ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

6 septembrie 2023(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 53 alineatul (2) și articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții – Indicarea motivelor care justifică necesitatea unei interpretări de către Curte a anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și a legăturii dintre aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă – Precizări insuficiente – Inadmisibilitate vădită”

În cauza C‑230/22,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Judecătoria Lehliu‑Gară (România), prin decizia din 6 decembrie 2021, primită de Curte la 29 martie 2022, în procedura penală împotriva

KN,

LY,

OC,

DW,

cu participarea:

SC Vlad Magic SRL, în lichidare,

SC Cometal Instal Construct,

Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Sărulești,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul P. G. Xuereb, președinte de cameră, domnul T. von Danwitz (raportor) și doamna I. Ziemele, judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R. Antonie, E. Gane și O.‑C. Ichim, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și M. M. Tátrai, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de I. Rogalski și M. Wasmeier, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 TUE, precum și a articolului 48 alineatul (2) și a articolului 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva lui KN, a lui LY, a lui OC și a lui DW pentru săvârșirea printre altele a infracțiunilor de abuz în serviciu, complicitate la abuz în serviciu, înșelăciune, complicitate la înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții prevede:

„Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

(a)      o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările;

(b)      conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă;

(c)      expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.”

 Dreptul român

4        Articolul 13² din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, prevede:

„Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.”

5        Articolul 248 din Codul penal, în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, intitulat „Abuzul în serviciu contra intereselor publice”, prevede:

„Fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă articolul 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

 Procedura principală și întrebarea preliminară

6        Prin rechizitoriul din 21 octombrie 2015 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, KN, LY, OC și DW au fost trimiși în judecată în fața Judecătoriei Lehliu‑Gară (România), instanța de trimitere.

7        În ceea ce îl privește, mai precis, pe KN, acestuia i se reproșa că săvârșise, printre alte infracțiuni, pe cea de abuz în serviciu, prevăzută la articolul 13² din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 raportat la articolul 248 din Codul penal. Astfel, KN ar fi aprobat, în calitatea sa de primar al unei comune din România, în perioada 2009-2012, în detrimentul bugetului public și cu intenție infracțională, ordine de plată pentru executarea unor lucrări publice și pentru achiziționarea unor materiale care, în realitate, nu fuseseră executate și, respectiv, achiziționate.

8        În ședința în fața instanței de trimitere, KN a susținut că articolul 248 din Codul penal este lipsit de claritate și de previzibilitate, astfel încât, exprimând îndoieli cu privire la compatibilitatea acestui articol cu articolul 2 TUE, precum și cu articolele 48 și 49 din cartă, el a solicitat sesizarea Curții cu titlu preliminar.

9        Instanța de trimitere arată că, în conformitate cu articolul 248 din Codul penal, fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, „cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituții de stat ori al unei alte unități din cele la care se referă articolul 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”. Instanța menționată precizează că, într‑o decizie din 15 iunie 2016, Curtea Constituțională (România) a statuat că prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos”, care figurează la articolul 248 din Codul penal, se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

10      Or, instanța consideră că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” astfel interpretată de Curtea Constituțională impune practic o obligație generală de a respecta un număr nedefinit de legi, toate mai exact, cu consecința posibilei aplicări de sancțiuni penale în lipsa incriminării unor comportamente specifice. După cum ar fi statuat Curtea Constituțională, articolul 248 din Codul penal ar fi lipsit de claritate și de previzibilitate și ar aduce în acest mod atingere principiului legalității și proporționalității. Instanța de trimitere adaugă că această dispoziție nu numai că nu prevede în mod concret faptele care atrag răspunderea penală, ci și stabilește, indiferent de natura sau de gravitatea tuturor acestor fapte, aceeași sancțiune. Dispoziția menționată, întrucât ar fi formulată în sens larg și în termeni vagi, ar determina un grad sporit de impredictibilitate și ar permite o aplicare arbitrară. Referindu‑se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului rezultată din Hotărârea din 22 iunie 2000, Coëme și alții împotriva Belgiei (CE:ECHR:2000:0622JUD 003249296), instanța de trimitere pare să considere că articolul 248 din Codul penal este contrar articolului 7 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, potrivit căruia legea penală nu poate fi interpretată sau aplicată extensiv în defavoarea acuzatului.

11      În sfârșit, instanța de trimitere arată că interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii invocate în prezenta cauză este necesară pentru a pronunța o hotărâre penală care să fie conformă cu Tratatul UE.

