1.

Prezenta trimitere preliminară își are originea într‑un litigiu între titularul unui cont, pe de o parte, și un organism bancar, pe de altă parte, în legătură cu două operațiuni de plată efectuate cu ajutorul cardului de debit al acestui titular, considerate de titularul respectiv ca fiind neautorizate. În litigiul menționat, acesta din urmă solicită în special rambursarea operațiunilor de plată respective. Organismul bancar refuză să efectueze această rambursare, apreciind că operațiunile în discuție au fost autorizate sau că titularul a acționat cel puțin cu o neglijență gravă.

2.

Prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere solicită interpretarea unei dispoziții ( 2 ) din Directiva 2007/64/CE ( 3 ), potrivit căreia un prestator de servicii de plată al plătitorului este obligat să îi furnizeze acestuia, „dacă este cazul”, informațiile privind beneficiarul unei operațiuni de plată. Prin intermediul întrebărilor formulate, această instanță urmărește să afle dacă, potrivit interpretării care trebuie dată dispoziției menționate, prestatorul de servicii de plată este obligat să furnizeze în toate cazurile, fără excepție, astfel de informații pentru a putea acționa în consecință cu privire la răspunderea acestuia.

3.

Din perspectiva mecanismului de trimitere preliminară, care este un instrument de cooperare între instanțele naționale și Curte, ne aflăm într‑o situație neobișnuită: pentru a putea răspunde în mod util instanței de trimitere în prezenta cauză, trebuie să se verifice dacă dispozițiile Directivei 2007/64, care stabilesc un regim armonizat de răspundere a prestatorului de servicii de plată, se opun ca această instanță să poată să acționeze în consecință, fără a aduce atingere obiectivelor și efectului util al directivei menționate. Astfel, directiva respectivă stabilește un regim de răspundere armonizată a prestatorului de servicii de plată și realizează, în această privință, după cum reiese din articolul 86 din aceasta, o „armonizare completă”.

4.

Articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 prevede:

„După ce suma unei operațiuni individuale de plată este debitată din contul plătitorului sau, în cazul în care plătitorul nu utilizează un cont de plăți, după primirea ordinului de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului pune la dispoziția acestuia imediat, astfel cum este prevăzut la articolul 41 alineatul (1), informațiile următoare:

5.

Articolul 60 din această directivă, intitulat „Răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru operațiunile de plată neautorizate”, prevede:

„(1)   Statele membre se asigură că, fără a aduce atingere articolului 58, în cazul unei operațiuni de plată neautorizate, prestatorul de servicii de plată al plătitorului rambursează imediat plătitorului suma aferentă operațiunii de plată neautorizate respective și, dacă este cazul, readuce contul de plăți debitat, în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat.

(2)   O compensație financiară suplimentară se poate stabili în conformitate cu legislația aplicabilă contractului încheiat între plătitor și prestatorul său de servicii de plată.”

6.

Articolul 86 din directiva menționată, intitulat „Armonizare completă”, prevede la alineatul (1) că, „[f]ără a aduce atingere […] articolului 61 alineatul (3), […] în măsura în care prezenta directivă include dispoziții armonizate, statele membre nu pot să mențină sau să introducă alte dispoziții decât cele stabilite în prezenta directivă”.

7.

Code de droit économique belge (Codul de drept economic belgian), în versiunea aplicabilă în 2017 ( 4 ) (denumit în continuare „Codul de drept economic”), prevedea la articolul VII.18 alineatul 1:

„După ce valoarea unei operațiuni individuale de plată a fost debitată din contul plătitorului sau, atunci când plătitorul nu utilizează un cont de plată după primirea ordinului de plată, prestatorul de servicii de plată al plătitorului furnizează acestuia, fără întârziere și în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul VII.12 [alineatul 1], următoarele informații:

1° o referință care permite plătitorului să identifice fiecare operațiune de plată și, dacă este cazul, informații privind beneficiarul plății; […]”.

8.

Articolul VII.35 din Codul de drept economic prevedea ( 5 ):

„Fără a aduce atingere aplicării articolului VII.33, prestatorul de servicii de plată al plătitorului trebuie, în cazul unor operațiuni de plată neautorizate, după o verificare prima facie pentru fraudă în privința plătitorului, să ramburseze imediat plătitorului suma aferentă acestei operațiuni de plată neautorizate și, dacă este cazul, să readucă contul de plată debitat în situația în care s‑ar fi aflat dacă operațiunea de plată neautorizată nu s‑ar fi efectuat, majorat eventual cu dobânzi aferente acestei sume.

În plus, prestatorul de servicii de plată al plătitorului trebuie să ramburseze celelalte potențiale consecințe financiare, printre altele cuantumul cheltuielilor suportate de titular pentru stabilirea prejudiciului reparabil.”

9.

ZG, rezident belgian, este titularul unui cont bancar la Beobank în Belgia, pentru care dispune de un card de debit.

10.

În noaptea de 20 spre 21 aprilie 2017, ZG, care se afla la Valencia (Spania), a efectuat trei plăți cu același card de debit de la același terminal, într‑o unitate a cărei natură face obiectul unei discuții între părțile din litigiul principal, la orele 0.35, 1.35 și 2.06, pentru sume de 100 de euro (sumă presupusă a acoperi cheltuielile de intrare și consumația), de 991 de euro și, respectiv, de 993 de euro. O a patra operațiune a fost inițiată pentru 994 de euro, însă a fost refuzată la ora 2.35.

11.

ZG nu contestă prima plată, dar le contestă pe a doua și pe a treia (denumite în continuare „plățile în litigiu”). El a precizat, în fața instanței de trimitere, că nu își mai amintește ce s‑a întâmplat după consumația luată în unitatea respectivă. El nu își amintește nici numele și nici adresa acestei unități și se declară victimă a unei înșelăciuni facilitate de administrarea unui drog.

12.

La 23 aprilie 2017, ZG și‑a blocat cardul și, la 29 aprilie 2017, a depus plângere la poliția din Bruxelles, pentru furtul cardului său bancar și utilizarea frauduloasă a acestui card.

13.

În fața instanței de trimitere, pe lângă despăgubiri care se ridică la 500 de euro, ZG solicită rambursarea plăților în litigiu, respectiv suma de 1984 de euro, considerând că operațiunile în discuție nu au fost autorizate, în temeiul articolului VII.35 din Codul de drept economic belgian. Beobank contestă faptele astfel cum au fost descrise de ZG și refuză să efectueze această rambursare, apreciind că operațiunile respective au fost autorizate sau că ZG a acționat cel puțin cu o neglijență gravă.

14.

Pentru instanța de trimitere, este important să se cunoască beneficiarul plăților în litigiu. Această instanță arată că, în general, frauda săvârșită de un terț prin intermediul cardului de debit al victimei permite autorului fraudei să beneficieze de achiziții sau de retrageri în numerar.

15.

Instanța de trimitere arată că Beobank a furnizat, în urma solicitării avocatului lui ZG, numai referința numerică a terminalului și geolocalizarea acestuia, fără a indica identitatea beneficiarului tranzacțiilor în alt mod decât prin indicația „COM SU VALENCIA ESP”. Această instanță precizează că respectiva cauză a fost reluată după audierea pledoariilor pentru a permite Beobank să aducă clarificări, fără ca aceasta să le aducă, întrucât a declarat că nu a primit informații suplimentare din partea societății ATOS, administrator al terminalului de plată utilizat. Potrivit Beobank, banca Sabadell, organismul bancar spaniol al beneficiarului, este cea care ar refuza să comunice informațiile de identificare a comerciantului în cauză.

16.

Făcând trimitere la articolul VII.18 din Codul de drept economic, care constituia transpunerea uneia dintre dispozițiile ( 6 ) Directivei 2007/64 și prevedea că prestatorul de servicii de plată era obligat să furnizeze, printre altele, „dacă este cazul, informații privind beneficiarul plății”, instanța de trimitere apreciază necesar să se stabilească dacă, în temeiul acestei dispoziții, în ceea ce privește furnizarea informațiilor respective, organismul bancar este supus unei obligații de mijloace sau unei obligații de rezultat. În cazul în care interpretarea Curții ar permite să se concluzioneze că Beobank nu și‑a îndeplinit obligația, ar decurge de aici, potrivit instanței respective, că aceasta din urmă „poate acționa în consecință cu privire la obligația [băncii] de a rambursa operațiunile în litigiu și/sau cu privire la cererea de despăgubire în legătură cu pierderea șansei de recuperare a fondurilor de la terț”.

17.

În fața instanței de trimitere, Beobank susține că articolul VII.18 din Codul de drept economic se limitează la a stabili o obligație de mijloace în sarcina sa, prin care i se impune numai să furnizeze informațiile pe care corespondentul său i le‑a transmis, lăsând consumatorului, în cazul în care informația ar fi insuficientă, sarcina de a se îndrepta către respectivul corespondent. În speță, Beobank solicită acestei instanțe, dacă este cazul, să „emită o somație” băncii Sabadell pentru a prezenta documentele care să îi permită să identifice beneficiarul tranzacției. În lipsa unui răspuns satisfăcător, ar fi necesar, potrivit Beobank, să se dispună o anchetă, sub comisie rogatorie, pentru ascultarea organismului bancar Sabadell. Pentru a‑și susține perspectiva, Beobank o argumentează prin invocarea formulării „dacă este cazul” care figurează în dispoziția în discuție. În schimb, ZG apreciază că Beobank trebuie să răspundă pentru necomunicarea datelor de către Sabadell.

18.

În aceste împrejurări, justice de paix du canton de Forest (Instanța de pace a cantonului Forest, Belgia), prin decizia din 13 aprilie 2021, primită de Curte la 4 iunie 2021, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să supună aprecierii Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Părțile din litigiul principal, guvernele belgian și ceh, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu s‑a desfășurat o ședință de audiere.

20.

Întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere vizează una dintre dispozițiile Directivei 2007/64. Or, această directivă a fost abrogată și înlocuită prin Directiva (UE) 2015/2366 ( 7 ), cu efect din 13 ianuarie 2018 ( 8 ).

21.

ZG consideră că, chiar dacă plățile în litigiu au fost efectuate înainte de transpunerea Directivei 2015/2366 în dreptul belgian, dispozițiile acestei directive se aplică în litigiul principal în măsura în care Beobank nu a interogat banca spaniolă Sabadell cu privire la identitatea beneficiarului decât abia în septembrie 2020.

22.

Or, litigiul principal are ca obiect, în esență, răspunderea prestatorului de servicii de plată al plătitorului, în ceea ce privește plățile în litigiu efectuate prin intermediul cardului său de debit, atașat unui cont la prestatorul respectiv. Din această perspectivă, litigiul principal își are originea în operațiunile de plată efectuate în luna aprilie 2017, care se înscriu în contextul unui cadru contractual care exista anterior datei de 13 ianuarie 2018. În consecință, Directiva 2007/64 este cea care se aplică ratione temporis faptelor din litigiul principal.

23.

Prin intermediul întrebărilor preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze articolul 38 primul paragraf litera (a) din Directiva 2007/64. Această dispoziție figurează în capitolul 2 („Operațiuni de plată singulară”) din titlul III („Transparența condițiilor și a cerințelor în materie de informare privind serviciile de plată”).

24.

Dispoziția menționată se aplică, după cum prevede articolul 35 din Directiva 2007/64, „operațiunilor de plată singulară care nu intră sub incidența unui contract‑cadru”. Potrivit acestui raționament, atunci când nu este vorba despre o simplă „operațiune de plată singulară”, ci despre un „contract‑cadru”, dispozițiile capitolului 3 („Contracte‑cadru”) din titlul III din această directivă sunt cele care se aplică, iar nu cele ale capitolului 2 din titlul menționat.

25.

Un „contract‑cadru” este definit la articolul 4 punctul 12 din Directiva 2007/64 ca fiind „un contract de servicii de plată care reglementează executarea, în viitor, a unor operațiuni de plată individuale și succesive și care poate conține obligația de a constitui un cont de plăți, precum și condițiile legate de constituirea acestuia”. În plus, considerentul (24) al directivei menționate enunță că, „[î]n practică, contractele‑cadru și operațiunile de plată reglementate de acestea sunt mult mai des întâlnite și mai importante din punct de vedere economic decât operațiunile de plată singulară. Dacă există un cont de plăți sau un instrument de plată specific, este necesar un contract‑cadru”.

26.

Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, ZG este titularul unui cont la Beobank pentru care dispune de un card de debit, prin intermediul căruia au fost efectuate cel puțin trei operațiuni de plată succesive.

27.

În măsura în care operațiunile de plată în discuție în litigiul principal nu sunt operațiuni singulare, articolul 38 primul paragraf litera (a) din Directiva 2007/64 nu pare să aibă vocația de a se aplica. În schimb, după cum susțin Beobank, guvernul ceh și Comisia, articolul 47 alineatul (1) litera (a) din această directivă, aplicabil plăților efectuate în contracte‑cadru, pare relevant pentru prezentul litigiu ( 9 ). Trebuie să se considere că, a priori, problema juridică pe care instanța de trimitere dorește să o soluționeze necesită interpretarea acestei din urmă dispoziții ( 10 ).

28.

Instanța de trimitere pare să conceptualizeze litigiul principal ca fiind o procedură referitoare la răspunderea unui prestator de servicii de plată care rezultă din faptul că utilizatorul acestor servicii nu poate, în lipsa unor informații referitoare la beneficiarul plăților respective, să recupereze de la beneficiarul acestor plăți cuantumul acelor plăți. Potrivit raționamentului instanței de trimitere, pentru ca răspunderea acestui prestator să poată fi angajată, ar trebui să se stabilească faptul că nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, transpus în dreptul belgian prin articolul VII.18 din Codul de drept economic. În acest scop, instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze dispoziția menționată. Aceasta ridică, în esență, problema dacă prestatorul de servicii de plată este obligat sau nu să furnizeze în toate cazurile, fără excepție, astfel de informații privind beneficiarul plăților ( 11 ). Această alternativă pare să corespundă cu ceea ce instanța de trimitere califică – făcând probabil trimitere la conceptele de drept civil – drept „obligație de mijloace” și „obligație de rezultat”.

29.

Este, în mod cert, adevărat că instanța de trimitere indică, în cererea sa de decizie preliminară, că părțile din litigiul principal nu contestă că articolul VII.18 din Codul de drept economic se aplică faptelor din litigiul principal. Totuși, reiese de asemenea din această cerere că acțiunea în rambursarea plăților în litigiu introdusă de ZG se întemeiază pe articolul VII.35 din Codul de drept economic ( 12 ).

30.

În această privință, Beobank a declarat, în răspunsul său la o întrebare scrisă a Curții, că acțiunea lui ZG se întemeia pe articolele VII.30-VII.36 din Codul de drept economic și că aceste dispoziții au constituit transpunerea articolelor 56-61 din Directiva 2007/64, subliniind că aceste din urmă dispoziții au fost discutate în fața instanței de trimitere.

31.

Ca răspuns la aceeași întrebare a Curții, guvernul belgian a confirmat că articolul VII.35 din Codul de drept economic belgian constituia o transpunere a articolului 60 din această directivă, indicând totodată că articolele 58-61 din Directiva 2007/64 pot fi relevante în litigiul principal.

32.

Întrebată cu privire la dispozițiile Directivei 2007/64 relevante pentru litigiul principal, Comisia a arătat că dispozițiile naționale de transpunere a articolelor 58-61 din directiva menționată se aplică acestui litigiu și, în consecință, în opinia sa, întrebările instanței de trimitere nu sunt relevante pentru a stabili răspunderea prestatorului de servicii în materie de operațiuni de plată neautorizate.

33.

În principiu, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, în cadrul unei proceduri civile, o instanță națională este autorizată, în temeiul dreptului său procedural, să recalifice și/sau să recontextualizeze din oficiu o acțiune introdusă în fața sa. În plus, nici acest aspect ( 13 ), nici cel al impactului necontestării de către părțile din litigiul principal a aplicabilității unei alte dispoziții de transpunere decât cea pe baza căreia se întemeiază în mod expres acțiunea formulată de ZG ( 14 ) nu par să se afle în centrul prezentei cauze. În orice caz, prezenta cerere de decizie preliminară nu conține precizări care să ne permită să abordăm aceste două aspecte.

34.

Or, pentru a putea oferi un răspuns util instanței de trimitere cu privire la interpretarea dreptului Uniunii pe care aceasta o solicită, trebuie să se examineze în prealabil dacă dispozițiile Directivei 2007/64 care stabilesc un regim armonizat de răspundere pentru operațiunile de plată se opun ca această instanță să poată, așa cum prevede să se procedeze, să deducă din interpretarea care trebuie dată unei dispoziții a acestei directive care privește obligația de informare concluziile cu privire la obligarea Beobank la plata către ZG a sumei corespunzătoare cuantumului plăților în litigiu. Astfel, după cum am menționat în introducerea la prezentele concluzii, titlul articolului 86 din directiva menționată sugerează că aceasta realizează o armonizare completă în ceea ce privește regimul armonizat de răspundere respectiv. În acest caz, deși instanța de trimitere nu își formulează în mod direct întrebările din această perspectivă, ea are, în orice caz, nevoie de o interpretare preliminară în această privință pentru a se pronunța asupra litigiului privind rambursarea unor operațiuni de plată care intră în domeniul de aplicare al aceleiași directive ( 15 ).

35.

Prin urmare, propunem să se examineze împreună cele două întrebări preliminare și să fie reformulate în sensul că, prin intermediul acestora, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 coroborat cu articolul 86 alineatul (1) din directiva menționată trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un utilizator de servicii de plată să poată angaja răspunderea prestatorului serviciilor respective, ca urmare a faptului că acesta nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, în măsura în care această răspundere privește rambursarea unor operațiuni de plată.

36.

În ceea ce privește această propunere de reformulare a întrebărilor preliminare, dorim să observăm că, din motive de claritate, deși instanța de trimitere arată în expunerea de motive a trimiterii preliminare că, „pe lângă despăgubirea care se ridică la 500 de euro”, ZG solicită rambursarea plăților în litigiu, care se ridică la 1984 de euro, totuși numai cererea de rambursare a acestei din urmă sume pare să facă obiectul trimiterii preliminare.

37.

Astfel, pe de o parte, instanța de trimitere arată că solicită interpretarea uneia dintre dispozițiile titlului III din Directiva 2007/64 pentru a putea trage concluzii cu privire la obligația Beobank de a rambursa operațiunile în litigiu „și/sau” cu privire la cererea de despăgubire cu pierderea șansei de recuperare a fondurilor de la terț. Or, legătura dintre cele două părți ale acestei fraze explicative, separate prin conjuncțiile coordonatoare „și/sau”, este departe de a fi clară. Pe de altă parte, avem îndoieli cu privire la aspectul dacă suma de 500 de euro corespunde despăgubirii pentru pierderea șansei sau dacă este atașată unei cereri fără legătură cu această despăgubire, care nu este deloc vizată de întrebările preliminare.

38.

Chiar mai important, instanța de trimitere arată, în expunerea de motive a trimiterii preliminare, că cererea formulată de ZG privește obligarea Beobank la plata sumei de 1984 de euro, care reprezintă o dublă operațiune „neautorizată” prin intermediul cardului său de debit. Potrivit acestui raționament, faptul că instanța de trimitere arată că ZG solicită rambursarea operațiunilor de plată, „pe lângă” suma de 500 de euro, sugerează de asemenea că întrebările preliminare nu sunt adresate din perspectiva cererii de rambursare a acestei sume. Nicio clarificare cu privire la cererea respectivă nu figurează în trimiterea preliminară. Întrebate despre temeiul din dreptul național al acțiunii introduse de ZG în procedura principală, părțile din litigiul principal, guvernul belgian și Comisia nu au furnizat, nici ele, clarificări cu privire la această pretenție a lui ZG.

39.

Pentru a furniza un răspuns util instanței de trimitere și ținând seama de propunerea noastră de reformulare a întrebărilor preliminare, vom prezenta, într‑o primă etapă, câteva observații cu privire la regimul de răspundere a prestatorului de servicii de plată instituit prin Directiva 2007/64 (secțiunea B) și, într‑o a doua etapă, vom verifica dacă această directivă se opune ca un utilizator de servicii de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii ca urmare a faptului că nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată (secțiunea C).

40.

Directiva 2007/64 prevede, pe lângă dreptul la rambursare aplicabil operațiunilor de plată autorizate atunci când acestea sunt inițiate de sau prin intermediul unui beneficiar al plății (articolul 62 din directiva menționată) ( 16 ), dreptul la rambursare pentru operațiuni de plată neautorizate (articolul 60 din directiva menționată) ( 17 ). Întrucât niciun element nu indică faptul că litigiul principal privește faptul că plățile în litigiu constituie, chiar și potențial, operațiuni inițiate de sau prin intermediul unui beneficiar al plății în sensul articolului 62 din aceeași directivă, ne vom concentra asupra răspunderii privind rambursarea sumei aferente altor operațiuni de plată.

41.

În această privință, în primul rând, după cum a indicat Curtea ( 18 ), mai întâi, articolul 58 din Directiva 2007/64 privește notificarea operațiunilor de plată neautorizate sau executate incorect. Potrivit dispoziției menționate, această notificare trebuie să aibă loc „în cel mult treisprezece luni de la data debitării […], cu excepția situațiilor în care, dacă este cazul, prestatorul de servicii de plată nu și‑a îndeplinit obligația de a furniza sau de a face disponibile informațiile legate de această operațiune de plată, în conformitate cu titlul III”. În continuare, articolul 59 din această directivă se referă în esență la repartizarea sarcinii probei în cazul în care un utilizator al serviciilor de plată neagă faptul că a autorizat o operațiune de plată executată ( 19 ). În sfârșit, articolele 60 și 61 din directiva menționată tratează răspunderea prestatorului de servicii de plată al plătitorului, precum și pe cea a plătitorului pentru operațiunile de plată neautorizate. În esență, prestatorul este obligat să ramburseze valoarea unei asemenea operațiuni, cu excepția cazului în care este vorba despre o fraudă a plătitorului sau acesta nu și‑a respectat, intenționat sau din neglijență gravă, una sau mai multe obligații care îi revin în temeiul acestei directive ( 20 ).

42.

În al doilea rând, din articolul 86 din Directiva 2007/64, intitulat „Armonizare completă” ( 21 ), reiese că, fără a aduce atingere excepțiilor stabilite de această directivă, în măsura în care dispoziția menționată „include dispoziții armonizate, statele membre nu pot să mențină sau să introducă alte dispoziții decât cele stabilite în prezenta directivă”. Deși articolul 61 alineatul (3) din aceeași directivă figurează printre aceste excepții ( 22 ), celelalte dispoziții care constituie nucleul dur al regimului răspunderii pentru operațiunile neautorizate nu sunt excluse de la armonizarea completă realizată prin Directiva 2007/64. Astfel, în ceea ce privește articolele 58-60 din această directivă, niciunul dintre ele nu figurează printre dispozițiile pentru care articolul 86 din directiva menționată acordă o marjă de manevră statelor membre pentru punerea lor în aplicare.

43.

În al treilea rând, în ceea ce privește și regimul de răspundere pentru operațiunile neautorizate, ca urmare a armonizării complete realizate prin Directiva 2007/64, Curtea a clarificat, în Hotărârea CRCAM ( 23 ), că, cel puțin în principiu, statele membre nu pot menține un regim de răspundere paralelă pentru același fapt generator ( 24 ). Curtea a mai precizat că regimul armonizat nu se poate afla în concurență cu un regim alternativ de răspundere prevăzut de dreptul național care să aibă la bază aceleași fapte și același temei, decât cu condiția de a nu se aduce atingere regimului armonizat și de a nu fi afectate obiectivele și efectul util ale directivei ( 25 ).

44.

Trebuie să se examineze în prezent dacă considerațiile Curții referitoare la natura Directivei 2007/64 și la armonizarea realizată de aceasta, consacrate în Hotărârea CRCAM, pot fi transpuse în împrejurările prezentei cauze și să se stabilească dacă această directivă nu se opune ca ZG să poată obține, în conformitate cu raționamentul avut în vedere de instanța de trimitere, rambursarea plăților în litigiu.

45.

Instanța de trimitere solicită interpretarea Directivei 2007/64 pentru a stabili dacă poate eventual să oblige Beobank la plata valorii plăților în litigiu, în esență, ca urmare a executării necorespunzătoare a obligației sale de informare ce rezultă din această directivă, iar nu ca urmare a executării plăților respective, în pofida faptului că acestea nu erau autorizate, în sensul articolului 60 alineatul (1) din directiva menționată coroborat cu articolul 54 alineatul (1) și cu articolul 59 alineatul (2) din aceasta, și/sau nu ca urmare a refuzului de a rambursa plățile respective.

46.

A priori, faptul generator al acestei eventuale condamnări nu pare să corespundă faptului generator al angajării răspunderii prestatorului de servicii de plată în temeiul articolului 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64. Astfel, cel puțin la prima vedere, s‑ar putea arăta în mod virtual că nu este vorba despre angajarea răspunderii Beobank în temeiul unui regim de răspundere care se află în concurență cu cel prevăzut la articolele 58-61 din această directivă.

47.

Pentru a clarifica în ce poate consta un regim de răspundere „care să aibă la bază aceleași fapte și același temei” și/sau angajată „pentru același fapt generator”, în sensul Hotărârii CRCAM, amintim că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Curtea a examinat aspectul dacă articolul 58 și articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un utilizator al serviciilor de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii în temeiul unui alt regim de răspundere decât cel prevăzut de aceste dispoziții atunci când utilizatorul respectiv nu și‑a îndeplinit obligația de notificare prevăzută la articolul 58 din directiva menționată ( 26 ). În această cauză, era vorba despre eventuala angajare a răspunderii prestatorului respectiv în cazul, potrivit formulării instanței de trimitere în prima sa întrebare preliminară, al „neîndeplinir[ii] obligațiilor care îi sunt impuse de dreptul național” – și, pentru reclamantul din litigiul principal în cauza amintită, era vorba mai precis despre „neîndeplinirea obligației sale de vigilență” ( 27 ) – în temeiul unei dispoziții de drept comun ( 28 ).

48.

Pentru Curte, în măsura în care, în speță, era vorba despre rambursarea sumei aferente unei operațiuni de plată, nici împrejurarea că răspunderea unui prestator de servicii de plată putea fi angajată ca urmare a neîndeplinirii unei obligații specifice care îi revine, nici împrejurarea că această răspundere se întemeia pe o altă dispoziție decât articolul 60 din Directiva 2007/64 nu păreau să permită repunerea în discuție a faptului că era vorba despre o răspundere „care să aibă la bază aceleași fapte și același temei” și/sau angajată „pentru același fapt generator”. Într‑adevăr, potrivit logicii Hotărârii CRCAM, asemenea împrejurări nu sunt susceptibile să repună în discuție faptul că această răspundere privește rambursarea sumei aferente operațiunilor de plată, într‑o situație care poate intra în domeniul de aplicare al articolului 60 din directiva menționată. Acest fapt este, la rândul său, suficient pentru a concluziona că este vorba despre un regim de răspundere concurent, care, în principiu, nu este compatibil cu regimul armonizat de răspundere prevăzut de directiva respectivă.

49.

Urmând această logică, nici faptul că instanța de trimitere din prezenta cauză are în vedere angajarea răspunderii Beobank ca urmare a neîndeplinirii obligației sale de informare prevăzute la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64, nici faptul că această răspundere este angajată în temeiul unei alte dispoziții decât articolul 60 din această directivă ( 29 ) nu sunt suficiente pentru a concluziona că instanța respectivă ar putea, fără a încălca regimul armonizat de răspundere, să oblige Beobank la rambursarea cuantumului plăților în litigiu. De fapt, o asemenea obligație ar rezulta din aplicarea unui regim de răspundere concurent cu regimul instituit prin directiva menționată.

50.

În aceste condiții, Curtea a stabilit de asemenea, în Hotărârea CRCAM, condițiile în care regimul instituit prin Directiva 2007/64 se poate afla în concurență cu un regim de răspundere paralelă, și anume că acesta nu aduce atingere regimului armonizat și nu sunt afectate obiectivele și efectul util ale directivei menționate ( 30 ). Or, în opinia noastră, aceste condiții nu sunt îndeplinite în speță.

51.

Astfel, în primul rând, regimul armonizat al Directivei 2007/64 prevede consecințe specifice în ceea ce privește operațiunile de plată neautorizate. În principiu, în cazul în care utilizatorul serviciilor de plată a notificat o operațiune neautorizată ( 31 ) și nu a acționat cu o neglijență gravă ( 32 ), această directivă obligă prestatorul de servicii de plată să ramburseze o asemenea operațiune. În schimb, operațiunile de plată autorizate nu sunt rambursate decât dacă sunt inițiate de sau prin intermediul unui beneficiar al plății și, sub rezerva unor modificări contractuale, atunci când sunt îndeplinite condiții specifice ( 33 ).

52.

Lectura cererii de decizie preliminară nu permite să se stabilească dacă instanța de trimitere consideră plățile în litigiu operațiuni de plată autorizate în sensul Directivei 2007/64. Astfel, această instanță se limitează la a arăta că ZG susține că plățile în litigiu sunt operațiuni neautorizate, în timp ce Beobank arată că este vorba despre operațiuni autorizate sau, dacă ar trebui calificate drept „operațiuni neautorizate”, că ZG a acționat cu o neglijență gravă. Nu trebuie să se excludă că instanța de trimitere dorește să soluționeze litigiul principal numai din perspectiva neîndeplinirii obligației de informare prevăzute la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din această directivă, fără a se pronunța cu privire la caracterul autorizat al plăților în litigiu, nici cu privire la aspectul dacă ZG a acționat cu o neglijență gravă, deși dreptul la rambursarea acestor plăți intră a priori în domeniul de aplicare al articolului 60 sau al articolului 62 din directiva menționată.

53.

Or, Directiva 2007/64 reglementează în mod uniform la nivelul dreptului Uniunii anumite consecințe care decurg atât din operațiuni de plată neautorizate ( 34 ), cât și, sub rezerva unor modificări contractuale, din cele care sunt autorizate ( 35 ). În aceste condiții, directiva menționată prevede repartizarea pierderilor în cazul operațiunilor neautorizate ( 36 ). Atunci când este vorba despre un drept la rambursare care, a priori, intră în domeniul de aplicare al articolului 60 din această directivă (operațiuni de plată neautorizate) sau al articolului 62 din aceasta (operațiuni de plată autorizate), o instanță națională nu poate, așadar, să ignore dihotomia recunoscută de directiva menționată în ceea ce privește operațiunile de plată, după cum sunt sau nu autorizate, și să se pronunțe asupra dreptului la rambursare fără a califica, în prealabil, o operațiune ca fiind „autorizată” sau „neautorizată”. Este necesar să se constate că, în temeiul directivei menționate, această calificare determină consecințele unor astfel de operațiuni în ceea ce privește rambursarea lor.

54.

În al doilea rând, a admite că un utilizator al serviciilor de plată poate solicita rambursarea unei operațiuni de plată ca urmare a faptului că prestatorul de servicii nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2007/64 ar conduce la posibilitatea de a angaja răspunderea acestui prestator de servicii și de a‑l obliga să ramburseze această operațiune de plată și în cazurile în care articolele 60 și 62 din directiva menționată nu îl obligă la aceasta.

55.

În această privință, din Hotărârea CRCAM ( 37 ) reiese că Directiva 2007/64 se opune ca răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru rambursarea unei operațiuni de plată neautorizate să fie angajată atunci când utilizatorul acestor servicii nu și‑a îndeplinit obligația de notificare. A fortiori, directiva menționată se opune de asemenea ca răspunderea prestatorului de servicii de plată pentru rambursarea unei operațiuni de plată să fie angajată în situațiile în care articolele 60 și 62 din directiva menționată nu îl obligă să efectueze o astfel de rambursare.

56.

Într‑adevăr, în temeiul Directivei 2007/64, notificarea prevăzută la articolul 58 din această directivă și împrejurările prevăzute la articolele 60 și 62 constituie ansamblul condițiilor de angajare a răspunderii unui prestator de servicii de plată, cel puțin în măsura în care această răspundere privește rambursarea unei operațiuni de plată ( 38 ). Sub rezerva marjei de manevră acordate statelor membre ( 39 ) și a modificărilor contractuale autorizate de Directiva 2007/64 ( 40 ), aceste condiții nu pot fi ignorate fără a se aduce atingere regimului armonizat, precum și efectului util al directivei menționate și obiectivului său de armonizare a dispozițiilor naționale în această materie.

57.

În al treilea rând, după cum a clarificat deja Curtea în Hotărârea CRCAM ( 41 ), regimul răspunderii prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 se întemeiază pe un echilibru între obligația de informare care revine prestatorului de servicii de plată și obligația de notificare a oricărei operațiuni neautorizate într‑un termen de 13 luni care aparține utilizatorului serviciilor de plată, care permite fundamentarea angajării răspunderii stricte a acestui prestator fără ca utilizatorul respectiv să trebuiască să dovedească o culpă sau o neglijență.

58.

În continuarea acestei logici, articolul 58 și articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 stabilesc o legătură între, pe de o parte, răspunderea prestatorului de servicii de plată întemeiată pe aceste dispoziții și, pe de altă parte, obligația de informare care rezultă din articolul 47 alineatul (1) litera (a) din această directivă. Astfel, articolul 58 alineatul (1) din directiva menționată prevede o sancțiune specifică pentru prestatorul de servicii care nu și‑a îndeplinit obligația de informare. Prin urmare, în conformitate cu această dispoziție, responsabilitatea prestatorului de servicii poate fi angajată chiar dacă, în termenul de treisprezece luni de la data debitării, utilizatorul serviciilor de plată nu a informat prestatorul menționat că o operațiune de plată nu a fost autorizată atunci când acest prestator „nu și‑a îndeplinit obligația de a furniza sau de a face disponibile informațiile legate de această operațiune de plată, în conformitate cu titlul III” din directiva menționată. A urma raționamentul instanței de trimitere ar conduce la aplicarea unei sancțiuni diferite – și care o depășește – pe cea stabilită de regimul armonizat de răspundere a prestatorului de servicii de plată prevăzut la articolul 60 alineatul (1) din aceeași directivă, astfel încât echilibrul stabilit de acest regim, evocat de Curte în Hotărârea CRCAM ( 42 ), ar fi bulversat.

59.

Astfel, potrivit raționamentului instanței de trimitere, într‑o primă etapă, în temeiul unui regim paralel cu regimul armonizat de răspundere stabilit prin Directiva 2007/64, răspunderea prestatorului de servicii de plată ar putea fi angajată, în litigiul principal, ca urmare a neîndeplinirii obligației de informare prevăzute la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din această directivă ( 43 ). Într‑o a doua etapă, regimul paralel respectiv ar aduce atingere regimului armonizat și ar afecta obiectivele și efectul util ale directivei menționate ( 44 ).

60.

Prin urmare, propunem să se considere că articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64 coroborat cu articolul 86 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un utilizator al serviciilor de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii ca urmare a faptului că prestatorul respectiv nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, în măsura în care această răspundere privește rambursarea operațiunilor de plată.

61.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de justice de paix du canton de Forest (Instanța de pace a cantonului Forest, Belgia), astfel cum au fost reformulate, după cum urmează:

Articolul 60 alineatul (1) din Directiva 2007/64/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind serviciile de plată în cadrul pieței interne, de modificare a Directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 97/5/CE, coroborat cu articolul 86 alineatul (1) din aceasta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un utilizator al serviciilor de plată să poată angaja răspunderea prestatorului acestor servicii ca urmare a faptului că prestatorul respectiv nu și‑a îndeplinit obligația de informare prevăzută la articolul 47 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată, în măsura în care această răspundere privește rambursarea operațiunilor de plată.