–

pentru FTI Touristik GmbH, de F. Simon, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul ceh, de A. Edelmannová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de P. Kienapfel și S. Noë, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între JX, pe de o parte, și FTI Touristik GmbH, un operator de turism, pe de altă parte, în legătură cu daunele interese solicitate de JX ca urmare a faptului că nu ar fi fost suficient informat de FTI Touristik cu privire la condițiile de intrare și la vizele necesare pentru călătoria sa în statul terț în cauză.

3

Considerentele (3), (4), (15), (18) și (26) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

4

Articolul 7 din acest regulament este formulat în termenii următori:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]”

5

Secțiunea 4 din capitolul II din regulamentul menționat, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, cuprinde articolele 17-19. Articolul 17 din același regulament prevede:

„(1)   În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:

(2)   Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deține o sucursală, agenție sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenției sau unității, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.

(3)   Prezenta secțiune nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.”

6

Articolul 18 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„(1)   Un consumator poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract fie înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul.

(2)   Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.”

7

Articolul 19 punctul 3 din acest regulament are următorul cuprins:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

[…]

8

Articolul 24 punctul 1 din regulamentul menționat prevede:

„Următoarele instanțe dintr‑un stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliul părților:

9

Potrivit articolului 25 alineatul (1) din același regulament:

„Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. […]”

10

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO 2006, L 399 p. 1, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 108) prevede:

„În sensul prezentului regulament, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel puțin una din părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate.”

11

Potrivit articolului 12 din Zivilprozessordnung (Codul de procedură civilă) din 5 decembrie 2005 (BGBl. 2005 I, p. 3202), astfel cum a fost modificat ultima dată prin Legea din 7 noiembrie 2022 (BGBl. 2022 I, p. 1982) (denumit în continuare „ZPO”), intitulat „Competența judiciară generală – Noțiune”:

„Instanța cu competență generală pentru o persoană are competența de a hotărî cu privire la toate acțiunile formulate împotriva acesteia, cu excepția cazului în care pentru o acțiune este stabilită o competență judiciară exclusivă.”

12

Conform articolului 17 alineatul (1) din ZPO, în cazul persoanelor juridice, competența generală se stabilește în funcție de locul unde este situat sediul acestora.

13

Articolul 21 alineatul (1) din ZPO, intitulat „Competența specială în cazul sucursalelor”, prevede:

„Atunci când, în vederea exploatării unei fabrici, a unei afaceri sau a unei alte activități comerciale, o persoană juridică are o sucursală de unde sunt efectuate în mod direct operațiuni, toate acțiunile legale îndreptate împotriva sa, legate de exploatarea sucursalei, pot fi formulate la instanța de la locul unde este situată sucursala.”

14

Potrivit articolului 29 din ZPO, intitulat „Competența specială a locului de executare”:

„(1)   Instanța competentă să soluționeze litigiile care rezultă dintr‑un raport contractual și din existența acestuia este cea de la locul unde trebuie executată obligația în litigiu.

[…]”

15

La 15 decembrie 2021, JX, o persoană fizică cu domiciliul în Nürnberg (Germania), a încheiat un contract privind un pachet de servicii de călătorie cu FTI Touristik, un operator de turism cu sediul în München (Germania). Rezervarea călătoriei s‑a efectuat prin intermediul unei agenții de voiaj cu sediul în Nürnberg, care nu este nici parte la contract și nici o sucursală a FTI Touristik.

16

Considerând că nu a fost suficient informat cu privire la condițiile de intrare și la vizele necesare pentru călătoria sa în statul terț în cauză, JX a introdus o acțiune pentru plata de daune interese în cuantum de 1499,86 euro la instanța de la domiciliul său, și anume Amtsgericht Nürnberg (Tribunalul Districtual din Nürnberg, Germania), care este instanța de trimitere. Potrivit lui JX, competența teritorială a acestei instanțe decurge din articolele 17 și 18 din Regulamentul nr. 1215/2012.

17

FTI Touristik invocă excepția necompetenței teritoriale a instanței de trimitere, arătând că Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică unor situații pur interne precum cea în discuție în speță, în care călătorul și operatorul de turism au domiciliul în același stat membru. Într‑o asemenea situație, nu ar exista elementul de extraneitate necesar pentru ca acest regulament să fie aplicabil.

18

În ceea ce privește stabilirea competenței sale teritoriale, instanța de trimitere amintește că normele de competență generală enunțate la articolele 12 și 17 din ZPO desemnează instanța de la sediul pârâtei din litigiul principal ca fiind instanța competentă teritorial, în pofida faptului că reclamantul din litigiul principal este un consumator, iar pârâta din litigiul principal este un profesionist. Normele de competență derogatorie prevăzute la articolul 21 alineatul (1) și la articolul 29 din ZPO ar fi inaplicabile, dat fiind că agenția de voiaj din Nürnberg, prin intermediul căreia reclamantul din litigiul principal și‑a rezervat călătoria, nu este o sucursală a pârâtei din litigiul principal și că niciun element din dosar nu indică faptul că obligațiile pârâtei care decurg din contractul privind pachetul de călătorie în cauză ar fi trebuit să fie executate în raza teritorială a Amtsgericht Nürnberg (Tribunalul Districtual din Nürnberg).

19

Singura dispoziție care ar putea să justifice în speță competența teritorială a instanței de trimitere ar fi, așadar, articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012. Or, în cauza principală, întrucât atât consumatorul, cât și operatorul de turism au domiciliul în același stat membru, elementul de extraneitate care ar permite, eventual, să se facă aplicarea acestei dispoziții nu ar putea fi decât destinația turistică din străinătate.

20

În această privință, instanța de trimitere arată că, potrivit unui curent jurisprudențial dominant în Germania, elementul de extraneitate necesar pentru aplicarea Regulamentului nr. 1215/2012 lipsește dacă singura legătură cu străinătatea este destinația călătoriei organizate. Această abordare ar fi susținută în special de faptul că dispozițiile regulamentului sunt de strictă interpretare, precum și de învățămintele care trebuie deduse din Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Hypoteční banka (C‑327/10, EU:C:2011:745), și din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Corman‑Collins (C‑9/12, EU:C:2013:860). Această interpretare ar fi confirmată și de obiectivul regulamentului menționat care constă în a stabili competența internațională în așa fel încât să se garanteze că părțile la un litigiu dispun de o competență judiciară sigură și că nu sunt obligate să solicite protecție jurisdicțională într‑un alt stat membru sau într‑un stat terț și în a nu interfera cu normele naționale de competență jurisdicțională atunci când acestea asigură o protecție adecvată în statul al cărui resortisant este partea și de necesitatea de a se întemeia pe un element de extraneitate normativ, iar nu pur factual.

21

Instanța de trimitere observă totuși că anumiți autori cu autoritate în doctrină admit existența unui element de extraneitate fără să fie însă necesar ca reclamantul și pârâtul să aibă domiciliul în două state membre diferite. Articolele 18, 24 și 25 din Regulamentul nr. 1215/2012 ar putea susține această abordare. În plus, nu ar putea fi făcută o distincție între caracterul normativ și cel factual al elementului de extraneitate, care ar putea rezulta din circumstanțele speței, precum, în acest caz, destinația turistică.

22

În aceste condiții, Amtsgericht Nürnberg (Tribunalul Districtual din Nürnberg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 18 alineatul (1) din [Regulamentul nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că, pe lângă norma privind competența internațională, această dispoziție stabilește și o normă privind competența teritorială a instanțelor naționale în materie de contracte de călătorie, care trebuie respectată de instanța sesizată atunci când atât consumatorul, în calitate de călător, cât și cocontractantul său, operatorul de turism, sunt stabiliți în același stat membru, dar destinația turistică nu se află în acest stat membru, ci în străinătate (așa‑numitele «situații aparent interne»), consumatorul putând, prin urmare, formula pretenții contractuale împotriva operatorului de turism la instanța de la domiciliul său, în completarea normelor de competență naționale?”

23

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, potrivit acestuia, competența atât internațională, cât și teritorială revine instanței din statul membru în a cărei rază teritorială are domiciliul consumatorul, atunci când o asemenea instanță este sesizată de consumator cu un litigiu între el și un operator de turism în urma încheierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie, iar cele două părți contractante sunt, ambele, domiciliate în acest stat membru, dar destinația turistică se află în străinătate.

24

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, în primul rând, să se stabilească dacă un litigiu precum litigiul principal, în care reclamantul și pârâtul au domiciliul în același stat membru, poate intra în domeniul de aplicare al acestui regulament.

25

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că aplicarea normelor de competență din Regulamentul nr. 1215/2012 presupune existența unui element de extraneitate. Or, deși utilizează în considerentele (3) și (26) noțiunile de „materie civilă cu implicații transfrontaliere” și, respectiv, de „litigii transfrontaliere”, regulamentul menționat nu conține nicio definiție a acestui element de extraneitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 februarie 2024, Inkreal, C‑566/22, EU:C:2024:123, punctele 18 și 19, precum și jurisprudența citată).

26

Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că un element de extraneitate există atunci când situația litigiului vizat este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională (Hotărârea din 8 februarie 2024, Inkreal, C‑566/22, EU:C:2024:123, punctul 22 și jurisprudența citată).

27

În ceea ce privește stabilirea caracterului internațional al raportului juridic în cauză, Curtea s‑a referit în mod repetat la domiciliul fiecăreia dintre părțile în litigiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2020, Parking și Interplastics, C‑267/19 și C‑323/19, EU:C:2020:351, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

28

Deși elementul de extraneitate este în mod vădit prezent în ipoteza în care cel puțin una dintre părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un alt stat membru decât statul membru în care se află sediul instanței sesizate, caracterul internațional poate să rezulte însă și din alți factori legați în special de fondul litigiului, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 32 din concluzii.

29

Astfel, implicarea unui stat membru și a unui stat terț, de exemplu, deoarece reclamantul și un pârât au domiciliul în primul stat, iar faptele în litigiu au avut loc în al doilea stat, poate conferi de asemenea caracter internațional raportului juridic în cauză, întrucât această situație este de natură să ridice în statul membru probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2022, IRnova, C‑399/21, EU:C:2022:648, punctul 28 și jurisprudența citată).

30

Din cele ce precedă rezultă că un litigiu referitor la obligații contractuale care ar urma să fie executate fie într‑un stat terț, fie într‑un alt stat membru decât statul membru în care își au domiciliul cele două părți este de natură să ridice probleme referitoare la stabilirea competenței instanțelor în ordinea internațională și îndeplinește, prin urmare, condiția elementului de extraneitate necesar pentru ca litigiul să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

31

În ceea ce privește litigiile dintre consumatori și profesioniști, această interpretare este confirmată și de articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care prevede că norma pe care o instituie această dispoziție în favoarea consumatorului se aplică „indiferent de domiciliul celeilalte părți”, astfel încât consumatorii se pot prevala de aceasta împotriva profesioniștilor domiciliați nu numai în alte state membre sau în state terțe, ci și în același stat membru în care este domiciliat consumatorul.

32

În plus, după cum reiese din termenii articolului 19 punctul 3 din Regulamentul nr. 1215/2012, legiuitorul Uniunii a avut în vedere în mod expres ipoteza în care au fost încheiate convenții „între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru”.

33

O asemenea interpretare este conformă și cu finalitatea Regulamentului nr. 1215/2012, Curtea statuând în repetate rânduri că acesta vizează să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială prin norme de competență care să prezinte un mare grad de previzibilitate și urmărește astfel un obiectiv de securitate juridică care constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniune, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție. În acest context, obiectul securității juridice impune ca instanța națională sesizată să se poată pronunța cu ușurință asupra propriei competențe, fără a fi nevoită să efectueze o examinare pe fond a cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 februarie 2024, Inkreal, C‑566/22, EU:C:2024:123, punctul 27 și jurisprudența citată).

34

După cum a arătat domnul avocat general la punctul 51 din concluzii, deși legătura dintre cererea de chemare în judecată și țara străină poate fi mai mult sau mai puțin puternică în funcție de litigiul în cauză, aprecierea aspectului dacă un litigiu cuprinde un „element de extraneitate” ar trebui să rămână suficient de ușoară pentru instanța sesizată. În speță, o cauză care implică o cerere a unui călător cu privire la probleme întâmpinate în cadrul unei călătorii în străinătate, organizată și vândută de un operator de turism, trebuie, indiferent de natura exactă a acestor probleme, să fie considerată ca prezentând un caracter internațional în sensul Regulamentului nr. 1215/2012, destinația turistică fiind un element ușor de verificat și făcând ca regimul competenței judiciare aplicabile să fie previzibil pentru părți.

35

În plus, interpretarea noțiunii de „extraneitate”, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 30 din prezenta hotărâre, nu poate fi repusă în discuție de trimiterea făcută, cu titlu suplimentar, în jurisprudența anterioară a Curții la noțiunea de „litigiu transfrontalier” care este definită la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 drept un litigiu în care cel puțin una dintre părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2020, Parking și Interplastics, C‑267/19 și C‑323/19, EU:C:2020:351, punctul 34, precum și Hotărârea din 3 iunie 2021, Generalno konsulstvo na Republika Bulgaria, C‑280/20, EU:C:2021:443, punctul 33 și jurisprudența citată).

36

După cum a arătat domnul avocat general la punctul 37 din concluzii, deși atât Regulamentul nr. 1215/2012, cât și Regulamentul nr. 1896/2006 intră în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu implicații transfrontaliere, nu rezultă totuși că dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012 ar trebui să fie interpretate în lumina celor ale Regulamentului nr. 1896/2006, dat fiind că obiectul și domeniul de aplicare al celor două instrumente nu sunt echivalente.

37

Astfel, dacă Regulamentul nr. 1215/2012 urmărește să unifice normele de competență în materie civilă și comercială, iar aceste norme trebuie, în principiu, să fie aplicate și să prevaleze asupra normelor naționale de competență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2021, Markt24, C‑804/19, EU:C:2021:134, punctele 30 și 32), Regulamentul nr. 1896/2006 instituie un instrument uniform și alternativ de recuperare a creanțelor, fără a înlocui sau a armoniza însă mecanismele de recuperare a creanțelor prevăzute de dreptul național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 79, și Hotărârea din 13 iunie 2013, Goldbet Sportwetten, C‑144/12, EU:C:2013:393, punctul 28).

38

Această interpretare a noțiunii de „extraneitate” nu poate fi repusă în discuție nici de faptul că articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 constituie o derogare atât de la norma generală de competență prevăzută la articolul 4 din regulamentul menționat, potrivit căreia competența revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, cât și de la norma de competență specială în materia contractelor, prevăzută la articolul 7 punctul 1 din regulamentul menționat, potrivit căreia competența revine instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează să fie executată și că acest articol trebuie în mod necesar să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa, C‑375/13, EU:C:2015:37, punctul 28).

39

Astfel, după cum a subliniat domnul avocat general la punctul 53 din concluzii, noțiunea de „extraneitate” permite delimitarea domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, iar aprecierea acesteia trebuie să fie efectuată în mod identic, indiferent de natura generală sau derogatorie a normei de competență în cauză.

40

Rezultă din tot ceea ce precedă că un litigiu privind un contract de călătorie intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 atunci când destinația turistică se află în străinătate, chiar dacă părțile contractante, și anume consumatorul și cealaltă parte contractuală, sunt, ambele, domiciliate în același stat membru.

41

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 stabilește competența atât internațională, cât și teritorială a instanței în cauză, din însuși modul de redactare a alineatului (1) al acestui articol reiese că normele de competență jurisdicțională prevăzute de această dispoziție atunci când acțiunea este introdusă de un consumator vizează, pe de o parte, „instanțele din statul membru pe teritoriul căruia [cealaltă parte] își are domiciliul” și, pe de altă parte, „instanța din locul unde consumatorul își are domiciliul”.

42

În timp ce prima dintre cele două norme astfel enunțate se limitează să confere o competență internațională sistemului judiciar al statului desemnat, luat în ansamblu, cea de a doua normă conferă în mod direct competența teritorială instanței de la locul unde este domiciliat consumatorul.

43

După cum a arătat domnul avocat general la punctul 18 din concluzii, această a doua normă stabilește nu numai competența judiciară internațională a instanței în cauză, ci și competența sa teritorială, prin desemnarea directă a unei anumite instanțe dintr‑un stat membru, fără a face trimitere la normele de repartizare a competenței teritoriale în vigoare în acest stat membru.

44

Această interpretare este confirmată de obiectivele urmărite de dispozițiile articolului 18 din Regulamentul nr. 1215/2012. Astfel, după cum reiese din considerentul (18) al acestui regulament, materia contractelor încheiate de consumatori se caracterizează printr‑un anumit dezechilibru între părți, pe care dispozițiile articolului 18 din regulamentul menționat urmăresc să îl corecteze acordând părții defavorizate beneficiul normelor de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește contractele de asigurare, Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctul 49).

45

Îndeosebi, norma specială de competență prevăzută la articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 are drept scop să garanteze că partea defavorizată care intenționează să cheme în judecată partea mai puternică poate să o facă în fața unei instanțe dintr‑un stat membru ușor accesibile (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește contractele de asigurare, Hotărârea din 30 iunie 2022, Allianz Elementar Versicherung, C‑652/20, EU:C:2022:514, punctul 50).

46

După cum a subliniat domnul avocat general la punctele 59 și 61 din concluzii, această normă protejează consumatorul prin facilitarea accesului la justiție și arată preocuparea legiuitorului Uniunii ca un consumator să poată fi descurajat să acționeze în justiție dacă instanța competentă, deși este situată în statul membru în care locuiește, nu este cea de la domiciliul său.

47

Rezultă din tot ceea ce precedă că este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 18 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că, potrivit acestuia, competența atât internațională, cât și teritorială revine instanței din statul membru în a cărei rază teritorială are domiciliul consumatorul, atunci când o asemenea instanță este sesizată de consumator cu un litigiu între el și un operator de turism în urma încheierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie, iar cele două părți contractante sunt, ambele, domiciliate în acest stat membru, dar destinația turistică se află în străinătate.

48

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 18 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

trebuie interpretat în sensul că,

potrivit acestuia, competența atât internațională, cât și teritorială revine instanței din statul membru în a cărei rază teritorială are domiciliul consumatorul, atunci când o asemenea instanță este sesizată de consumator cu un litigiu între el și un operator de turism în urma încheierii unui contract privind un pachet de servicii de călătorie, iar cele două părți contractante sunt, ambele, domiciliate în acest stat membru, dar destinația turistică se află în străinătate.