12      În aceste condiții, Judecătoria Lehliu‑Gară a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 [TUE] (referitor la respectarea principiilor statului de drept și respectarea drepturilor omului) prin raportare la articolul 48 alineatul (2) din [cartă], referitor la dreptul la apărare, și la articolul 49 din [aceasta], referitor la principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, se opun reglementării la nivel național, ca infracțiune, a unei fapte de îndeplinire a unui act cu încălcarea oricărei legi, fără indicarea expresă a legilor sau a dispozițiilor din legi a căror încălcare atrage angajarea răspunderii penale?”

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

13      În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când o cerere de decizie preliminară este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

14      În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

15      În virtutea unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia sunt chemate să se pronunțe. Justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu. Astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 267 TFUE, decizia preliminară solicitată trebuie să fie „necesară” pentru a permite instanței de trimitere să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată (Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctul 167 și jurisprudența citată).

16      Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 1 august 2022, Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, C‑184/20, EU:C:2022:601, punctul 48 și jurisprudența citată).

17      În această privință, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară care figurează explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură (Hotărârea din 11 noiembrie 2021, Dublin City Council, C‑214/20, EU:C:2021:909, punctul 28), cerințe care sunt, de altfel, amintite la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).

18      Astfel, având în vedere că decizia de trimitere constituie temeiul procedurii desfășurate în fața Curții, este indispensabil ca instanța națională să clarifice în respectiva decizie cadrul factual și normativ în care se înscrie litigiul principal și să ofere un minim de explicații cu privire la motivele care au stat la baza alegerii dispozițiilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care ea o stabilește între respectivele dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată. Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere se prezumă că îl cunoaște și pe care este obligată să îl respecte cu strictețe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, C. F. (Inspecție fiscală), C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

19      În acest context, trebuie să se sublinieze în egală măsură că informațiile cuprinse în cererile de decizie preliminară sunt destinate nu numai să permită Curții să furnizeze răspunsuri utile, ci și să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte persoane interesate posibilitatea de a prezenta observații, conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Revine Curții obligația de a veghea ca această posibilitate să fie salvgardată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere sunt notificate persoanelor interesate (Hotărârea din 2 septembrie 2021, Irish Ferries, C‑570/19, EU:C:2021:664, punctul 134 și jurisprudența citată).

20      În speță, decizia de trimitere nu îndeplinește în mod vădit cerința prevăzută la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură, potrivit căruia cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

21      În această privință, prin intermediul întrebării sale, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă principiile referitoare la respectarea statului de drept și a drepturilor omului, enunțate la articolul 2 TUE, prin raportare la articolul 48 alineatul (2) și la articolul 49 din cartă, se opun reglementării la nivel național, ca infracțiune, a unei fapte de îndeplinire a unui act cu încălcarea oricărei legi, fără indicarea expresă a legilor sau a dispozițiilor din legi a căror încălcare atrage angajarea răspunderii penale.

22      Or, în ceea ce privește articolul 2 TUE, instanța de trimitere nu precizează nici motivele care au determinat‑o să aibă îndoieli cu privire la interpretarea acestui articol, nici legătura pe care o stabilește între acesta și dispoziția națională penală în discuție în litigiul principal, astfel încât nu reiese din elementele de care dispune Curtea că interpretarea acestei dispoziții ar fi necesară pentru soluționarea cauzei principale.

23      În ceea ce privește articolul 48 alineatul (2) și articolul 49 din cartă și, mai precis, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, în raport cu care instanța de trimitere motivează partea esențială a cererii sale de decizie preliminară, trebuie amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și jurisprudența citată].

24      Or, întrucât instanța de trimitere nu a indicat modul în care situația în discuție în litigiul principal ar intra în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, motivarea trimiterii preliminare nu permite Curții să determine dacă o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal trebuie să fie examinată în raport cu dispozițiile cartei.

25      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, prezenta cerere de decizie preliminară este, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, vădit inadmisibilă.

26      Trebuie amintit însă că instanța de trimitere păstrează posibilitatea de a prezenta o nouă cerere de decizie preliminară, furnizând Curții toate elementele care să îi permită să se pronunțe (Hotărârea din 11 septembrie 2019, Călin, C‑676/17, EU:C:2019:700, punctul 41 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 2 mai 2022, Správa železnic, C‑221/21 și C‑222/21, EU:C:2022:342, punctul 41).

 Cu privire la cheltuielile de judecată

27      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:

Cererea de decizie preliminară formulată de Judecătoria Lehliu‑Gară (România) prin decizia din 6 decembrie 2021 este vădit inadmisibilă.

Semnături

*      Limba de procedură: româna.