–

pentru Eco Advocacy CLG, de O. Clarke și A. O’Connell, solicitors, O. Collins, SC, și C. Lenaghan, BL;

–

pentru An Bord Pleanála, de D. Browne, BL, B. Foley, SC, și B. Magee și J. Moore, solicitors;

–

pentru An Taisce – The National Trust for Ireland și ClientEarth AISBL, de J. Kenny, BL, și F. Logue, solicitor;

–

pentru guvernul irlandez, de M. Browne, A. Joyce și M. Tierney, în calitate de agenți, asistați de A. Carroll, BL, și P. Gallagher și B. Kennedy, SC;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, asistată de G. Palatiello, avoccato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Hermes și M. Noll‑Ehlers, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea, în special, a articolului 4 alineatele (2)-(5) și a anexei III la Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (JO 2012, L 26, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2014/52/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 (JO 2014, L 124, p. 1) (denumită în continuare „Directiva 2011/92”), precum și a articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Eco Advocacy CLG, pe de o parte, și An Bord Pleanála (agenție de amenajare a teritoriului, Irlanda), pe de altă parte, în legătură cu validitatea unei autorizații de construcție eliberate de aceasta din urmă.

3

Potrivit articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43:

„Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.”

4

Articolul 4 din Directiva 2011/92 prevede la alineatele (2)-(5):

„(2)   Sub rezerva articolului 2 alineatul (4), pentru proiectele enumerate în anexa II, statele membre stabilesc dacă proiectul trebuie supus unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10. Statele membre stabilesc aceasta:

Statele membre pot decide aplicarea ambelor proceduri menționate la literele (a) și (b)

(3)   Atunci când se efectuează o analiză de la caz la caz sau se prevăd praguri sau criterii în sensul alineatului (2), se ține seama de criteriile de selecție relevante stabilite la anexa III. Statele membre pot stabili praguri sau criterii pentru a hotărî când nu trebuie supuse proiectele deciziei în conformitate cu alineatele (4) și (5) sau evaluării impactului asupra mediului și/sau praguri sau criterii pentru a hotărî când sunt supuse, în orice caz, proiectele unei evaluări a impactului asupra mediului fără a face obiectul unei decizii în conformitate cu alineatele (4) și (5).

(4)   În cazul în care statele membre decid să solicite luarea unei decizii în cazul proiectelor enumerate în anexa II, inițiatorul proiectului furnizează informații cu privire la caracteristicile proiectului și la efectele sale semnificative probabile asupra mediului. Lista detaliată a informațiilor care trebuie furnizate este specificată în anexa IIA. După caz, inițiatorul proiectului ține seama de rezultatele disponibile ale altor evaluări relevante ale efectelor asupra mediului efectuate în temeiul altor dispoziții juridice din dreptul Uniunii [Europene], decât cele din prezenta directivă. De asemenea, inițiatorul proiectului poate oferi o descriere a tuturor caracteristicilor proiectului și/sau a măsurilor vizate pentru evitarea sau prevenirea eventualelor efecte negative semnificative asupra mediului.

(5)   Autoritatea competentă ia decizia pe baza informațiilor furnizate de inițiatorul proiectului în conformitate cu alineatul (4) și ținând seama, dacă este cazul, de rezultatele verificărilor preliminare sau ale evaluărilor efectelor asupra mediului efectuate în temeiul altor dispoziții juridice din dreptul Uniunii decât cele din prezenta directivă. Decizia se pune la dispoziția publicului și:

5

Articolul 11 din această directivă prevede:

„(1)   Statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii publicului interesat:

[…]

au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă.

(2)   Statele membre stabilesc stadiul în care pot fi contestate deciziile, acțiunile sau omisiunile.

[…]

(4)   […]

[Procedura de atac judiciară] trebuie să fie corectă, echitabilă, rapidă și cu un cost care să nu fie prohibitiv.

[…]”

6

Anexa III la directiva amintită enumeră criteriile prin care se stabilește dacă proiectele care figurează în anexa II la directivă trebuie să facă obiectul unei evaluări a efectelor asupra mediului.

7

Litigiul principal privește un proiect de construire a 320 de locuințe, în zona numită Charterschool Land (Trim, comitatul Meath, Irlanda), în apropierea ariei speciale de conservare a râului Boyne și a râului Blackwater (IE0002299), desemnată în temeiul Directivei 92/43, și a ariei de protecție specială a râului Boyne și a râului Blackwater (IE0004232), desemnată în temeiul Directivei 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO 2010, L 20, p. 7).

8

În urma unor discuții informale, la 8 iulie 2020, a fost depusă o cerere de autorizație de construcție.

9

Proiectul amintit a fost conceput printre altele în așa fel încât, în faza de exploatare a sitului, apele de suprafață să fie colectate în subteran în bazine de atenuare. Acestea urmau să funcționeze împreună cu dispozitive adecvate de control al debitului, care urmau să fie instalate la gura de ieșire a fiecărui bazin de atenuare. Un separator cu by‑pass – clasa I urma să fie instalat pe țeava de admisie în toate bazinele pentru a trata apele de suprafață și pentru a îndepărta contaminanții potențiali înainte de intrarea în bazin și înainte de deversare. Apa urma să se deverseze într‑un pârâu, un afluent al râului Boyne, situat la aproximativ 100 de metri sud de amplasamentul proiectului de construcție în cauză.

10

Cu privire la cererea de autorizație de construcție au fost multe observații printre alții din partea An Taisce – The National Trust for Ireland, organizație neguvernamentală, și Meath County Council (consiliul comitatului Meath, Irlanda), care au ridicat o serie de îndoieli cu privire la impactul potențial al acestui proiect asupra ariilor vizate la punctul 7 din prezenta hotărâre, în special asupra calității apei râului Boyne, și asupra speciilor protejate afectate.

11

Printr‑o decizie din 27 octombrie 2020, agenția de amenajare a teritoriului a autorizat proiectul menționat și a eliberat autorizația de construcție solicitată, considerând, pe baza raportului examinatoarei sale din 6 octombrie 2020, că nu era necesară nici o evaluare a efectelor asupra mediului în temeiul Directivei 2011/92, nici o evaluare corespunzătoare în temeiul Directivei 92/43.

12

Sesizată de reclamanta din litigiul principal cu o acțiune împotriva acestei decizii, instanța de trimitere, prin hotărârea din 27 mai 2021 (denumită în continuare „hotărârea din 27 mai 2021”), după ce a respins diverse excepții invocate împotriva acestei acțiuni, a respins acțiunea în măsura în care se întemeia pe dreptul național, precum și pe anumite aspecte ale dreptului Uniunii.

13

În ceea ce privește motivele asupra cărora această instanță nu s‑a pronunțat încă, din cererea de decizie preliminară reiese că, prin intermediul acestora, reclamanta susține în special, în primul rând, că decizia din 27 octombrie 2020 nu indică în mod expres în ce documente este expus raționamentul agenției de amenajare a teritoriului în ceea ce privește decizia sa de a nu solicita o evaluare a efectelor asupra mediului, în sensul Directivei 2011/92, nici o evaluare corespunzătoare, în sensul Directivei 92/43, în al doilea rând, că această agenție nu a răspuns îndoielilor exprimate, în observațiile lor, de Consiliul comitatului Meath și de An Taisce – The National Trust for Ireland, și, în al treilea rând, că respectiva agenție nu a examinat în mod expres, unul câte unul, criteriile din anexa III la Directiva 2011/92. În plus, instanța amintită arată că aceeași agenție a considerat că sistemul de drenare durabilă în cauză nu constituia o măsură de atenuare, ci o caracteristică standard a proiectelor de construire de locuințe precum cel în discuția în litigiul principal.

14

Cu toate acestea, din hotărârea din 27 mai 2021 reiese că reclamanta din litigiul principal a invocat, pentru prima dată în ședința în fața instanței de trimitere, prima și a treia susținere menționate la punctul anterior.

15

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că, atunci când o parte introduce o acțiune în anularea unei decizii administrative și invocă, în susținerea acestei acțiuni, în mod expres sau implicit, un act specific de drept al Uniunii, fără a preciza însă dispozițiile acestui act care au fost încălcate sau interpretarea exactă de care se prevalează, instanța națională sesizată cu această acțiune menționată trebuie sau poate să o soluționeze, în pofida existenței unei norme de procedură internă care impune ca, în cererea introductivă, să fie precizate încălcările specifice în cauză.

17

În cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere nu reproduce norma de procedură despre care este vorba. Totuși, din această cerere, din dosarul de care dispune Curtea și din observațiile scrise depuse în cadrul prezentei proceduri rezultă că sunt astfel vizate Rules of the Superior Courts (norme de procedură ale instanțelor superioare), potrivit cărora, pe de o parte, o cale de atac judiciară trebuie să aibă la bază o expunere a cererilor și a motivelor pe care se întemeiază aceste cereri, care să enunțe în mod precis fiecare dintre aceste motive și să indice, pentru fiecare motiv, faptele sau elementele invocate în susținerea sa, și, pe de altă parte, în ședință, reclamantul nu poate să invoce niciun alt motiv și nici să formuleze o altă cerere decât cele care figurează în această expunere.

18

În speță, din hotărârea din 27 mai 2021 rezultă că reclamanta din litigiul principal invocă în fața instanței de trimitere, cu încălcarea acestor norme de procedură, motivele care se află la originea celei de a doua, a celei de a treia și a celei de a șasea întrebări, astfel încât instanța de trimitere este obligată să respingă aceste motive ca inadmisibile, cu excepția cazului în care dreptul Uniunii îi impune sau îi permite să le soluționeze.

19

În consecință, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, această instanță solicită în esență să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naționale de procedură precum cea descrisă la punctul 17 din prezenta hotărâre.

20

În această privință, după cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 29 și 30 din concluzii, deși dreptul Uniunii impune, în temeiul articolului 11 din Directiva 2011/92 și al articolului 9 din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201), să se garanteze în special asociațiilor de mediu accesul la o cale de atac efectivă și echitabilă, el nu prevede nici în ce modalitate, nici în ce moment trebuie expuse motivele prin care se contestă legalitatea deciziilor, a actelor sau a omisiunilor relevante.

21

Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția, pe de o parte, ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, EU:C:2007:318, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

22

În ceea ce privește, în primul rând, principiul efectivității, reiese din jurisprudență că acesta nu impune, în principiu, instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispozițiilor acestui drept atunci când examinarea acestui motiv le‑ar obliga să depășească cadrul litigiului astfel cum a fost delimitat de părți, întemeindu‑se pe alte fapte și împrejurări decât cele pe care și‑a întemeiat cererea partea care are interes în aplicarea acestor dispoziții (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas, C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 32 și jurisprudența citată).

23

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că normele de procedură naționale în temeiul cărora obiectul litigiului este determinat de motivele acțiunii invocate în momentul introducerii sale sunt compatibile cu principiul efectivității din moment ce asigură buna desfășurare a procedurii, în special protejând‑o de întârzieri inerente aprecierii motivelor noi (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 64, precum și jurisprudența citată).

24

Or, în speță, normele de procedură în cauză, astfel cum sunt descrise la punctul 17 din prezenta hotărâre, nu par să fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de Directivele 2011/92 și 92/43, în discuție în litigiul principal, ci, dimpotrivă, sunt de natură să favorizeze buna desfășurare a procedurii impunând ca motivele invocate prin acțiune să fie suficient de precise.

25

În sfârșit, deși Curtea a statuat că, în anumite domenii și în special în domeniul protecției consumatorilor, instanțele naționale pot fi obligate să aprecieze din oficiu respectarea cerințelor care decurg din normele Uniunii în materie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 66, precum și jurisprudența citată), o asemenea cerință, care este consecința unor particularități proprii acestor domenii și dispozițiilor de drept al Uniunii în cauză, precum necesitatea de a suplini dezechilibrul care există între consumator și profesionist, nu poate fi dedusă, în schimb, în speță, din normele Uniunii vizate de motivele menționate la punctul 18 din prezenta hotărâre.

26

În al doilea rând, în măsura în care, potrivit elementelor de care dispune Curtea, normele de procedură în discuție în litigiul principal se aplică independent de aspectul dacă pretinsele încălcări privesc dreptul irlandez sau dreptul Uniunii, nici aceasta nu le face contrare principiului echivalenței.

27

Respectarea acestui principiu impune, desigur, ca, atunci când dispozițiile de drept intern cu privire la modalitățile procedurale conferă unei instanțe o obligație de a invoca din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dreptului național, o astfel de obligație trebuie să se aplice în același mod în ceea ce privește un motiv de aceeași natură, întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii. Situația este aceeași în cazul în care dreptul național conferă instanței posibilitatea de a invoca din oficiu un astfel de motiv (Hotărârea din 26 aprilie 2017, Farkas, C‑564/15, EU:C:2017:302, punctul 35 și jurisprudența citată).

28

Cu toate acestea, în speță, niciun element din dosarul de care dispune Curtea nu indică faptul că, în conformitate cu dreptul irlandez, instanța de trimitere are o asemenea obligație sau dispune de o asemenea posibilitate. Dimpotrivă, din hotărârea din 27 mai 2021 rezultă că, în temeiul acestui drept, toate motivele care ar fi de natura celor menționate la punctul 18 din prezenta hotărâre, indiferent dacă sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național și care nu au fost formulate cu precizia necesară în acțiune, trebuie declarate inadmisibile de către instanțele naționale.

29

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme naționale de procedură potrivit căreia, pe de o parte, calea de atac judiciară, atât din perspectiva dreptului național, cât și a unor dispoziții ale dreptului Uniunii precum articolul 4 alineatele (2)-(5) și anexa III la Directiva 2011/92 sau articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, trebuie să aibă la bază o expunere a cererilor și a motivelor pe care se întemeiază aceste cereri, care să enunțe în mod precis fiecare dintre aceste motive și să indice, pentru fiecare motiv, faptele sau elementele invocate în susținerea sa și, pe de altă parte, în ședință, reclamantul nu poate să invoce niciun alt motiv și nici să formuleze o altă cerere decât cele care figurează în această expunere.

30

Având în vedere răspunsul la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua, la a treia și la a șasea întrebare.

31

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, care trebuie analizată înaintea celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 trebuie interpretat în sensul că, atunci când decide că nu este necesară o evaluare corespunzătoare, autoritatea competentă a unui stat membru este ținută să indice, în mod explicit și detaliat, motivele pe care își întemeiază decizia, astfel încât să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele planului sau ale proiectului preconizat asupra sitului în cauză și să înlăture în mod expres și individual fiecare dintre îndoielile exprimate în această privință în cursul procesului de participare a publicului.

32

Nici articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, nici vreo altă dispoziție din aceasta nu prevăd cerințe referitoare la motivarea deciziilor adoptate în temeiul acestui articol 6 alineatul (3).

33

Totuși, trebuie amintit, în primul rând, că dreptul la bună administrare, întrucât reflectă un principiu general al dreptului Uniunii, implică cerințe pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii. Printre aceste cerințe, obligația de motivare a deciziilor adoptate de autoritățile naționale are o importanță deosebită, întrucât permite destinatarilor lor să își apere drepturile în cele mai bune condiții posibile și să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă este util să formuleze o acțiune împotriva acestora. Ea este de asemenea necesară pentru a permite instanțelor să își exercite controlul asupra legalității acestor decizii (Hotărârea din 9 noiembrie 2017, LS Customs Services, C‑46/16, EU:C:2017:839, punctele 39 și 40, precum și jurisprudența citată).

34

În al doilea rând, articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 prevede o procedură de evaluare care urmărește să garanteze, printr‑un control prealabil, că un plan sau un proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului vizat, dar care l‑ar putea afecta în mod semnificativ, nu este autorizat decât în măsura în care nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 117, precum și jurisprudența citată).

35

Articol 6 alineatul (3) menționat distinge două faze în procedura de evaluare pe care o prevede.

36

Cea dintâi, vizată în prima teză a acestei dispoziții, impune statelor membre obligația de a efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit protejat atunci când există probabilitatea ca planul sau proiectul respectiv să îl afecteze în mod semnificativ. Cea de a doua, vizată în a doua teză a dispoziției menționate, care intervine în urma acestei evaluări corespunzătoare, limitează autorizarea unui astfel de plan sau proiect la condiția ca acesta să nu aibă efecte negative asupra integrității sitului respectiv, sub rezerva articolului 6 alineatul (4) din Directiva 92/43 (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 119, precum și jurisprudența citată).

37

În această privință, primo, din jurisprudența Curții rezultă că cerința unei evaluări adecvate a efectelor unui plan sau ale unui proiect prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 este supusă condiției să existe probabilitatea sau riscul ca acesta să afecteze situl în cauză în mod semnificativ. Ținând seama în special de principiul precauției, se consideră că un asemenea risc există atât timp cât nu se poate exclude, pe baza celor mai bune cunoștințe științifice în materie, că respectivul plan sau proiect ar putea afecta obiectivele de conservare a acestui sit. Aprecierea riscului trebuie realizată, printre altele, în lumina caracteristicilor și a condițiilor de mediu specifice ale sitului vizat de un astfel de plan sau proiect (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 134, precum și jurisprudența citată).

38

Secundo, potrivit unei jurisprudențe constante, o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale ale unui plan sau ale unui proiect presupune că, înainte de aprobarea acestuia, trebuie identificate, făcând apel la cele mai relevante cunoștințe științifice în materie, toate aspectele acestui plan sau proiect care ar putea, per se sau împreună cu alte planuri sau proiecte, să afecteze obiectivele de conservare a sitului protejat. Autoritățile naționale competente autorizează desfășurarea unei activități numai după ce constată că activitatea respectivă este lipsită de efecte negative asupra integrității acestui sit. Această situație se regăsește atunci când nu există nicio îndoială rezonabilă din punct de vedere științific cu privire la absența unor asemenea efecte (Hotărârea din 29 iulie 2019, Inter‑Environnement Wallonie și Bond Beter Leefmilieu Vlaanderen, C‑411/17, EU:C:2019:622, punctul 120, precum și jurisprudența citată).

39

Conform jurisprudenței, această evaluare nu poate să prezinte lacune și trebuie să cuprindă constatări și concluzii complete, precise și definitive, de natură să înlăture orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra sitului respectiv (Hotărârea din 25 iulie 2018, Grace și Sweetman, C‑164/17, EU:C:2018:593, punctul 39, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 7 noiembrie 2018, Holohan și alții, C‑461/17, EU:C:2018:883, punctul 49).

40

O astfel de cerință presupune ca, în urma unei evaluări corespunzătoare, autoritatea competentă să fie în măsură să indice în mod suficient motivele care i‑au permis, prealabil acordării autorizației în cauză, să dobândească certitudinea, în pofida avizelor contrare eventual exprimate, că este exclusă orice îndoială științifică rezonabilă în ceea ce privește efectele asupra mediului ale lucrărilor preconizate asupra sitului vizat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2018, Holohan și alții, C‑461/17, EU:C:2018:883, punctul 51).

41

Astfel de cerințe de motivare trebuie îndeplinite și atunci când, precum în speță, autoritatea competentă aprobă un proiect care ar putea afecta un sit protejat fără a impune o evaluare corespunzătoare, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43.

42

În consecință, deși, atunci când o autoritate competentă decide să autorizeze un astfel de proiect fără a impune o evaluare corespunzătoare, în sensul acestei dispoziții, dreptul Uniunii nu impune acestei autorități să răspundă, în motivarea unei astfel de decizii, pe rând, la toate aspectele de drept și de fapt invocate de persoanele interesate în cursul procedurii administrative, autoritatea menționată trebuie, totuși, să indice în mod suficient motivele care i‑au permis, prealabil acordării unei asemenea autorizații, să dobândească certitudinea, în pofida avizelor contrare și a îndoielilor rezonabile eventual exprimate în acestea, că este exclusă orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la posibilitatea ca acest proiect să afecteze în mod semnificativ situl.

43

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 trebuie interpretat în sensul că, deși, atunci când o autoritate competentă a unui stat membru decide să autorizeze un plan sau un proiect care poate afecta un sit protejat în temeiul acestei directive fără a impune o evaluare corespunzătoare, în sensul acestei dispoziții, autoritatea menționată nu este ținută să răspundă, în motivarea deciziei sale, la toate aspectele de drept și de fapt invocate în cursul procedurii administrative, ea trebuie să indice, totuși, în mod suficient motivele care i‑au permis, prealabil acordării unei asemenea autorizații, să dobândească certitudinea, în pofida avizelor contrare și a îndoielilor rezonabile eventual exprimate în acestea, că este exclusă orice îndoială științifică rezonabilă cu privire la posibilitatea ca proiectul respectiv să afecteze situl în mod semnificativ.

44

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 trebuie interpretat în sensul că, pentru a se stabili dacă este necesar să se efectueze o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit protejat în temeiul acestei directive, se poate ține seama de caracteristicile acestui plan sau ale acestui proiect care implică eliminarea contaminanților și care pot avea, așadar, ca efect reducerea efectelor negative ale planului sau proiectului respectiv asupra sitului, atunci când aceste caracteristici au fost incluse în plan sau în proiect în calitatea de caracteristici standard, independent de orice efect asupra sitului respectiv.

45

Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere adresează această problemă în special din perspectiva Hotărârii din 12 aprilie 2018, People Over Wind și Sweetman (C‑323/17, EU:C:2018:244). Mai precis, ea ridică problema dacă, în lumina acestei hotărâri, agenția de amenajare a teritoriului putea să țină seama de măsurile descrise la punctul 9 din prezenta hotărâre pentru a lua decizia de a nu impune o evaluare corespunzătoare a efectelor proiectului în discuție în litigiul principal asupra zonelor vizate la punctul 7 din prezenta hotărâre.

46

În această privință, trebuie arătat că, la punctul 40 din Hotărârea din 12 aprilie 2018, People Over Wind și Sweetman (C‑323/17, EU:C:2018:244), Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 trebuie interpretat în sensul că, pentru a stabili dacă este necesar să se efectueze ulterior o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit vizat, nu este necesar, în faza de preevaluare, să se ia în considerare măsurile care urmăresc evitarea sau reducerea efectelor prejudiciabile ale planului sau proiectului asupra acestui sit.

47

Curtea a considerat printre altele, în aceeași hotărâre, că împrejurarea că măsurile prin care se urmărește evitarea sau reducerea efectelor prejudiciabile ale unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză sunt luate în considerare în cadrul aprecierii necesității de a realiza o evaluare corespunzătoare, presupune că este plauzibil ca situl să fie afectat în mod semnificativ și că, în consecință, trebuie să se efectueze o astfel de evaluare, această concluzie fiind confirmată de faptul că o analiză completă și precisă a măsurilor de natură să evite sau să reducă eventualele efecte semnificative asupra sitului în cauză nu trebuie efectuată în stadiul fazei de preevaluare, ci chiar în cel al evaluării corespunzătoare. Pe de altă parte, potrivit Curții, luarea în considerare a unor asemenea măsuri încă din faza de preevaluare ar fi susceptibilă să aducă atingere efectului util al Directivei 92/43 în general, precum și fazei de evaluare în particular, din moment ce această din urmă fază și‑ar pierde obiectul și ar exista un risc de eludare a acestei faze de evaluare, care constituie totuși o garanție esențială prevăzută de această directivă. (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2018, People Over Wind și Sweetman, C‑323/17, EU:C:2018:244, punctele 35-37).

48

Cu toate acestea, astfel de considerații nu pot avea ca efect excluderea luării în considerare, în faza de preevaluare a unui proiect, a tuturor elementelor constitutive ale acestui proiect inerente acestuia și care au ca efect reducerea efectelor negative ale acestuia asupra sitului respectiv.

49

Astfel, atunci când asemenea elemente nu sunt integrate în conceperea unui proiect în scopul de a reduce efectele negative ale acestui proiect asupra sitului în cauză, ci în calitate de caracteristici standard impuse pentru toate proiectele de același tip, aceste elemente nu pot, printre altele, să fie considerate ca reprezentând un indiciu al unei probabile atingeri semnificative aduse acestui sit, contrar măsurilor vizate la punctele 46 și 47 din prezenta hotărâre.

50

Or, sub rezerva verificărilor care trebuie efectuate de instanța de trimitere, rezultă că integrarea măsurilor vizate la punctul 9 din prezenta hotărâre în conceperea unor proiecte precum cel în discuție în litigiul principal este impusă, în general, prin acte de planificare și că, în speță, ea era impusă de planul de dezvoltare al comitatului Meath 2013-2019, care, pe de altă parte, a făcut obiectul unei evaluări ecologice în temeiul Directivei 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului (JO 2001, L 197, p. 30, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 137).

51

Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, interpretat în lumina principiului precauției, nu se opune, așadar, luării în considerare a unor astfel de măsuri în faza de preevaluare a acestor proiecte.

52

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 trebuie interpretat în sensul că, pentru a se stabili dacă este necesar să se efectueze o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect asupra unui sit, se poate ține seama de caracteristicile acestui plan sau ale acestui proiect care implică eliminarea contaminanților și care pot avea, așadar, ca efect reducerea efectelor negative ale planului sau proiectului respectiv asupra sitului, atunci când aceste caracteristici au fost incluse în plan sau în proiect în calitate de caracteristici standard, inerente unui asemenea plan sau proiect, independent de orice efect asupra sitului respectiv.

53

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: