–

pentru E. K., de E. C. Gelok și H. Lichteveld, advocaten;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, A. Hanje și C. S. Schillemans, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul danez, de J. Nymann‑Lindegren, M. Søndahl Wolff și L. Teilgård, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller și R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Cattabriga, E. Montaguti și M. G. Wils, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung (JO 2004, L 16, p. 44, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 225).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între E. K., o resortisantă ghaneză titulară a unui drept de ședere în Țările de Jos în temeiul articolului 20 TFUE, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a respinge cererea introdusă de E. K. privind obținerea unui permis de ședere de rezident pe termen lung.

3

Considerentele (4), (6) și (12) ale Directivei 2003/109 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, are următorul cuprins:

„(1)   Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică resortisanților țărilor terțe care:

[…]

[…]”

5

Articolul 4 din directiva menționată, intitulat „Durata șederii”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanților țărilor terțe care au avut reședința legală și fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.”

6

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Condițiile pentru dobândirea statutului de rezident pe termen lung”, prevede:

„(1)   Statele membre cer resortisanților țărilor terțe să facă dovada că dispun pentru ei și pentru membrii familiei lor care se află în întreținerea lor:

(2)   Statele membre pot solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare, în conformitate cu legislația lor internă.”

7

Articolul 8 din Wet tot algehele herziening van de Vreemdelingenwet (Vreemdelingenwet 2000) [Legea de revizuire generală a Legii privind străinii (Legea din 2000 privind străinii)] din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 495), în versiunea aplicabilă litigiului principal, dispune:

„Un resortisant străin are dreptul de ședere legală în Țările de Jos numai:

[…]

8

Articolul 45b din această lege are următorul cuprins:

„1.   Cererea de acordare a unui permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung este respinsă atunci când, imediat înainte de depunerea cererii, resortisantul străin:

2.   Fără a aduce atingere alineatului 1, cererea de acordare a unui permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung nu poate fi respinsă decât atunci când resortisantul străin:

3.   La calcularea perioadei prevăzute la alineatul 2 litera a nu se iau în considerare șederea în sensul alineatului 1 și șederea în sensul alineatului 2 litera b, cu excepția șederii pentru studii sau formare profesională, din care se ia în considerare jumătate.

4.   Printr‑o măsură administrativă generală sau în temeiul acesteia pot fi stabilite norme referitoare la aplicarea alineatelor 1 și 2.”

9

Articolul 3.5 din Besluit tot uitvoering van de Vreemdelingenwet 2000 (Vreemdelingenbesluit 2000) [Decretul de aplicare a Legii privind străinii (Decretul din 2000 privind străinii)] din 23 noiembrie 2000 (Stb. 2000, nr. 497), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„1.   Dreptul de ședere întemeiat pe permisul de ședere obișnuit pe durată determinată este temporar sau permanent.

2.   Este temporar dreptul de ședere întemeiat pe permisul de ședere acordat împreună cu o restricție legată de:

3.   Pentru îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratate sau din decizii obligatorii ale organizațiilor de drept internațional, un regulament ministerial poate stabili cazurile în care, prin derogare de la alineatul 2, dreptul de ședere are caracter permanent.

4.   Dacă este acordat împreună cu o altă restricție decât cele enumerate la alineatul 2, permisul de ședere este permanent, cu excepția cazului în care se stabilește altfel la acordarea sa.”

10

Reclamanta din litigiul principal, E. K., are cetățenie ghaneză. Fiul său, născut la 10 februarie 2002, are cetățenia neerlandeză. La 9 septembrie 2013, E. K. a obținut, în temeiul articolului 20 TFUE, un permis de ședere pe teritoriul neerlandez cu mențiunea „membru al familiei unui cetățean al Uniunii”.

11

La 18 februarie 2019, aceasta din urmă a introdus, în temeiul reglementării naționale care transpune Directiva 2003/109 în ordinea juridică internă, o cerere de obținere a unui permis de ședere UE al rezidentului pe termen lung. Cererea respectivă a fost respinsă de secretarul de stat pentru justiție și securitate, care a considerat printre altele că dreptul de ședere în temeiul articolului 20 TFUE era de natură temporară și că, pentru acest motiv, nu i se putea acorda permisul de ședere solicitat. Contestația introdusă de E. K. împotriva acestei decizii a fost declarată nefondată.

12

E. K. a introdus o acțiune împotriva acestei decizii de respingere la instanța de trimitere, Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam, Țările de Jos).

13

Această instanță ridică, mai întâi, problema caracterului temporar al unui drept de ședere obținut în temeiul articolului 20 TFUE. În special, s‑ar pune întrebarea, pe de o parte, dacă un drept de ședere nu poate fi calificat ca „temporar” decât dacă se stabilește că acest drept va înceta la o dată precisă, cunoscută în prealabil, și, pe de altă parte, dacă caracterul temporar sau permanent al dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE poate fi legat de intenția resortisantului unei țări terțe care este titularul acestuia, în condițiile în care E. K. și‑a exprimat în special voința de a se stabili pentru o perioadă lungă pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos. În continuare, instanța menționată arată că E. K. și secretarul de stat pentru justiție și securitate au opinii divergente cu privire la aspectul dacă stabilirea caracterului temporar sau permanent al dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE intră în competența statelor membre sau dacă, în schimb, noțiunea de „drept de ședere cu caracter temporar” trebuie să primească o interpretare uniformă la nivelul Uniunii. În sfârșit, aceeași instanță ridică problema dacă articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 a fost transpus corect în ordinea juridică neerlandeză.

14

În aceste condiții, Rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑176/20, EU:C:2022:274, punctul 25 și jurisprudența citată).

16

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă determinarea naturii temporare a dreptului de ședere în temeiul articolului 20 TFUE intră în competența statelor membre sau dacă, în schimb, este vorba despre un „aspect care trebuie interpretat la nivelul dreptului Uniunii”.

17

Din motivele cererii de decizie preliminară reiese însă că această întrebare este adresată pentru a se stabili dacă situația lui E. K., care este titulară a unui drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/109, în special în raport cu articolul 3 alineatul (2) litera (e) din această directivă.

18

În aceste condiții, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, care este prevăzută la acest articol, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie să fie interpretată în mod uniform pe teritoriul tuturor statelor membre.

19

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 42, și Hotărârea din 12 aprilie 2018, A și S, C‑550/16, EU:C:2018:248, punctul 41, precum și jurisprudența citată).

20

Or, deși modul de redactare a articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 nu cuprinde nicio definiție a expresiei „care […] au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar”, această directivă nu face nici trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește semnificația acestei expresii. De aici rezultă că trebuie să se considere, în vederea aplicării directivei în cauză, că aceasta reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată uniform pe teritoriul tuturor statelor membre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 43).

21

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, care este prevăzută la acest articol, este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie să fie interpretată în mod uniform pe teritoriul tuturor statelor membre.

22

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, care este prevăzută la acest articol, acoperă șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii în cauză.

23

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 3 din Directiva 2003/109 stabilește domeniul de aplicare al acestei directive.

24

În timp ce alineatul (1) al articolului respectiv prevede că directiva menționată se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru, alineatul (2) al acestuia exclude din domeniul său de aplicare anumite tipuri de ședere. În special, articolul 3 alineatul (2) litera (e) din aceeași directivă prevede că aceasta nu se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar, de exemplu ca persoană au pair sau ca lucrători sezonieri ori ca lucrători salariați detașați de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere ori în cazul în care permisul de ședere al acestora a fost limitat în mod formal.

25

În această privință, trebuie arătat mai întâi că șederea unui resortisant al unei țări terțe pe teritoriul unui stat membru, în temeiul articolului 20 TFUE, îndeplinește condiția prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2003/109, care prevede că această directivă se aplică resortisanților țărilor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru.

26

În ceea ce privește aspectul dacă resortisantul unei țări terțe care beneficiază de un permis de ședere pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 TFUE este exclus însă din domeniul de aplicare al Directivei 2003/109 potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (e) din aceasta, trebuie amintit că această dispoziție are în vedere două situații distincte, și anume, pe de o parte, pe cea a resortisanților țărilor terțe care au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar și, pe de altă parte, pe cea a resortisanților țărilor terțe al căror permis de ședere a fost limitat în mod formal (Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 38).

27

În ceea ce privește prima situație, singura care face obiectul prezentei cereri de decizie preliminară, este necesar să se arate că nici articolul 3, nici o altă dispoziție din Directiva 2003/109 nu precizează ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul alineatului (2) litera (e) al acestui articol.

28

După cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, în vederea interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de termenii acesteia în conformitate cu sensul lor obișnuit în limbajul curent, ci și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte și de contextul său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Maïstrellis, C‑222/14, EU:C:2015:473, punctul 30 și jurisprudența citată). Geneza dispoziției în cauză poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iunie 2020, A și alții (Turbine eoliene la Aalter și la Nevele), C‑24/19, EU:C:2020:503, punctul 37].

29

În primul rând, trebuie arătat că articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 prevede că această directivă nu se aplică resortisanților țărilor terțe „care […] au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar” pe teritoriul statului membru în cauză.

30

Având în vedere semnificația acestor termeni în limbajul curent, o asemenea condiție implică să se examineze dacă motivul care justifică șederea respectivă presupune, încă de la începutul șederii, ca aceasta să fi fost prevăzută exclusiv pentru o scurtă durată. Astfel, după cum Curtea a statuat deja, motivele cu caracter temporar, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, nu reflectă a priori pentru resortisantul unei țări terțe o vocație de a se stabili pentru o perioadă lungă pe teritoriul statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 47).

31

Această interpretare literală a termenilor „care […] au reședința exclusiv din motive cu caracter temporar”, prevăzuți la articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, este ilustrată de lista de șederi ale căror motive prezintă o asemenea caracteristică, ce figurează în dispoziția respectivă. Astfel, sunt menționate în mod specific, cu titlu exemplificativ, șederile resortisanților țărilor terțe ca persoane au pair sau ca lucrători sezonieri, ca lucrători salariați detașați de un prestator de servicii în scopul furnizării de servicii transfrontaliere sau ca prestatori de servicii transfrontaliere.

32

Or, asemenea șederi au drept caracteristică obiectivă comună faptul că sunt strict limitate în timp și că au vocația de a fi de scurtă durată, astfel încât nu permit stabilirea pentru o perioadă lungă a unui resortisant al unei țări terțe pe teritoriul statului membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctele 48 și 50).

33

O asemenea considerație este, de altfel, confirmată de expunerea de motive a Propunerii de directivă a Consiliului privind statutul resortisanților țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung [COM(2001) 127 final] referitoare la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din această propunere, care corespunde în esență articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109. Potrivit acestei expuneri de motive, categoriile de persoane menționate în mod specific la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din propunerea amintită nu au vocația de a se stabili pentru o perioadă lungă pe teritoriul statului membru în cauză.

34

Prin urmare, este necesar să se considere că, având în vedere modul de redactare și geneza articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul acestei dispoziții, acoperă orice ședere pe teritoriul unui stat membru care se întemeiază exclusiv pe motive a căror caracteristică obiectivă este că presupun că aceasta este strict limitată în timp și are vocația de a fi de scurtă durată, nepermițând stabilirea pentru o perioadă lungă a resortisantului în cauză al unei țări terțe pe teritoriul statului membru respectiv.

35

Or, trebuie să se constate că șederea resortisantului unei țări terțe pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 TFUE nu prezintă o asemenea caracteristică obiectivă.

36

În această privință, trebuie amintit că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că resortisantului unei țări terțe, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, precum E. K., nu i se acordă un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE decât în situații foarte specifice în care, în pofida faptului că dreptul secundar referitor la dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că acest cetățean nu și‑a exercitat libertatea de circulație, refuzul acordării unui asemenea drept l‑ar obliga pe cetățeanul menționat, în fapt, să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblu, privându‑l astfel de beneficiul efectiv al substanței drepturilor conferite de acest statut [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 63, precum și Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 39 și jurisprudența citată].

37

Pentru ca un asemenea refuz să poată pune în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii, între acest resortisant al unei țări terțe și cetățeanul Uniunii, membru al familiei sale, trebuie, așadar, să existe o relație de dependență de așa natură încât ar conduce la obligarea acestuia din urmă, în lipsa recunoașterii în favoarea resortisantului menționat a unui drept de ședere pe teritoriul Uniunii, să îl însoțească și să părăsească teritoriul respectiv, considerat în ansamblu [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 40 și jurisprudența citată].

38

După cum rezultă din jurisprudența Curții, recunoașterea unui drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să fie apreciată în raport cu intensitatea relației de dependență dintre resortisantul unei țări terțe în cauză și cetățeanul Uniunii, membru al familiei primului, o asemenea apreciere trebuind să țină seama de toate împrejurările speței [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71, Hotărârea din 8 mai 2018, K. A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 72, precum și Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 56].

39

În această privință, pentru aprecierea existenței unei asemenea relații de dependență între un copil cetățean al Uniunii și părintele său resortisant al unei țări terțe, Curtea a considerat că era necesar să se țină seama de aspectul încredințării acestui copil, precum și de cel dacă îngrijirea din punct de vedere legal, financiar sau afectiv a copilului menționat este asumată de părintele resortisant al unei țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2012, O și alții, C‑356/11 și C‑357/11, EU:C:2012:776, punctul 56, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2016, Rendón Marín, C‑165/14, EU:C:2016:675, punctul 51). Au fost de asemenea considerate circumstanțe relevante vârsta unui astfel de copil, dezvoltarea sa fizică și emoțională, gradul relației sale afective atât cu părintele cetățean al Uniunii, cât și cu părintele resortisant al unei țări terțe, precum și riscul pe care separarea de acesta din urmă l‑ar genera pentru echilibrul acestui copil (Hotărârea din 10 mai 2017, Chavez‑Vilchez și alții, C‑133/15, EU:C:2017:354, punctul 71).

40

În ceea ce privește aprecierea existenței unei relații de dependență între persoane majore, Curtea a arătat că, deși, desigur, un adult este în principiu în măsură să ducă o existență independentă de membrii familiei sale, recunoașterea între doi adulți membri ai aceleiași familii a unei astfel de relații de dependență poate fi de asemenea avută în vedere în cazuri excepționale, în care persoana vizată nu ar putea în niciun mod să fie separată de membrul familiei sale de care depinde [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2018, K. A. și alții (Reîntregirea familiei în Belgia), C‑82/16, EU:C:2018:308, punctul 65, precum și Hotărârea din 5 mai 2022, Subdelegación del Gobierno en Toledo (Ședere a unui membru al familiei – Resurse insuficiente), C‑451/19 și C‑532/19, EU:C:2022:354, punctul 56].

41

Astfel, trebuie să se constate că dreptul de ședere al unui resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, în calitatea sa de membru al familiei unui cetățean al Uniunii, este justificat pentru motivul că o asemenea ședere este necesară pentru ca acest cetățean al Uniunii să poată beneficia în mod efectiv de esența drepturilor conferite de acest statut atât timp cât durează relația de dependență cu resortisantul menționat. Deși, desigur, o asemenea relație de dependență dispare, ca regulă generală, cu trecerea timpului, ea nu are, în principiu, vocația de a fi de scurtă durată. Prin urmare, motivul șederii pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 TFUE nu este de natură să împiedice stabilirea pentru o perioadă lungă a resortisantului unei țări terțe în cauză pe teritoriul acestui stat membru. Astfel, relația de dependență care justifică o asemenea ședere, ale cărei caracteristici principale au fost amintite la punctele 37-40 din prezenta hotărâre, se poate extinde pentru o perioadă considerabilă și, în ceea ce privește, mai precis, un resortisant al unei țări terțe părinte al unui copil cetățean al Uniunii, în principiu, până la majoratul acestui copil sau chiar după acesta, atunci când sunt prezente împrejurările care o justifică.

42

În aceste condiții, nu se poate considera că șederea resortisantului unei țări terțe pe teritoriul unui stat membru în temeiul articolului 20 TFUE constituie o ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109.

43

În al doilea rând, această interpretare întemeiată pe modul de redactare și pe geneza articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 este confirmată de obiectivele urmărite de directiva menționată.

44

După cum a statuat deja Curtea, din considerentele (4), (6) și (12) ale directivei menționate reiese că obiectivul principal al acesteia este integrarea resortisanților țărilor terțe care s‑au stabilit pentru o perioadă lungă în statele membre [Hotărârea din 26 aprilie 2012, Comisia/Țările de Jos, C‑508/10, EU:C:2012:243, punctul 66, Hotărârea din 18 octombrie 2012, Singh, C‑502/10, EU:C:2012:636, punctul 45, și Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente), C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 29].

45

Potrivit unei jurisprudențe constante, după cum reiese din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109, interpretat în lumina considerentului (6) al acesteia, o asemenea integrare rezultă înainte de toate din durata reședinței legale și neîntrerupte de cinci ani, prevăzută de această dispoziție, care face dovada legăturilor persoanei interesate cu statul membru în cauză și, deci, a stabilirii durabile a persoanei respective pe teritoriul acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019, X (Rezidenți pe termen lung – Resurse stabile, regulate și suficiente), C‑302/18, EU:C:2019:830, punctul 30 și jurisprudența citată].

46

În această privință, după cum s‑a arătat în esență la punctul 41 din prezenta hotărâre, durata șederii unui resortisant al unei țări terțe pe teritoriul statelor membre în temeiul articolului 20 TFUE se poate extinde pentru o perioadă considerabilă și, astfel, poate fi net superioară duratei stabilite la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2003/109.

47

În plus, din jurisprudența Curții reiese că resortisantului unei țări terțe care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie să i se elibereze un permis de muncă pentru a‑i permite să își întrețină copilul, cetățean al Uniunii, în caz contrar acesta din urmă fiind privat de beneficiul efectiv al esenței drepturilor corespunzătoare acestui statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2011, Ruiz Zambrano, C‑34/09, EU:C:2011:124, punctul 45). Or, prestarea unei munci pe teritoriul statului membru în cauză pentru o perioadă îndelungată este de natură să consolideze și mai mult legătura acestui resortisant.

48

În al treilea rând, interpretarea menționată nu este nicidecum infirmată de contextul în care se înscrie dispoziția în discuție.

49

În această privință, trebuie observat că interpretarea articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, care figurează la punctul 42 din prezenta hotărâre, nu repune în discuție economia generală a acestei directive, din moment ce un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 20 TFUE trebuie, pentru a dobândi statutul de rezident pe termen lung, să îndeplinească condițiile prevăzute la articolele 4 și 5 din directiva menționată. Pe lângă faptul că a avut reședința legală și neîntreruptă pe teritoriul statului membru în cauză timp de cinci ani înainte de a depune cererea în discuție, resortisantul țării terțe trebuie să facă dovada că dispune, pentru el și pentru membrii familiei sale care se află în întreținerea sa, de resurse stabile, regulate și suficiente pentru a satisface nevoile proprii și pe cele ale membrilor familiei sale fără a recurge la sistemul de ajutor social al acestui stat membru, precum și de o asigurare de sănătate pentru toate riscurile acoperite în mod obișnuit pentru propriii resortisanți în statul membru menționat. De asemenea, același stat membru poate solicita ca resortisanții țărilor terțe să îndeplinească condițiile de integrare prevăzute de legislația lor internă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C‑40/11, EU:C:2012:691, punctele 38 și 39).

50

Pe de altă parte, guvernele neerlandez și german au susținut în esență că, având în vedere caracterul derivat al dreptului de ședere de care beneficiază resortisantul unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE, această ședere, deși a avut loc, în ipoteză, pentru o perioadă legală și neîntreruptă de cinci ani, nu poate justifica eliberarea unui permis de ședere pe termen lung în temeiul Directivei 2003/109. O asemenea argumentație nu poate fi reținută.

51

Desigur, dispozițiile Tratatului FUE privind cetățenia Uniunii nu conferă niciun drept autonom resortisanților unor țări terțe. Astfel, eventualele drepturi conferite unor asemenea resortisanți nu sunt drepturi proprii resortisanților menționați, ci drepturi derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii. Finalitatea și justificarea respectivelor drepturi derivate se întemeiază pe constatarea că refuzul recunoașterii lor este de natură să aducă atingere printre altele libertății de circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii pe teritoriul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 februarie 2020, Subdelegación del Gobierno en Ciudad Real (Soțul unui cetățean al Uniunii), C‑836/18, EU:C:2020:119, punctul 38 și jurisprudența citată].

52

Cu toate acestea, o asemenea împrejurare este lipsită de pertinență pentru a se stabili dacă noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109, acoperă șederea unui resortisant al unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii în cauză.

53

Astfel, pe de o parte, articolul 3 din această directivă nu face nicio distincție după cum resortisantul unei țări terțe în discuție are reședința în mod legal pe teritoriul Uniunii în temeiul unui drept autonom sau în temeiul unui drept derivat din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii în cauză.

54

În plus, o asemenea distincție nu reiese nici din celelalte dispoziții ale directivei menționate și în special din articolul 4 alineatul (1) din aceasta, care se referă la durata șederii legale și neîntrerupte a resortisantului unei țări terțe pe teritoriul statelor membre timp de cinci ani înainte de a depune cererea în cauză.

55

Pe de altă parte, caracterul derivat al dreptului de ședere pe teritoriul unui stat membru care îi este recunoscut, în temeiul dreptului Uniunii, unui resortisant al unei țări terțe nu implică în mod necesar că motivele care justifică acordarea unui asemenea drept se opun stabilirii pentru o perioadă lungă a acestui resortisant pe teritoriul statului membru respectiv. Astfel, este suficient să se amintească faptul că, după cum s‑a arătat la punctul 41 din prezenta hotărâre, relația de dependență care stă la baza dreptului de ședere derivat al unui resortisant al unei țări terțe, în temeiul articolului 20 TFUE, nu are, în principiu, vocația de a fi de scurtă durată, ci se poate extinde pentru o perioadă considerabilă.

56

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 3 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2003/109 trebuie să fie interpretat în sensul că noțiunea de ședere „exclusiv din motive cu caracter temporar”, care este prevăzută la acest articol, nu acoperă șederea unui resortisant al unei țări terțe care are loc în temeiul articolului 20 TFUE pe teritoriul statului membru a cărui cetățenie o deține cetățeanul Uniunii în cauză.

57

Având în vedere răspunsul dat la a doua și a treia întrebare, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare.

58

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: