărilor terțe care au solicitat statutul de rezident pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109(72), care recunoaște dreptul la dobândirea statutului de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința timp de cinci ani pe teritoriul unui stat membru și care, la articolul 5 alineatul (2), permite în mod explicit statelor membre să adopte condiții de integrare în scopul dobândirii unui astfel de statut. Cea de a doua hotărâre vizează articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/86, care permite statelor membre să solicite resortisanților țărilor terțe să se conformeze măsurilor de integrare, stabilite de legislația internă, în scopul reîntregirii familiei în temeiul respectivei directive. În schimb, în Directiva privind condițiile pentru protecția internațională nu există nicio dispoziție similară cu cele două dispoziții menționate. În această privință, astfel cum rezultă din articolul 13 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre sunt obligate să acorde statutul de refugiat atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la capitolele II și III din această directivă. Integrarea nu constituie o cerință necesară pentru obținerea statutului de refugiat. În plus, din considerentul (12) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională rezultă că obiectivul principal al dispozițiilor acestei directive nu este de a asigura integrarea refugiaților ca atare, ci de a asigura aplicarea unor criterii comune de identificare a persoanelor care au nevoie de protecție internațională și un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre (standardele referitoare la un statut uniform)(73).

90.      Acestea fiind spuse, considerațiile prezentate de Curte în cele două cauze amintite privind utilitatea și necesitatea dobândirii unei cunoașteri atât a limbii, cât și a societății statului membru gazdă în scopul accesului la piața muncii și la sistemul educațional sunt, în principiu, universale și pot fi aplicate tuturor resortisanților țărilor terțe, indiferent de statutul acestora. Prin urmare, respectivele considerații sunt valabile și în ceea ce privește refugiații. În măsura în care, spre deosebire de dispozițiile Directivei 2003/109 și ale Directivei 2003/86, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede un drept de acces la programele de integrare, trebuie să se facă distincție între obligația de a susține un examen de integrare și obligația de a promova un astfel de examen.

 b)      Obligația de a susține un examen de integrare

91.      În cazul în care un refugiat are dreptul de acces la programele de integrare, obligația de a participa la cursuri de integrare civică și de a susține un examen poate contribui, într‑o oarecare măsură, la dobândirea cunoștințelor dobândite în timpul acelor cursuri și, prin urmare, poate facilita integrarea. Pentru refugiați, pregătirea pentru un examen face ca persoanele să asimileze cunoștințe și le motivează să facă eforturi suplimentare. Pentru statul membru, organizarea examenelor este o modalitate de a evalua dacă persoanele au asimilat informațiile furnizate la curs. Astfel, desfășurarea unor examene poate fi un instrument util de măsurare și de monitorizare a eficienței cursurilor – acest aspect este valabil cu atât mai mult atunci când respectivele cursuri sunt finanțate din fonduri publice. În plus, s‑ar putea dovedi un instrument util posibilitatea acordată statelor membre de a colecta reacții privind nu doar abilitățile și cunoștințele dobândite în procesul integrării de refugiați ca grup, ci și de refugiați în mod individual, ca modalități de a le oferi acestora soluții mai adaptate nevoilor lor.

92.      Prin urmare, susținem că participarea la examenele care au loc în contextul cursurilor de integrare poate contribui la procesul de dobândire a cunoștințelor și poate astfel facilita integrarea refugiaților. Considerăm că, într‑un astfel de caz, faptul că statele membre impun refugiaților obligația de a susține un examen la finalul programului nu este în sine susceptibil să aducă atingere realizării obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, cu condiția ca termenul-limită stabilit pentru susținerea examenelor și volumul de muncă necesar să nu afecteze beneficiul exercitării efective a celorlalte drepturi și beneficii garantate de această directivă. În acest sens, este important să se rețină că instanța de trimitere trebuie să evalueze și caracterul adecvat al obligației de a susține examenul într‑un termen de trei ani, așa cum este în prezent cazul în temeiul reglementării naționale în discuție, luând în considerare aspecte precum, în primul rând, conținutul, volumul și relevanța informațiilor transmise la cursuri, în al doilea rând, capacitatea persoanei vizate de a asimila aceste informații, în al treilea rând, timpul necesar pentru dobândirea respectivelor cunoștințe și, în al patrulea rând, aspectul dacă examenul propriu‑zis este astfel structurat și organizat astfel încât persoana care îl susține este în măsură să demonstreze cunoștințele dobândite.

93.      Cu toate acestea, spre deosebire de dispozițiile Directivei 2003/109 și ale Directivei 2003/86, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională prevede obligația statelor membre de a adapta, pe cât posibil, programele de integrare la nevoile refugiaților(74), ceea ce înseamnă că, atunci când statele membre decid obligativitatea susținerii unor astfel de examinări, conținutul și termenele acestora trebuie adaptate la aceste nevoi, ceea ce ar putea impune necesitatea de a aduce unele modificări metodelor de examinare.

94.      Rezultă că obligația de a susține un examen poate fi o măsură care permite să se asigure dobândirea de către persoana vizată a unor cunoștințe care, în privința refugiaților, se dovedesc incontestabil utile pentru stabilirea unor legături cu statul membru gazdă. Prin urmare, se poate considera că obligația de a susține un examen nu pune, prin ea însăși, în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, ci, dimpotrivă, poate contribui la realizarea lor(75). Cu toate acestea, luând în considerare obiectivul examenului, astfel cum s‑a menționat mai sus, refugiații trebuie, în opinia noastră, să fie exonerați de plata taxei de examinare. Deși, în prezenta cauză, susținerea examenului o singură dată costă 290 de euro, suma cheltuită va crește în cazul susținerilor repetate ale acestuia(76), ceea ce înseamnă probabil că refugiații aflați în această situație vor avea mai puține resurse la dispoziție pentru a‑și exercita celelalte drepturi conferite în temeiul capitolului VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională.

95.      În această privință, este important să se rețină că, în hotărârile pronunțate în cele două cauze mai sus menționate – P și S(77) și K și A(78) –, Curtea a reținut că cuantumul taxelor aplicabile pentru examenul de integrare civică era susceptibil să pună în pericol realizarea obiectivului de integrare a resortisanților țărilor terțe în temeiul Directivei 2003/109 și, respectiv, exercitarea dreptului la reîntregirea familiei în temeiul Directivei 2003/86, lipsind aceste directive de efectul lor util(79). Problema în discuție în respectivele două cauze consta în plata unei amenzi prin care se sancționa nerespectarea obligației de a promova examenul de integrare civică, în plus față de plata costurilor suportate în raport cu examenele susținute. Prin urmare, respectivele hotărâri sunt relevante pentru refugiații care ar putea întâmpina dificultăți pentru a plăti taxele examenului o singură dată sau de mai multe ori. Întrucât dreptul de acces la programele de integrare constituie un drept conferit refugiaților prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, impunerea obligației de a suporta o taxă pentru susținerea unui examen lipsește articolul 34 de efectul său util.

 c)      Obligația de a promova un examen de integrare

96.      În ceea ce privește obligația de a promova un examen de integrare, dreptul neerlandez prevede în esență că refugiații sunt obligați să promoveze un examen care le testează cunoașterea limbii și a societății neerlandeze într‑un anumit termen-limită.

97.      Trebuie să se observe că, în jurisprudența sa, Curtea a analizat condițiile prealabile de integrare necesare pentru dobândirea statutului de rezidenți pe termen lung și a dreptului de exercitare a dreptului la reîntregirea familiei(80). Cu toate acestea, în prezenta cauză, examenele de integrare pot fi considerate doar un mijloc de îmbunătățire a aptitudinilor și a cunoștințelor persoanei respective în cadrul exercitării drepturilor de care beneficiază aceasta în temeiul articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională. După cum am menționat mai sus, obligația de a susține și de a promova examenele de integrare civică nu are nicio incidență asupra dobândirii statutului de refugiat. Prin urmare, așa cum a susținut Comisia, în ceea ce privește acest aspect, considerațiile care rezultă din jurisprudența referitoare la Directiva 2003/109 și la Directiva 2003/86 nu pot fi aplicate mutatis mutandis Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

98.      Obligația de a promova un examen implică existența unei anumite note pentru a reuși la examen. În contextul Directivei privind condițiile pentru protecția internațională, impunerea unei asemenea note de promovare nu poate da naștere unei situații care să facă dreptul de acces la programele de integrare – și de a finaliza cu succes astfel de programe – excesiv de dificil sau imposibil. Consecințele deduse din neîndeplinirea obligației de a obține nota de promovare la un test pot fi descurajante sau demoralizante pentru refugiați, împiedicând astfel integrarea efectivă a acestora.

99.      În nota sa privind integrarea refugiaților în Uniunea Europeană, ICNUR a subliniat că introducerea unor teste obligatorii de limbă și a unor examene referitoare la istoria și cultura țării gazdă poate dezavantaja anumite categorii de refugiați, în special persoanele mai în vârstă sau cele lipsite de educație(81).

100. În lumina acestor considerente, în temeiul articolului 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, statele membre nu au, în opinia noastră, dreptul de a impune refugiaților obligația de a obține o anumită notă de promovare la examenele de integrare ca dovadă a integrării. Prin urmare, faptul că un stat membru impune o obligație de a promova un examen privind cunoașterea limbii sau a societății statului membru gazdă nu poate fi considerat o măsură care contribuie la realizarea obiectivelor urmărite prin această directivă.

101. În plus, obligația de a promova un examen de integrare presupune în mod necesar, în scopul asigurării caracterului obligatoriu al promovării, impunerea unei sancțiuni (indiferent dacă aceasta este de natură financiară sau de altă natură). Vom aborda acest aspect în cele ce urmează.

2.      Sancțiuni: obligația de plată a amenzii și obligația de rambursare a împrumutului

102. Există două aspecte care trebuie menționate în ceea ce privește sistemul de sancțiuni. În primul rând, nerespectarea obligației de a promova examenul de integrare atrage o amendă în cuantum de până la 1 250 de euro, care poate fi aplicată în mod repetat de către ministru. Cu toate acestea, în prezenta cauză, ministrul i‑a aplicat lui T.G. o amendă în cuantum de 500 de euro și nu există nicio mențiune în cuprinsul dosarului cu privire la o nouă aplicare a acestei amenzi. Prin urmare, prezenta cauză nu se referă la cuantumul maxim al amenzii sau la aplicarea repetată a acesteia. În al doilea rând, în dosar este vorba despre o obligație de rambursare a împrumutului în valoare de până la maximum 10 000 de euro. Deși nu este clasificată de instanța națională drept „sancțiune”, obligația de rambursare poate deveni o sancțiune atunci când refugiatul nu reușește să promoveze examenul de integrare în termen, iar, în aceste circumstanțe, obligația menționată capătă un caracter punitiv. Aceste două „sancțiuni” coexistă și sunt impuse în mod cumulativ. În prezenta cauză, T.G. a fost de fapt exonerat de obligația sa de integrare începând din luna decembrie 2021, ca urmare a eforturilor pe care acesta le‑a depus, însă respectivele două sancțiuni financiare sunt în continuare aplicabile.

103. De la bun început, trebuie să reamintim că, după cum subliniază și ICNUR, ca urmare a vulnerabilității specifice a refugiaților, niciun fel de sancțiuni nu ar trebui să fie impuse persoanelor care nu reușesc să promoveze un examen de integrare. În mod expres autorii Convenției de la Geneva nu au intenționat să impună măsuri coercitive sau o obligație în sarcina refugiaților(82). Lipsa măsurilor coercitive trebuie să fie regula după care ne ghidăm atunci când interpretăm articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(83). Mai precis, lipsa măsurilor coercitive înseamnă că măsurile prin care se urmărește facilitarea integrării nu pot avea un caracter punitiv.

104. În ceea ce privește obligația de rambursare a împrumutului, articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională obligă statele membre să „creeze condiții prealabile” care garantează că refugiații au acces la programele de integrare. Prin urmare, obligația de a suporta costurile cursurilor și ale examenelor de integrare civică atunci când un refugiat nu promovează examenul de integrare civică în termenul prevăzut are un caracter punitiv și aduce astfel atingere obiectivului urmărit prin această dispoziție. Cei mai vulnerabili refugiați, care nu reușesc să promoveze examenele în termen, fac parte dintre persoanele cele mai afectate de respectiva măsură cu caracter punitiv(84).

105. Faptul că refugiații pot încheia un angajament de plată care să ia în considerare capacitatea lor de plată este mai puțin important în această privință. În aceste condiții, obligația de rambursare a unei datorii substanțiale rămâne valabilă pentru o perioadă de până la 10 ani, ceea ce în realitate poate submina integrarea efectivă în respectivul stat membru. Potrivit afirmațiilor făcute de ECRI, o abordare punitivă adoptată în ceea ce privește integrarea, prin impunerea unor sancțiuni și a obligației de rambursare a unor împrumuturi substanțiale, nu poate fi considerată ca reflectând un proces care să faciliteze, să susțină și să promoveze integrarea(85).

106. În plus, aplicarea unei astfel de amenzi refugiaților conduce în mod necesar la o diminuare a resurselor financiare ale acestora, fapt care poate avea un impact negativ asupra exercitării drepturilor lor prevăzute la capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională, în special atunci când resursele financiare ale acestora sunt deja limitate.

107. După cum a afirmat Comisia, impunerea de către un stat membru a unei obligații de a promova un examen de integrare, sub sancțiunea unei amenzi, ar putea descuraja resortisanții țărilor terțe să solicite protecție internațională în statul membru vizat sau ar putea conduce la o circulație secundară către statele membre care nu impun o astfel de obligație. Cu toate acestea, unul dintre obiectivele Directivei privind condițiile pentru protecția internațională este acela de a contribui la limitarea circulației secundare a solicitanților de protecție internațională între statele membre, astfel cum rezultă din considerentul (13) al acestei directive.

108. În orice caz, în ipoteza în care Curtea ar decide în sensul posibilității de a‑i aplica o amendă care să sancționeze nerespectarea obligației de a promova examenul de integrare civică, cuantumul de 500 de euro al acesteia pare a fi disproporționat și, prin urmare, contrar dreptului Uniunii(86).

109. Pentru aceste motive, considerăm că impunerea de către un stat membru a unei obligații în sarcina refugiaților de a promova un examen de integrare, sub sancțiunea obligației de plată a unei amenzi și de rambursare a unui împrumut, compromite realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și privează articolul 34 din această directivă de efectul său util.

IV.    Concluzie

110. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), după cum urmează:

Dispozițiile Directivei 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate și în special articolul 34 din aceasta

trebuie interpretate în sensul că:

–        nu se opun unei reglementări naționale care impune refugiaților o obligație de a urma cursuri de integrare civică, cu condiția ca această obligație să nu limiteze accesul la drepturile conferite acestora de această directivă și în special de capitolul VII din aceasta și să ia în considerare nevoile lor specifice;

–        se opun unei reglementări naționale care impune refugiaților obligația de a suporta costuri ridicate ale programelor de integrare, fără ca autoritățile naționale să fi efectuat în prealabil o evaluare individuală a situației lor financiare și sociale, pentru motivul că această obligație este incompatibilă cu obligația de a asigura accesul la programele de integrare și nu creează condiții prealabile care garantează accesul la astfel de programe;

–        nu se opun unei reglementări naționale care impune refugiaților o obligație de a susține un examen de integrare civică privind dobândirea unor aptitudini, în scris și oral, în limba oficială a statului membru gazdă și cunoașterea societății acestui stat membru și

–        se opun unei reglementări naționale care impune refugiaților obligația de a promova un astfel de examen, sub sancțiunea obligației de a plăti o amendă și de a rambursa un împrumut, întrucât aceasta compromite realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2011/95 și privează articolul 34 din aceasta de efectul său util.

---

1      Limba originală: engleza.

---

i      Numele prezentei cauze este unul fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.

---

2      Convenția privind statutul refugiaților, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Ea a fost completată și modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, care a intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

---

3      Articolul 34 din această convenție, intitulat „Naturalizarea”, prevede că „[s]tatele contractante vor facilita, pe cât posibil, asimilarea și naturalizarea refugiaților. Ele se vor strădui, în special, să accelereze procedura de naturalizare și de reducere, pe cât posibil, a taxelor și costurilor acestei proceduri”.

---

4      Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

---

5      Deși cererea de decizie preliminară și întrebările pe care aceasta le cuprinde se referă la „beneficiarii de protecție internațională”, astfel cum rezultă din această trimitere, T.G. deține statutul de refugiat și nu pare a fi necesar să analizăm situația titularilor de protecție subsidiară în prezentele concluzii. Articolul 1 litera A alineatul (2) primul paragraf din Convenția de la Geneva prevede că termenul de „refugiat” se va aplica oricărei persoane care, „în urma […] unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu‑se în afara țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”. Această definiție a fost inclusă în articolul 2 litera (d) din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională.

---

6      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369).

---

7      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 48).

---

8      JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225.

---

9      Articolul 7 alineatul (2) din Legea privind integrarea civică.

---

10      A se vedea articolul 16 din Legea privind integrarea civică.

---

11      Profesorul Grahl‑Madsen afirmă printre altele că „ceea ce se înțelege prin articolul 34 este construirea unei fundații, a unei scări, pentru ca refugiatul să se poată familiariza cu limba, obiceiurile și modul de viață ale națiunii în care trăiește, astfel încât să se poată integra mai bine în viața economică, socială și culturală a țării în care a fugit, fără nicio formă de coerciție” [a se vedea Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (denumit în continuare „ICNUR”), Commentary on the Refugee Convention 1951 (Articles 2-11, 13-37), octombrie 1997, p. 146].

---

12      A se vedea în special considerentele (3), (4) și (15) ale Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

---

13      Feller, E., fosta Înaltă Comisară Asistentă pentru Protecție din cadrul ICNUR.

---

14      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369).

---

15      A se vedea punctul 4 din decizia de trimitere.

---

16      Articolul 67 alineatul (2) TFUE prevede că Uniunea dezvoltă o politică comună printre altele în domeniul dreptului de azil. În plus, articolul 78 alineatul (1) TFUE prevede că Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, care este în conformitate cu Convenția de la Geneva. Articolul 78 alineatul (2) TFUE adaugă faptul că, în acest scop, legiuitorul Uniunii trebuie să adopte măsuri.

---

17      A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2013, Panellinios Syndesmos Viomichanion Metapoiisis Kapnou (C‑373/11, EU:C:2013:567, punctul 26).

---

18      A se vedea în acest sens considerentele (12) și (40) ale Directivei privind condițiile pentru protecția internațională și articolul 23 alineatul (2) din aceasta, precum și Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctele 95, 96 și 97) și Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctele 91 și 99).

---

19      A se vedea în special expunerea de motive din Propunerea de directivă a Consiliului privind standardele minime pentru calificarea și statutul resortisanților țărilor terțe și al apatrizilor ca refugiați sau ca persoane care au nevoie de protecție internațională [COM(2001) 0510 final]. În ceea ce privește articolul 31 [care a devenit articolul 34 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52)], Comisia explică faptul că „este necesar să se acorde mai degrabă un sprijin concret grupurilor dezavantajate, printre care se numără o mulțime de refugiați, decât să li se recunoască acestora egalitatea de acces la sistemele tradiționale de angajare în muncă și de educație”.

---

20      În schimb, în Propunerea de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau persoanele eligibile pentru protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate și de modificare a Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung [COM(2016) 466 final], legiuitorul a introdus o dispoziție care acordă statelor membre posibilitatea de a stabili obligativitatea participării beneficiarilor de protecție internațională la măsurile de integrare (articolul 38 punctul 2 din această propunere).

---

21      A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2013, Drozdovs (C‑277/12, EU:C:2013:685, punctul 31 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 14 septembrie 2017, Delgado Mendes (C‑503/16, EU:C:2017:681, punctul 47).

---

22      A se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 45). A se vedea de asemenea articolul 4 alineatul (3) TUE, din care rezultă că este obligația statelor membre de a adopta orice măsură adecvată pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională și de a se abține de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor acestei directive. A se vedea prin analogie Hotărârea din 4 martie 2010, Chakroun (C‑578/08, EU:C:2010:117, punctul 43), în ceea ce privește reîntregirea familiei și Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi (C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268, punctele 53-55), în ceea ce privește imigrația și șederea ilegală.

---

23      Hotărârea din 10 septembrie 2014, Ben Alaya (C‑491/13, EU:C:2014:2187, punctul 22 și jurisprudența citată).

---

24      A se vedea punctele 41 și 42 din prezentele concluzii.

---

25      Berry, J.W., „Acculturation and adaptation in a new society”, International Migration, vol. 30, 1992, p. 69-85.

---

26      Mediul academic a propus un cadru conceptual în ceea ce privește măsurile de integrare, grupat în patru domenii‑cheie: (i) domeniul măsurilor de bază: statutul de refugiat, accesul la drepturi și cetățenia; (ii) domeniul măsurilor funcționale: accesul la o locuință, la serviciile de asistență medicală, la securitate socială, la condiții decente de muncă, la serviciile financiare și la educație; (iii) domeniul măsurilor sociale: relații sociale și legături în cadrul societății gazdă, punți sociale, rețele de comunicare, legături sociale; (iv) domeniul măsurilor de facilitare a integrării: limba, formarea, consilierea, informațiile culturale, securitatea și stabilitatea. A se vedea Ager, A., și Strang, A., „Understanding integration: A conceptual framework”, Journal of Refugee Studies, vol. 21, 2008, p. 166-191; https://academic.oup.com/jrs/article/21/2/166/1621262. Capitolul VII din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională conferă un conținut concret unora dintre aceste domenii, sub forma drepturilor acordate refugiaților.

---

27      În legislația în domeniul drepturilor omului, se poate face o distincție între obligațiile de respectare a acestor drepturi, obligațiile de protecție și obligațiile de punere în aplicare a drepturilor, deși această distincție nu este foarte bine reglementată. Articolul 34 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională se încadrează în cea de a treia categorie. Totodată, se poate face o distincție între obligațiile pozitive și cele negative.

---

28      A se vedea de asemenea expunerea de motive din propunerea inițială de directivă 2004/83, menționată la nota de subsol 19, în care Comisia face trimitere la punctul 7 din Liniile directoare pentru 2001 [Decizia 2001/63/CE din 19 ianuarie 2001 a Consiliului privind liniile directoare pentru politicile de angajare ale statelor în 2001 (JO 2001, L 22, p.18)], în care, „[p]rintre programele susceptibile să faciliteze integrarea refugiaților în societatea statului membru, menționăm cu titlu de exemplu” „planurile de acțiune personalizate” privind „angajarea în muncă și educația”, „cursurile de limbă”, „cursurile de formare profesională de bază și de formare avansată”, „măsurile destinate să favorizeze autosusținerea”, „acțiunile destinate să furnizeze informații despre istoria și cultura statului membru” și „acțiunile organizate în comun cu cetățenii statului membru în scopul promovării înțelegerii reciproce”.

---

29      A se vedea printre altele Hotărârea din 9 noiembrie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiei) (C‑91/20, EU:C:2021:898, punctul 27 și jurisprudența citată).

---

30      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403).

---

31      Commentary on the Refugee Convention 1951, Articles 2-11, 13-37, publicat de Divizia de protecție internațională a ICNUR, 1997, p. 146.

---

32      A se vedea comentariul profesorului Grahl‑Madsen, menționat la nota de subsol 11.

---

33      A se vedea ICNUR, Notă privind integrarea refugiaților în Uniunea Europeană, mai 2007, disponibilă la: https://www.refworld.org/policy/legalguidance/unhcr/2007/en/41624.

---

34      A se vedea articolul 52 alineatul (7) din cartă.

---

35      Lock, T., „Article 18 CFR”, în Manuel Kellerbauer, Marcus Klamert și Jonathan Tomkin (editori), The EU Treaties and the Charter of Fundamental Rights: A Commentary, p. 2154.

---

36      Este important să se observe că considerentul (16) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională precizează că aceasta din urmă urmărește „garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale solicitanților de azil și ale membrilor de familie care îi însoțesc și promovarea aplicării articolelor 1, 7, 11, 14, 15, 16, 18, 21, 24, 34 și 35 din respectiva cartă și ar trebui, prin urmare, pusă în aplicare în mod corespunzător”.

---

37      Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 97).

---

38      Ibidem, punctul 95.

---

39      Ibidem, punctul 98.

---

40      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.

---

41      A se vedea articolul 31 din expunerea de motive menționată la nota de subsol 19.

---

42      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.

---

43      A se vedea de asemenea considerentul (41) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

---

44      Ibidem.

---

45      Document de lucru al serviciilor Comisiei de însoțire a Propunerii de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind condițiile pentru protecția internațională referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate – Evaluarea impactului [COM(2009) 551] [SEC(2009) 1374], p. 33.

---

46      Ibidem.

---

47      A se vedea în acest sens Concluziile domnului avocat general Szpunar prezentate în cauza P și S (C‑579/13, EU:C:2015:39, punctul 81).

---

48      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.

---

49      A se vedea punctele 62 și 63 din prezentele concluzii.

---

50      A se vedea expunerea de motive menționată la nota de subsol 19.

---

51      A se vedea prin analogie articolul 9 alineatul (4) din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201), care prevede că căile naționale de atac nu trebuie să aibă un cost prohibitiv (Hotărârea din 15 martie 2018, North East Pylon Pressure Campaign și Sheehy, C‑470/16, EU:C:2018:185, punctul 48).

---

52      Mai mult, întrucât este vorba despre o măsură de egalizare la nivel superior, trebuie să se ia în considerare cursurile educaționale similare oferite resortisanților statului membru gazdă sau altor resortisanți ai țărilor terțe (precum lucrătorii sau studenții), care au de asemenea drept scop egalizarea la nivel superior a respectivelor grupuri sociale pentru a evita posibila discriminare a refugiaților față de aceste grupuri.

---

53      La 28 septembrie 2000, Consiliul a adoptat Decizia 2000/596/CE de instituire a unui Fond european pentru refugiați ca măsură de solidaritate destinată să asigure un echilibru între eforturile depuse de statele membre pentru primirea refugiaților și a persoanelor strămutate și suportarea consecințelor acestei primiri.

---

54      A se vedea articolul 8 litera (d) din Regulamentul (UE) nr. 516/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 aprilie 2014 de instituire a Fondului pentru azil, migrație și integrare, de modificare a Deciziei 2008/381/CE a Consiliului și de abrogare a Deciziilor nr. 573/2007/CE și nr. 575/2007/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Deciziei 2007/435/CE a Consiliului (JO 2014, L 150, p. 168), care prevede că fondul sprijină „cursurile exhaustive de orientare civică și cursurile de limbă”.

---

55      A se vedea punctul 44 din prezentele concluzii.

---

56      În special, în ceea ce privește aspectul eficacității, în Hotărârea P și S, în raport cu examenele de integrare civică impuse în temeiul Directivei 2003/109, Curtea a fost solicitată să se pronunțe cu privire la cuantumul maxim al amenzii aplicate în caz de nepromovare a unor astfel de examene. Ca parte a evaluării sale, Curtea a analizat taxele de înscriere care trebuiau achitate de resortisanți la fiecare susținere a examenului, posibilele cheltuieli legate de pregătirea acestuia și faptul că respectivele cheltuieli nu le erau rambursate resortisanților în cazul în care aceștia nu promovau examenul. În acea cauză, Curtea a statuat că plata unei amenzi, pe lângă plata cheltuielilor referitoare la examenele efectuate, era susceptibilă să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin Directiva 2003/109 și, prin urmare, să o lipsească pe aceasta de efectul său util. A se vedea Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 54). În Hotărârea din 9 iulie 2015, K și A (C‑153/14, EU:C:2015:453), Curtea a examinat Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO 2003, L 251, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 164) și obligația impusă în temeiul reglementării din Țările de Jos de a promova un examen de nivel elementar de integrare civică în altă țară înainte de a intra pe teritoriul acestui stat membru. În special, în ceea ce privește cheltuielile, Curtea a statuat că, în principiu, statelor membre li se permite să impună resortisanților țărilor terțe plata cheltuielilor și să stabilească cuantumul acestora, însă nivelul la care sunt stabilite aceste cheltuieli nu trebuie să aibă nici ca obiect, nici ca efect să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la reîntregirea familiei.

---

57      A se vedea prin analogie jurisprudența privind capacitatea individuală de plată în temeiul principiului protecției juridice efective în temeiul articolului 47 din cartă. După cum a afirmat doamna avocată generală Kokott în Concluziile prezentate în cauza Edwards (C‑260/11, EU:C:2012:645, punctul 38), asistența judiciară poate fi chiar absolut necesară dacă riscurile din punctul de vedere al costurilor, care sunt acceptabile în principiu, constituie un obstacol de netrecut în calea accesului la justiție din cauza capacității limitate de plată a persoanei în cauză. A se vedea de asemenea jurisprudența menționată în Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C‑279/09, EU:C:2010:811, punctele 60 și 61), și Ordonanța din 13 iunie 2012, GREP (C‑156/12, EU:C:2012:342, punctul 40 și următoarele).

---

58      O evaluare ex post a capacității financiare poate de asemenea să aducă atingere dreptului refugiatului de exercitare a celorlalte drepturi, cum ar fi dreptul la muncă, întrucât luarea în considerare a situației sale financiare ulterior programului de integrare îi poate afecta bunăstarea economică și socială.

---

59      A se vedea considerentul (16) al Directivei privind condițiile pentru protecția internațională.

---

60      Expunerea de motive menționată la nota de subsol 19.

---

61      Concluziile publicate de ECRI la 3 martie 2022 cu privire la Țările de Jos [CRI(2022) 03], pagina 4, disponibile la: https://www.coe.int/en/web/europeancommissionagainstracismandintolerance/netherlands.

---

62      Ibidem.

---

63      A se vedea punctele 49, 62, 63 și 65 din prezentele concluzii.

---

64      A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctele 47 și 48), în care Curtea a statuat că faptul că textul articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2004/83 nu exclude în mod expres posibilitatea revocării unui permis de ședere eliberat anterior unui refugiat este unul dintre argumentele care militează totuși în favoarea unei interpretări care să permită statelor membre să recurgă la o asemenea măsură.

---

65      A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 98).

---

66      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369).

---

67      Ibidem, punctul 47.

---

68      Ibidem, punctele 47, 48 și 50.

---

69      Hotărârea din 9 iulie 2015 (C‑153/14, EU:C:2015:453).

---

70      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369).

---

71      Hotărârea din 9 iulie 2015 (C‑153/14, EU:C:2015:453).

---

72      Ei au solicitat acest statut în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 1 ianuarie 2010.

---

73      Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat) (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 79).

---

74      A se vedea punctele 49, 62, 63 și 65 din prezentele concluzii.

---

75      A se vedea prin analogie Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 48).

---

76      În fapt, reiese că taxa de examinare se plătește de fiecare dată când se susține examenul.

---

77      Hotărârea din 4 iunie 2015 (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 54).

---

78      Hotărârea din 9 iulie 2015 (C‑153/14, EU:C:2015:453, punctul 69).

---

79      A se vedea Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctul 54), și Hotărârea din 9 iulie 2015, Hotărârea K și A (C‑153/14, EU:C:2015:453, punctul 69).xxx

---

80      Ibidem.

---

81      Notă privind integrarea refugiaților în Uniunea Europeană, mai 2007, disponibilă la: https://www.refworld.org/policy/legalguidance/unhcr/2007/en/41624.

---

82      A se vedea comentariul menționat la nota de subsol 11 de mai sus.

---

83      A se vedea punctul 54 din prezentele concluzii.

---

84      Potrivit rapoartelor mass‑media, jumătate dintre refugiați și migranți nu respectă obligațiile de integrare la timp, mai precis în termenul de trei ani prevăzut pentru promovarea examenului de integrare; a se vedea https://nos.nl/artikel/2100445-helft‑nieuwkomers‑haalt‑inburgeringsexamen‑niet.

---

85      A se vedea punctul 80 din prezentele concluzii.

---

86      Hotărârea din 4 iunie 2015, P și S (C‑579/13, EU:C:2015:369, punctele 51-54).