—

pentru Corman‑Collins SA, de P. Henry și de F. Frederick, avocats;

—

pentru La Maison du Whisky SA, de B. Noels și de C. Héry, avocats;

—

pentru guvernul belgian, de T. Materne, de J‑C. Halleux și de C. Pochet, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul elvețian, de O. Kjelsen, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, în calitate de agent,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 și a articolului 5 punctul 1 literele (a) și (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, denumit în continuare „regulamentul”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Corman‑Collins SA (denumită în continuare „Corman‑Collins”), cu sediul în Belgia, pe de o parte, și La Maison du Whisky SA (denumită în continuare „La Maison du Whisky”), cu sediul în Franța, pe de altă parte, având ca obiect o cerere de indemnizare ca urmare a rezilierii unui contract de concesiune comercială de mărfuri care ar fi legat aceste societăți.

3

Articolul 2, care figurează în secțiunea 1, intitulată „Dispoziții generale”, din capitolul II din regulament, referitor la normele de competență, prevede la alineatul (1) principiul potrivit căruia, „[s]ub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.

4

La articolul 3, care face parte, la rândul său, din secțiunea 1 din capitolul II din regulament, se precizează:

„(1)   Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2)   Împotriva acestora nu pot fi invocate în special regulile de competență enunțate în anexa I.”

5

Potrivit articolului 5, care figurează în secțiunea 2, intitulată „Competențe speciale”, din capitolul II din regulament:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[...]”

6

Legea din 27 iulie 1961 privind rezilierea unilaterală a contractelor de concesiune comercială exclusivă cu durată nedeterminată (Moniteur belge din 5 octombrie 1961, p. 7518), astfel cum a fost modificată prin Legea din 13 aprilie 1971 privind rezilierea unilaterală a contractelor de concesiune comercială (Moniteur belge din 21 aprilie 1971, p. 4996, denumită în continuare „Legea belgiană din 27 iulie 1961”), definește „concesiunea comercială”, la articolul 1 alineatul 2, ca fiind „orice convenție în temeiul căreia un concedent rezervă, în favoarea unuia sau a mai mulți concesionari, dreptul de a vinde, în numele și pe seama lor, produse pe care le fabrică sau le distribuie”.

7

Articolul 4 din această lege prevede:

„Concesionarul prejudiciat, în cazul rezilierii unui contract de concesiune comercială care își produce efectele pe tot teritoriul belgian sau pe o parte a acestuia, poate în orice situație să cheme în judecată concedentul în Belgia, fie în fața instanței de la propriul domiciliu, fie în fața instanței de la domiciliul sau sediul concedentului.

În cazul în care litigiul este dedus judecății unei instanțe belgiene, aceasta va aplica exclusiv legea belgiană.”

8

Corman‑Collins și La Maison du Whisky au întreținut aproximativ zece ani relații comerciale în cadrul cărora prima societate cumpăra de la cea de a doua diverse mărci de whisky, care îi erau livrate în Franța, pentru a le revinde în Belgia.

9

În toată această perioadă, Corman‑Collins a utilizat denumirea „Maison du Whisky Belgique” și un site internet denumit www.whisky.be fără ca această utilizare să suscite vreo reacție din partea La Maison du Whisky. În plus, coordonatele societății Corman‑Collins erau menționate în revista Whisky Magazine, editată de o filială a La Maison du Whisky.

10

În luna decembrie 2010, La Maison du Whisky a interzis societății Corman‑Collins să utilizeze denumirea „Maison du Whisky Belgique” și a închis site‑ul www.whisky.be. În luna februarie 2011, a informat societatea Corman Collins că, începând cu 1 aprilie și, respectiv, cu 1 septembrie 2011, ar urma să încredințeze distribuția exclusivă a două mărci ale produselor sale unei alte societăți, prin intermediul căreia Corman‑Collins era invitată să efectueze comenzi în viitor.

11

Corman‑Collins a chemat în judecată La Maison du Whisky la tribunal de commerce de Verviers, solicitând, cu titlu principal, obligarea acesteia, în temeiul Legii belgiene din 27 iulie 1961, la plata unei indemnizații compensatorii de preaviz și a unei indemnizații suplimentare.

12

La Maison du Whisky a contestat competența teritorială a instanței sesizate, pentru motivul că instanțele franceze ar fi competente în temeiul articolului 2 din regulament. Corman‑Collins a replicat la această obiecție invocând articolul 4 din legea belgiană menționată.

13

În această privință, părțile din litigiul principal au opinii divergente în ceea ce privește calificarea care trebuie dată relațiilor lor comerciale. Corman‑Collins susține că era vorba despre un contract de concesiune, în timp ce La Maison du Whisky arată că ar fi vorba despre simple contracte de vânzare‑cumpărare, încheiate pe baza unor comenzi săptămânale, în funcție de dorințele exprimate de Corman‑Collins.

14

În decizia de trimitere, tribunal de commerce de Verviers constată în mod expres că Corman‑Collins și La Maison du Whisky „erau părți într‑un contract verbal” și că, „în temeiul [...] Legii belgiene din 27 iulie 1961, relația juridică dintre părți poate să se analizeze drept un contract de concesiune comercială, în măsura în care reclamanta era autorizată să revândă pe teritoriul belgian produsele cumpărate de la pârâtă”.

15

În schimb, această instanță are îndoieli în legătură cu posibilitatea de a‑și întemeia competența pe norma prevăzută la articolul 4 din Legea belgiană din 27 iulie 1961. Ea arată că, în temeiul articolului 2 din regulament, care, în opinia sa, este aplicabil situației de fapt din speță, instanțele franceze ar trebui să fie competente, dar că s‑ar putea aplica de asemenea articolul 5 punctul 1 din același regulament. În această privință, instanța menționată are îndoieli, prin raportare la jurisprudența Curții, cu privire la problema dacă un contract de concesiune comercială trebuie să fie calificat drept contract de vânzare de mărfuri și/sau contract de prestare de servicii, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) din regulament. În plus, arată că, dacă niciuna dintre aceste calificări nu ar putea fi reținută pentru un astfel de tip de contract, ar trebui atunci să se determine care este, în litigiul principal, obligația în litigiu care stă la baza cererii, în sensul articolului 5 punctul 1 litera (a) din regulament.

16

Ținând seama de aceste considerații, tribunal de commerce de Verviers a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

17

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dispozițiile regulamentului se opun aplicării, în ipoteza în care concedentul pârât în litigiu are domiciliul în alt stat membru decât cel în care are sediul instanța sesizată, a unei norme de competență națională precum cea care figurează la articolul 4 din Legea belgiană din 27 iulie 1961, care conferă competență instanțelor naționale pentru a judeca un litigiu referitor la rezilierea unui contract de concesiune comercială atunci când concesionarul este stabilit pe teritoriul național.

18

În ceea ce privește, în primul rând, domeniul de aplicare al regulamentului, reiese din considerentul (2) că acesta urmărește în special să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială, știut fiind faptul că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, aplicarea acestor norme impune ca litigiul să aibă un element de extraneitate (a se vedea în special Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Hypoteční banka, C-327/10, Rec., p. I-11543, punctul 29).

19

Conform considerentului (8) al regulamentului, normele comune pe care acesta le prevede trebuie să se aplice, în principiu, atunci când pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru.

20

În ceea ce privește, în al doilea rând, normele de competență prevăzute de regulament, norma de competență generală stabilită la articolul 2 din acesta prevede că, atunci când pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, instanțele acestui stat sunt cele competente.

21

Articolul 3 alineatul (1) din regulament precizează că singurele derogări admise de la această normă de principiu sunt cele prevăzute de normele de competență enunțate în secțiunile 2-7 din capitolul I din acest regulament. Articolul 3 alineatul (1) menționat exclude astfel în mod implicit, însă necesar aplicarea normelor naționale de competență. Această excludere este confirmată de alineatul (2) al aceluiași articol 3, care face trimitere la o listă nelimitativă de norme de competență naționale care nu pot fi invocate.

22

Rezultă de aici că, în condițiile în care un litigiu care prezintă un element de extraneitate intră în domeniul de aplicare material al regulamentului, ceea ce nu se contestă în speță, iar pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, situație care se regăsește în litigiul principal, normele de competență prevăzute de regulament trebuie, în principiu, să se aplice și să prevaleze în raport cu normele naționale de competență.

23

În consecință, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 din regulament trebuie interpretat în sensul că, atunci când pârâtul are domiciliul în alt stat membru decât cel în care are sediul instanța sesizată cu litigiul, acesta se opune aplicării unei norme de competență naționale precum cea prevăzută la articolul 4 din Legea belgiană din 27 iulie 1961.

24

Prin intermediul acestor întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) din regulament, care vizează contractele de vânzare de mărfuri și contractele de prestare de servicii, este aplicabil unui contract de concesiune comercială sau dacă, în cazul unui contract de acest tip, instanța competentă pentru a judeca o acțiune întemeiată pe un asemenea contract trebuie stabilită potrivit articolului 5 punctul 1 litera (a) din regulament.

25

Pentru a răspunde la întrebările adresate, trebuie, în primul rând, să fie precizată noțiunea de contract de concesiune.

26

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 40 din concluzii, noțiunea „contract de concesiune comercială” utilizată de instanța de trimitere în întrebările sale preliminare nu este definită în dreptul Uniunii și este susceptibilă să trimită la realități diferite în dreptul statelor membre.

27

Cu toate acestea, oricare ar fi varietatea contractelor de concesiune în practica comercială, obligațiile pe care le prevăd sunt legate de finalitatea acestui tip de contracte, care este asigurarea distribuției produselor concedentului. În acest scop, concedentul se angajează să vândă concesionarului, pe care l‑a selecționat în acest scop, mărfurile pe care acesta din urmă le va comanda pentru a răspunde cererii clientelei sale, în timp ce concesionarul se angajează să cumpere de la concedent mărfurile de care va avea nevoie.

28

Potrivit unei analize admise în mod larg în dreptul statelor membre, contractul de concesiune se prezintă sub forma unui acord‑cadru care stabilește normele generale aplicabile în viitor raporturilor dintre concedent și concesionar în ceea ce privește obligațiile lor de furnizare și/sau de aprovizionare și pregătește contractele de vânzare succesive. După cum a arătat avocatul general la punctul 41 din concluzii, părțile prevăd în mod frecvent și clauze speciale privind distribuirea de către concesionar a mărfurilor vândute de concedent.

29

Este necesar deci să se răspundă la a doua și la a treia întrebare, în măsura în care privesc aplicarea articolului 5 punctul 1 din regulament unui contract de concesiune, prin referire la un contract‑tip care cuprinde un astfel de angajament, precizându‑se în această privință că, potrivit separării funcțiilor între instanțele naționale și Curte, pe care este întemeiată procedura prevăzută la articolul 267 TFUE, orice apreciere a faptelor este de competența instanței naționale (a se vedea printre altele Ordonanța din 14 noiembrie 2013, Krejci Lager & Umschlagbetrieb, C‑469/12, punctul 29 și jurisprudența citată).

30

În ceea ce privește, în al doilea rând, stabilirea instanței competente pentru a judeca un litigiu întemeiat pe un contract de concesiune în sensul precizat mai sus, trebuie amintit cu titlu introductiv că, în principiu, noțiunile utilizate în regulament trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele acestuia, pentru a se asigura aplicarea sa uniformă în toate statele membre (a se vedea printre altele Hotărârea din 14 martie 2013, Česká spořitelna, C‑419/11, punctul 25).

31

În ceea ce privește norma de competență specială prevăzută la articolul 5 punctul 1 din regulament în materie contractuală, care completează norma de competență de principiu a instanței de la domiciliul pârâtului, Curtea a statuat că aceasta răspunde unui obiectiv de proximitate și este motivată de existența unei legături strânse între contract și instanța chemată să se pronunțe asupra acestuia (Hotărârea din 11 martie 2010, Wood Floor Solutions Andreas Domberger, C-19/09, Rep., p. I-2121, punctul 22 și jurisprudența citată).

32

Curtea a subliniat de asemenea, în ceea ce privește locul de executare a obligațiilor care izvorăsc dintr‑un contract de vânzare de mărfuri, că regulamentul definește, la articolul 5 punctul 1 litera (b) prima liniuță, în mod autonom acest factor de legătură pentru a consolida obiectivele de unificare a normelor de competență judiciară și de previzibilitate (Hotărârea Wood Floor Solutions Andreas Domberger, citată anterior, punctul 23 și jurisprudența citată). Aceste obiective sunt totodată cele ale articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulament, întrucât normele de competență specială prevăzute de acesta din urmă în materia contractelor de vânzare de mărfuri și de prestări de servicii au același istoric legislativ, urmăresc aceleași obiective și ocupă același loc în sistemul stabilit de acest regulament (Hotărârea citată anterior Wood Floor Solutions Andreas Domberger, punctul 26 și jurisprudența citată).

33

Ținând seama de aceste obiective, trebuie cercetat dacă un contract de concesiune intră în una dintre cele două categorii de contracte vizate la articolul 5 alineatul (1) litera (b) din regulament.

34

În această privință, Curtea a indicat că, în vederea calificării unui contract în raport cu această dispoziție, este necesar să se întemeieze pe obligația caracteristică a contractului în cauză (Hotărârea din 25 februarie 2010, Car Trim, C-381/08, Rep., p. I-1255, punctele 31 și 32).

35

Curtea a considerat astfel că un contract a cărui obligație caracteristică este livrarea unui bun trebuie calificat drept „vânzare de mărfuri” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) prima liniuță din regulament (Hotărârea Car Trim, citată anterior, punctul 32).

36

O asemenea calificare se poate aplica unei relații comerciale durabile între doi operatori economici, atunci când această relație se limitează la acorduri succesive având fiecare ca obiect livrarea și recuperarea de mărfuri. În schimb, aceasta nu corespunde economiei unui contract de concesiune tipic, caracterizat printr‑un acord‑cadru care are ca obiect un angajament de furnizare și de aprovizionare încheiat de doi operatori economici pentru viitor, care conține clauze contractuale specifice în ceea ce privește distribuția de către concesionar a mărfurilor vândute de concedent.

37

Referitor la problema dacă un contract de concesiune poate fi calificat drept contract de „prestare de servicii” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulament, trebuie amintit că, potrivit definiției date de Curte, noțiunea „servicii” în sensul acestei dispoziții presupune cel puțin ca partea care le prestează să efectueze o activitate determinată în schimbul unei remunerații (Hotărârea din 23 aprilie 2009, Falco Privatstiftung et Rabitsch, C-533/07, Rep., p. I-3327, punctul 29).

38

În ceea ce privește primul criteriu care figurează în această definiție, și anume existența unei activități, din jurisprudența Curții reiese că el impune îndeplinirea unor acte pozitive, cu excluderea unor simple abțineri (a se vedea în acest sens Hotărârea Falco Privatstiftung și Rabitsch, citată anterior, punctele 29-31). Acest criteriu corespunde, în cazul unui contract de concesiune, prestației caracteristice furnizate de concesionar, care, asigurând distribuția produselor concedentului, participă la dezvoltarea difuzării lor. Grație garanției de aprovizionare de care beneficiază în temeiul contractului de concesiune și, dacă este cazul, grație participării sale la strategia comercială a concedentului, în special la operațiunile promoționale, elemente care trebuie apreciate de instanța națională, concesionarul este în măsură să ofere clienților servicii și avantaje pe care nu le poate oferi un simplu revânzător și, astfel, să cucerească, în profitul produselor concedentului, o parte mai mare a pieței locale.

39

În ceea ce privește al doilea criteriu, și anume remunerația acordată în schimbul unei activități, trebuie să se sublinieze că acesta nu poate fi înțeles în sensul strict al plății unei sume de bani. O asemenea restricție nu este de fapt nici impusă de modul foarte general în care este formulat articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulament, nici conformă obiectivelor de proximitate și de uniformizare amintite la punctele 30-32 din prezenta hotărâre, pe care le urmărește această dispoziție.

40

În această privință, trebuie luat în considerare faptul că contractul de concesiune se întemeiază pe o selecționare a concesionarului de către concedent. Selecționarea, element caracteristic al acestui tip de contract, conferă concesionarului un avantaj concurențial prin faptul că numai el va avea dreptul să vândă produsele concedentului pe un teritoriu determinat sau, cel puțin, prin faptul că un număr limitat de concesionari vor beneficia de dreptul respectiv. În plus, contractul de concesiune prevede adesea un ajutor pentru concesionar în materia accesului la suporturile de publicitate, a transmiterii unui know‑how prin intermediul unor acțiuni de formare sau chiar a unor facilități de plată. Toate aceste avantaje, a căror existență trebuie verificată de instanța de fond, reprezintă pentru concesionar o valoare economică despre care se poate considera că reprezintă o remunerație.

41

Rezultă de aici că un contract de concesiune care conține obligațiile tipice precizate la punctele 27 și 28 din prezenta hotărâre poate fi calificat drept contract de prestare de servicii în vederea aplicării normei de competență care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță din regulament.

42

Această calificare exclude aplicarea în privința unui contract de concesiune a normei de competență prevăzute la litera (a) a articolului 5 punctul 1 menționat. Astfel, ținând seama de ierarhia stabilită între litera (a) și litera (b) de litera (c) a acestei dispoziții, norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 1 litera (a) din regulament nu are vocația de a interveni decât în mod alternativ și prin excludere în raport cu normele de competență care figurează la articolul 5 punctul 1 litera (b) din acesta.

43

Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 5 punctul 1 litera (b) din regulament trebuie interpretat în sensul că norma de competență stabilită la a doua liniuță a acestei dispoziții pentru litigiile referitoare la contractele de prestare de servicii își găsește aplicarea în cazul unei acțiuni judiciare prin care un reclamant stabilit într‑un stat membru invocă împotriva unui pârât stabilit în alt stat membru drepturi întemeiate pe un contract de concesiune, fiind necesar ca în contractul încheiat între părți să existe clauze speciale privind distribuția de către concesionar a mărfurilor vândute de concedent. Este de competența instanței naționale să verifice dacă această situație se regăsește în litigiul cu care este sesizată.

44

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere dorește, în esență, să afle care este, în cazul unui litigiu întemeiat pe desfacerea unui contract de concesiune comercială, obligația litigioasă care servește drept bază a cererii.

45

Interpretată în lumina motivării deciziei de trimitere, această întrebare privește astfel interpretarea articolului 5 punctul 1 litera (a) din regulament.

46

Având în vedere răspunsul dat la a doua și la a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la această întrebare.

47

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: