1.

În scopul exercitării unei activități în serviciul Uniunii Europene, funcționarii acesteia trebuie adesea să își părăsească statul membru de origine și să își stabilească reședința în statul membru de repartizare. Pentru a compensa neplăcerile aferente și pentru a permite recrutarea resortisanților statelor membre ale Uniunii pe o bază geografică cât mai largă posibil, legiuitorul Uniunii a instituit indemnizația de expatriere ale cărei condiții sunt stabilite la articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) ( 2 ).

2.

În temeiul acestei dispoziții, pe de o parte, indemnizația de expatriere se acordă funcționarului care nu are cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și care nu a locuit în mod obișnuit pe teritoriul acestuia în cursul celor cinci ani premergători angajării sale în muncă [litera (a)]. Pe de altă parte, indemnizația de expatriere se acordă funcționarului care, deși are cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, nu a locuit acolo, nici măcar pentru scurt timp, în cursul celor zece ani premergători angajării sale în muncă [litera (b)].

3.

Cum se poate caracteriza însă situația unui funcționar care, la momentul angajării sale în muncă, nu avea cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și, prin urmare, se încadra la litera (a), dar care dobândește această cetățenie în cursul carierei sale? Această dobândire a cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare conduce la o nouă examinare a existenței dreptului de a primi indemnizația de expatriere, de această dată aplicându‑se litera (b)? Sau, mai degrabă, este determinantă doar cetățenia funcționarului la data angajării sale în muncă, astfel încât dobândirea ulterioară a cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare nu are incidență asupra dreptului la indemnizația de expatriere?

4.

Aceasta este întrebarea la care Curtea trebuie să răspundă în cadrul prezentului recurs.

5.

Cadrul juridic al prezentei cauze rezultă din statut.

6.

Articolul 69 alineatul (1) din statut prevede:

„Indemnizația de expatriere este egală cu 16 % din totalul salariului de bază, al alocației pentru locuință și al alocației pentru creșterea copilului la care are dreptul un funcționar.”

7.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, indemnizația de expatriere se acordă în următoarele condiții:

„(1)   Indemnizația de expatriere, egală cu 16 % din valoarea totală a salariului de bază, a alocației pentru locuință și a alocației pentru creșterea copilului plătite funcționarului, se acordă:

[…]

(2)   Funcționarul care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) are dreptul la o indemnizație de reședință în afara țării de origine egală cu un sfert din indemnizația de expatriere.

(3)   Pentru aplicarea alineatelor (1) și (2), funcționarul care a dobândit prin căsătorie, în mod automat și fără posibilitatea de a renunța la aceasta, cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare beneficiază de același regim ca și funcționarul menționat la alineatul (1) litera (a) prima liniuță.”

8.

În conformitate cu articolul 8 alineatul (1) primul paragraf din anexa VII la statut, „[f]uncționarul care are dreptul la indemnizația de expatriere sau la indemnizația de reședință în afara țării de origine are dreptul, în limita stabilită la alineatul (2), în fiecare an calendaristic, la o sumă forfetară corespunzătoare cheltuielilor de călătorie de la locul de repartizare la locul de origine, așa cum sunt definite la articolul 7, pentru funcționarul în cauză și, în cazul în care acesta are dreptul la alocație pentru locuință, suma forfetară se plătește și pentru soț și persoanele aflate în întreținerea funcționarului, în sensul articolului 2.”

9.

Aspectele relevante ale istoricului prezentei cauze au fost sintetizate de Tribunal la punctele 1-8 ale Hotărârii din 5 octombrie 2020, Brown/Comisia ( 3 ) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), după cum urmează:

10.

Recurentul, domnul Colin Brown, nu avea inițial decât cetățenia Regatului Unit și a trăit acolo până în anul 1996. El a studiat în Italia în anii 1996 și 1997, iar ulterior în Belgia, din luna septembrie 1997 până în luna iunie 1998. Recurentul a efectuat apoi un stagiu la Comisia Europeană, la Bruxelles (Belgia), de la 1 octombrie 1998 până la 28 februarie 1999. În sfârșit, acesta a lucrat cu normă întreagă în sectorul privat în Belgia de la 1 martie 1999 până la 31 decembrie 2000.

11.

Recurentul și‑a început activitatea în cadrul Comisiei la 1 ianuarie 2001. Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO) al Comisiei i‑a acordat indemnizația de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut.

12.

La 23 iunie 2016, cetățenii Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord s‑au pronunțat în favoarea retragerii din Uniunea Europeană. La 29 martie 2017, prim‑ministrul Regatului Unit a notificat Consiliului European intenția acestui stat membru de a se retrage din Uniune și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom).

13.

La 27 iunie 2017, recurentul a solicitat dobândirea cetățeniei belgiene, pe care a obținut‑o la 3 noiembrie 2017. El a notificat această schimbare a situației către PMO la 19 ianuarie 2018.

14.

La 23 februarie 2018, recurentul a fost informat, pe de o parte, că beneficiul indemnizației de expatriere îi era retras începând cu data de 31 octombrie 2017, pentru motivul că obținuse cetățenia belgiană, și, pe de altă parte, că pierdea de asemenea, pe cale de consecință, beneficiul rambursării cheltuielilor de călătorie, în aplicarea articolului 8 din anexa VII la statut.

15.

În urma unei cereri de explicații, recurentul a primit la 5 martie 2018 un e‑mail din care reieșea că retragerea indemnizației de expatriere se justifica, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, prin faptul că avea reședința în Belgia din anul 1997.

16.

La 19 martie 2018, PMO a înlocuit decizia din 23 februarie 2018 cu o nouă decizie, care stabilea la 1 decembrie 2017 data de la care indemnizația de expatriere și rambursarea cheltuielilor de călătorie îi erau retrase recurentului (denumită în continuare „decizia atacată”).

17.

La 17 iunie 2018, recurentul a depus o reclamație, care a fost respinsă prin decizia autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) din 15 octombrie 2018.

18.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 ianuarie 2019, recurentul a introdus, în conformitate cu articolul 270 TFUE, o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu prin care s‑a constatat că acesta nu ar mai fi avut dreptul la indemnizația de expatriere și la rambursarea cheltuielilor de călătorie. În plus, el a solicitat Tribunalului să restabilească dreptul la aceste prestații începând de la 1 decembrie 2017, precum și să dispună plata indemnizațiilor și a sumelor neplătite în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2017 și data la care dreptul său la prestațiile respective va fi restabilit, totul majorat cu dobânzi.

19.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea și a obligat fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată.

20.

Prin cererea introductivă depusă la 11 decembrie 2020 la grefa Curții, recurentul a introdus recurs împotriva hotărârii atacate.

21.

Recurentul solicită Curții:

22.

Comisia și Consiliul solicită Curții:

23.

Părțile și‑au prezentat observațiile în fața Curții cu privire la recurs, în scris și oral, la 2 februarie 2022.

24.

După cum s‑a menționat la început, articolul 4 alineatul (1) literele (a) și (b) din anexa VII la statut prevede acordarea indemnizației de expatriere în favoarea funcționarilor Uniunii în două situații.

25.

În primul rând, atunci când funcționarul în cauză nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și, în mod obișnuit, nu a locuit și nu și‑a exercitat activitatea profesională principală în statul respectiv în perioada de cinci ani care expiră cu șase luni înainte de începerea activității sale. În acest scop, situațiile ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau organizație internațională nu se iau în considerare [litera (a)]. Criteriile referitoare la exercitarea activității profesionale principale și la reședința obișnuită sunt de asemenea relevante ( 4 ); totuși, din cauza lipsei de relevanță în speță, în cele ce urmează nu vom menționa decât criteriul reședinței obișnuite. În aplicarea acestei dispoziții, beneficiul indemnizației de expatriere se refuză funcționarilor care nu sunt resortisanți ai țării de repartizare numai în cazul în care aceștia au locuit acolo întreaga perioadă de referință de cinci ani ( 5 ).

26.

În al doilea rând, indemnizația de expatriere se acordă funcționarului care, deși are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, în perioada de zece ani care se încheie la angajarea în muncă, a locuit în mod obișnuit acolo pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale [litera (b)]. În aplicarea acestei dispoziții, menținerea reședinței în țara de repartizare numai pentru o perioadă foarte scurtă în perioada de referință de zece ani este suficientă pentru a conduce la refuzul acordării acestei indemnizații ( 6 ).

27.

Recurentului, care inițial nu avea decât cetățenia britanică, i s‑a recunoscut, la angajarea în muncă, la Bruxelles, în anul 2001, un drept la indemnizația de expatriere, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, pentru motivul că nu a avut și nici nu are cetățenia belgiană și nu a locuit sau nu a lucrat în mod continuu în Belgia în cursul celor cinci ani premergători angajării sale în muncă.

28.

După dobândirea cetățeniei belgiene de către recurent în anul 2017, PMO al Comisiei a examinat din nou dreptul acestuia la indemnizația de expatriere și a considerat că nu ar mai intra sub incidența literei (a) a acestei dispoziții, întrucât avea în prezent cetățenia țării sale de repartizare.

29.

PMO a examinat în continuare dacă recurentului ar trebui să i se recunoască un drept la indemnizația de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut. Totuși, și acest drept i s‑a refuzat, pentru motivul că recurentul avusese reședința în Belgia în perioada cuprinsă între anii 1997 și 2000, respectiv în cursul celor zece ani premergători angajării sale în muncă în Belgia, în anul 2001.

30.

Recurentul a contestat această decizie fără succes în fața Tribunalului și urmărește în prezent, prin intermediul a două motive, să conteste respingerea de către Tribunal a argumentației sale în primă instanță.

31.

Prin intermediul primului motiv, recurentul susține că Tribunalul ar fi validat în mod eronat teza Comisiei potrivit căreia articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut ar trebui interpretat în sensul că recurentul pierde dreptul la indemnizația de expatriere pentru că a dobândit cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare la 17 ani după angajarea în muncă.

32.

Desigur, Tribunalul a arătat la punctele 36, 41, 45, precum și 47-51 din hotărârea atacată că modul de redactare a dispoziției în litigiu nu prevede în mod expres că dreptul la indemnizația de expatriere trebuie reexaminat la momentul dobândirii cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare. De asemenea, această indemnizație ar fi fost concepută ca o compensație pentru inconvenientele care rezultă din aceea că funcționarul se află departe de locul său de origine și care durează de‑a lungul întregii cariere, astfel încât integrarea funcționarului la locul de repartizare după angajarea în muncă nu s‑ar putea opune plății indemnizației de expatriere.

33.

Cu toate acestea, prin utilizarea de către legiuitor a timpului prezent la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut („funcționarului care nu are […] cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare”) și ținând seama că în cazul acestei indemnizații este vorba despre prestații recurente, legiuitorul nu ar fi exclus necesitatea ca un funcționar să îndeplinească condiția referitoare la lipsa de cetățenie a țării sale de repartizare pe întreaga sa carieră pentru a‑și păstra dreptul la indemnizația de expatriere ( 7 ). Prin urmare, nu ar fi exclus ca tipul special de integrare care constă în dobândirea cetățeniei țării de repartizare după angajarea în muncă să constituie o modificare substanțială a situației care ar putea determina pierderea indemnizației de expatriere.

34.

Potrivit recurentului, această concluzie este afectată de o eroare de drept. Astfel, din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut coroborat cu economia, precum și cu finalitatea indemnizației de expatriere ar rezulta că criteriul „extraneității” sau al „expatrierii” la locul de repartizare ar trebui apreciat la momentul angajării în muncă. În schimb, dobândirea ulterioară a cetățeniei țării de repartizare nu ar putea avea nicio incidență asupra dreptului la indemnizația de expatriere. Acest drept nu ar trebui apreciat din nou decât dacă un funcționar care a avut inițial dreptul la indemnizația de expatriere și‑ar schimba locul de repartizare cu unul din țara sa de origine și nu ar mai îndeplini, așadar, criteriul expatrierii la locul de repartizare.

35.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 8 ). În plus, trebuie să se țină seama și de istoricul unei dispoziții, în măsura în care reflectă voința reală a autorului ( 9 ).

36.

Din economia articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut expusă la punctele 25 și 26 din prezentele concluzii reiese că împrejurarea de a nu avea și de a nu fi avut cetățenia țării de repartizare nu constituie un criteriu absolut pentru primirea indemnizației de expatriere. Dimpotrivă, după cum Curtea a precizat deja în mod expres, acesta este un criteriu secundar. Astfel, criteriul primordial pentru primirea indemnizației de expatriere este constituit de reședința obișnuită din ultimii cinci sau zece ani care au precedat angajarea în muncă ( 10 ).

37.

În consecință, un funcționar care nu are și nu a avut niciodată cetățenia țării sale de repartizare nu are dreptul să primească indemnizația de expatriere dacă a avut reședința obișnuită în această țară în ultimii cinci ani premergători angajării sale în muncă [articolul 4 alineatul (1) litera (a)]. În schimb, un funcționar care are cetățenia țării sale de repartizare poate dobândi un drept la beneficiul indemnizației de expatriere dacă nu a avut reședința, nici măcar pentru o perioadă scurtă, în această țară în ultimii zece ani premergători angajării sale în muncă [articolul 4 alineatul (1) litera (b)] ( 11 ).

38.

Astfel cum a considerat Tribunalul la punctul 75 din hotărârea atacată, criteriul cetățeniei țării de repartizare nu este, așadar, decât parametrul care stabilește dacă este relevantă reședința obișnuită în cursul celor cinci ani sau, dimpotrivă, al celor zece ani premergători angajării în muncă. Aceasta se explică prin aceea că faptul că persoana în cauză are sau a avut cetățenia unei țări permite să se prezume că ea are o legătură specială cu țara respectivă și că nu este străină sau „expatriată” în această țară. În schimb, a nu avea și a nu fi avut cetățenia unei țări permite să se prezume că persoana în cauză nu are nicio legătură specială cu țara respectivă și, prin urmare, că este străină sau „expatriată” în această țară ( 12 ).

39.

Totuși, această prezumție de existență sau de lipsă a unei legături speciale cu țara de repartizare, după cum funcționarul are sau nu are cetățenia acesteia, poate fi fie confirmată, fie infirmată de criteriul reședinței obișnuite la locul de repartizare în anii premergători angajării în muncă.

40.

Astfel, în ceea ce privește un funcționar care nu are și nu a avut niciodată cetățenia țării de repartizare, dar care a avut reședința în mod continuu în această țară în cursul celor cinci ani premergători angajării în muncă, se consideră că, deși acesta nu era originar de acolo, a creat între timp o legătură specială cu această țară și, pentru acest motiv, nu mai este străin sau „expatriat” în țara respectivă.

41.

În schimb, în ceea ce privește un funcționar care, deși are sau a avut cetățenia țării sale de repartizare, nu a avut reședința obișnuită în această țară, nici măcar pentru o perioadă scurtă, în ultimii zece ani premergători angajării sale în muncă, se consideră că a întrerupt legătura specială pe care o avea cu această țară prin deținerea inițial a cetățeniei acesteia, ca urmare a absenței sale continue timp de zece ani, astfel încât, la întoarcerea în această țară pentru preluarea funcției sale în cadrul Uniunii, îndeplinește criteriul de „extraneitate” sau de „expatriere” ( 13 ).

42.

Criteriul principal al dreptului de a primi indemnizația de expatriere este, așadar, cel al extraneității sau al expatrierii la locul de repartizare, la angajarea în muncă, a cărui îndeplinire depinde de reședința obișnuită în cursul perioadei relevante care precedă angajarea în muncă. Prin urmare, potrivit avocatului general Mengozzi, „condiția pentru acordarea indemnizației de expatriere nu este atât a nu avea cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul de repartizare, ci mai curând situația efectivă de «expatriere» în care se găsește funcționarul în momentul angajării” ( 14 ).

43.

Astfel cum au considerat atât Curtea, cât și Tribunalul la punctul 48 din hotărârea atacată, aceasta se explică prin faptul că „obiectivul acestei indemnizații constă în compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din angajarea în cadrul Uniunii în cazul în care astfel funcționarul respectiv este obligat să își schimbe reședința” ( 15 ). După cum a precizat în continuare Tribunalul la punctul 49 din hotărârea atacată, această indemnizație permite recrutarea pe o bază geografică cât mai largă posibil dintre resortisanții statelor membre ale Uniunii și prin aceasta favorizează un echilibru geografic în cadrul funcției publice europene.

44.

Aceste finalitate a indemnizației de expatriere este confirmată de istoricul dispoziției în cauză. Astfel cum a considerat Tribunalul la punctul 47 din hotărârea atacată, dintr‑o notă de informare a Consiliului din 11 decembrie 1959 reiese că indemnizația de expatriere a fost concepută ca o indemnizație „atribuită cu titlu de compensație pentru cheltuielile materiale și inconvenientele de ordin moral ce rezultă din aceea că agentul se află departe de locul său de origine” și că „agenții păstrează în general relații familiale […] cu regiunea de origine”.

45.

Această concluzie nu poate fi infirmată nici de o integrare ulterioară la locul de repartizare după angajarea în muncă. Astfel cum a precizat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 47 din hotărârea atacată, este posibil ca inconvenientele și cheltuielile ca urmare a părăsirii locului de origine să dureze de‑a lungul întregii cariere și chiar să se agraveze în cursul acesteia, în pofida integrării în țara de repartizare. Prin urmare, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 50 din hotărârea atacată, integrarea ulterioară a funcționarului la locul de repartizare în cursul carierei sale nu este relevantă în privința dreptului de a beneficia de indemnizația de expatriere.

46.

Această lipsă de relevanță a integrării ulterioare la locul de repartizare rezultă, pe de o parte, din rațiunea de a fi a indemnizației de expatriere care tocmai a fost expusă. Cu alte cuvinte, astfel cum Tribunalul a precizat în mod explicit într‑o hotărâre anterioară, „rațiunea pentru care există indemnizația de expatriere […] rezidă în compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din exercitarea permanentă a funcției într‑un stat cu care funcționarul nu a stabilit legături durabile înainte de angajarea sa în muncă. Astfel, cheltuielile legate de preluarea funcțiilor sunt compensate o singură dată la repartizarea într‑un anumit loc prin rambursarea cheltuielilor de mutare și prin plata indemnizației de instalare. Pe de altă parte, indemnizația de expatriere este acordată pe întreaga perioadă de serviciu, chiar dacă funcționarul a reușit să se integreze în țara de repartizare” ( 16 ).

47.

Pe de altă parte, lipsa de relevanță a integrării ulterioare la locul de repartizare după angajarea în muncă rezultă de asemenea din economia articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut. Astfel, pentru a stabili extraneitatea sau expatrierea la locul de repartizare prezintă relevanță numai reședința obișnuită din perioada anterioară angajării în muncă. După cum a arătat chiar Tribunalul la punctul 50 din hotărârea atacată, „aducând aceste precizări, legiuitorul a exclus posibilitatea ca o integrare care rezultă din faptul că de‑a lungul carierei sale funcționarul respectiv și‑a stabilit reședința obișnuită în țara de afectare și lucrează acolo să se poată opune acestei plăți”. Astfel cum recurentul susține în mod întemeiat, în caz contrar, și anume dacă reședința obișnuită ar prezenta relevanță pentru primirea indemnizației de expatriere, niciun funcționar al Uniunii nu ar mai avea dreptul la această indemnizație cel mai târziu după expirarea termenului de cinci ani de la angajarea în muncă.

48.

Cu toate acestea, conform celor arătate deja la punctul 33 din prezentele concluzii, Tribunalul a statuat că utilizarea timpului prezent la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut („funcționarului care nu are […] cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare”) coroborat cu faptul că indemnizația de expatriere este o plată recurentă nu exclude posibilitatea ca tipul special de integrare care constă în dobândirea cetățeniei țării de repartizare după angajarea în muncă să fie considerat o modificare substanțială a situației care poate determina pierderea indemnizației de expatriere.

49.

Recurentul susține în mod întemeiat că, în acest mod, Tribunalul a interpretat modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut contrar economiei și finalității acestei dispoziții, astfel cum le-a stabilit el însuși.

50.

Rezultă, așadar, că criteriul constituit de deținerea sau nu a cetățeniei țării de repartizare, precum și criteriul reședinței obișnuite în perioada relevantă anterioară angajării în muncă trebuie apreciate numai la momentul angajării în muncă. Astfel, am văzut că deținerea sau nu a cetățeniei nu determină decât perioada care este relevantă în vederea aprecierii reședinței obișnuite anterior angajării în muncă și, prin urmare, în privința criteriului extraneității la locul de repartizare la momentul angajării în muncă ( 17 ). După cum a recunoscut deja Tribunalul însuși, dreptul la indemnizația de expatriere trebuie, așadar, examinat la momentul angajării în muncă ( 18 ).

51.

În consecință, afirmația Tribunalului Funcției Publice potrivit căreia condițiile enunțate la cele două liniuțe ale articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut (de a nu avea cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare și de a nu fi locuit acolo în cursul celor cinci ani premergători angajării în muncă) trebuie îndeplinite cumulativ de‑a lungul întregii cariere ( 19 ) este, așadar, eronată.

52.

Dimpotrivă, astfel cum arată în mod întemeiat recurentul, utilizarea timpului prezent la articolul 4 alineatul (1) litera (a) prima liniuță și litera (b) din anexa VII la statut se explică pur și simplu prin faptul că este vorba despre cetățenia pe care funcționarul o „are”la momentul determinant al angajării sale în muncă. Utilizarea timpului prezent este logică, întrucât, la un moment dat (la angajarea în muncă), cetățenia se poate avea sau nu. Este uzual ca aceste condiții referitoare la drepturi din cadrul dispozițiilor general‑abstracte să fie formulate la indicativ prezent, fără ca gramatica utilizată să prezinte o semnificație substanțială.

53.

Din împrejurarea că în cazul indemnizației de expatriere este vorba despre prestații recurente nu rezultă o concluzie diferită. Astfel, Tribunalul Funcției Publice are dreptate, desigur, atunci când afirmă că o indemnizație plătită cu titlu de compensație pentru o anumită sarcină nu poate continua atunci când sarcina respectivă încetează să existe ( 20 ). Or, sarcina pe care indemnizația de expatriere urmărește să o compenseze, și anume distanța față de locul de origine, nu încetează să existe odată cu dobândirea cetățeniei țării de repartizare. Astfel, nici acest tip de integrare nu schimbă în vreun mod situația expatrierii la momentul angajării, care constituie criteriul pentru primirea indemnizației de expatriere.

54.

Prin urmare, contrar celor susținute de Consiliu, împrejurarea că articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut nu menționează numai cetățenia pe care funcționarul o „are”, ci și pe cea pe care „a avut‑o” nu permite să se concluzioneze că este vorba despre cetățenia pe care funcționarul o are sau a avut‑o de‑a lungul întregii sale cariere. Astfel, faptul de a fi avut cetățenia țării de repartizare, în mod similar celui de a o avea, constituie un indicator al unei relații speciale inițiale cu această țară, a cărei existență sau inexistență este confirmată sau infirmată de reședința obișnuită în perioada respectivă de referință anterioară angajării în muncă.

55.

Dimpotrivă, faptul că legiuitorul a menționat separat situația „de a fi avut” cetățenia țării de repartizare, iar nu situația de „a avea” în viitor această cetățenie sugerează că dobândirea ulterioară a cetățeniei țării de repartizare nu prezintă relevanță în privința dreptului la indemnizația de expatriere.

56.

Regimul așa‑numitei indemnizații de reședință în afara țării de origine sugerează de asemenea, a contrario, că legiuitorul nu a intenționat să lege consecințe juridice speciale de dobândirea ulterioară a cetățeniei țării de repartizare în ceea ce privește indemnizația de expatriere. În temeiul articolului 4 alineatul (2) din anexa VII la statut, indemnizația de reședință în afara țării de origine se acordă funcționarului care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) pentru a beneficia de indemnizația de expatriere, ca urmare a faptului că a locuit în mod continuu în țara de repartizare în cursul celor cinci ani premergători angajării în muncă. Întrucât indemnizația de reședință în afara țării de origine depinde astfel numai de deținerea cetățeniei țării de repartizare, indemnizația încetează în mod necesar odată cu dobândirea acestei cetățenii ( 21 ). Totuși, tocmai o asemenea consecință juridică clară nu este prevăzută în legătură cu indemnizația de expatriere.

57.

Interpretarea potrivit căreia dobândirea cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare ulterior pe parcursul carierei nu are incidență asupra dreptului la indemnizația de expatriere este confirmată și de faptul că aprecierea din nou a acestui drept într‑o asemenea situație conduce la o disoluție a criteriilor pentru primirea acestei indemnizații. Astfel, în cazul în care, precum în speță, un funcționar dobândește cetățenia țării de repartizare după mai mulți ani de la angajarea în muncă, deținerea acestei cetățenii ar fi apreciată la acel moment (în speță, 2017), în timp ce criteriul principal al reședinței obișnuite la locul de repartizare ar fi apreciat în continuare în perioada relevantă anterioară angajării în muncă (în speță, 2001).

58.

Totuși, așa cum arată în mod întemeiat recurentul, sensul și finalitatea interacțiunii dintre cetățenie și reședință din cadrul articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut ar fi reduse la absurd. Astfel, această interacțiune urmărește să verifice dacă un funcționar, în pofida lipsei cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare anterior angajării în muncă, a stabilit o legătură atât de strânsă cu acest loc încât nu mai este străin acolo [litera (a)] sau, deși are această cetățenie anterior angajării în muncă, a rupt legătura cu locul respectiv, astfel încât, între timp, acesta este străin acolo [litera (b)] ( 22 ).

59.

A aprecia din nou dreptul la indemnizația de expatriere, după cum procedează Comisia, la momentul dobândirii cetățeniei țării de repartizare echivalează cu a dori să se verifice la acest moment (în speță, în anul 2017) dacă, în cursul celor zece ani premergători angajării în muncă (în speță, în perioada 1990-2000), recurentul a rupt o legătură care încă nu exista deloc în perioada respectivă. Astfel cum recunosc Comisia și Consiliul, acest lucru nu este posibil decât dacă se admite că recurentul ar fi avut cetățenia belgiană încă de la angajarea în muncă.

60.

După cum se va demonstra la punctul 71 și următoarele din prezentele concluzii, în cadrul celui de al doilea motiv, această „ficțiune” (potrivit Tribunalului) ( 23 ) determină o încălcare a principiului egalității de tratament. Prin urmare, recurentul este tratat în același mod precum funcționarii care aveau efectiv cetățenia țării de repartizare la momentul angajării în muncă și se află, așadar, într‑o situație diferită. Aceasta constituie un alt argument împotriva interpretării articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut reținută de Tribunal.

61.

Situația este diferită atunci când un funcționar se întoarce în țara sa de origine prin schimbarea locului de repartizare. În acest caz, este necesar să se efectueze o nouă apreciere, examinarea condițiilor indemnizației de expatriere neputând fi efectuată în mod logic decât în raport cu un loc. Prin urmare, dacă locul se schimbă, trebuie să se efectueze o nouă examinare cu privire la aspectul dacă s‑a refăcut legătura anterioară cu acest loc ( 24 ).

62.

Cu toate acestea, într‑un caz precum cel din speță, în care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, un funcționar are dreptul la indemnizația de expatriere pentru motivul că nu are cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și nici nu a locuit acolo în mod continuu în cursul celor cinci ani premergători angajării sale în muncă și nu dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare decât după mai mulți ani de la angajarea sa în muncă, nu există nicio legătură cu acest loc de repartizare, anterioară angajării, care ar putea fi refăcută. Prin urmare, nu este necesar, în speță, să se examineze din nou dreptul funcționarului în cauză la indemnizația de expatriere, de această dată în temeiul literei (b) a acestei dispoziții.

63.

Caracterul inadecvat al unei examinări ulterioare în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, precum cea care a avut loc în speță, este demonstrat și de faptul că funcționarii care, asemenea recurentului, dobândesc cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare după mai mulți ani de la angajarea în muncă, dar care – spre deosebire de recurent – nu au locuit acolo în cei zece ani premergători angajării lor în muncă, păstrează indemnizația de expatriere. În pofida „form[ei] special[e] de integrare care este dobândirea cetățeniei țării de repartizare ulterior începerii activității” – potrivit formulării utilizate de Tribunal la punctul 51 din hotărârea atacată –, numeroșii funcționari care se află într‑o astfel de situație își păstrează indemnizația de expatriere, deoarece nu au locuit în țara respectivă în anii premergători angajării lor în muncă, după cum arată Tribunalul la punctele 94 și 95 din hotărârea atacată.

64.

Din ansamblul acestor considerații rezultă că, astfel cum a arătat în mod întemeiat recurentul în ședință, pur și simplu nu există niciun indiciu potrivit căruia dobândirea cetățeniei țării de repartizare ar constitui o excepție de la principiul conform căruia integrarea la locul de repartizare după angajarea în muncă este lipsită de relevanță în ceea ce privește indemnizația de expatriere.

65.

Chiar dacă dobândirea cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare poate constitui o formă de integrare deosebit de puternică, această situație nu este totuși relevantă. Indemnizația de expatriere este concepută astfel încât, pe de o parte, nu se contestă că funcționarii Uniunii se integrează la locul de repartizare, dar, pe de altă parte, se recunoaște de asemenea că povara distanței față de locul de origine rămâne, în pofida acestei integrări.

66.

În plus, indiferent de gradul de integrare în statul gazdă, menținerea legăturilor legitime cu statul de origine poate deveni chiar mai dificilă cu timpul. Aceasta este situația, de exemplu, atunci când persoana în cauză trebuie să aibă grijă de părinți ori de alte rude care au nevoie de tot mai multe îngrijiri pe măsură ce îmbătrânesc. De asemenea, nu trebuie să se pornească de la premisa că legiuitorul Uniunii a intenționat să descurajeze o integrare puternică a funcționarilor Uniunii în statul membru gazdă, „sancționând” dobândirea cetățeniei acestuia prin pierderea indemnizației de expatriere. Dimpotrivă, este în spiritul Uniunii și al apropierii între statele sale membre ca funcționarii Uniunii să se integreze cât mai bine în statul membru de repartizare a acestora.

67.

Argumentul frapant adus de Consiliu în ședință, potrivit căruia „o persoană care trăiește în «propria țară» nu poate fi totuși «expat»”, depășește, așadar, logica indemnizației de expatriere. Rezultă astfel că noțiunea de „extraneitate” sau de „expatriere”, în sensul statutului, include situația în care un funcționar își părăsește țara de origine pentru angajarea în cadrul Uniunii, independent de orice integrare ulterioară în țara de repartizare și chiar dacă, prin dobândirea ulterioară a cetățeniei, aceasta ar deveni „propria țară” a funcționarului respectiv.

68.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de Consiliu, interpretarea potrivit căreia dobândirea cetățeniei după angajarea în muncă nu are incidență asupra dreptului la indemnizația de expatriere nu conduce la privarea de efectul său util a criteriului cetățeniei prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut. Astfel, acest criteriu rămâne la fel de relevant în ceea ce privește aprecierea extraneității la locul de repartizare la momentul angajării în muncă.

69.

În Hotărârea pronunțată în cauza Airola/Comisia, al cărei fragment relevant a fost de asemenea citat de Tribunal în hotărârea atacată, Curtea a statuat că, „în măsura în care articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa [VII la statut] se referă la cetățenia actuală sau anterioară a funcționarului […], ar trebui să se facă abstracție de cetățenia impusă, fără posibilitate de renunțare, unui funcționar de sex feminin ca urmare a căsătoriei sale cu un resortisant al unui alt stat membru” ( 25 ). Mutatis mutandis, trebuie să se constate că, în speță, această dispoziție nu se referă la cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare pe care un funcționar al Uniunii o dobândește după angajarea în muncă.

70.

Rezultă din cele ce precedă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept confirmând teza Comisiei potrivit căreia dobândirea de către recurent a cetățeniei belgiene ar conduce la o nouă examinare a dreptului său la primirea indemnizației de expatriere. Prin urmare, primul motiv este întemeiat.

71.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul susține că Tribunalul ar fi încălcat principiul egalității de tratament prin aplicarea articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, tratându‑l în același mod ca pe funcționarii care aveau cetățenia statului pe teritoriul căruia se afla locul lor de repartizare la momentul angajării în muncă.

72.

Examinarea celui de al doilea motiv este efectuată numai cu titlu subsidiar. Astfel, în cazul în care Curtea împărtășește punctul nostru de vedere cu privire la primul motiv, hotărârea trebuie anulată numai pentru acest motiv.

73.

Principiul egalității de tratament interzice ca situațiile comparabile să fie tratate în mod diferit, iar situațiile diferite să fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care astfel de tratamente, diferite sau egale, după caz, sunt justificate în mod obiectiv. În această privință, trebuie subliniat că respectiva comparabilitate a situațiilor trebuie evaluată în funcție de obiectul și de finalitatea actului Uniunii care instituie distincția ( 26 ).

74.

La punctele 87-90 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că trebuie să se reexamineze dreptul recurentului la indemnizația de expatriere după dobândirea de către acesta a cetățeniei belgiene. În caz contrar, el ar fi tratat mai avantajos decât belgienii nativi angajați în muncă în cadrul Uniunii în Belgia.

75.

Recurentul, care nu avea cetățenia belgiană înainte de angajarea sa în muncă în Belgia și care nu a dobândit‑o decât după mai mulți ani, se află efectiv într‑o situație diferită din perspectiva sensului și a finalității indemnizației de expatriere, care constă în a compensa inconvenientele legate de schimbarea reședinței la locul de repartizare și de extraneitate în acest loc ( 27 ). Astfel, întrucât nu a avut inițial cetățenia țării sale de repartizare, recurentul nu a avut nicio legătură specială cu aceasta, care ar fi putut fi întreruptă doar printr‑o absență continuă timp de zece ani premergători angajării în muncă ( 28 ).

76.

Contrar celor susținute în special de Comisie și de Consiliu în această privință în ședință, recurentul nu se află nici în aceeași situație cu un fost cetățean belgian care a lucrat în Belgia și care a renunțat la cetățenia belgiană. Astfel, și în acest caz, formularea „a avut” cu privire la cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare constituie un indiciu al faptului că persoana în cauză a avut inițial o legătură specială cu această țară a cărei menținere sau a cărei pierdere este constatată prin examinarea reședinței obișnuite din perioada de referință anterioară angajării în muncă. Totuși, în situația recurentului, care nu a dobândit cetățenia belgiană decât după mai mulți ani de la angajarea în muncă, nu există o astfel de prezumție a existenței unei legături inițiale, a cărei continuare sau întrerupere ar putea fi examinată.

77.

După cum s‑a explicat mai sus, același lucru este valabil în ceea ce privește comparația invocată de Comisie cu situația unui cetățean belgian care a lucrat inițial într‑o altă țară și care schimbă locul de repartizare cu unul din țara sa de origine ( 29 ).

78.

Contrar celor susținute în special de Consiliu în ședință, este incorect, în cadrul indemnizației de expatriere, ca toți funcționarii care au cetățenia țării lor de repartizare să trebuiască să fie tratați în același mod, indiferent de momentul în care au dobândit această cetățenie. Astfel, în ceea ce privește această indemnizație, „există cetățenie și cetățenie”. Dimpotrivă, cetățenia țării de repartizare determină numai perioada anterioară angajării în muncă care este relevantă pentru examinarea îndeplinirii criteriului de expatriere la momentul angajării în muncă ( 30 ).

79.

Împrejurarea că, de facto, recurentul nu se mai află în aceeași situație cu cea a funcționarilor Uniunii care nu au dobândit cetățenia țării lor de repartizare nu este relevantă, așadar, în ceea ce privește dreptul la indemnizația de expatriere. Prin urmare, având în vedere că singurul element relevant în acest sens este numai lipsa integrării la momentul angajării în muncă, funcționarii care dobândesc cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare după angajarea în muncă și cei care nu fac acest lucru se află în aceeași situație din perspectiva sensului și a finalității indemnizației de expatriere.

80.

Desigur, Comisia și Consiliul citează fragmente din hotărâre potrivit cărora indemnizația de expatriere urmărește „remedierea inegalităților de fapt apărute între funcționarii integrați în societatea țării de repartizare și cei care nu sunt integrați” ( 31 ). Totuși, aceste fragmente trebuie interpretate în contextul lor din care reiese că este vorba despre integrarea în societatea din țara de repartizare anterior angajării în muncă. În schimb, Tribunalul însuși a constatat deja că integrarea după angajarea în muncă nu este relevantă în ceea ce privește indemnizația de expatriere ( 32 ). Prin urmare, în privința acestei indemnizații, integrarea funcționarilor în țara de repartizare trebuie comparată înainte, iar nu după angajarea în muncă.

81.

Comisia și Consiliul au admis ele însele, în ședință, că situația recurentului ar constitui o „situație marginală”, întrucât aplicarea articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, în modul susținut de acestea, este posibilă în această situație numai dacă s‑ar pretinde că recurentul ar fi avut cetățenia belgiană încă de la momentul angajării în muncă. Recurentul are însă dreptate atunci când arată că examinarea existenței unei inegalități de tratament nu se poate întemeia pe o asemenea ipoteză care nu corespunde realității.

82.

Astfel cum însuși Tribunalul a recunoscut la punctele 83, 91 și 92 din hotărârea atacată, legiuitorul a recurs la o împărțire în categorii în privința dreptului la indemnizația de expatriere și este necesar să se examineze în care dintre aceste categorii se încadrează funcționarii Uniunii. Este inacceptabil ca, pe baza unor prezumții care nu corespund realității, un funcționar să fie deplasat dintr‑o categorie în alta sau să fie asimilat unor funcționari care se încadrează în această categorie, chiar dacă, în considerarea situației sale, funcționarul nu se încadrează în categoria respectivă.

83.

Rezultă din cele ce precedă că Tribunalul a încălcat principiul egalității de tratament prin aplicarea articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, săvârșind, așadar, o eroare de drept. Prin urmare, și cel de al doilea motiv este întemeiat.

84.

Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, aceasta poate, în situația în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

85.

Această situație se regăsește în prezenta cauză.

86.

Recurentul solicită Curții anularea deciziei în litigiu și dispunerea restabilirii indemnizației sale de expatriere și a rambursării cheltuielilor de călătorie începând de la 1 decembrie 2017, precum și plata indemnizațiilor neplătite în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2017 și data la care dreptul recurentului la indemnizațiile respective va fi restabilit, totul majorat cu dobânzi.

87.

În ceea ce privește, mai întâi, cererea de anulare a deciziei în litigiu, din considerațiile care precedă rezultă că decizia PMO al Comisiei din 19 martie 2018, prin care s‑a hotărât că, începând de la 1 decembrie 2017, recurentul nu mai avea dreptul la indemnizația de expatriere și la rambursarea cheltuielilor de călătorie, trebuie anulată.

88.

În continuare, în ceea ce privește cererea prin care se solicită să se dispună restabilirea indemnizației de expatriere și rambursarea cheltuielilor de călătorie ale recurentului începând de la 1 decembrie 2017, rezultă din cele de mai sus că dobândirea de către recurent a cetățeniei belgiene la 3 noiembrie 2017 nu a avut nicio incidență asupra dreptului său la primirea indemnizației de expatriere în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a), precum și la rambursarea cheltuielilor de călătorie în conformitate cu articolul 8 din anexa VII la statut. În consecință, în cazul în care Curtea ar urma această soluție, restabilirea dreptului recurentului la aceste prestații decurge din hotărârea Curții, fără ca aceasta să fie nevoită să se pronunțe separat. Dimpotrivă, revine Comisiei, conform articolului 266 TFUE, obligația de a lua măsurile corespunzătoare pe care le impune executarea hotărârii Curții ( 33 ).

89.

Referitor la cererea prin care se solicită dispunerea plății indemnizațiilor neplătite în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2017 și data la care dreptul recurentului va fi restabilit, totul majorat cu dobânzi, trebuie amintit, în sfârșit, că, potrivit articolului 91 alineatul (1) a doua teză din statut, Curtea dispune, în ceea ce privește litigiile de natură financiară în domeniul funcției publice, de o competență de fond, în cadrul căreia aceasta are posibilitatea să oblige instituțiile Uniunii la plata sumelor datorate în temeiul statutului, majorate cu dobânzi, dacă este cazul ( 34 ). Astfel, în cazul anulării unei decizii prin care unui funcționar i se refuză acordarea indemnizației de expatriere, Curtea este competentă să oblige Comisia la plata indemnizațiilor pe care ar fi trebuit să le plătească de la adoptarea acestei decizii ( 35 ).

90.

În consecință, este necesar să se dispună obligarea Comisiei la plata față de recurent a indemnizațiilor de expatriere și a cheltuielilor de călătorie neplătite în perioada cuprinsă între 1 decembrie 2017 și data restabilirii drepturilor sale în această privință.

91.

Pe de altă parte, reiese din jurisprudență că sumele datorate conform normelor statutare și plătite tardiv produc dobânzi începând de la introducerea reclamației, conform articolului 90 alineatul (2) din statut ( 36 ). Rezultă că creanțele care erau deja exigibile la data depunerii reclamației, și anume, în speță, 17 iunie 2018 ( 37 ), produc dobânzi începând de la această dată, în timp ce creanțele care au devenit exigibile după această dată produc dobânzi de la scadența fiecăreia dintre ele ( 38 ). În sfârșit, în ceea ce privește rata dobânzii, reiese din jurisprudența recentă că sumele datorate trebuie majorate la rata stabilită, în perioada relevantă, de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru operațiunile principale de refinanțare, majorată cu trei puncte și jumătate procentuale ( 39 ).

92.

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

93.

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

94.

Întrucât recurentul a solicitat Curții obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurilor în fața Tribunalului și a Curții, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune ca aceasta să fie obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de recurent, precum și propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

95.

În conformitate cu articolul 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Consiliul trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

96.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să statueze după cum urmează: