I. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

B. Dreptul belgian

II. Litigiul principal și întrebările preliminare

III. Procedura în fața Curții

IV. Analiză juridică

A. Considerații introductive

B. Cu privire la mecanismul de inadmisibilitate a cererii de protecție internațională prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32

1. Cu privire la interpretarea literală, sistematică și teleologică

2. Cu privire la lipsa caracterului automat al respingerii ca inadmisibilă a cererii de protecție internațională

C. Cu privire la lipsa caracterului automat al respingerii ca inadmisibilă a cererii de protecție internațională

1. Cu privire la protecția vieții de familie oferită de Directivele 2011/95 și 2013/32

2. Cu privire la statutul solicitantului în statul membru gazdă

a) Cu privire la articolul 23 din Directiva 2011/95

b) Cu privire la Directiva 2003/86

3. Cu privire la relația dintre solicitant și membrul familiei sale

D. Concluzie intermediară

E. Cu privire la consecințele admisibilității cererii de protecție internațională

V. Concluzie

1.

Parcursurile migratorii sunt adesea rezultatul combinării a două elemente: hazardul și necesitatea. În cauza cu care este sesizată Curtea, un resortisant sirian a ajuns, după ce a tranzitat Libia și Turcia, în Austria, țară în care a introdus, din necesitate, o cerere de protecție internațională. După ce a obținut statutul de refugiat, persoana în cauză s‑a deplasat în Belgia pentru a se alătura celor doi copii ai săi, dintre care unul minor, și a depus în acest stat o nouă cerere de protecție internațională, declarată inadmisibilă, având în vedere recunoașterea prealabilă acordată în primul stat membru.

2.

În acest context, se ridică în special problema, potrivit cunoștințelor noastre inedită, dacă dreptul fundamental la respectarea vieții de familie, consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din aceasta din urmă, poate să înlăture mecanismul de inadmisibilitate a cererilor de protecție internațională prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32/UE ( 2 ).

3.

Pe lângă anumite dispoziții de drept primar, și anume articolul 78 TFUE și articolele 7, 18 și 24 din cartă, sunt relevante în cadrul prezentei cauze articolele 2, 14, 33 și 34 din Directiva 2013/32, articolele 2, 23 și 24 din Directiva 2011/95/UE ( 3 ), precum și articolele 2, 3 și 10 din Directiva 2003/86/CE ( 4 ).

4.

Articolul 10 alineatul 1 punctul 7 din loi sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers du 15 décembre 1980 (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 14584) prevede:

„1.   Sub rezerva dispozițiilor articolelor 9 și 12, li se permite de drept șederea în Regat pentru o perioadă mai lungă de trei luni:

[…]

7. tatălui și mamei unui străin recunoscut ca refugiat în sensul articolului 48/3 sau care beneficiază de protecție subsidiară, care vin să locuiască împreună cu acesta, în măsura în care acesta are vârsta sub 18 ani și a intrat în Regat fără a fi însoțit de un străin major responsabil pentru el prin lege și nu a fost efectiv luat ulterior în îngrijire de o astfel de persoană sau a fost lăsat neînsoțit după intrarea în Regat.

[…]”

5.

Articolul 57/6 din loi sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor), astfel cum a fost modificat prin Legea din 21 noiembrie 2017 (Moniteur belge din 12 martie 2018, p. 19712), prevede:

„[…]

3.   Comisariatul General pentru Refugiați și Apatrizi poate declara o cerere de protecție internațională ca fiind inadmisibilă în cazul în care:

[…]

3°. solicitantul beneficiază deja de protecție internațională într‑un alt stat membru al Uniunii Europene;

[…]”

6.

La 1 decembrie 2015, reclamantul din litigiul principal, resortisant sirian, a obținut statutul de refugiat în Austria. La începutul anului 2016, acesta s‑a deplasat în Belgia pentru a se alătura celor două fiice ale sale, dintre care una este minoră, care au obținut acolo, la 14 decembrie 2016, statutul conferit prin protecția subsidiară. Acest reclamant este titularul autorității părintești cu privire la acest copil minor cu care locuiește, însă nu dispune de un permis de ședere în Belgia.

7.

În luna iunie 2018, reclamantul din litigiul principal a introdus o cerere de protecție internațională în Belgia. La 11 februarie 2019, Commissaire général aux réfugiés et aux apatrides (Comisarul General pentru Refugiați și Apatrizi, Belgia) a declarat această cerere inadmisibilă pentru motivul că persoanei în cauză îi fusese deja acordată protecție internațională de un alt stat membru. Prin hotărârea din 8 mai 2019, Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul Contenciosului privind Străinii, Belgia) a respins acțiunea formulată de reclamantul din litigiul principal împotriva acestei decizii de inadmisibilitate.

8.

Prin cererea introdusă la 21 mai 2019, reclamantul din litigiul principal a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere. Acesta arată că respectarea principiului unității familiale și al interesului superior al copilului se opune, în împrejurările speței, ca statul belgian să poată utiliza posibilitatea de a declara inadmisibilă cererea sa de protecție internațională. De asemenea, el susține că respectarea aceluiași principiu impune să i se acorde această protecție pentru a putea beneficia printre altele de avantajele prevăzute la articolele 24-35 din Directiva 2011/95, ceea ce nu ar fi lipsit de orice legătură cu logica protecției internaționale.

9.

Potrivit pârâtului din litigiul principal, principiul unității familiale care poate conduce la acordarea unui statut „derivat” nu se aplică în speță, reclamantul din litigiul principal și copiii săi dispunând deja de protecție internațională. Pe de altă parte, acesta consideră că numai interesul superior al copilului nu poate justifica aplicarea acestui principiu și nici acordarea acestei protecții.

10.

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„Dreptul Uniunii Europene, în esență articolele 18 și 24 din [cartă], articolele 2, 20, 23 și 31 din [Directiva 2011/95] și articolul 25 alineatul (6) din [Directiva 2013/32], se opun ca, în vederea transpunerii abilitării conferite prin articolul 33 alineatul (2) litera (a) din [Directiva 2013/32], un stat membru să respingă o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă din cauza unei protecții deja acordate de un alt stat membru, în cazul în care solicitantul este tatăl unui copil minor neînsoțit care a obținut protecție în primul stat membru, este unicul părinte din familia nucleară prezent alături de acesta, trăiește împreună cu el, iar autoritatea sa părintească asupra copilului i‑a fost recunoscută de către respectivul stat membru? Principiile unității familiei și interesului superior al copilului nu impun, dimpotrivă, ca acestui părinte să i se acorde protecție de către statul în care copilul său a obținut protecție?”

11.

Comisia Europeană, precum și guvernele belgian și italian au depus observații scrise.

12.

Considerăm necesar, cu titlu introductiv, să formulăm câteva observații referitoare la domeniul de aplicare al cererii de decizie preliminară în legătură cu conținutul înscrisurilor părților interesate, cererea respectivă cuprinzând în mod formal două întrebări adresate Curții:

13.

Chiar dacă aceste două probleme sunt în mod incontestabil legate, având în vedere reflecția de ansamblu pe care o implică cu privire la sistemul european comun de azil și la protecția vieții de familie oferite de acesta, ele nu au în mod clar același obiect, problema admisibilității cererii de protecție internațională neputând fi confundată cu cea a aprecierii pe fond a acestei cereri.

14.

Or, arătăm că, în observațiile lor, părțile interesate au urmărit să demonstreze că Directivele 2011/95 și 2013/32, interpretate în lumina articolelor 7, 18 și 24 din cartă, nu impuneau unui stat membru să acorde protecție internațională într‑o situație precum cea a reclamantului din litigiul principal. Cu alte cuvinte, persoanei interesate nu îi poate fi acordat niciun statut care ține de protecția internațională în urma unei cereri având ca unic scop asigurarea reîntregirii familiei. Prin deducție din această apreciere de fond, părțile interesate au concluzionat, în mod identic, în sensul posibilității unui stat membru de a utiliza abilitarea oferită de articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 și, prin urmare, de a declara inadmisibilă cererea de protecție prezentată de solicitantul respectiv. Considerăm că acest raționament este criticabil, în măsura în care omite analiza indispensabilă și primordială a problematicii specifice a admisibilității cererilor de protecție internațională și, așadar, problema interpretării articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32.

15.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32, citit în lumina articolului 7, a articolului 18 și a articolului 24 alineatul (2) din cartă ( 5 ), trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să exercite posibilitatea oferită de această dispoziție de a respinge o cerere de acordare a protecției internaționale ca inadmisibilă pentru motivul că solicitantului i‑a fost acordată deja o astfel de protecție de către un alt stat membru, în cazul în care acest solicitant este tatăl unui copil minor care a obținut deja beneficiul protecției subsidiare în statul destinatar al cererii sus‑menționate, este unicul părinte prezent alături de acesta și titular, în acest temei, al autorității părintești. Potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 6 ).

16.

Scopul Directivei 2013/32 este, potrivit articolului 1 din aceasta, de a stabili proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale în temeiul Directivei 2011/95. Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Directiva 2013/32, în afara cazurilor în care o cerere nu este examinată în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 604/2013 ( 7 ), statele membre nu au obligația de a verifica dacă solicitantul îndeplinește condițiile cerute pentru a obține protecție internațională în conformitate cu Directiva 2011/95, în cazul în care cererea este considerată inadmisibilă în temeiul acestui articol. În această privință, articolul 33 alineatul (2) enumeră în mod exhaustiv situațiile în care statele membre „pot considera” o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă ( 8 ). Din modul de redactare a articolului 33 alineatul (2) din Directiva 2013/32 rezultă că legiuitorul Uniunii nu a dorit să impună statelor membre să introducă, în legislațiile lor respective, obligația autorităților competente de a examina admisibilitatea cererilor de protecție internațională și nici pe aceea de a prevedea, în prezența unuia dintre motivele de inadmisibilitate menționate de această dispoziție, respingerea unei cereri fără o examinare prealabilă pe fond.

17.

Nu este vorba, așadar, numai de o simplă posibilitate oferită statelor membre ( 9 ), ci și de o derogare de la obligația acestora din urmă de a examina toate cererile pe fond, potrivit considerentului (43) al acestei directive ( 10 ). Curtea a precizat, astfel, că articolul 33 din Directiva 2013/32 vizează atenuarea obligației statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prin definirea cazurilor în care o astfel de cerere este considerată inadmisibilă ( 11 ). În temeiul articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32, statele membre pot considera o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă în cazul în care un alt stat membru a acordat protecție internațională și, prin urmare, pot respinge această cerere fără o examinare pe fond, posibilitate și motiv puse în aplicare de Regatul Belgiei în legislația sa.

18.

Această evocare de către Curte a unei atenuări în ceea ce privește executarea de către statele membre a obligației lor de examinare a cererilor de protecție internațională reflectă unul dintre obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii prin intermediul edictării articolului 33 din Directiva 2013/32, și anume obiectivul economiei de procedură ( 12 ). Intenția legiuitorului este, astfel, de a permite celui de al doilea stat membru destinatar al cererii de protecție internațională să nu efectueze o nouă examinare completă pe fond a acesteia, deja apreciată și admisă de primul stat membru. Acest mecanism de inadmisibilitate are ca vocație să simplifice și să ușureze sarcina examinării care revine autorităților naționale competente pentru a preveni aglomerarea sistemului prin obligarea autorităților să soluționeze cereri multiple introduse de același solicitant ( 13 ). Dimensiunea economiei de procedură nu poate fi disociată, în plus, de obiectivul celerității urmărit de Directiva 2013/32, adoptarea unei decizii cât mai repede posibil fiind descrisă, potrivit termenilor considerentului (18) al acestei directive, ca fiind atât în interesul statelor membre, cât și al solicitanților de protecție internațională.

19.

În sfârșit, trebuie menționat un alt obiectiv urmărit de legiuitorul Uniunii prin intermediul mai multor instrumente juridice care constituie sistemul european comun de azil, Regulamentul nr. 604/2013 ( 14 ), Directiva 2011/95 ( 15 ) și Directiva 2013/32 ( 16 ), și anume limitarea circulației secundare a solicitanților de protecție internațională în Uniune. În această privință, în ceea ce privește apropierea normelor de procedură, faptul de a constrânge al doilea stat membru să examineze pe fond o cerere de protecție internațională deja admisă în primul stat membru ar putea fi de natură să încurajeze căutarea de către anumiți resortisanți ai țărilor terțe, care beneficiază de protecție internațională, a unui nivel mai bun de protecție sau a unor condiții materiale de existență mai avantajoase, în contradicție cu obiectivul menționat mai sus.

20.

Totuși, nu se poate deduce din considerațiile care precedă că punerea în aplicare a articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 conduce la o formă de respingere automată a celei de a doua cereri de protecție internațională depuse într‑un stat membru de un resortisant al unei țări terțe care a obținut deja această protecție în alt stat.

21.

Trebuie subliniat, în primul rând, că adoptarea cât mai repede posibil a unei decizii cu privire la cererea de protecție internațională nu poate interveni, în orice caz, fără efectuarea în prealabil, în conformitate cu considerentul (18) al Directivei 2013/32, a unei examinări adecvate și complete a situației autorului acesteia ( 17 ).

22.

În această privință, directiva menționată prevede în mod neechivoc obligația de a da solicitantului de protecție internațională posibilitatea unui interviu personal înainte de adoptarea unei decizii cu privire la cererea sa. Astfel, articolul 14 alineatul (1) din Directiva 2013/32 prevede, la fel cum prevedea articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2005/85, că, înainte de adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională, solicitantului i se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererea sa de protecție internațională cu o persoană competentă în temeiul legislației interne să efectueze acest interviu. Această obligație, care face parte din principiile de bază și, respectiv, din garanțiile fundamentale enunțate în capitolul II din aceste directive, este valabilă atât pentru deciziile de admisibilitate, cât și pentru deciziile pe fond. Împrejurarea că obligația menționată se aplică și deciziilor de admisibilitate este confirmată expres la articolul 34 din Directiva 2013/32, intitulat „Norme speciale referitoare la interviul privind admisibilitatea”, care prevede, la alineatul (1), că statele membre permit solicitanților să își prezinte opiniile cu privire la aplicarea motivelor menționate la articolul 33 în situațiile lor personale, înainte ca autoritatea decizională să decidă cu privire la admisibilitatea cererii, și, în acest scop, ele efectuează interviuri personale privind admisibilitatea cererii ( 18 ).

23.

Articolul 34 alineatul (1) din Directiva 2013/32 precizează de asemenea că statele membre pot face o excepție de la regula potrivit căreia efectuează un interviu personal cu solicitantul privind admisibilitatea cererii sale de protecție internațională numai în conformitate cu articolul 42 din această directivă, în cazul unei cereri ulterioare ( 19 ). Împrejurarea că legiuitorul Uniunii a ales, în cadrul directivei menționate, să prevadă, pe de o parte, o obligație clară și expresă în sarcina statelor membre de a da solicitantului de protecție internațională posibilitatea de a avea un interviu personal înainte de adoptarea unei decizii cu privire la cererea sa și, pe de altă parte, o listă exhaustivă de excepții de la această obligație demonstrează importanța fundamentală pe care legiuitorul o acordă unui astfel de interviu personal pentru procedura privind azilul ( 20 ).

24.

Dreptul conferit solicitantului prin articolele 14 și 34 din Directiva 2013/32 de a‑și putea expune, în timpul unui interviu personal, punctul de vedere privind aplicabilitatea la situația sa personală a unui motiv de inadmisibilitate trebuie se exercită, în principiu, fără prezența membrilor de familie, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din această directivă, și este însoțit de garanții specifice, detaliate la alineatele (2) și (3) ale articolului menționat anterior, care au rolul de a asigura eficacitatea acestui drept ( 21 ). Trebuie arătat însă că autoritatea națională competentă poate aprecia că prezența altor membri ai familiei este necesară pentru efectuarea unei examinări adecvate, ceea ce demonstrează în mod clar luarea în considerare a problematicii familiale în desfășurarea procedurii.

25.

În al doilea rând, trebuie arătat că Curtea a admis deja o excepție de la punerea în aplicare a mecanismului de inadmisibilitate prevăzut de Directiva 2013/32 și în special la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din aceasta. Potrivit jurisprudenței Curții, această dispoziție se opune ca un stat membru să exercite posibilitatea oferită de aceasta de a respinge o cerere de protecție internațională ca inadmisibilă pentru motivul că un alt stat membru a acordat deja solicitantului o astfel de protecție, atunci când condițiile de viață previzibile pe care le‑ar avea acest solicitant în calitate de beneficiar al protecției menționate în acest alt stat membru l‑ar expune unui risc serios de a suferi un tratament inuman sau degradant în sensul articolului 4 din cartă ( 22 ).

26.

Potrivit Curții, posibilitatea oferită de articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 constituie, în cadrul procedurii comune de azil instituite prin această directivă, o expresie a principiului încrederii reciproce, care permite și impune statelor membre să prezume, în contextul sistemului european comun de azil, că tratamentul aplicat solicitanților de protecție internațională în fiecare stat membru este conform cu cerințele impuse de cartă, de Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)] (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”), precum și de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). Această prezumție și exercitarea posibilității menționate care decurge din aceasta nu pot fi justificate atunci când se stabilește că, în realitate, situația este diferită într‑un anumit stat membru ( 23 ).

27.

Din această jurisprudență rezultă că prezumția respectării drepturilor fundamentale, care decurge din principiul încrederii reciproce, prezintă un caracter refragabil și că, deși, răspunzând la întrebările preliminare adresate în acest sens de instanța de trimitere, Curtea a consacrat o excepție de la punerea în aplicare a mecanismului de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 în raport cu încălcarea articolelor 1 și 4 din cartă, premisa raționamentului urmat de aceasta privește ansamblul drepturilor fundamentale ( 24 ), inclusiv articolul 7, referitor la protecția vieții de familie, și articolul 24 alineatul (2), privind obligația de luare în considerare a interesului superior al copilului, precum și articolul 18 din cartă ( 25 ).

28.

În cadrul prezentei proceduri preliminare se ridică problema dacă declararea inadmisibilității cererii de protecție internațională este de natură, în împrejurările din cauza principală, să conducă la o încălcare a drepturilor fundamentale ale solicitantului.

29.

Este cert că elaborarea sistemului european comun de azil răspunde voinței legiuitorului Uniunii de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale solicitanților de protecție internațională care decurg din Convenția de la Geneva, din cartă și din CEDO ( 26 ) și în special a dreptului la respectarea vieții de familie.

30.

Atât Directiva 2011/95, cât și Directiva 2013/32 au fost adoptate în temeiul articolului 78 TFUE și în scopul de a realiza obiectivul enunțat de acesta, o politică comună a Uniunii în domeniul dreptului de azil, al protecției subsidiare și al protecției temporare, în conformitate cu Convenția de la Geneva, precum și de a asigura respectarea articolului 18 din cartă. În plus, din considerentul (3) al acestor două directive rezultă că, inspirându‑se din concluziile Consiliului European de la Tampere, legiuitorul Uniunii a intenționat să acționeze astfel încât sistemul european comun de azil la a cărui definire contribuie directivele menționate să fie fondat pe punerea integrală și globală în aplicare a Convenției de la Geneva ( 27 ). În această privință, Actul final al Conferinței plenipotențiarilor Organizației Națiunilor Unite care a elaborat textul convenției a recunoscut în mod expres „dreptul esențial” al refugiatului la unitatea familiei și recomanda statelor semnatare să ia măsurile necesare pentru menținerea acesteia și, pe un plan mai general, pentru protecția familiei refugiatului, ceea ce denotă o legătură strânsă între dreptul refugiatului la unitatea familiei sale și logica protecției internaționale ( 28 ).

31.

Directiva 2011/95 urmărește garantarea deplinei respectări a demnității umane și a dreptului de azil ale „solicitanților de azil și ale membrilor de familie care îi însoțesc” [considerentul (16)] și impune în mod expres statelor să asigure menținerea unității familiei, prevăzând un anumit număr de drepturi în favoarea membrilor de familie ai beneficiarului protecției internaționale [articolul 23 alineatele (1) și (2)], obiectivul fiind facilitarea integrării acestor persoane în statul membru gazdă. Considerentul (60) al Directivei 2013/32 menționează că aceasta din urmă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de cartă. În special, această directivă urmărește să asigure respectarea deplină a demnității umane și promovarea aplicării printre altele a articolelor 18 și 24 din cartă și trebuie pusă în aplicare în mod corespunzător. Deși protecția vieții de familie, prevăzută la articolul 7 din cartă, nu figurează printre obiectivele principale ale directivei menționate, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, acest articol trebuie coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, recunoscut la articolul 24 alineatul (2) din cartă, și ținând seama de nevoia copilului de a întreține cu regularitate relații personale cu ambii părinți, menționată la alineatul (3) al aceluiași articol ( 29 ).

32.

Considerentul (33) al Directivei 2013/32 enunță în mod clar că interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate a statelor membre atunci când aplică această directivă ( 30 ), în conformitate cu carta și cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului din 1989 ( 31 ), ceea ce se reflectă într‑o obligație expresă și generală prevăzută la articolul 25 alineatul (6) din această directivă. În evaluarea interesului superior al copilului, statele membre ar trebui în special să țină seama în mod adecvat de bunăstarea și dezvoltarea socială a minorului, inclusiv de mediul său de proveniență. Prin urmare, dispozițiile Directivei 2013/32 nu pot fi interpretate astfel încât să contravină dreptului fundamental al unui copil de a întreține cu regularitate relații personale cu părinții săi, a cărui respectare se confundă în mod incontestabil cu interesul superior al copilului ( 32 ). Amintim că statelor membre le revine obligația nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform dreptului Uniunii, ci și de a se asigura că nu se vor întemeia pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii ( 33 ).

33.

În acest context ( 34 ), este necesar să se considere că, în ipoteza în care solicitantul de protecție internațională ar fi expus, în cazul returnării în statul membru care i‑a acordat inițial statutul de refugiat sau beneficiul protecției subsidiare, unui risc serios de a fi supus unui tratament contrar articolului 7 din cartă coroborat cu articolele 18 și 24 din aceasta, statul membru în care a fost introdusă noua cerere nu ar trebui să aibă posibilitatea de a opune o inadmisibilitate acesteia din urmă. Situația menționată prezintă, în opinia noastră, caracterul excepțional impus de jurisprudența Curții ( 35 ) pentru a răsturna prezumția care decurge din principiul încrederii reciproce.

34.

Aprecierea unui risc serios de a suferi un tratament contrar articolului 7 din cartă coroborat cu articolele 18 și 24 din aceasta poate fi efectuată numai după ce i s‑a oferit solicitantului posibilitatea de a prezenta, în timpul interviului personal privind admisibilitatea cererii prevăzut la articolul 14 alineatul (1) și la articolul 34 alineatul (1) din Directiva 2013/32, toate elementele, în special pe cele de ordin personal, susceptibile să confirme existența acestui risc. Prin urmare, dacă autoritatea decizională intenționează să considere inadmisibilă o cerere de protecție internațională în aplicarea motivului vizat la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32, acest interviu trebuie să aibă ca obiectiv să dea solicitantului nu numai ocazia să se exprime cu privire la aspectul dacă i‑a fost efectiv acordată o protecție internațională de către un alt stat membru, ci, mai ales, posibilitatea de a prezenta ansamblul elementelor ce caracterizează situația sa specifică, pentru a permite acestei autorități să excludă ipoteza că solicitantul respectiv va fi expus, în cazul unui transfer către acest alt stat membru, riscului menționat mai sus ( 36 ).

35.

În ceea ce privește stabilirea riscului serios de încălcare a acestui drept fundamental la respectarea vieții de familie, apreciat în corelație cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, aceasta presupune să se țină seama de două elemente: statutul juridic al solicitantului de protecție internațională în statul membru în care locuiește alături de membrul familiei sale care beneficiază de protecția menționată, pe de o parte, și natura relațiilor întreținute de persoana interesată cu acesta din urmă, pe de altă parte.

36.

Considerăm că deținerea de către solicitant a unui statut care îi asigură o anumită stabilitate și securitate în ceea ce privește reședința sa în statul membru gazdă este de natură să înlăture orice risc de returnare în primul stat membru și, corelativ, să garanteze unitatea familială în statul gazdă. În această privință, menționăm că părțile interesate arată că dreptul la respectarea vieții de familie și interesul superior al copilului sunt garantate prin instrumente juridice adecvate împrejurărilor din speță, și anume articolul 23 din Directiva 2011/95 și Directiva 2003/86, a căror punere în aplicare permite să se ofere un statut adecvat reclamantului din litigiul principal.

37.

Capitolul VII din Directiva 2011/95, intitulat „Conținutul protecției internaționale”, are ca obiect definirea drepturilor de care pot beneficia candidații la statutul de refugiat sau la protecție subsidiară a căror cerere a fost admisă ( 37 ), drepturi printre care figurează menținerea unității familiale, în conformitate cu articolul 23 din directiva menționată. Acesta din urmă impune, astfel, statelor membre să își adapteze dreptul național astfel încât membrii de familie, în sensul prevăzut la articolul 2 litera (j) din directiva menționată, ai beneficiarului statutului de refugiat sau statutului conferit prin protecția subsidiară să poată, în anumite condiții, să pretindă beneficiile prevăzute la articolele 24-35 din Directiva 2011/95, care includ printre altele eliberarea unui permis de ședere, accesul la locuri de muncă sau accesul la educație și care au ca obiect menținerea unității familiei ( 38 ). Obiectivul acestui regim juridic special este de a asigura cât mai bine integrarea beneficiarului protecției internaționale și a membrilor familiei sale în statul membru gazdă.

38.

Aplicarea articolului 23 din Directiva 2011/95 este subordonată îndeplinirii a trei condiții cumulative. În primul rând, potențialul beneficiar al avantajelor respective trebuie să fie un membru de familie în sensul articolului 2 litera (j) din directiva menționată. În al doilea rând, acesta nu trebuie să îndeplinească individual condițiile necesare pentru a obține protecție internațională. În al treilea rând, statutul său juridic personal trebuie să fie compatibil cu acordarea avantajelor prevăzute de Directiva 2011/95 ( 39 ). Considerăm pertinent să examinăm mai concret primele două condiții.

39.

În primul rând, articolul 2 litera (j) din Directiva 2011/95 vizează membrii de familie ai beneficiarului de protecție internațională prezenți în același stat membru ca urmare a cererii de protecție internațională, în măsura în care familia exista deja în țara de origine. Tatăl, mama sau orice alt adult responsabil de un minor intră în sfera definiției „membrului de familie”. Prin urmare, relațiile familiale trebuie să preexiste intrării familiei în statul membru gazdă ( 40 ), iar membrii familiei în cauză trebuie să fie prezenți în acest stat „ca urmare a cererii de protecție internațională”, formulare, este adevărat, puțin explicită. În această privință, împărtășim interpretarea acestei expresii dată de domnul avocat general Richard de la Tour în Concluziile prezentate în cauza Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiale) ( 41 ), potrivit căreia o asemenea condiție presupune ca membrii de familie să fi însoțit beneficiarul de protecție internațională din țara de origine către statul membru gazdă în scopul depunerii cererii sale, dovedind astfel intenția lor de a rămâne uniți. Această interpretare rezultă din considerentul (16) al Directivei 2011/95, care precizează că legiuitorul Uniunii trebuie să garanteze deplina respectarea drepturilor „solicitanților de azil și ale membrilor de familie care îi însoțesc” ( 42 ).

40.

Tatăl unei fete minore aparent necăsătorite și care beneficiază de statutul conferit prin protecția subsidiară, reclamantul din litigiul principal poate intra în categoria „membrilor de familie” prevăzută la articolul 2 litera (j) a treia liniuță din Directiva 2011/95 în măsura în care îndeplinește cele două subcondiții menționate mai sus, ceea ce, pentru cea de a doua dintre ele, nu rezultă în mod evident din dosarul prezentat Curții. Astfel, din cererea de decizie preliminară și din recursul formulat de reclamantul din litigiul principal reiese că acesta din urmă a fugit din țara sa la sfârșitul anului 2013 și a ajuns în anul 2014 în Austria, unde a obținut, la 1 decembrie 2015, statutul de refugiat. Ulterior, el a părăsit Austria la începutul anului 2016 pentru a „se alătura” fiicelor sale în Belgia, care au obținut statutul conferit prin protecția subsidiară în această țară la 14 decembrie 2016, și a introdus cererea sa de protecție internațională în țara menționată abia la 14 iunie 2018. Din această evocare a faptelor se poate deduce că reclamantul și copiii săi au avut un parcurs migratoriu distinct, primul neînsoțindu‑și fiicele în traseul lor din țara de origine până în statul membru gazdă.

41.

În al doilea rând, articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95 se aplică numai membrilor de familie ai beneficiarului de protecție internațională care, în mod individual, nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a obține protecția internațională ( 43 ). Aplicarea acestei dispoziții presupune, astfel, efectuarea unei examinări pe fond a cererii de protecție internațională depuse de membrul de familie în cauză cu privire la care s‑a ajuns la o concluzie negativă în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor materiale de acordare a statutului de refugiat sau a celui conferit de protecția subsidiară, după cum sunt precizate la articolele 9-10 și, respectiv, la articolul 15 din Directiva 2011/95. Potrivit articolului 32 din Directiva 2013/32, statele membre pot considera o cerere ca nefondată numai în cazul în care autoritatea decizională a stabilit că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru obținerea de protecție internațională în temeiul Directivei 2011/95. Or, este cert că o declarație de inadmisibilitate a unei cereri de protecție internațională adoptată în temeiul articolului 33 din Directiva 2013/32 nu este precedată de nicio apreciere pe fond a acesteia, de care legiuitorul Uniunii a intenționat tocmai să dispenseze statul membru în cauză, din motive de economie de procedură. Punerea în aplicare a articolului 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95 este posibilă numai în situațiile în care cererii de protecție internațională nu i se opune un motiv de inadmisibilitate.

42.

Poate fi ridicată de asemenea problema posibilității de a lua în considerare, în ceea ce privește numai acest aspect specific al aplicabilității articolului 23 alineatul (2) din Directiva 2011/95, motivul specific de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32. Decizia inițială de acordare a protecției internaționale, după examinarea pe fond a unei cereri în acest sens, se înscrie în sistemul normativ care cuprinde noțiuni și criterii comune ale statelor membre instituit prin Directiva 2011/95. Amintim că articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 constituie, în cadrul procedurii comune de azil instituite prin această directivă, o expresie a principiului încrederii reciproce, care impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre statele membre să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii ( 44 ). Chiar dacă, în stadiul actual al dreptului, nu există un statut „european” al refugiatului sau al protecției subsidiare care să fie comun tuturor statelor membre, punerea în aplicare a articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 constituie o formă de recunoaștere implicită a aprecierii corecte de către primul stat membru a temeiniciei cererii de protecție internațională.

43.

În aceste împrejurări, indiferent dacă decizia de inadmisibilitate a cererii este avută în vedere numai din perspectiva naturii sale procedurale sau în coroborare cu motivul specific de inadmisibilitate menționat anterior, considerăm că situația creată de aceasta este de natură să justifice concluzia privind neeligibilitatea reclamantului din litigiul principal, titular dovedit al statutului de refugiat, pentru beneficiile prevăzute la articolele 24-35 din Directiva 2011/95, în lipsa aplicabilității articolului 23 alineatul (2) din același act ( 45 ). Această din urmă dispoziție nu poate garanta, așadar, reclamantului din litigiul principal o soluție pentru a obține un permis de ședere care să îi permită să locuiască în același stat membru precum copiii săi și să evite astfel orice risc de încălcare a dreptului fundamental la respectarea vieții de familie.

44.

Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/86, aceasta are ca obiectiv „stabilirea condițiilor în care se exercită dreptul la reîntregirea familiei pe care îl au resortisanții țărilor terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul statelor membre”. În general, obiectivele urmărite prin această directivă, astfel cum sunt enunțate în considerentele (4) și (8) ale acesteia, constau în a facilita integrarea resortisanților țărilor terțe în cauză, permițându‑le să ducă o viață de familie normală, și în a prevedea condiții mai favorabile pentru exercitarea de către refugiați a dreptului lor la reîntregirea familiei, ținând seama de situația specială a acestora ( 46 ).

45.

Aceste condiții, prevăzute în capitolul V din Directiva 2003/86, privesc literal numai reîntregirea familiei „refugiaților”. Articolul 3 alineatul (2) litera (c) din directivă precizează printre altele că aceasta din urmă nu se aplică atunci când susținătorul reîntregirii este un resortisant al unei țări terțe autorizat să locuiască într‑un stat membru în temeiul unei „forme subsidiare de protecție”, în conformitate cu obligațiile internaționale, cu legislațiile interne sau cu practicile statelor membre. O astfel de formulare se explică prin inexistența în dreptul Uniunii, la momentul adoptării Directivei 2003/86, a unui statut de beneficiar al protecției subsidiare. Trebuie să se constate că cadrul normativ european privind azilul a evoluat considerabil odată cu recunoașterea unui asemenea statut prin Directiva 2004/83/CE ( 47 ) și cu apropierea celor două regimuri de protecție prin Directiva 2011/95. Din considerentele (8), (9) și (39) ale acesteia din urmă reiese că legiuitorul Uniunii a intenționat să instituie un statut uniform în favoarea ansamblului beneficiarilor unei protecții internaționale și, în consecință, a ales să acorde beneficiarilor statutului conferit prin protecția subsidiară aceleași drepturi și avantaje cu cele de care beneficiază refugiații, cu excepția derogărilor necesare și justificate obiectiv ( 48 ).

46.

În pofida acestei evoluții semnificative, precum și a întrebărilor Comisarului pentru drepturile omului al Consiliului Europei ( 49 ) cu privire la tratamentul diferențiat al celor două statute în discuție, Curtea a statuat că Directiva 2003/86 trebuie interpretată în sensul că nu se aplică resortisanților unor țări terțe care sunt membri de familie ai unui beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară. Curtea a considerat în această privință că, întrucât criteriile comune pentru acordarea protecției subsidiare au fost inspirate din sistemele existente în statele membre pe care acestea urmăresc să le armonizeze, dacă este necesar prin înlocuirea lor, articolul 3 alineatul (2) litera (c) din Directiva 2003/86 ar fi în mare măsură privat de efectul său util dacă ar trebui interpretat în sensul că nu vizează beneficiarii statutului conferit prin protecția subsidiară prevăzut de dreptul Uniunii ( 50 ). Or, este cert că copilul minor al reclamantului din litigiul principal, care este potențialul „susținător al reîntregirii” în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 2003/86, deține un permis de ședere în Belgia ca urmare a statutului său de beneficiar al protecției subsidiare, ceea ce exclude o reîntregire a familiei în această țară, în conformitate cu jurisprudența menționată anterior.

47.

Având în vedere această constatare, Comisia face referire, pe de o parte, la posibilitatea depunerii unei cereri de reîntregire a familiei în Austria, țară în care reclamantul din litigiul principal deține statutul de refugiat, și, pe de altă parte, la legislația belgiană care autorizează o astfel de reîntregire atunci când susținătorul reîntregirii este un beneficiar al statutului conferit prin protecția subsidiară, în special față de tatăl sau de mama beneficiarului menționat care vin să locuiască împreună cu el, cu condiția ca acesta să aibă mai puțin de 18 ani și să fi intrat în Belgia fără a fi însoțit de o persoană majoră responsabilă pentru el prin lege și să nu fi fost efectiv luat ulterior în îngrijire de o asemenea persoană sau să fi fost lăsat neînsoțit după intrarea în statul respectiv. În ceea ce privește prima soluție menționată mai sus, considerăm că aceasta ridică mai multe dificultăți, care pot fi calificate drept „prohibitive”.

48.

În primul rând, punerea în aplicare a Directivei 2003/86 poate conduce la o separare temporară a familiei. În conformitate cu articolul 2 literele (a)-(d) din Directiva 2003/86, aceasta din urmă se aplică numai susținătorilor reîntregirii resortisanți ai unor țări terțe, cu alte cuvinte oricărei persoane care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 20 alineatul (1) TFUE, care „are reședința în mod legal într‑un stat membru” și care solicită reîntregirea familiei sau ai cărei membri de familie solicită reîntregirea, precum și membrilor de familie ai unui resortisant al unei țări terțe care i se alătură susținătorului reîntregirii în scopul menținerii unității familiale, indiferent dacă legăturile de familie sunt anterioare sau posterioare intrării susținătorului reîntregirii. Această cerere trebuie, în principiu, să fie depusă și examinată când membrii familiei au reședința în afara teritoriului statului membru în care are reședința susținătorul reîntregirii ( 51 ). Prin urmare, reclamantul din litigiul principal ar putea eventual să fie constrâns să părăsească Belgia și pe fiicele sale ( 52 ) pentru a se deplasa și a se instala singur în Austria, țară în care poate avea în mod legal reședința, având în vedere statutul de refugiat care i‑a fost acordat. În schimb, copiii săi nu ar putea intra în această țară în timpul examinării cererii, care poate dura nouă luni, termen care poate fi prelungit. Articolul 5 alineatul (3) al doilea paragraf și considerentul (7) al Directivei 2003/86 permit totuși statelor membre să deroge de la regula generală prevăzută la primul paragraf și să accepte depunerea unei cereri când membrii familiei se află deja pe teritoriul său, „în cazuri adecvate”, a căror stabilire intră în sfera marjei lor largi de apreciere.

49.

În al doilea rând, este posibil ca reclamantul din litigiul principal să nu poată beneficia de toate dispozițiile Directivei 2003/86 care prevăd un tratament mai favorabil al cererilor de reîntregire a familiei refugiaților. Cu titlu derogatoriu, articolul 12 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre nu pot impune, în cazul unui refugiat și al familiei sale, dovada că susținătorul reîntregirii dispune de o locuință adecvată, de asigurare de sănătate, precum și de resurse stabile pentru a se întreține pe sine și pe ceilalți membri ai familiei sale. Pe lângă faptul că această derogare nu privește reîntregirea pentru copiii majori, al treilea paragraf al aceluiași alineat al acestui articol permite statelor membre să impună refugiatului să îndeplinească aceste condiții care figurează la articolul 7 din directiva menționată în cazul în care cererea de reîntregire a familiei nu este depusă în termen de trei luni de la data acordării statutului de refugiat. În prezenta cauză, este evident că cererea de reîntregire a familiei a fost depusă la mai mult de trei luni după acordarea statutului de refugiat, care a intervenit la 1 decembrie 2015. Îndeplinirea condițiilor menționate s‑ar putea dovedi deosebit de problematică pentru reclamantul din litigiul principal, care locuiește de mai mulți ani în Belgia împreună cu copiii săi.

50.

În al treilea rând, punerea în aplicare a Directivei 2003/86 poate conduce la o separare a fraților ( 53 ). Articolul 4 alineatul (2) litera (b) din această directivă prevede, astfel, că statele membre „pot” autoriza intrarea și șederea copiilor majori necăsătoriți ai susținătorului reîntregirii atunci când aceștia din urmă se află „în incapacitatea obiectivă de a se întreține singuri ca urmare a stării lor de sănătate”. Prin urmare, nu există nicio obligație a statelor membre de a permite copiilor majori ai susținătorului reîntregirii să intre pe teritoriul lor, iar, în caz afirmativ, autorizarea este în mod necesar condiționată de cerința dovedirii unei relații de dependență față de părintele în cauză, situație care nu reiese din dosarul prezentat Curții.

51.

În al patrulea rând, reîntregirea familiei în Austria ar avea drept consecință, în fapt, pierderea pentru copii a statutului conferit prin protecția subsidiară recunoscut de Regatul Belgiei, precum și a beneficiilor care decurg din acesta. De asemenea, dacă persoanele interesate ar decide să depună cereri de protecție internațională în Austria, acestea s‑ar putea confrunta cu același motiv de inadmisibilitate precum cel opus cererii tatălui lor, care face obiectul litigiului principal ( 54 ). În urma reîntregirii familiei obținute în temeiul Directivei 2003/86, copiii reclamantului din litigiul principal ar avea calitatea de membri de familie ai susținătorului reîntregirii, respectiv, din punct de vedere juridic, o situație de dependență față de acesta din urmă care poate dura mai mulți ani înainte ca acești copii să poată dobândi un permis de ședere autonom ( 55 ). În plus, există diferențe reale între beneficiile de care dispun membrii de familie ai unui resortisant al unei țări terțe în temeiul Directivei 2003/86 și drepturile conferite persoanelor care beneficiază de protecție internațională, comparația fiind defavorabilă celor dintâi ( 56 ). La această constatare se adaugă dificultățile previzibile de adaptare legate de o nouă reședință în alt stat membru, după mai mulți ani petrecuți în Belgia, și o întrerupere a legăturilor sociale și afective dezvoltate în această țară.

52.

În acest context, trebuie amintit că dispozițiile Directivei 2003/86 trebuie interpretate și aplicate în lumina articolului 7 și a articolului 24 alineatele (2) și (3) din cartă, astfel cum reiese, de altfel, din cuprinsul considerentului (2) și al articolului 5 alineatul (5) din această directivă, care impun statelor membre să examineze cererile de reîntregire a familiei în cauză în interesul copiilor vizați și acordând atenția cuvenită favorizării vieții de familie. Pe lângă acest din urmă obiectiv, directiva menționată urmărește să acorde protecție resortisanților țărilor terțe, în special minorilor ( 57 ). Considerăm că este dificil să se susțină, având în vedere considerațiile care precedă, că punerea în aplicare a Directivei 2003/86 în scopul reîntregirii familiei în statul membru care a acordat statutul de refugiat, făcând astfel aplicabilă această normă, este conformă cu drepturile fundamentale menționate anterior ale copilului minor. Această soluție ar determina printre altele pierderea statutului conferit prin protecția subsidiară, precum și a beneficiilor aferente acestuia, a priori nerecuperabile în noua țară gazdă, și o posibilă separare a fraților, consecință cel puțin paradoxală într‑un context de reîntregire a familiei.

53.

În ceea ce privește a doua soluție, întemeiată pe o reîntregire a familiei autorizată în anumite condiții de reglementarea belgiană, trebuie amintită posibilitatea, recunoscută statelor membre la articolul 3 alineatul (5) din Directiva 2003/86, de a acorda, numai în temeiul dreptului lor național, un drept de intrare și de ședere în condiții mai favorabile. În această privință, Comisia a indicat, în orientările sale pentru punerea în aplicare a Directivei 2003/86, că nevoile de protecție umanitară ale persoanelor care beneficiază de protecție subsidiară nu diferă de cele ale refugiaților și a încurajat, în consecință, statele membre să adopte norme care să acorde drepturi similare refugiaților și persoanelor care beneficiază de protecție temporară ori subsidiară ( 58 ). Deși un mare număr de state membre prevăd, în reglementarea lor națională, posibilitatea beneficiarilor de protecție subsidiară de a depune o cerere de reîntregire a familiei în aceleași condiții precum refugiații, în reglementările menționate subzistă disparități, la unele regăsindu‑se diferențe considerabile în tratamentul refugiaților și al beneficiarilor de protecție subsidiară în ceea ce privește condițiile de acces la reîntregirea familiei ( 59 ). În plus, trebuie să se constate că din recursul formulat de reclamantul din litigiul principal la instanța de trimitere reiese că acesta a încercat în zadar să obțină reîntregirea familiei cu fiica sa minoră, în lipsa posibilității de a prezenta documentele ad-hoc solicitate de administrația locală competentă. Se menționează de asemenea în ordonanța de trimitere că persoana interesată nu beneficiază de un permis de ședere în Belgia ( 60 ).

54.

În aceste condiții și în general, este posibil ca un resortisant al unei țări terțe, care beneficiază deja de protecție internațională acordată într‑un prim stat membru, să reușească să se deplaseze în alt stat membru pentru a se alătura familiei sale și să depună o nouă cerere de protecție în acest alt stat și, în paralel, să i se elibereze un permis de ședere în temeiul articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2003/86 sau în conformitate cu o reglementare națională de transpunere mai favorabilă. În caz contrar, acestui resortisant i se poate acorda un statut de protecție națională pentru alte motive decât necesitatea protecției internaționale, cu alte cuvinte cu titlu discreționar și din bunăvoință sau din motive umanitare, care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/95. Astfel, din articolul 2 litera (h) in fine din Directiva 2011/95 reiese că aceasta din urmă admite că statele membre gazdă pot acorda, în conformitate cu dreptul lor național, o protecție națională „de alt tip”, care să includă drepturi prin care să fie permisă șederea pe teritoriul statului membru în cauză a persoanelor care nu beneficiază de statutul de refugiat sau de statutul de protecție subsidiară ( 61 ). Ar fi necesar, în aceste două situații, să se verifice dacă aceste statute ar fi de natură să garanteze o anumită stabilitate a reședinței și, ulterior, a unității familiale în acest stat. În caz afirmativ, statul membru gazdă ar trebui, în opinia noastră, să poată exercita posibilitatea care îi este oferită la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 de a declara inadmisibilă cererea de protecție internațională, independent de orice analiză a relației dintre solicitant și membrul de familie respectiv ( 62 ).

55.

Trebuie subliniat că, astfel cum rezultă din Explicațiile cu privire la cartă și în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din acest act, drepturile garantate la articolul 7 din aceasta au același înțeles și aceeași întindere ca cele garantate la articolul 8 din CEDO, după cum a fost interpretat de jurisprudența Curții EDO. În cauzele care combină viața de familie ( 63 ) și imigrarea, Curtea EDO efectuează o evaluare comparativă a intereselor în cauză, și anume interesul personal al persoanelor respective de a‑și duce viața de familie pe un anumit teritoriu și interesul general urmărit de stat, în speță controlul imigrării. Atunci când sunt implicați copii, Curtea EDO apreciază că trebuie luat în considerare interesul lor superior. Cu privire la acest aspect specific, ea amintește că ideea potrivit căreia interesul superior al copiilor trebuie să primeze în toate deciziile care îi privesc face obiectul unui consens larg, în special în dreptul internațional. Acest interes nu este decisiv în sine, desigur, însă trebuie să i se acorde în mod cert o importanță considerabilă. Astfel, în cauzele privind reîntregirea familiei, Curtea EDO acordă o atenție deosebită situației minorilor în discuție, în special vârstei lor, situației lor din țara sau din țările în cauză și gradului lor de dependență față de părinții lor ( 64 ).

56.

Arătăm că această noțiune de „relație de dependență” este de asemenea utilizată de Curte în jurisprudența sa privind contenciosul în materie de migrație ( 65 ). Aceasta este situația în ceea ce privește acordarea în beneficiul unui resortisant al unei țări terțe, în temeiul articolelor 20 și 21 TFUE, a unui drept de ședere derivat pe teritoriul Uniunii, deschis de un membru al familiei sale care are statutul de cetățean al Uniunii, atunci când există între cei doi o astfel de relație de dependență încât ar determina ca acesta din urmă să fie constrâns să însoțească resortisantul menționat și să părăsească teritoriul Uniunii în ansamblul său ( 66 ). Este de asemenea posibil să se facă referire la jurisprudența Curții privind examinarea individualizată a cererilor de reîntregire impusă de articolul 17 din Directiva 2003/86, care trebuie să țină seama de toate elementele relevante ale fiecărui caz și să acorde o atenție deosebită intereselor copiilor în discuție și preocupării de a favoriza viața de familie, gradul de dependență față de părinți făcând parte din aceste elemente ( 67 ).

57.

În aceste împrejurări, aprecierea de către autoritatea națională competentă a riscului serios al unui tratament contrar articolului 7 din cartă coroborat cu articolul 24 din aceasta, care urmează interviului personal prevăzut la articolele 14 și 34 din Directiva 2013/32, trebuie să se efectueze în raport cu toate elementele relevante ale speței, care includ printre altele vârsta copilului, situația sa în țara respectivă ( 68 ) și gradul de dependență al acestuia față de părinții săi, ținând seama de dezvoltarea sa fizică și emoțională, de gradul relației sale afective cu părinții săi, toate acestea fiind de natură să caracterizeze riscul pe care separarea de aceștia din urmă l‑ar genera pentru relația părinți/copil și pentru echilibrul acestui copil. Astfel, faptul că părintele locuiește împreună cu copilul minor este unul dintre elementele pertinente care trebuie luate în considerare pentru a determina existența unei relații de dependență între ei, fără ca aceasta să constituie însă o condiție necesară ( 69 ).

58.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să declare că articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să exercite posibilitatea oferită de această dispoziție de a respinge o cerere de acordare a statutului de refugiat ca inadmisibilă pentru motivul că solicitantului i‑a fost acordat deja un astfel de statut de către un alt stat membru, atunci când acest solicitant este expus unui risc serios de a fi supus, în cazul returnării în acest alt stat membru, unui tratament incompatibil cu dreptul la respectarea vieții de familie, prevăzut la articolul 7 din cartă, coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, consacrat la articolul 24 alineatul (2) din cartă. În opinia noastră, această interpretare nu intră în contradicție cu obiectivele acestei directive și, în general, cu cele ale sistemului european comun de azil.

59.

În ceea ce privește economia de procedură, nu se poate invoca în mod valabil un volum de muncă suplimentar sau disproporționat în sarcina autorităților naționale competente în raport cu cerințele procedurale deja prevăzute de Directiva 2013/32 și în special cu obligația unui interviu individual prealabil oricărei decizii, inclusiv de inadmisibilitate a cererii. Realizarea unui asemenea interviu permite, în același timp, să se precizeze situația familială a solicitantului și să se evalueze, dacă este cazul, nevoia de protecție internațională a acestuia din urmă. Această procedură permite, așadar, autorității competente să evalueze cât mai bine și rapid situația solicitantului, atât în interesul persoanei respective, cât și al statului membru, ceea ce contribuie la obiectivul de celeritate și la cerința examinării exhaustive a cererii.

60.

În ceea ce privește prevenirea circulației secundare, considerăm că situația reclamantului din litigiul principal, care s‑a deplasat în alt stat membru, după obținerea statutului de refugiat, pentru a se alătura copiilor săi și pentru a locui împreună cu aceștia, nu intră, propriu‑zis, în sfera acestei noțiuni. Această deplasare în interiorul Uniunii nu are ca origine exclusivă, contrar celor enunțate în considerentul (13) al Directivei 2013/32, o diferență între cadrele juridice ale statelor membre, ci este motivată de îndeplinirea unui drept fundamental, prevăzut la articolul 7 din cartă. Cu alte cuvinte, demersul reclamantului nu se înscrie în ceea ce este desemnat în mod obișnuit sub numele de „forum shopping” al azilului, întrucât persoana interesată nu a căutat o protecție juridică mai bună sau să profite de diferențele de nivel de protecție socială oferită de statele membre pentru a obține condiții materiale de viață mai bune. În plus, având în vedere condițiile care încadrează interdicția impusă statelor membre de a pune în aplicare articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32, perspectiva unei „aglomerări” a sistemului ni se pare puțin probabilă.

61.

Soluția preconizată în prezentele concluzii este, în opinia noastră, pe deplin conformă cu alte obiective urmărite de legiuitorul Uniunii prin intermediul elaborării sistemului european comun de azil, și anume armonizarea normelor privind printre altele procedurile de azil, protecția și integrarea beneficiarilor de protecție internațională și a membrilor familiilor acestora în statul membru gazdă, precum și preponderența interesului superior al copilului în luarea deciziilor. Considerăm că interpretarea propusă a articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 este adecvată într‑un context marcat de diversitatea situațiilor posibile ale solicitanților de protecție internațională în interiorul Uniunii. Faptul că această dispoziție este facultativă pentru statele membre, că statutul de refugiat este recunoscut automat, cu titlu derivat, unui membru al familiei beneficiarului protecției internaționale de anumite legislații naționale care pun în aplicare articolul 3 din Directiva 2011/95 și că unele transpuneri naționale ale Directivei 2003/86 au condus uneori la alinieri ale statutului de refugiat cu cel conferit prin protecția subsidiară contribuie la această eterogenitate, în contradicție cu obiectivul unui proces de armonizare care urmărește ca solicitanții de protecție internațională să fie tratați în mod identic și adecvat, indiferent unde se află pe teritoriul Uniunii.

62.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2011/95 trebuie interpretată în sensul că impune statului membru gazdă să extindă beneficiul protecției internaționale acordate unui copil minor la părintele care locuiește împreună cu el, în conformitate cu dreptul la respectarea vieții de familie consacrat la articolul 7 din cartă, coroborat cu obligația de a lua în considerare interesul superior al copilului, prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din aceasta din urmă. Răspunsul la această întrebare implică, în opinia noastră, formularea mai multor observații în legătură cu consecințele imposibilității statului membru gazdă de a pune în aplicare posibilitatea care îi este oferită de articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 și, așadar, ale admisibilității cererii de protecție internațională.

63.

În primul rând, trebuie amintit că mecanismul de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 constituie o derogare de la obligația statelor membre de a examina pe fond toate cererile de protecție internațională, și anume de a evalua dacă solicitantul respectiv poate obține protecția internațională în conformitate cu Directiva 2011/95. Aceasta din urmă prevede, la rândul său și în conformitate cu articolul 1 din aceasta, standarde referitoare, mai întâi, la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a deveni beneficiari de protecție internațională, apoi, la un statut uniform pentru refugiați și pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și, în sfârșit, la conținutul protecției acordate. Astfel cum a precizat deja Curtea, reiese din articolele 13 și 18 din Directiva 2011/95 coroborate cu definițiile termenilor „refugiat” și „persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară”, cuprinse la articolul 2 literele (d) și (f) din aceasta, că protecția internațională prevăzută de această directivă trebuie, în principiu, să fie acordată oricărui resortisant al unei țări terțe și apatrid care are o temere bine fondată de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor politice sau a apartenenței la un anumit grup social sau care este supus unui risc real de a suferi vătămări grave, în sensul articolului 15 din directiva menționată ( 70 ).

64.

Prin urmare, în ipoteza în care un stat membru s‑ar confrunta cu o situație care l‑ar împiedica să facă uz de posibilitatea care îi este oferită de articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32, i‑ar reveni sarcina de a examina cererea de protecție internațională care i‑a fost prezentată și de a verifica îndeplinirea de către solicitantul de protecție internațională a condițiilor materiale de acordare a acestei protecții, astfel cum au fost descrise mai sus. Statul membru trebuie, astfel, să considere și să trateze resortisantul țării terțe în cauză ca pe un solicitant de protecție internațională pentru prima dată, independent de cea care i‑a fost deja acordată de un alt stat membru. Consecințele unei asemenea situații au fost avute în vedere în mod clar de legiuitorul Uniunii în cadrul mecanismului de inadmisibilitate prevăzut la articolul 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32 ( 71 ), iar împrejurarea privind recunoașterea prealabilă a protecției internaționale de către un prim stat membru nu poate fi luată din nou în considerare în vreun mod în cadrul examinării pe fond a cererii, în caz contrar această dispoziție fiind lipsită de orice efect util ( 72 ).

65.

În al doilea rând, toate părțile interesate subliniază în esență că cererea formulată de reclamantul din litigiul principal are ca scop să asigure sau este motivată exclusiv de reîntregirea familiei, întrucât persoana interesată nu era condusă de o nevoie de protecție internațională, aceasta fiind deja satisfăcută în Austria. Cererea sa de protecție internațională nu ar fi, așadar, cu adevărat o astfel de cerere și nu ar putea conduce, având în vedere termenii, economia generală și obiectivele Directivei 2011/95, la acordarea unui statut care intră în sfera acestei protecții. În această privință, considerăm necesar să se facă o distincție clară între instrumentul juridic însuși, cererea de protecție internațională și conținutul argumentelor și al elementelor de probă prezentate în susținerea acesteia, precum și eventuala motivare pe care se întemeiază solicitantul de protecție internațională.

66.

Noțiunea de „cerere de protecție internațională” este definită la articolul 2 litera (b) din Directiva 2013/32 ca fiind „cererea depusă de un resortisant al unei țări terțe sau de un apatrid în scopul obținerii protecției din partea unui stat membru, care poate fi înțeleasă ca solicitarea statutului de refugiat sau de protecție subsidiară, și prin care nu se solicită în mod explicit alt tip de protecție care se află în afara domeniului de aplicare al [Directivei 2011/95] și care poate fi cerut separat”. Această cerere este considerată că a fost depusă din momentul în care persoana în cauză și‑a manifestat, la una dintre autoritățile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Directiva 2013/32, voința de a beneficia de protecția internațională, fără ca manifestarea acestei voințe să poată fi supusă vreunei formalități administrative ( 73 ). Din decizia de trimitere rezultă fără echivoc că reclamantul din litigiul principal a depus în Belgia, la 14 iunie 2018, o cerere considerată ca fiind o cerere de protecție internațională, tratată ca atare de autoritățile competente, care au declarat‑o inadmisibilă în temeiul dispozițiilor naționale de transpunere a articolului 33 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2013/32.

67.

Cu privire la fond, Curtea a statuat că, în temeiul articolului 13 din Directiva 2011/95, statele membre acordă statutul de refugiat oricărui resortisant al unei țări terțe sau oricărui apatrid care îndeplinește condițiile materiale pentru a fi considerat refugiat în conformitate cu capitolele II și III din această directivă, fără a dispune de o putere discreționară în această privință ( 74 ). Aceeași soluție se aplică prin analogie pentru statutul conferit prin protecția subsidiară, având în vedere formularea similară a articolului 18 din Directiva 2011/95 ( 75 ). Existența unei motivări a solicitantului oportune și având la bază menținerea unității familiale în statul membru în cauză este în speță lipsită de importanță în cazul în care sunt îndeplinite condițiile menționate mai sus. În acest context, evaluarea unei cereri de protecție internațională care se întemeiază numai pe necesitatea unității familiale cu beneficiarul unei astfel de protecții, independent de orice afirmare a unui risc de persecuții sau de amenințări grave la adresa autorului cererii, nu se poate finaliza, în raport cu dispozițiile Directivei 2011/95, decât printr‑o respingere pe fond. În această privință, trebuie subliniat că directiva menționată nu prevede o extindere a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecția subsidiară la membrii de familie ai persoanei căreia îi este acordat acest statut, ceea ce nu înseamnă că relația de familie nu poate fi niciodată luată în considerare în ceea ce privește acordarea protecției internaționale ( 76 ).

68.

În al treilea rând, astfel cum rezultă din considerentul (12) al Directivei 2011/95, dispozițiile acesteia vizează asigurarea aplicării unor criterii comune de identificare a persoanelor care au nevoie de protecție internațională, precum și asigurarea unui nivel minim de beneficii respectivelor persoane în toate statele membre ( 77 ). În plus, în temeiul considerentelor (11) și (12), precum și al articolului 1 din Directiva 2013/32, cadrul de acordare a protecției internaționale se bazează pe conceptul „procedurii unice” și este fondat pe standarde minime comune ( 78 ). În aceste împrejurări, se poate considera că situațiile solicitanților de protecție internațională care prezintă o similaritate reală ar trebui să fie tratate în același mod de autoritățile naționale competente ale diferitor state membre și să primească aceeași soluție pe fond. Altfel spus, reclamantului din litigiul principal ar trebui, a priori, să i se recunoască statutul de refugiat în Belgia, ceea ce ar conduce la o situație de cumul de protecție internațională. Deși existența unei astfel de situații, nu mai mult decât încetarea sa, nu este avută în vedere în mod expres de Directivele 2011/95 și 2013/32, aceasta constituie totuși o consecință posibilă a caracterului facultativ pentru statele membre al punerii în aplicare a articolului 33 alineatul (2) litera (a) din această din urmă reglementare și a fost admisă în mod implicit, dar necesar de Curte în jurisprudența sa referitoare la dispoziția menționată ( 79 ).

69.

Din considerente de exhaustivitate privind aprecierea unei astfel de situații, arătăm că, în ceea ce privește în special statutul de refugiat, articolul 14 din Directiva 2011/95 coroborat cu articolul 11 din aceasta prevede cazurile în care statele membre pot sau trebuie să revoce acest statut, să îi pună capăt sau să refuze reînnoirea lui. Niciuna dintre situațiile avute în vedere, care trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive, potrivit Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați ( 80 ), nu o acoperă pe cea a dublei recunoașteri. Totuși, trebuie subliniat că articolul 45 din Directiva 2013/32, care stabilește garanțiile de care beneficiază persoana în cauză atunci când autoritatea națională competentă examinează retragerea, în conformitate cu articolul 14 din Directiva 2011/95, a protecției internaționale care i‑a fost acordată, cuprinde un alineat (5) derogatoriu. Acesta din urmă prevede că statele membre pot hotărî ca protecția internațională menționată să devină caducă din punct de vedere juridic în cazul în care beneficiarul său a renunțat în mod neechivoc la recunoașterea sa ca beneficiar de protecție internațională, ceea ce, în opinia noastră, ar putea acoperi ipoteza cererii și a obținerii ulterioare, într‑un al doilea stat membru, a protecției acordate într‑un prim stat. În sfârșit, este mai mult decât probabil ca situația dublei recunoașteri să aibă drept consecință faptul că permisul de ședere temporară obținut în mod automat în primul stat membru în temeiul articolului 24 din Directiva 2011/95 nu va fi reînnoit, în lipsa unei cereri în acest sens a persoanei interesate sau având în vedere absența acesteia din urmă pe teritoriul național pentru o anumită perioadă, precum și dobândirea unui nou permis de ședere în al doilea stat membru. Or, considerentul (40) al Directivei 2011/95 menționează că, în limitele stabilite prin obligațiile internaționale, statele membre pot dispune ca acordarea de beneficii în ceea ce privește accesul la locurile de muncă, la protecție socială, la îngrijirea sănătății și la programe de integrare să fie condiționată de eliberarea prealabilă a unui permis de ședere. Aceste elemente sunt de natură să relativizeze importanța și consecințele în practică ale unei duble recunoașteri a protecției internaționale.

70.

În sfârșit, subliniem că, întrucât o probabilitate, chiar puternică, nu constituie niciodată o certitudine, nu este exclusă posibilitatea ca evaluarea individuală a unei a doua cereri de protecție internațională, după acordarea acesteia de către un prim stat membru, să conducă la respingerea acestei cereri. Deși sistemul normativ instituit prin Directivele 2011/95 și 2013/32 constituie un progres cert către un sistem european comun de azil, acesta nu exprimă o armonizare completă. Astfel cum subliniază avocatul general Richard de la Tour ( 81 ), anumite noțiuni fundamentale pentru punerea în aplicare a Directivei 2011/95 nu sunt definite stricto sensu, ceea ce lasă loc unor aprecieri diferențiate ale statelor membre și conduce la cereri de interpretare a dreptului Uniunii adresate Curții. Arătăm însă că, în ipoteza unei respingeri pe fond a cererii menționate, al doilea stat membru va putea, dacă este cazul, să acorde persoanei a cărei cerere a fost respinsă beneficiile prevăzute la articolele 24-35 din Directiva 2011/95, în conformitate cu articolul 23 din aceasta din urmă.

71.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) după cum urmează: