–

pentru XXX, de J. Hardy, avocat;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, C. Pochet, A. Van Baelen și M. Van Regemorter, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azema și L. Grønfeldt, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între XXX, resortisant al unei țări terțe, pe de o parte, și Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi, Belgia, denumit în continuare „Commissaire général”), pe de altă parte, în legătură cu decizia adoptată de acesta din urmă de a‑i retrage statutul de refugiat.

3

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Aceasta a fost completată și modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967 (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).

4

Articolul 1 secțiunea F din această convenție are următorul cuprins:

„Dispozițiile acestei convenții nu vor fi aplicabile persoanelor despre care ar exista motive serioase să se creadă:

[…]

[…]”

5

Articolul 33 alineatul 2 din convenția menționată prevede:

„Beneficiul prezentei dispoziții nu va putea totuși fi invocat de către un refugiat față de care ar exista motive serioase de a fi considerat ca un pericol pentru securitatea țării unde se găsește sau care, fiind condamnat definitiv pentru o crimă sau un delict deosebit de grav, constituie o amenințare pentru comunitatea țării respective.”

6

Articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), prevede:

„Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.”

7

Considerentul (12) al Directivei 2011/95 are următorul cuprins:

„Obiectivul principal al prezentei directive este, pe de o parte, să se asigure că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și, pe de altă parte, să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre.”

8

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă are ca obiect stabilirea unor standarde referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a deveni beneficiari de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate.”

9

Articolul 2 litera (d) din directiva menționată precizează:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

10

Articolul 12 alineatul (2) litera (b) din aceeași directivă prevede:

„Orice resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid este exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când există motive întemeiate pentru a crede că:

[…]

11

Articolul 13 din Directiva 2011/95 prevede:

„Statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III.”

12

Articolul 14 alineatele (4) și (6) din această directivă prevede:

„(4)   Statele membre pot revoca statutul acordat unui refugiat de către o autoritate guvernamentală, administrativă, judiciară sau cvasijudiciară, pot dispune încetarea sau pot refuza reînnoirea acestuia în cazul în care:

[…]

(6)   Persoanele cărora li se aplică alineatele (4) și (5) au drepturile prevăzute la articolele 3, 4, 16, 22, 31, 32 și 33 din Convenția de la Geneva sau drepturi similare, atât timp cât se află în statele membre.”

13

Articolul 17 alineatul (1) literele (b) și (d) din directiva menționată precizează:

„Un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid este exclus din categoria persoanelor eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară în cazul în care există motive întemeiate pentru a crede că:

[…]

[…]

14

Articolul 21 alineatul (2) litera (b) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Atunci când aceasta nu le este interzisă în temeiul obligațiilor internaționale menționate la alineatul (1), statele membre pot returna un refugiat, indiferent dacă acesta este recunoscut oficial sau nu, în cazul în care:

[…]

15

Articolul 23 alineatul (4) din Directiva 2011/95 este redactat astfel:

„Fără a aduce atingere alineatelor (1) și (2), statele membre pot refuza, limita sau retrage beneficiile prevăzute de respectivele alineate din motive de siguranță națională sau de ordine publică.”

16

Articolul 24 din această directivă prevede:

„(1)   De îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale, statele membre eliberează beneficiarilor statutului de refugiat un permis de ședere care trebuie să fie valabil pentru o perioadă de cel puțin trei ani și să poată fi reînnoit, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel și fără să aducă atingere articolului 21 alineatul (3).

[…]

(2)   De îndată ce este posibil după acordarea protecției internaționale, statele membre eliberează beneficiarilor statutului conferit prin protecție subsidiară și membrilor de familie ai acestora un permis de ședere reînnoibil care trebuie să fie valabil pentru o perioadă de cel puțin un an și, în cazul reînnoirii, pentru cel puțin doi ani, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun o decizie contrară.”

17

Articolul 25 din directiva menționată prevede:

„(1)   Statele membre eliberează beneficiarilor statutului de refugiat documente de călătorie sub forma stabilită în anexa la Convenția de la Geneva, care le permit să călătorească în afara teritoriului lor, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel.

(2)   Statele membre eliberează beneficiarilor statutului conferit prin protecție subsidiară care nu pot obține un pașaport național documente care le permit să călătorească în afara teritoriului acestora, cu excepția cazului în care există motive imperioase de siguranță națională sau de ordine publică ce impun altfel.”

18

Articolul 45 alineatele (1) și (3) din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, în cazul în care autoritatea competentă examinează retragerea protecției internaționale unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid […], persoana în cauză beneficiază de următoarele garanții:

[…]

[…]

(3)   Statele membre se asigură că decizia autorității competente de a retrage protecția internațională este notificată în scris. Motivele în fapt și în drept trebuie să fie specificate în decizie, iar informațiile despre modul în care decizia poate fi contestată se comunică în scris.”

19

Printr‑o decizie a Commissaire général din 23 februarie 2007, lui XXX i s‑a acordat statutul de refugiat.

20

Printr‑o hotărâre din 20 decembrie 2010, Cour d’assises de Bruxelles (Curtea cu Jurați din Bruxelles, Belgia) l‑a condamnat pe XXX la o pedeapsă de 25 de ani de închisoare. Potrivit indicațiilor care figurează în observațiile guvernului belgian, această condamnare privea, printre altele, săvârșirea, în grup, a unei tâlhării având ca obiect mai multe bunuri mobile și a unui omor în vederea facilitării tâlhăriei respective sau a asigurării impunității în privința acesteia.

21

Printr‑o decizie din 4 mai 2016, Commissaire général i‑a retras statutul de refugiat.

22

XXX a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia).

23

Printr‑o hotărâre din 26 august 2019, instanța menționată a respins această acțiune. Ea a considerat că pericolul pe care îl reprezintă XXX pentru societate decurge din condamnarea sa pentru o infracțiune deosebit de gravă. În acest context, nu ar fi obligația Commissaire général de a demonstra că XXX reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă pentru societate. Dimpotrivă, ar fi revenit acestuia din urmă sarcina de a dovedi că nu mai reprezintă, în pofida condamnării sale pentru o infracțiune deosebit de gravă, o amenințare pentru societate.

24

La 26 septembrie 2019, XXX a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), care este instanța de trimitere.

25

În susținerea recursului, el arată în esență că revine Commissaire général sarcina de a dovedi existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave pentru societate și că este necesar să se efectueze un control de proporționalitate pentru a stabili dacă pericolul pe care l‑ar reprezenta justifică retragerea statutului său de refugiat.

26

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că existența unei amenințări pentru societatea statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe poate fi considerată dovedită prin simplul fapt că acesta a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă.

28

Articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 prevede că statele membre pot revoca statutul acordat unui refugiat în cazul în care, ca urmare a faptului că a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, reprezintă o amenințare pentru societatea statului membru în care se află.

29

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama de formularea acesteia, de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție [Hotărârea din 20 octombrie 2022, Centre public d’action sociale de Liège (Retragerea sau suspendarea unei decizii de returnare), C‑825/21, EU:C:2022:810, punctul 41 și jurisprudența citată].

30

În ceea ce privește, mai întâi, modul de redactare a articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, trebuie arătat că această dispoziție menționează două elemente distincte referitoare la existența, pe de o parte, a unei condamnări printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă și, pe de altă parte, a unei amenințări pentru societatea statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe.

31

Deși raportul precis dintre aceste două elemente nu este specificat în mod explicit, ele figurează, după cum a arătat avocatul general la punctul 63 din concluzii, în toate versiunile lingvistice ale articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, și aceasta chiar dacă legiuitorul Uniunii Europene s‑ar fi putut referi exclusiv la existența unei astfel de condamnări dacă ar fi dorit să permită ca ea să fie suficientă pentru a justifica adoptarea unei măsuri vizate la această dispoziție.

32

În ceea ce privește, în continuare, contextul în care se încadrează articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, trebuie subliniat, în primul rând, că această dispoziție constituie o derogare de la norma prevăzută la articolul 13 din respectiva directivă, potrivit căreia statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe care îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerat refugiat. Această dispoziție trebuie, prin urmare, să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ahmed, C‑369/17, EU:C:2018:713, punctul 52).

33

În al doilea rând, alegerea legiuitorului Uniunii de a menționa, la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, existența atât a unei condamnări penale, cât și a unei amenințări pentru societate, iar nu de a enunța numai prima dintre aceste condiții, nu poate fi neglijată, din moment ce el a optat, la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din această directivă, pentru o formulare diferită, prevăzând în mod expres că un resortisant al unei țări terțe trebuie să fie exclus de la recunoașterea statutului de refugiat atunci când a săvârșit o infracțiune gravă de drept comun în afara țării de refugiere înainte de a fi admis ca refugiat, fără a impune în niciun mod ca acesta să reprezinte o amenințare pentru societatea statului membru în care se află.

34

În această privință, diferența de formulare dintre articolul 12 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95 și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta reflectă în esență distincția care există între articolul 1 secțiunea F din Convenția de la Geneva și articolul 33 alineatul 2 din această convenție, care constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 81, precum și jurisprudența citată].

35

De altfel, Curtea a constatat deja că ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatul (4) din această directivă, în care statele membre pot revoca sau refuza să acorde statutul de refugiat, corespund în esență celor în care acestea din urmă pot să procedeze la returnarea unui refugiat în temeiul articolului 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 93].

36

Or, articolul 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva este în general interpretat, după cum a arătat avocatul general la punctul 73 din concluzii, în sensul că impune îndeplinirea a două condiții cumulative referitoare la existența unei condamnări definitive pentru o crimă sau un delict deosebit de grav și la o amenințare pentru comunitatea țării în care se află persoana în cauză.

37

În al treilea rând, trebuie subliniat de asemenea că, în ceea ce privește acordarea protecției subsidiare, care poate oferi o protecție mai limitată decât statutul de refugiat, articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2011/95 se referă, la litera (b), la săvârșirea unei infracțiuni grave și, la litera (d), la existența unui pericol pentru societate, aceste elemente fiind prezentate în mod expres drept condiții alternative care implică, fiecare privită separat, excluderea de la beneficiul protecției subsidiare.

38

În al patrulea rând, din moment ce legiuitorul Uniunii a decis să utilizeze aceiași termeni la articolul 14 alineatul (4) litera (b) și la articolul 21 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2011/95, aceste două dispoziții trebuie interpretate în mod coerent.

39

Or, reiese din jurisprudența Curții referitoare la articolul 21 alineatul (2) litera (b) din directiva amintită că aplicarea acestei dispoziții este subordonată îndeplinirii a două condiții distincte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 72).

40

În al cincilea rând, nu se poate considera, contrar celor susținute de guvernul belgian, că interpretarea articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 în sensul că impune îndeplinirea a două condiții distincte l‑ar priva pe acesta de efect util, pentru motivul că articolul 14 alineatul (4) litera (a) din această directivă ar permite deja retragerea statutului de refugiat unui resortisant al unei țări terțe care reprezintă o amenințare, chiar și atunci când acesta nu a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă.

41

Astfel, din compararea acestor două dispoziții rezultă că articolul 14 alineatul (4) litera (a) din directiva menționată se referă la o amenințare pentru siguranța statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe, în timp ce articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta vizează o amenințare pentru societatea respectivului stat membru. Prin urmare, aceste două dispoziții se referă la două tipuri diferite de amenințare.

42

În sfârșit, trebuie arătat că obiectivul principal al Directivei 2011/95, după cum reiese din articolul 1 din respectiva directivă și din considerentul (12) al acesteia, și anume să asigure că toate statele membre pun în aplicare criterii comune de identificare a persoanelor care au o nevoie reală de protecție internațională și să asigure un nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre, pledează de asemenea pentru o interpretare strictă a articolului 14 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată.

43

Din ansamblul considerațiilor enunțate rezultă că aplicarea acestei din urmă dispoziții este subordonată îndeplinirii a două condiții distincte, respectiv, pe de o parte, ca resortisantul în cauză al unei țări terțe să fi fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă și, pe de altă parte, să se fi stabilit că acest resortisant al unei țări terțe reprezintă o amenințare pentru societatea statului membru în care se află.

44

Prin urmare, nu se poate considera, fără a încălca alegerea astfel efectuată de legiuitorul Uniunii, că împrejurarea că una dintre aceste două condiții este îndeplinită este suficientă pentru a stabili că și cea de a doua ar fi îndeplinită.

45

În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că existența unei amenințări pentru societatea statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe nu poate fi considerată dovedită prin simplul fapt că acesta a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă.

46

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că aplicarea acestei dispoziții este condiționată de dovedirea de către autoritatea competentă a faptului că amenințarea reprezentată de resortisantul în cauză al unei țări terțe pentru societatea statului membru în care se află are un caracter real, prezent și grav și că revocarea statutului de refugiat constituie o măsură proporțională cu această amenințare.

47

După cum s‑a constatat la punctul 43 din prezenta hotărâre, statutul de refugiat nu poate fi revocat, în temeiul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, decât atunci când sunt îndeplinite două condiții, cea de a doua referindu‑se la dovedirea faptului că resortisantul în cauză al unei țări terțe reprezintă o amenințare pentru societatea statului membru în care se află.

48

Pentru a determina, în primul rând, conținutul noțiunii de „amenințare pentru societate”, în sensul acestei dispoziții, trebuie amintit că dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și anumiți membri ai familiei sale nu pot fi considerați ca reprezentând o amenințare la adresa ordinii publice decât dacă conduita lor individuală reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză [Hotărârea din 12 decembrie 2019, G. S. și V. G. (Amenințare la adresa ordinii publice), C‑381/18 și C‑382/18, EU:C:2019:1072, punctul 53, precum și jurisprudența citată].

49

Din moment ce instanța de trimitere consideră că noțiunea de „amenințare pentru societate”, în sensul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, poate fi definită pe baza standardului stabilit de această jurisprudență, trebuie subliniat că nu se poate considera, în general, că orice referire la o amenințare la adresa ordinii publice sau a societății trebuie înțeleasă ca făcând trimitere în mod exclusiv la o conduită individuală care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, G. S. și V. G. (Amenințare la adresa ordinii publice), C‑381/18 și C‑382/18, EU:C:2019:1072, punctul 54, precum și jurisprudența citată].

50

Prin urmare, pentru a preciza conținutul noțiunii de „amenințare pentru societate”, în sensul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95, este necesar să se țină seama de termenii acestei dispoziții, de contextul său și de obiectivele urmărite de legislația din care face parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, G. S. și V. G. (Amenințare la adresa ordinii publice), C‑381/18 și C‑382/18, EU:C:2019:1072, punctul 55, precum și jurisprudența citată].

51

În ceea ce privește, mai întâi, formularea articolului 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95, trebuie să se observe că, spre deosebire printre altele de articolul 27 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 2004/38, acesta nu impune în mod expres ca o conduită a resortisantului în cauză al unei țări terțe să reprezinte o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății pentru ca acest resortisant al unei țări terțe să poată fi considerat o amenințare pentru societate.

52

Cu toate acestea, pe de o parte, reiese din înșiși termenii articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 că această dispoziție nu este aplicabilă decât atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe „reprezintă” o amenințare pentru societatea statului membru în care se află, ceea ce tinde să indice că această amenințare trebuie să fie reală și prezentă.

53

Pe de altă parte, după cum a arătat avocatul general la punctul 86 din concluzii, cerința explicită ca acest resortisant al unei țări terțe „să reprezinte” o atare amenințare ar fi în mare măsură lipsită de efect dacă o amenințare potențială pentru societatea respectivului stat membru ar trebui considerată suficientă pentru a permite aplicarea acestui articol 14 alineatul (4) litera (b). Astfel, existența unei condamnări printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, care este și ea impusă la respectivul articol 14 alineatul (4) litera (b), va fi în mod normal de natură, în sine, să dovedească cel puțin existența unei asemenea amenințări potențiale.

54

În ceea ce privește, în continuare, contextul în care se încadrează articolul 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95, trebuie arătat, desigur, că articolul 23 alineatul (4), precum și articolele 24 și 25 din această directivă se referă în mod direct, spre deosebire de articolul 14 alineatul (4) litera (b) din aceasta, la noțiunea de „ordine publică”, la care se referă jurisprudența menționată la punctul 48 din prezenta hotărâre.

55

Reiese din jurisprudența Curții că, având în vedere în special această formulare, articolul 24 alineatul (1) din directiva menționată nu poate permite refuzul eliberării unui permis de ședere pentru motive imperative de ordine publică decât atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctele 77-79).

56

Cu toate acestea, nu se poate considera că utilizarea expresiei de „amenințare pentru societate” mai degrabă decât o referire la „ordinea publică” exprimă o alegere de a consacra un standard substanțial diferit de cel reținut în jurisprudența menționată la punctul 48 din prezenta hotărâre, din moment ce termenii utilizați atât la articolul 14 alineatul (4) din Directiva 2011/95, cât și la articolul 21 alineatul (2) din aceasta îi reflectă, astfel cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, pe cei care sunt utilizați la articolul 33 alineatul 2 din Convenția de la Geneva.

57

Dimpotrivă, din jurisprudența Curții reiese că aplicarea articolului 21 alineatul (2) din respectiva directivă, care trebuie interpretat, așa cum reiese din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, în mod coerent cu articolul 14 alineatul (4) din aceasta, este supusă unor condiții riguroase mai stricte decât cele care permit aplicarea articolului 24 alineatul (1) din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctele 72, 74 și 75).

58

În plus, rezultă din jurisprudența Curții că, în economia generală a Directivei 2011/95, infracțiunile grave săvârșite de un resortisant al unei țări terțe înainte de a fi admis ca refugiat justifică aplicarea clauzei de excludere prevăzute la articolul 12 alineatul (2) litera (b) din respectiva directivă, în timp ce articolul 14 alineatul (4) și articolul 21 alineatul (2) din aceasta permit luarea în considerare a pericolului prezent pe care îl reprezintă un resortisant al unei țări terțe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctul 101).

59

În sfârșit, după cum reiese din cuprinsul punctului 42 din prezenta hotărâre, obiectivul principal al Directivei 2011/95 presupune că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte.

60

Din ansamblul acestor considerații rezultă că o măsură prevăzută la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 nu poate fi adoptată decât atunci când resortisantul în cauză al unei țări terțe reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în care se află.

61

În ceea ce privește, în al doilea rând, rolul autorității competente și, respectiv, al resortisantului în cauză al unei țări terțe în cadrul aprecierii existenței unei astfel de amenințări, rezultă din jurisprudența Curții că revine autorității competente, cu ocazia aplicării acestei dispoziții, sarcina de a efectua, pentru fiecare caz individual, o evaluare a tuturor circumstanțelor proprii acestui caz [a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Ahmed, C‑369/17, EU:C:2018:713, punctele 48 și 50, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctele 72 și 92].

62

În acest context și dat fiind în special că articolul 45 alineatul (3) din Directiva 2013/32 prevede că decizia autorității competente de a retrage protecția internațională indică motivele în fapt și în drept pe care se întemeiază această decizie, autoritatea competentă trebuie să dispună de toate informațiile relevante și să efectueze, în raport cu aceste informații, propria evaluare a tuturor circumstanțelor proprii cazului în discuție pentru a stabili sensul deciziei sale, precum și pentru a o motiva în mod complet [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 80].

63

Printre împrejurările care trebuie luate în considerare pentru a evalua existența unei amenințări pentru societate, deși, în general, constatarea unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății presupune, în ceea ce privește persoana interesată, o tendință de a continua în viitor conduita care reprezintă o astfel de amenințare, este posibil și ca simpla existență a conduitei din trecut să întrunească condițiile unei astfel de amenințări [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 56]. Faptul că resortisantul în cauză al unei țări terțe a fost condamnat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă prezintă o importanță deosebită, din moment ce legiuitorul Uniunii s‑a referit în mod specific la existența unei asemenea condamnări, iar ea poate, în funcție de circumstanțele săvârșirii acestei infracțiuni, să contribuie la stabilirea existenței unei amenințări reale și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză.

64

Cu toate acestea, în ceea ce privește în special caracterul prezent al unei asemenea amenințări, rezultă atât din răspunsul la prima întrebare, cât și din jurisprudența Curții că nu se poate deduce în mod automat din antecedentele penale ale resortisantului în cauză al unei țări terțe că el poate face obiectul măsurii vizate la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2016, CS, C‑304/14, EU:C:2016:674, punctul 41). Prin urmare, cu cât o decizie în temeiul acestei dispoziții este luată într‑o perioadă mai îndepărtată de condamnarea definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă, cu atât mai mult revine autorității competente sarcina de a lua în considerare, printre altele, evoluțiile ulterioare săvârșirii unei astfel de infracțiuni, pentru a stabili dacă o amenințare reală și suficient de gravă există în ziua în care trebuie să se pronunțe cu privire la eventuala revocare a statutului de refugiat.

65

Din această perspectivă, dat fiind că articolul 45 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2013/32 prevede numai că resortisantul unei țări terțe căruia autoritatea competentă intenționează să îi retragă protecția internațională trebuie să aibă „posibilitatea” de a prezenta motivele pentru care nu ar trebui să i se retragă această protecție, nu se poate considera că, în lipsa unor informații furnizate de acest resortisant al unei țări terțe cu privire la motivele pentru care nu mai reprezintă o amenințare pentru societate, autoritatea competentă poate prezuma că din existența unei condamnări printr‑o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracțiune deosebit de gravă rezultă că respectivul resortisant al unei țări terțe reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în care se află.

66

În al treilea rând, trebuie arătat că, într‑o situație în care statul membru în cauză a stabilit că cele două condiții prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 sunt îndeplinite, acest stat membru dispune de posibilitatea de a adopta măsura prevăzută de această dispoziție, fără a fi însă obligat să exercite această posibilitate [a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 72, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2022, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság și alții, C‑159/21, EU:C:2022:708, punctul 81].

67

Posibilitatea menționată trebuie exercitată cu respectarea, printre altele, a principiului proporționalității, care implică o evaluare comparativă, pe de o parte, a amenințării pe care o reprezintă resortisantul în cauză al unei țări terțe pentru societatea statului membru în care se află și, pe de altă parte, a drepturilor care trebuie garantate, în conformitate cu această directivă, persoanelor care îndeplinesc condițiile materiale prevăzute la articolul 2 litera (d) din directiva menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctul 62, Hotărârea din 12 decembrie 2019, G. S. și V. G. (Amenințare la adresa ordinii publice), C‑381/18 și C‑382/18, EU:C:2019:1072, punctul 64, precum și Hotărârea din 9 februarie 2023, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid și alții (Retragerea dreptului de ședere al unui lucrător turc), C‑402/21, EU:C:2023:77, punctul 72].

68

În cadrul acestei evaluări, autoritatea competentă trebuie de asemenea să țină seama de drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii și în special să verifice posibilitatea de a adopta alte măsuri care să afecteze mai puțin drepturile garantate refugiaților și drepturile fundamentale care ar fi la fel de eficiente pentru a asigura protecția societății statului membru în care se află resortisantul în cauză al unei țări terțe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, K. și H. F. (Drept de ședere și acuzații de crime de război), C‑331/16 și C‑366/16, EU:C:2018:296, punctele 63 și 64].

69

În vederea acestei aprecieri, autoritatea competentă va trebui să ia în considerare faptul că, în cazul revocării statutului de refugiat, resortisanții în cauză ai unor țări terțe sunt privați de acest statut și nu mai dispun, așadar, de toate drepturile și avantajele prevăzute de Directiva 2011/95, însă continuă să beneficieze, conform articolului 14 alineatul (6) din această directivă, de un anumit număr de drepturi prevăzute de Convenția de la Geneva [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 99].

70

Astfel, articolul 14 alineatul (6) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat, în conformitate cu articolul 78 alineatul (1) TFUE și cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în sensul că statul membru care face uz de posibilitatea prevăzută la articolul 14 alineatul (4) din respectiva directivă trebuie să îi acorde refugiatului care intră sub incidența uneia dintre ipotezele prevăzute la această din urmă dispoziție și care se află pe teritoriul statului membru respectiv cel puțin beneficiul drepturilor consacrate de Convenția de la Geneva la care face trimitere în mod expres acest articol 14 alineatul (6), precum și al drepturilor prevăzute de convenția menționată a căror exercitare nu impune o ședere legală, fără a aduce atingere eventualelor rezerve formulate de statul membru menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat)C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 107].

71

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2011/95 trebuie interpretat în sensul că aplicarea acestei dispoziții este condiționată de dovedirea de către autoritatea competentă a faptului că amenințarea reprezentată de resortisantul în cauză al unei țări terțe pentru societatea statului membru în care se află are un caracter real, prezent și suficient de grav și că revocarea statutului de refugiat constituie o măsură proporțională cu această amenințare.

72

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: