–

pentru guvernul austriac, de J. Schmoll, V.‑S. Strasser, A. Posch și G. Eberhard, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga și M. Wasmeier, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 29 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (JO 2013, L 180, p. 31, denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între IA, pe de o parte, și Bundesamt für Fremdenwesen und Asyl (Oficiul federal pentru dreptul străinilor și dreptul de azil, Austria) (denumit în continuare „Oficiul”), pe de altă parte, în legătură cu transferul persoanei în cauză către Italia.

3

Considerentele (4) și (5) ale Regulamentului Dublin III au următorul cuprins:

4

Secțiunea VI din capitolul VI din Regulamentul Dublin III, dedicată transferului solicitanților către statul membru responsabil, cuprinde articolul 29 din același regulament, intitulat „Modalități și termene”, care prevede:

„(1)   Transferul solicitantului sau al altei persoane menționate la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d) din statul membru solicitant către statul membru responsabil se face în conformitate cu dreptul intern al statului membru solicitant, după consultări între cele două state membre în cauză, cât de repede posibil, și în cel mult șase luni de la acceptarea cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la hotărârea definitivă privind apelul sau revizuirea atunci când efectul suspensiv există în conformitate cu articolul 27 alineatul (3).

Dacă transferurile către statul membru responsabil se efectuează prin plecare controlată sau sub escortă, statele membre se asigură că acestea se desfășoară în condiții umane, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a demnității umane.

[…]

(2)   Atunci când transferul nu se efectuează în termenul de șase luni, statul membru responsabil este exonerat de obligația de a prelua sau reprimi persoana în cauză și responsabilitatea se transferă statului membru solicitant. Acest termen poate fi prelungit până la maximum un an în cazul în care transferul nu a putut fi efectuat datorită detenției în închisoare a persoanei în cauză sau până la maximum optsprezece luni în cazul în care persoana în cauză se sustrage procedurii.

[…]

(4)   Comisia, prin acte de punere în aplicare, stabilește condiții uniforme pentru consultarea de date și schimbul de date între statele membre, în special pentru cazurile de transferuri amânate sau întârziate, transferuri ca urmare a acceptării din oficiu, transferuri de minori sau de persoane aflate în îngrijire și de transferuri supravegheate. […]”

5

Regulamentul (CE) nr. 1560/2003 al Comisiei din 2 septembrie 2003 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 343/2003 (JO 2003, L 222, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 118/2014 al Comisiei din 30 ianuarie 2014 (JO 2014, L 39, p. 1) (denumit în continuare „regulamentul de punere în aplicare”), conține normele de aplicare a Regulamentului Dublin III.

6

Capitolul III din regulamentul de punere în aplicare, intitulat „Executarea transferurilor”, cuprinde un articol 9, intitulat „Transferuri amânate și transferuri întârziate”, care prevede:

„(1)   Statul membru responsabil este informat fără întârziere cu privire la orice amânare cauzată fie de o procedură de atac sau de revizuire cu efect suspensiv, sau de motive materiale, precum starea de sănătate precară a solicitantului de azil, indisponibilitatea unor mijloace de transport sau faptul că solicitantul de azil s‑a sustras procedurii de transfer.

(1a)   În cazul în care un transfer a fost amânat la cererea statului membru care efectuează transferul, statul membru care efectuează transferul și statul membru responsabil trebuie să reia comunicarea în vederea organizării unui nou transfer cât mai curând posibil, în conformitate cu articolul 8, și cel târziu la două săptămâni de la data la care autoritățile constată încetarea circumstanțelor care au cauzat întârzierea sau amânarea. Într‑un astfel de caz, înaintea transferului se trimite un formular‑tip actualizat pentru transferul datelor înaintea efectuării transferului, astfel cum este prevăzut în anexa VI.

(2)   Un stat membru care, din cauza unuia dintre motivele prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din [Regulamentul Dublin III], nu poate efectua transferul în termenul normal de șase luni de la data acceptării cererii de a prelua sau reprimi persoana în cauză sau de la decizia finală privind o cale de atac sau o reexaminare cu efect suspensiv, informează statul membru responsabil înainte de expirarea acestui termen. În caz contrar, răspunderea pentru prelucrarea cererii de protecție internațională și alte obligații prevăzute în temeiul [Regulamentului Dublin III] incumbă statului membru solicitant, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat anterior.

[…]”

7

Articolul 5 din Bundesgesetz über die Gewährung von Asyl (Asylgesetz 2005) (Legea federală din 2005 privind acordarea azilului), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „AsylG 2005”), prevede:

„[Cazurile în care] Austria nu este responsabilă [de examinarea cererii de azil]

[…]

Responsabilitatea altui stat

(1) O cerere de protecție internațională cu privire la care nu s‑a adoptat o decizie în conformitate cu articolul 4 sau 4a din prezenta lege este declarată inadmisibilă atunci când un alt stat este responsabil de examinarea cererii de azil sau a cererii de protecție internațională în temeiul unei convenții sau al Regulamentului Dublin [III]. […]

(2) Se va proceda în conformitate cu alineatul (1) și atunci când, în temeiul unei convenții sau al Regulamentului Dublin [III], un alt stat este competent pentru determinarea statului responsabil de examinarea cererii de azil sau a cererii de protecție internațională.

[…]”

8

Articolul 46 din Fremdenpolizeigesetz 2005 (Legea din 2005 privind poliția străinilor) prevede:

„(1)   Străinii împotriva cărora este executorie o decizie de returnare, o măsură de îndepărtare, o măsură de expulzare sau o interdicție de ședere sunt îndepărtați de pe teritoriu (returnare la frontieră) de organele de siguranță publică în numele [Oficiului] […]

[…]

(7)   Dacă străinul se află într‑un spital […], iar returnarea sa la frontieră este iminentă, spitalul trebuie, la cerere, să informeze imediat [Oficiul] cu privire la data precisă sau probabilă a ieșirii sale din spital. În cazul în care data comunicată în conformitate cu prima teză se modifică, spitalul informează din proprie inițiativă [Oficiul] cu privire la aceasta.”

9

Articolul 61 din Legea din 2005 privind poliția străinilor prevede:

„(1)   [Oficiul] dispune îndepărtarea unui resortisant al unui stat terț

1. în cazul inadmisibilității cererii sale de protecție internațională în aplicarea articolelor 4a sau 5 din AsylG 2005 sau după orice altă decizie de inadmisibilitate adoptată, în temeiul articolului 68 alineatul (1) din Allgemeines Verwaltungsverfahrensgesetz [Legea privind procedura administrativă], ca urmare a unei decizii de inadmisibilitate în temeiul articolelor 4a sau 5 din AsylG 2005, […]

[…]

(2)   O măsură de îndepărtare are consecința de a permite returnarea la frontieră a resortisantului statului terț către statul de destinație. Măsura rămâne în vigoare timp de 18 luni de la plecarea resortisantului țării terțe.

[…]”

10

Articolul 3 din Unterbringungsgesetz (Legea privind internarea fără caracter penal în serviciile de psihiatrie a bolnavilor psihici sub tratament medical, denumită în continuare „UbG”), intitulat „Condițiile internării”, prevede:

„O persoană nu poate fi internată într‑un serviciu de psihiatrie decât dacă

11

Articolul 8 din UbG, intitulat „Internare în lipsa unei cereri [din partea persoanei interesate]”, prevede:

„O persoană nu poate fi internată într‑un serviciu de psihiatrie împotriva voinței sale sau fără consimțământul său decât dacă un medic din cadrul serviciului public de sănătate, un medic al poliției ori un medic de asistență medicală primară, mandatat în acest scop […], căruia i‑a fost prezentată persoana respectivă și pe care a examinat‑o, certifică faptul că erau îndeplinite condițiile de internare. Certificatul indică motivele detaliate pentru care medicul consideră că sunt îndeplinite condițiile de internare.”

12

Articolul 9 din legea menționată prevede:

„(1)   Organele de siguranță publică sunt îndreptățite și sunt obligate să conducă persoana cu privire la care consideră, din motive particulare, că sunt îndeplinite condițiile de internare, la un medic pentru a fi examinată (articolul 8) sau să recurgă la serviciile unui medic pentru a examina persoana în cauză. Dacă medicul eliberează un certificat care atestă îndeplinirea condițiilor de internare, organele de siguranță publică trebuie să conducă persoana în cauză într‑un serviciu de psihiatrie sau să se asigure că aceasta este condusă într‑un asemenea serviciu. Dacă medicul nu eliberează un asemenea certificat, persoana în cauză nu mai poate fi reținută.

(2)   În caz de pericol iminent, organele de siguranță publică pot de asemenea să conducă persoana în cauză într‑un serviciu de psihiatrie fără o examinare prealabilă din partea unui medic și în lipsa unui certificat.

(3)   Medicul și organele de siguranță publică trebuie să acționeze de așa manieră încât să protejeze cât mai mult posibil persoana în cauză și să ia măsurile necesare pentru a preveni orice pericol. Ei trebuie, în măsura posibilului, să colaboreze cu instituțiile de psihiatrie fără a recurge la un serviciu de psihiatrie și, dacă este necesar, să recurgă la serviciile de urgență locale.”

13

Alineatul 1 al articolului 10 din aceeași lege prevede:

„Șeful serviciului o examinează imediat pe persoana în cauză. Aceasta nu poate fi internată decât dacă, potrivit certificatului său medical, condițiile de internare sunt îndeplinite.

[…]”

14

Articolul 11 din UbG prevede:

„Articolul 10 se aplică mutatis mutandis dacă

15

Articolul 17 din UbG, intitulat „Notificarea instanței de judecată”, prevede:

„Dacă o persoană este internată într‑un serviciu de psihiatrie fără să fi solicitat acest lucru (articolele 10 și 11), șeful serviciului trebuie să informeze de îndată instanța cu privire la aceasta. […]”

16

Articolul 18 din această lege, intitulat „Obiectul procedurii”, prevede:

„Instanța de judecată se pronunță asupra legalității internării persoanei bolnave în cazurile prevăzute la articolele 10 și 11 după examinarea condițiilor de internare.”

17

Articolul 20 alineatul 1 din UbG prevede:

„Dacă, în ședință, instanța de judecată concluzionează că sunt îndeplinite condițiile de internare, aceasta declară internarea legală provizoriu, în așteptarea unei decizii adoptate în temeiul articolului 26 alineatul (1), și stabilește o nouă ședință care urmează să aibă loc în cel mult 14 zile.”

18

Aceeași lege prevede la articolul 26 alineatul 1 după cum urmează:

„La sfârșitul ședinței, instanța de judecată se pronunță asupra legalității internării. Decizia trebuie pronunțată în cadrul acestei ședințe în prezența pacientului; ea trebuie să fie motivată și trebuie să îi fie explicată pacientului.”

19

În luna octombrie 2016, IA, resortisant marocan, a intrat în Italia venind din Libia. Poliția italiană a procedat cu acea ocazie la înregistrarea datelor sale personale și biometrice.

20

Ulterior, IA s‑a deplasat în Austria, unde a introdus o cerere de azil la 20 februarie 2017.

21

La 1 martie 2017, autoritățile austriece au solicitat autorităților italiene să îl preia pe IA. Această cerere a rămas fără răspuns.

22

La 30 mai 2017, autoritățile austriece au informat autoritățile italiene că cererea de preluare menționată era considerată acceptată și că termenul maxim de șase luni pentru efectuarea transferului începuse să curgă la 2 mai 2017.

23

Printr‑o decizie din 12 august 2017, Oficiul, pe de o parte, a respins cererea de azil formulată de IA ca inadmisibilă și, pe de altă parte, a dispus îndepărtarea lui către Italia.

24

La 25 septembrie 2017, IA a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal, Austria). Ulterior, el a renunțat la această acțiune.

25

Între 20 septembrie 2017 și 6 octombrie 2017, IA a primit, la cererea sa, asistență psihiatrică într‑un spital din Viena (Austria).

26

Transferul lui IA către Italia, care era prevăzut pentru 23 octombrie 2017, nu a putut avea loc întrucât, între 6 octombrie 2017 și 4 noiembrie 2017, el era internat, fără să fi solicitat aceasta, în serviciul de psihiatrie al unui spital din Viena. Această internare a fost declarată legală de un tribunal districtual vienez, mai întâi cu titlu provizoriu, printr‑o primă ordonanță din 6 octombrie 2017, apoi, până la 17 noiembrie 2017, printr‑o a doua ordonanță, din 17 octombrie 2017. Instanța menționată a autorizat internarea lui IA pentru motivul că acesta din urmă constituia, din cauza bolii sale psihice, o amenințare gravă și considerabilă pentru el însuși și pentru alte persoane.

27

La 25 octombrie 2017, autoritățile austriece au informat autoritățile italiene că, în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, termenul de transfer al lui IA fusese prelungit la 12 luni ca urmare a internării sale într‑un serviciu de psihiatrie al unui spital.

28

Internarea lui IA a încetat prematur la 4 noiembrie 2017. La această dată, el a fost internat, la cererea sa, în serviciul de psihiatrie al unui spital de unde a fost externat la 6 noiembrie 2017.

29

La 6 decembrie 2017, IA a fost transferat cu avionul către Italia sub escorta poliției și însoțit de un medic.

30

La 22 decembrie 2017, IA a depus o cerere de azil în Italia, care a fost admisă la 24 aprilie 2018.

31

Ulterior, IA a introdus o acțiune la Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) împotriva transferului său din Austria către Italia, pentru motivul că acesta avusese loc după expirarea, la 2 noiembrie 2017, a termenului de șase luni prevăzut la articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III și, prin urmare, era nelegal întrucât era tardiv.

32

Printr‑o hotărâre din 14 februarie 2020, această instanță a respins acțiunea menționată ca nefondată. Ea a considerat că, la 25 octombrie 2017, autoritățile austriece au informat autoritățile italiene cu privire la prelungirea termenului de transfer de șase luni, conform articolului 29 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, din cauza detenției persoanei în cauză. Acest termen de transfer, care trebuia să expire la 2 noiembrie 2017, a fost astfel prelungit cu șase luni, până la 2 mai 2018. Prin urmare, transferul lui IA, intervenit la 6 decembrie 2017, nu era tardiv.

33

Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal) a considerat că internarea lui IA într‑un spital de psihiatrie, împotriva voinței sale, printr‑o ordonanță judecătorească se întemeiază, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 3 din UbG, pe constatarea că, din cauza bolii sale psihice, această persoană își punea grav și considerabil în pericol viața și punea grav și considerabil în pericol viața altor persoane.

34

Or, potrivit acestei instanțe, o detenție din motive de boală psihică constituie o măsură privativă de libertate, astfel cum reiese din articolele 6, 52 și 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și din articolul 5 alineatul (1) litera (e) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la4 noiembrie 1950. Pentru prelungirea termenului de transfer ca urmare a unei „detenții în închisoare”, în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, nu ar fi necesar însă ca detenția să se efectueze într‑o închisoare și nici ca aceasta să se întemeieze pe o hotărâre judecătorească de stabilire a unei vinovății. Elementul determinant ar fi ca statul de transfer să fie împiedicat să efectueze transferul persoanei în cauză către statul membru competent, atunci când această persoană este sustrasă controlului autorităților administrative printr‑o hotărâre judecătorească.

35

Sesizată de IA cu un recurs împotriva acestei hotărâri a Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal), instanța de trimitere consideră că problema esențială care se ridică pentru a stabili dacă, în speță, transferul lui IA către Italia a fost legal este aceea dacă noțiunea de „detenție în închisoare”, în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, noțiune care, de altfel, nu este definită în acest regulament, trebuie înțeleasă ca incluzând o detenție precum cea în discuție în litigiul principal, și anume internarea în serviciul de psihiatrie al unui spital din cauza unei boli psihice, împotriva voinței persoanei în cauză sau fără consimțământul acesteia, care a fost declarată legală de către o instanță judecătorească.

36

Instanța de trimitere consideră că această problemă ar putea necesita un răspuns afirmativ, pentru motivele reținute de Bundesverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Federal). Ea apreciază însă că un răspuns în sens contrar poate fi de asemenea avut în vedere, pe de o parte, ca urmare a faptului că „internarea în lipsa unei cereri [din partea persoanei interesate]”, în sensul articolului 8 și următoarele din UbG, este înainte de toate o măsură medicală care este doar declarată legală de instanța judecătorească, măsură care nu pare în mod necesar să fie acoperită de termenul „Inhaftierung” în versiunea în limba germană, „imprisonment” în versiunea în limba engleză sau „emprisonnement” în versiunea în limba franceză.

37

Pe de altă parte, instanța de trimitere apreciază că bolile grave care împiedică temporar un transfer către statul membru responsabil nu pot sta la baza unei prelungiri a termenului de transfer în conformitate cu articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, astfel cum ar confirma jurisprudența Curții (Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 89).

38

În ipoteza în care Curtea ar urma să considere că internarea în serviciul de psihiatrie al unui spital intră sub incidența noțiunii de „detenție în închisoare”, în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, instanța de trimitere consideră necesar să afle care ar fi, în speță, durata precisă a prelungirii termenului de transfer.

39

În această privință, s‑ar putea considera că termenul de transfer poate fi prelungit până la concurența duratei fie a perioadei în care IA era internat efectiv, împotriva voinței sale, într‑un serviciu de psihiatrie al unui spital, fie a perioadei prezumate a „detenției în închisoare” notificate statului membru solicitat în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) din regulamentul de punere în aplicare, însoțită, dacă este cazul, de un termen rezonabil pentru organizarea transferului.

40

În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof (Curtea Administrativă, Austria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „detenție în închisoare”, prevăzută de această dispoziție, este aplicabilă internării unui solicitant de azil în serviciul de psihiatrie al unui spital, autorizată printr‑o hotărâre judecătorească, pentru motivul că această persoană, din cauza unei boli psihice, prezintă un pericol grav pentru ea însăși sau pentru societate.

42

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din principiul egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acestei dispoziții, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte (Hotărârea din 15 aprilie 2021, The North of England P & I Association, C‑786/19, EU:C:2021:276, punctul 48 și jurisprudența citată).

43

Or, trebuie să se constate că noțiunea de „detenție în închisoare”, în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, nu este definită de legiuitorul Uniunii și că această dispoziție nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a i se stabili sensul și domeniul de aplicare. Prin urmare, acestei noțiuni trebuie să i se dea o interpretare autonomă și uniformă.

44

În ceea ce privește, în primul rând, modul de formulare a articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, este necesar să se amintească, cu titlu introductiv, că, potrivit unei jurisprudențe constante, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu i se poate atribui un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice (Hotărârea din 15 aprilie 2021, The North of England P & I Association, C‑786/19, EU:C:2021:276, punctul 54 și jurisprudența citată).

45

În speță, expresia „detenție în închisoare” sau expresia învecinată și larg interschimbabilă „pedeapsa închisorii” este utilizată în marea majoritate a versiunilor lingvistice ale acestei dispoziții. Aceasta este situația unor versiuni lingvistice precum cele în limbile spaniolă, cehă, daneză, engleză, franceză, malteză, neerlandeză, română, slovacă și finlandeză.

46

În schimb, alte versiuni lingvistice, în mod clar minoritare, precum cele în limbile italiană, portugheză sau suedeză, utilizează termeni mai largi, care denotă o detenție, o reținere sau, respectiv, faptul de a fi privat de libertate, fără ca acești termeni să sugereze o legătură cu o „închisoare” sau cu „pedeapsa închisorii”.

47

În ceea ce privește termenul „Inhaftierung”, utilizat în versiunea în limba germană, guvernul austriac susține că acesta acoperă, în limbajul curent, printre altele, „privarea de libertate” și, prin urmare, nu poate fi redus la o deținere în închisoare dispusă de o instanță judecătorească în cadrul unei proceduri penale, în timp ce guvernul german consideră că această noțiune ar putea fi înțeleasă în acest sens mai restrâns.

48

Tot în ceea ce privește o interpretare literală a articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, din sensul obișnuit al expresiei „detenție în închisoare” sau „pedeapsa închisorii”, care, astfel cum s‑a constatat la punctul 45 din prezenta hotărâre, reiese din marea majoritate a versiunilor lingvistice ale acestei dispoziții, reiese că aceasta semnifică în esență o pedeapsă privativă de libertate care este aplicată în cadrul unei proceduri penale ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de care persoana în cauză este considerată vinovată sau de care este suspectată.

49

Mai precis, în înțelesul său obișnuit, acest termen denotă o pedeapsă privativă de libertate care trebuie, ca regulă generală, să fie executată într‑o închisoare și care este aplicată de o instanță judecătorească în condițiile în care aceasta consideră, în urma unei proceduri penale, că o persoană poate fi considerată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. În plus, potrivit semnificației sale obișnuite, aceeași expresie acoperă și arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni, dispusă, în principiu, printr‑o hotărâre judecătorească în cadrul unei proceduri penale.

50

Or, având în vedere acest sens obișnuit, internarea nevoluntară a unei persoane într‑un serviciu de psihiatrie al unui spital, autorizată de o instanță judecătorească pentru motivul că aceasta suferă de o boală psihică ce o face deosebit de periculoasă pentru ea însăși sau pentru societate, nu poate fi calificată drept „detenție în închisoare” în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III.

51

În această privință, trebuie să se constate că o internare nevoluntară în temeiul UbG intervine fără ca persoana în cauză să fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni sau fără ca ea să fie suspectată de săvârșirea unei asemenea infracțiuni.

52

Prin urmare, o astfel de internare diferă în mod fundamental de internarea psihiatrică a unei persoane dispuse pentru motivul că aceasta a săvârșit o infracțiune pentru care nu poate fi totuși ținută răspunzătoare penal din cauza unei boli psihice de care suferea la data comiterii faptelor care îi sunt reproșate.

53

În al doilea rând, contextul în care se înscrie articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III și obiectivele urmărite de acest regulament nu se opun interpretării potrivit căreia noțiunea de „detenție în închisoare”, în sensul acestei dispoziții, nu acoperă decât privarea de libertate dispusă prin hotărâre judecătorească în cadrul unei proceduri penale pentru o infracțiune de care solicitantul de azil este considerat răspunzător sau pentru care acesta este suspectat a fi răspunzător.

54

În această privință, trebuie amintit că articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III permite, cu titlu excepțional, prelungirea termenului de transfer de șase luni stabilit la articolul 29 alineatul (1) și alineatul (2) prima teză din acest regulament, pentru a se ține seama de faptul că este imposibil din punct de vedere material pentru statul membru solicitant să efectueze transferul persoanei în cauză ca urmare a detenției în închisoare sau a sustragerii de la procedură a acesteia (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 60).

55

Or, o interpretare largă a noțiunii de „detenție în închisoare”, în înțelesul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, în sensul că include toate măsurile privative de libertate, inclusiv cele care nu sunt aplicate în cadrul unei proceduri penale ca urmare a unei infracțiuni săvârșite de persoana în cauză sau pe care aceasta este suspectată că a săvârșit‑o, nu ar respecta caracterul excepțional, subliniat de Curte, al unei asemenea prelungiri.

56

Astfel, articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, din moment ce prevede o excepție, în două ipoteze precise, de la regula generală prevăzută la articolul 29 alineatul (1) și alineatul (2) prima teză din acest regulament, este, potrivit unui principiu consacrat printr‑o jurisprudență constantă a Curții, de strictă interpretare [a se vedea în special Hotărârea din 20 mai 2021, X (Vehicule‑cisternă GPL), C‑120/19, EU:C:2021:398, punctul 50].

57

În plus, este adevărat că, la punctele 61 și 62 din Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218), Curtea a respins o interpretare a noțiunii de „sustragere de la procedură”, în sensul articolului 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III, ca necesitând dovedirea intenției persoanei în cauză de a se sustrage autorităților naționale competente, pentru a se evita riscul ca aceste autorități să se confrunte cu eventuale dificultăți considerabile sau să nu poată asigura funcționarea efectivă a sistemului Dublin și realizarea obiectivelor acestuia.

58

În schimb, o interpretare a noțiunii de „detenție în închisoare”, în sensul aceleiași dispoziții, restrânsă la privările de libertate impuse prin hotărâri judecătorești în cadrul unor proceduri penale, cu excluderea altor tipuri de măsuri privative de libertate, nu prezintă un asemenea risc.

59

Astfel, o atare interpretare nu impune decât o simplă verificare factuală a existenței unei hotărâri judecătorești privative de libertate, adoptată în cadrul unei proceduri penale, împotriva unei persoane care a săvârșit o infracțiune sau care este suspectată că a săvârșit o infracțiune.

60

O verificare de această natură nu implică dificultăți practice speciale care să poată împiedica funcționarea efectivă a sistemului Dublin și realizarea obiectivelor acestuia.

61

Prin urmare, această interpretare nu contravine nici obiectivului de celeritate pe care îl urmărește, potrivit considerentelor (4) și (5) ale acestuia, Regulamentul Dublin III (Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctele 58 și 59).

62

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „detenție în închisoare”, prevăzută de această dispoziție, nu este aplicabilă internării nevoluntare a unui solicitant de azil într‑un serviciu de psihiatrie al unui spital, autorizată printr‑o hotărâre judecătorească pentru motivul că această persoană, din cauza unei boli psihice, prezintă un pericol grav pentru ea însăși sau pentru societate.

63

A doua întrebare a fost adresată de instanța de trimitere pentru ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare. Or, din cuprinsul punctului 62 din prezenta hotărâre reiese că aceasta necesită un răspuns negativ. Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

64

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Articolul 29 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid trebuie interpretat în sensul că noțiunea de „detenție în închisoare”, prevăzută de această dispoziție, nu este aplicabilă internării nevoluntare a unui solicitant de azil într‑un serviciu de psihiatrie al unui spital, autorizată printr‑o hotărâre judecătorească pentru motivul că această persoană, din cauza unei boli psihice, prezintă un pericol grav pentru ea însăși sau pentru societate.