–

pentru ZG, de C. Sarli, avocate;

–

pentru Beobank SA, de D. Bracke, advocaat;

–

pentru guvernul belgian, de M. Jacobs, C. Pochet și L. Van den Broeck, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de J. Očková, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de T. Scharf și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 38 litera (a) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE (JO 2007, L 319, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ZG, pe de o parte, și Beobank SA, un organism bancar belgian la care reclamantul din litigiul principal este titularul unui cont bancar, pe de altă parte, în legătură cu două operațiuni de plată efectuate cu ajutorul cardului de debit al acestui reclamant pe care acesta din urmă le consideră ca fiind operațiuni neautorizate.

3

Considerentele (1), (21), (23), (27), (40), (43) și (46) ale Directivei 2007/64 aveau următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

4

Potrivit articolului 4 din această directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

5

Titlul III din directiva menționată, denumit „Transparența condițiilor și a cerințelor în materie de informații privind serviciile de plată”, cuprindea un capitol 2, intitulat „Operațiuni de plată singulară”.

6

Articolul 38 din aceeași directivă, intitulat „Informarea plătitorului după primirea ordinului de plată”, prevedea la litera (a):

„Imediat după primirea ordinului de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului transmite sau pune la dispoziția plătitorului, astfel cum este prevăzut la articolul 36 alineatul (1), informațiile următoare:

7

În capitolul 3 din titlul III din Directiva 2007/64, intitulat „Contracte‑cadru”, articolul 41 din aceasta, intitulat „Informații prealabile generale”, prevedea la alineatul (1):

„[…] Informațiile și condițiile sunt comunicate în termeni ușor de înțeles, într‑o formă clară și ușor de înțeles, într‑o limbă oficială a statului membru în care se oferă serviciul de plată sau în orice altă limbă stabilită de comun acord între părți.”

8

Articolul 47 din această directivă, intitulat „Informarea plătitorului cu privire la operațiunile de plată individuale”, prevedea la alineatele (1) și (2):

„(1)   După ce suma unei operațiuni individuale de plată este debitată din contul plătitorului sau, în cazul în care plătitorul nu utilizează un cont de plăți, după primirea ordinului de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului pune la dispoziția acestuia imediat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 alineatul (1), informațiile următoare:

(2)   Un contract‑cadru poate conține clauza ca informațiile menționate la alineatul (1) să fie transmise sau făcute disponibile, în mod periodic, cel puțin o dată pe lună și în modalitatea convenită, care permite plătitorului să stocheze și să reproducă informații identice.”

9

Articolul 58 din directiva menționată, intitulat „Notificarea operațiunilor de plată neautorizate sau executate incorect”, avea următorul cuprins:

„Utilizatorul serviciilor de plată poate obține corectarea unei operațiuni din partea prestatorului de servicii de plată numai dacă semnalează în cel mai scurt timp prestatorului său de servicii de plată și în cel mult treisprezece luni de la data debitării, faptul că a constatat o operațiune de plată neautorizată sau executată incorect, care dă naștere unei plângeri, inclusiv în conformitate cu articolul 75, cu excepția situațiilor în care, dacă este cazul, prestatorul de servicii de plată nu și‑a îndeplinit obligația de a furniza sau de a face disponibile informațiile legate de această operațiune de plată, în conformitate cu titlul III.”

10

Potrivit articolului 59 din aceeași directivă, intitulat „Probe privind autentificarea și executarea operațiunilor de plată”:

„(1)   În cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată sau pretinde că operațiunea de plată nu a fost corect executată, statele membre impun ca prestatorul de servicii de plată să fie cel care trebuie să demonstreze că operațiunea de plată a fost autentificată, înregistrată corect, introdusă în conturi și nu a fost afectată de nici o defecțiune tehnică sau de alte deficiențe.

(2)   În cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată, folosirea în sine a unui instrument de plată înregistrat de prestatorul de servicii de plată nu este în mod necesar suficientă pentru a dovedi fie că operațiunea de plată a fost autorizată de către plătitor, fie că plătitorul a acționat în mod fraudulos sau nu a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe dintre obligațiile care îi revin în temeiul articolului 56.”

11

Articolul 60 din Directiva 2007/64, intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată în cazul operațiunilor de plată neautorizate”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură că, fără a aduce atingere articolului 58, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează imediat plătitorului suma aferentă operațiunii de plată neautorizate respective și, dacă este cazul, readuce contul de plăți debitat, în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat.

(2)   O compensație financiară suplimentară se poate stabili în conformitate cu legislația aplicabilă contractului încheiat între plătitor și prestatorul său de servicii de plată.”

12

Articolul 61 din această directivă, intitulat „Răspunderea plătitorului pentru operațiuni de plată neautorizate”, prevedea la alineatele (1)-(3):

„(1)   Prin derogare de la articolul 60, plătitorul suportă, până la un cuantum de cel mult 150 [de euro], pierderile legate de orice operațiuni de plată neautorizate, care rezultă din utilizarea unui instrument de plată pierdut sau furat sau din deturnarea unui instrument de plată, în cazul în care plătitorul nu a asigurat siguranța elementelor de securitate personalizate.

(2)   Plătitorul suportă toate pierderile legate de orice operațiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenționate sau din neglijență gravă, a uneia sau mai multor obligații care îi revin în temeiul articolului 56. În astfel de cazuri, suma maximă menționată la alineatul (1) al prezentului articol nu se aplică.

(3)   În cazurile în care plătitorul nu a acționat în mod fraudulos sau nu și‑a îndeplinit, fără intenție, obligațiile care îi revin în temeiul articolului 56, statele membre pot reduce răspunderea menționată la alineatele (1) și (2) ale acestui articol, luând în calcul, în special, natura elementelor de securitate personalizate ale instrumentului de plată și situațiile în care acesta a fost pierdut, furat sau deturnat.”

13

Articolul 86 din directiva menționată, intitulat „Armonizare completă”, prevede la alineatul (1) că, „[f]ără a aduce atingere […] articolului 61 alineatul (3) […], în măsura în care prezenta directivă include dispoziții armonizate, statele membre nu pot să mențină sau să introducă alte dispoziții decât cele stabilite în prezenta directivă.”

14

Articolul VII.18 punctul 1 din code de droit économique (Codul de drept economic), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul de drept economic”), prevedea:

„După ce valoarea unei operațiuni individuale de plată a fost debitată din contul plătitorului sau, atunci când plătitorul nu utilizează un cont de plată după primirea ordinului de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului pune la dispoziția acestuia imediat, astfel cum este prevăzut la articolul VII.12 [alineatul 1], următoarele informații:

15

Articolul VII.35 din Codul de drept economic prevedea:

„Fără a aduce atingere aplicării articolului VII.33, prestatorul de servicii de plată al plătitorului trebuie, în cazul unor operațiuni de plată neautorizate, după o verificare prima facie pentru fraudă în privința plătitorului, să ramburseze imediat plătitorului suma aferentă acestei operațiuni de plată neautorizate și, dacă este cazul, să readucă contul de plată debitat în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat, majorat eventual cu dobânzi aferente acestei sume.

În plus, prestatorul de servicii de plată al plătitorului trebuie să ramburseze celelalte potențiale consecințe financiare, printre altele cuantumul cheltuielilor suportate de titular pentru stabilirea prejudiciului reparabil.”

16

ZG, rezident belgian, este titularul unui cont bancar la Beobank în Belgia, pentru care dispune de un card de debit.

17

În noaptea de 20 spre 21 aprilie 2017, ZG se afla la Valencia (Spania). O primă plată de 100 de euro a fost efectuată la ora 0.35 prin intermediul cardului său de debit într‑o unitate a cărei natură exactă este contestată între părțile din litigiul principal. Ulterior, alte două plăți au fost efectuate cu acest card și pe același terminal de plată mobil, pentru cuantumuri de 991 de euro, la ora 1.35, și, respectiv, de 993 de euro, la ora 2.06. O a patra plată a fost efectuată, la ora 2.35, pentru suma de 994 de euro, însă a fost refuzată.

18

ZG nu contestă prima plată de 100 euro, dar contestă a doua și a treia plată (denumite în continuare „plățile în discuție în litigiul principal”). Acesta explică în fața instanței de trimitere că nu își mai amintește de ceea ce s‑a întâmplat după consumația luată în unitatea respectivă. El nu își amintește nici numele și adresa acestei unități și pretinde că a fost victima unei înșelăciuni facilitate de administrarea unui drog.

19

La 23 aprilie 2017, ZG a formulat opoziție cu privire la cardul său bancar, iar la 29 aprilie 2017 a depus plângere la poliția din Bruxelles (Belgia) pentru furtul și utilizarea frauduloasă a acestui card bancar.

20

În fața Tribunalului de pace din cantonul Forest (Belgia), care este instanța de trimitere, reclamantul din litigiul principal solicită, pe lângă plata de daune‑interese în cuantum de 500 de euro, rambursarea plăților în discuție în litigiul principal, și anume o sumă de 1984 de euro, pe care o consideră „neautorizată”, în sensul acestui articol VII.35 din Codul de drept economic.

21

Beobank contestă faptele așa cum au fost descrise de ZG și refuză să efectueze această rambursare, considerând că plățile respective au fost autorizate sau că cel puțin ZG a săvârșit o „neglijență gravă”.

22

Potrivit instanței de trimitere, este important să se știe cine a beneficiat de plățile menționate. În general, frauda săvârșită de un terț prin intermediul cardului de debit al unei victime ar permite autorului fraudei să efectueze achiziții sau retrageri de bani în numerar. Or, în speță, potrivit afirmațiilor lui ZG, de fraudă ar fi beneficiat contul bancar al unui terț.

23

Instanța de trimitere arată că, în urma cererii formulate de avocatul ZG, Beobank a furnizat numai referința numerică și geolocalizarea terminalului de plată în cauză, fără a indica identitatea beneficiarului plăților în discuție în litigiul principal altfel decât prin mențiunea următoare: „COM SU VALENCIA ESP”. Această instanță precizează că a fost amânată cauza principală după ședința de audiere a pledoariilor astfel încât să permită Beobank să aducă precizări în această privință, dar că, în definitiv, aceasta din urmă nu a furnizat precizări, indicând că nu a primit informații suplimentare din partea ATOS, gestionara acestui terminal de plată. Potrivit Beobank, instituția bancară spaniolă a beneficiarului acestor plăți, Sabadell, refuză să comunice informațiile de identificare ale comerciantului în cauză.

24

Făcând trimitere la articolul VII.18 din Codul de drept economic, instanța de trimitere consideră că este necesar să se stabilească dacă, în temeiul acestei dispoziții, în ceea ce privește punerea la dispoziție a acestor informații, instituția bancară în cauză era supusă unei obligații de mijloace sau unei obligații de rezultat. Dacă interpretarea Curții ar permite să se concluzioneze că Beobank își încălcase obligația, ar rezulta, potrivit acestei instanțe, că aceasta din urmă „poate deduce concluzii cu privire la [obligația băncii] de a rambursa operațiunile în litigiu și/sau cu privire la cererea de despăgubire în ceea ce privește pierderea șansei de a recupera fondurile de la terți”.

25

În fața instanței de trimitere, Beobank susține că articolul VII.18 din Codul de drept economic se limitează să prevadă o obligație de mijloace în sarcina instituției bancare în cauză, impunându‑i numai să pună la dispoziție informațiile pe care i le‑a transmis corespondentul său și lăsând consumatorului sarcina de a se adresa acestui corespondent în cazul în care informațiile respective sunt insuficiente. În speță, Beobank invită această instanță, dacă este cazul, să „emită o invitație judiciară” societății Sabadell pentru ca aceasta din urmă să prezinte documentele care permit identificarea beneficiarului tranzacției în cauză. În lipsa unui răspuns satisfăcător, ar fi necesar, potrivit Beobank, să se dispună efectuarea unei anchete, în cadrul unei comisii rogatorii, pentru audierea membrilor Sabadell. Pentru a‑și susține punctul de vedere, Beobank se întemeiază pe termenii „dacă este cazul”, utilizați în dispoziția în cauză. În schimb, ZG apreciază că Beobank trebuie considerată răspunzătoare pentru necomunicarea datelor de către Sabadell.

26

În aceste condiții, justice de paix du canton de Forest (Tribunalul de pace al cantonului Forest, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

27

În primul rând, trebuie arătat că cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 38 litera (a) din Directiva 2007/64, prin urmare, o dispoziție care face parte din capitolul 2 din această directivă, care reglementa, în cadrul titlului III din aceasta din urmă, el însuși denumit „Transparența condițiilor și a cerințelor în materie de informare privind serviciile de plată”, „[o]perațiuni[le] de plată singulară”.

28

Acest capitol 2 se aplica, astfel cum prevedea articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2007/64, „operațiunilor de plată singulară care nu intră sub incidența unui contract‑cadru”.

29

Or, din cererea de decizie preliminară reiese că ZG este titularul unui cont de plăți la Beobank pentru care dispune de un card de debit, prin intermediul căruia au fost efectuate plățile în discuție în litigiul principal.

30

În aceste condiții, astfel cum susțin Beobank, guvernul ceh și Comisia Europeană, plățile în discuție în litigiul principal nu apar ca fiind „operațiuni singulare”, în sensul capitolului 2 din titlul III din Directiva 2007/64, ci ca intrând în domeniul de aplicare al capitolului 3, intitulat „Contracte‑cadru”, din titlul III din această directivă.

31

Acest capitol 3 se aplica, în temeiul articolului 40 din directiva menționată, operațiunilor de plată acoperite de un contract‑cadru. Un „contract‑cadru” era definit, la articolul 4 punctul 12 din aceeași directivă, ca fiind un „contract de servicii de plată care reglementează executarea, în viitor, a unor operațiuni de plată individuale și succesive și care poate conține obligația de a constitui un cont de plăți, precum și condițiile legate de constituirea acestuia”.

32

Prin urmare, trebuie să se pornească de la premisa potrivit căreia articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 era aplicabil plăților în discuție în litigiul principal.

33

Rezultă că, pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, aceste întrebări trebuie înțelese ca privind interpretarea articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, iar nu pe cea a articolului 38 litera (a) din această directivă.

34

În al doilea rând, trebuie să se observe că, în fața instanței de trimitere, ZG solicită, printre altele, rambursarea plăților în discuție în litigiul principal, pe care le consideră „neautorizate”, ca urmare a refuzului opus de Beobank la cererea de a efectua această rambursare pentru motivul că, potrivit acestei bănci, ZG le autorizase efectiv sau că, cel puțin, săvârșise o „neglijență gravă”.

35

Astfel cum s‑a confirmat în răspunsurile la întrebările scrise adresate de Curte, acțiunea introdusă de ZG are ca temei articolul VII.35 din Codul de drept economic. Acest articol transpune în dreptul belgian articolul 60 din Directiva 2007/64, potrivit căruia, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului în cauză rambursează imediat acestui plătitor suma aferentă operațiunii de plată respective și, dacă este cazul, readuce contul de plăți debitat în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat. Cu toate acestea, conform articolului 61 alineatul (2) din această directivă, plătitorul respectiv suportă toate pierderile legate de orice operațiuni neautorizate dacă aceste pierderi rezultă în urma fraudei sau a nerespectării, intenționate sau din neglijență gravă, a uneia sau mai multor obligații care îi reveneau în temeiul articolului 56 din directiva menționată.

36

Instanța de trimitere pare să considere că, dacă, în lumina răspunsurilor date de Curte la întrebările adresate, ar rezulta că Beobank nu și‑a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția lui ZG informațiile prevăzute la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, aceasta poate deduce concluzii, printre altele, cu privire la obligația Beobank de a rambursa plățile în discuție în litigiul principal.

37

În această privință trebuie amintit că Curtea a statuat că regimul de răspundere a prestatorilor de servicii de plată prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64, precum și la articolele 58 și 59 din această directivă a făcut obiectul unei armonizări totale. Aceasta are drept consecință faptul că sunt incompatibile cu directiva menționată atât un regim de răspundere paralelă pentru același fapt generator, cât și un regim de răspundere concurent care ar permite utilizatorului serviciilor de plată să angajeze această răspundere în temeiul altor fapte generatoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, C‑337/20, CRCAM, EU:C:2021:671, punctele 42 și 46).

38

Astfel, regimul armonizat de răspundere pentru operațiuni neautorizate sau executate incorect stabilit în Directiva 2007/64 nu se poate afla în concurență cu un regim alternativ de răspundere prevăzut în dreptul național care să aibă la bază aceleași fapte și același temei decât cu condiția de a nu se aduce atingere regimului astfel armonizat și de a nu fi afectate obiectivele și efectul util ale acestei directive (Hotărârea din 2 septembrie 2021, C‑337/20, CRCAM, EU:C:2021:671, punctul 45).

39

Or, așa cum a arătat domnul avocat general la punctele 53 și 60 din concluzii, o instanță națională nu poate ignora distincția consacrată în directiva menționată în ceea ce privește operațiunile de plată, după cum acestea sunt sau nu sunt autorizate, și, prin urmare, nu se poate pronunța cu privire la o cerere de rambursare a unor plăți precum plățile în discuție în litigiul principal fără a califica în prealabil aceste plăți drept operațiuni autorizate sau neautorizate. Astfel, articolul 60 alineatul (1) din aceeași directivă coroborat cu articolul 86 alineatul (1) din aceasta se opune ca un utilizator al serviciilor de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii pentru motivul că acest prestator de servicii nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, în măsura în care această răspundere privește rambursarea operațiunilor de plată.

40

În consecință, contrar a ceea ce pare să considere instanța de trimitere, o eventuală neîndeplinire de către Beobank a obligației sale de a pune la dispoziție informațiile prevăzute la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, vizată de întrebările preliminare, nu poate, ca atare, să determine o obligație de rambursare a plăților în discuție în litigiul principal.

41

Cu toate acestea, din indicațiile instanței de trimitere reiese că ea consideră că natura unității pe care ZG a vizitat‑o și a serviciilor prestate în acest sediu pot influența aprecierea aspectului dacă plățile în discuție în litigiul principal erau sau nu erau autorizate. Or, diferendul dintre părți cu privire la acest aspect ar putea fi soluționat dacă ar fi cunoscută identitatea beneficiarului acestor plăți, ceea ce impune să se stabilească cui îi revine, în definitiv, obligația de a pune la dispoziție informațiile necesare în această privință. Din cererea de decizie preliminară reiese de asemenea că instanța de trimitere este sesizată cu o cerere a Beobank prin care este invitată să ia măsuri de organizare a procedurii având ca obiect solicitarea de la prestatorul de servicii de plată al beneficiarului acestor plăți a anumitor informații referitoare la beneficiarul respectiv.

42

În această privință trebuie amintit că instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte în fața lor ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății acestora și că, în special, ele sunt libere să exercite această opțiune în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat (Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Memoria și Dall’Antonia, C‑342/17, EU:C:2018:906, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

43

În plus, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei principale, pertinența întrebării pe care o adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebarea adresată are ca obiect interpretarea sau validitatea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că o întrebare preliminară care privește dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei astfel de întrebări nu este posibil decât atunci când este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 septembrie 2022, Cilevičs și alții, C‑391/20, EU:C:2022:638, punctele 41 și 42).

44

Conform acestei jurisprudențe, în măsura în care instanța de trimitere consideră necesar, în cadrul aprecierii caracterului autorizat sau neautorizat al plăților în discuție în litigiul principal, inclusiv în ceea ce privește măsurile de organizare a procedurii care trebuie luate eventual în acest context, să cunoască natura și întinderea informațiilor pe care prestatorul de servicii de plată al plătitorului în cauză trebuie să le pună la dispoziția acestuia din urmă în temeiul articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal nu poate fi repusă în discuție.

45

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că prestatorul de servicii de plată al unui plătitor este obligat să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile care permit identificarea persoanei fizice sau juridice care a beneficiat de o operațiune de plată debitată din contul acestui plătitor, iar nu numai informațiile de care prestatorul respectiv, după ce a depus cele mai mari eforturi, dispune cu privire la această plată.

46

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele reglementării din care face parte (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Nemzeti Adatvédelmi és Információszabadság Hatóság, C‑132/21, EU:C:2023:2, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

47

În ceea ce privește modul de redactare a articolului 47 alineatul (1) din Directiva 2007/64, este necesar să se arate că această dispoziție prevede că, după ce suma unei operațiuni individuale de plată a fost debitată din contul unui plătitor sau, în cazul în care acest plătitor nu utilizează un cont de plăți, după primirea unui ordin de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului menționat pune la dispoziția acestuia din urmă, imediat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 alineatul (1) din această directivă, un anumit număr de informații.

48

Pentru a se conforma acestei cerințe, prestatorul de servicii de plată al plătitorului în cauză este obligat să transmită, în conformitate cu articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, o referință care să permită acestuia identificarea fiecărei operațiuni de plată și, „dacă este cazul, informații privind beneficiarul plății”.

49

Or, este necesar să se constate că, deși noțiunea „beneficiar” care figurează în această dispoziție este definită la articolul 4 punctul 8 din Directiva 2007/64 ca fiind persoana fizică sau juridică care este destinatarul vizat al fondurilor care au făcut obiectul unei operațiuni de plată, „informațiile” care trebuie puse la dispoziție, în temeiul articolului 47 alineatul (1) litera (a) menționat, privind beneficiarul operațiunii de plată în cauză nu sunt precizate mai mult în această directivă.

50

Mai precis, modul de redactare a acestei din urmă dispoziții nu permite să se stabilească, astfel cum arată instanța de trimitere, dacă obligația de a pune la dispoziție aceste informații constituie o obligație de mijloace sau o obligație de rezultat, în special din cauza sintagmei „dacă este cazul” care figurează în aceasta.

51

În aceste condiții, conform jurisprudenței amintite la punctul 46 din prezenta hotărâre, trebuie să se examineze contextul în care se înscrie articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, precum și obiectivele urmărite de această directivă.

52

Or, în această privință trebuie amintit, legat de contextul relevant, că, așa cum rezultă din articolul 86 alineatul (1) din Directiva 2007/64, aceasta efectuează, după cum se arată la punctul 37 din prezenta hotărâre, o armonizare totală, care împiedică statele membre să mențină sau să introducă alte dispoziții decât cele care figurează în această directivă, cu excepția cazului în care aceasta din urmă prevede altfel, ceea ce nu este însă cazul în ceea ce privește obligațiile de informare prevăzute la articolul 47 alineatul (1) din aceasta. Astfel, considerentul (21) al acestei directive precizează că statele membre ar trebui să poată adopta doar acele dispoziții în materie de informare stabilite chiar prin directivă.

53

Ținând seama de o asemenea armonizare totală, este necesar să se considere că obligațiile de informare prevăzute la articolul 47 alineatul (1) din Directiva 2007/64 constituie în mod necesar obligații pe care statele membre trebuie să le pună în aplicare fără a putea să deroge de la acestea și chiar fără a le putea atenua calificându‑le drept obligații de mijloace, iar nu obligații de rezultat. Niciun element din economia acestui articol 47 nu permite de altfel să se considere că, prin prevederea unor obligații care indică în mod precis acțiunile care trebuie întreprinse, legiuitorul Uniunii urmărea numai să fie întreprinse eforturi în această privință, iar nu să stabilească rezultate concrete care trebuie atinse.

54

Această concluzie este confirmată de faptul că anumite alte dispoziții ale Directivei 2007/64 sunt redactate în termeni din care reiese cu claritate că depunerea de eforturi este suficientă pentru a se conforma cerințelor pe care le instituie aceste dispoziții. Aceasta este situația în special a articolului 74 alineatul (2) al doilea paragraf din această directivă sau a articolului 75 alineatul (1) al patrulea paragraf din aceasta, dispoziții în temeiul cărora prestatorul de servicii de plată al unui plătitor trebuie „să depună eforturi” pentru a recupera fonduri sau pentru a identifica și a urmări o operațiune de plată neexecutată sau executată în mod defectuos. Prin urmare, se poate prezuma în mod logic că legiuitorul ar fi utilizat termeni analogi articolului 47 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată în cazul în care simpla depunere de eforturi prin care se urmărește punerea la dispoziția plătitorului a informațiilor privind beneficiarul unei plăți ar trebui să fie suficientă pentru a se conforma obligației prevăzute la această dispoziție.

55

În ceea ce privește sintagma „dacă este cazul” care figurează la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, ținând seama de considerațiile care tocmai au fost prezentate, această sintagmă nu poate fi înțeleasă în sensul că prestatorul de servicii de plată nu trebuie să pună la dispoziția plătitorului informațiile care să permită identificarea beneficiarului unei operațiuni de plată decât dacă, după ce a depus eforturi în această privință, dispune el însuși de aceste informații.

56

În schimb, sintagma menționată trebuie înțeleasă în sensul că semnifică, în acest context, că informațiile referitoare la beneficiarul unei operațiuni de plată pe care prestatorul de servicii al acestei plăți trebuie să le pună la dispoziția plătitorului în cauză, după ce suma unei operațiuni de plată a fost debitată din contul acestui plătitor sau la momentul convenit în temeiul articolului 47 alineatul (2) din această directivă, cuprind informațiile de care prestatorul de servicii de plată dispune sau de care ar trebui să dispună în conformitate cu dreptul Uniunii.

57

Această interpretare este confirmată de obiectivul urmărit de Directiva 2007/64, astfel cum reiese din considerentele (1), (21), (23), (40) și (43) ale acesteia, care constă în special în a asigura buna funcționare a pieței unice a serviciilor de plată, în a garanta că utilizatorii acestor servicii pot identifica cu ușurință operațiunile de plată având la dispoziție „același nivel ridicat de informații clare”, deopotrivă necesare și suficiente cu privire atât la contractul de servicii de plată, cât și la operațiunile de plată și care să fie proporționale cu nevoile acestor utilizatori și comunicate folosind o metodă standard, în vederea, pe de o parte, a asigurării procesării complet integrate și automatizate a operațiunilor în cauză și, pe de altă parte, a îmbunătățirii eficienței și rapidității plăților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2019, Tecnoservice Int., C‑245/18, EU:C:2019:242, punctul 28).

58

Reiese, așadar, că Directiva 2007/64 urmărea să stabilească un „standard” ridicat în ceea ce privește informațiile pe care prestatorii de servicii de plată sunt obligați să le transmită utilizatorilor.

59

Pentru a îndeplini cerințele amintite la punctul 57 din prezenta hotărâre, informațiile pe care prestatorul de servicii de plată trebuia să le pună la dispoziția plătitorului în cauză în temeiul articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 trebuiau să fie suficient de precise și de semnificative. Astfel, în lipsa unei asemenea calități, plătitorul respectiv nu ar fi în măsură, cu ajutorul acestor informații, să identifice în mod cert operațiunea de plată în cauză. În plus, punerea la dispoziție a celorlalte informații impuse la articolul 47 alineatul (1) din această directivă, precum valoarea operațiunii în cauză, data valutei sau a primirii acesteia, precum și, după caz, comisioanele și cursul de schimb aplicate, ar fi lipsite de interes pentru plătitorul respectiv, din moment ce acesta din urmă nu ar reuși să asocieze aceste informații cu o anumită operațiune de plată.

60

Or, în măsura în care „referinț[a] care să permită plătitorului identificarea fiecărei operațiuni de plată”, menționată în prima teză a articolului 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, constă într‑o combinație de litere și/sau de cifre a căror alegere răspunde în principal unor nevoi informatice, astfel încât această referință, dacă se pretează la o procesare integrată și automatizată, nu permite plătitorului în cauză să asocieze respectiva referință cu o anumită operațiune de plată, în mod necesar, în cadrul elementului suplimentar vizat de cea de a doua teză a acestui articol 47 alineatul (1) litera (a), și anume „informațiile privind beneficiarul plății”, prestatorul de servicii de plată al plătitorului respectiv trebuia să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile necesare pentru a îndeplini pe deplin cerințele care decurg din această dispoziție.

61

Trebuie amintit în această privință că, potrivit considerentului (27) al Directivei 2007/64, modul în care informațiile necesare urmau să fie furnizate utilizatorului acestor servicii de către prestatorul serviciilor de plată trebuia să țină seama în special de nevoile utilizatorului.

62

Pe de altă parte, așa cum se arată în considerentul (46) al Directivei 2007/64, prestatorul de servicii de plată al plătitorului în cauză este cel care furnizează sistemul de plăți, ia măsurile necesare pentru a recupera fondurile plasate sau alocate în mod greșit și decide în majoritatea cazurilor cu privire la intermediarii implicați în executarea operațiunii de plată. Acest control pe care îl exercită pe parcursul diferitelor etape ale executării unei operațiuni de plată îi permite de asemenea să solicite intermediarilor să îi furnizeze informații corespunzătoare cu privire la beneficiarul în cauză, în special atunci când, precum în speță, această operațiune de plată este efectuată prin intermediul unei infrastructuri tehnice care aparține unui astfel de intermediar.

63

În plus, după cum se arată de asemenea în considerentul (46) al Directivei 2007/64, este de așteptat ca instituția intermediară (de obicei un organism „neutru”, cum ar fi o bancă centrală sau o casă de compensare) care transferă suma de plată respectivă de la prestatorul de servicii de plată expeditor la cel destinatar să stocheze datele contului în cauză și să furnizeze aceste date de fiecare dată când este nevoie.

64

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 trebuie interpretat în sensul că prestatorul de servicii de plată al unui plătitor este obligat să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile care permit identificarea persoanei fizice sau juridice care a beneficiat de o operațiune de plată debitată din contul acestui plătitor, iar nu numai informațiile de care prestatorul respectiv, după ce a depus cele mai mari eforturi, dispune cu privire la această operațiune de plată.

65

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE

trebuie interpretat în sensul că

prestatorul de servicii de plată al unui plătitor este obligat să pună la dispoziția acestuia din urmă informațiile care permit identificarea persoanei fizice sau juridice care a beneficiat de o operațiune de plată debitată din contul acestui plătitor, iar nu numai informațiile de care prestatorul respectiv, după ce a depus cele mai mari eforturi, dispune cu privire la această operațiune de plată.