1.

Aceste trei cereri de decizie preliminară formulate de Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg, Germania) privesc interpretarea dreptului Uniunii referitor la dreptul persoanelor la plata unor dobânzi, stabilit în jurisprudența Curții ca măsură reparatorie întemeiată pe dreptul Uniunii. Ele se referă la trei situații diferite care implică cereri de plată a unor dobânzi pentru sume percepute fără a fi datorate, cu încălcarea dreptului Uniunii, în legătură, în primul rând, cu plata cu întârziere a restituirilor la export pentru produsele agricole și cu rambursarea sancțiunilor financiare aplicate în mod eronat în legătură cu astfel de restituiri, în al doilea rând, cu rambursarea taxelor antidumping și, în al treilea rând, cu rambursarea taxelor la import.

2.

Întrebările adresate în prezentele cauze oferă Curții ocazia de a explica și de a‑și dezvolta jurisprudența cu privire la dreptul la plata dobânzilor și, în special, de a aborda problema legată de identificarea situațiilor de încălcare a dreptului Uniunii în care, în temeiul dreptului Uniunii, intervine un astfel de drept. În plus, Curtea este chemată să precizeze condițiile în care pot fi aduse limitări dreptului la plata dobânzilor atât în temeiul dreptului Uniunii, cât și în temeiul dreptului național.

3.

Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar ( 2 ) a fost abrogat și înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) ( 3 ), abrogat și înlocuit la rândul său de Regulamentul (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii ( 4 ).

4.

Articolul 241 din Codul vamal comunitar prevedea:

„Rambursarea de către autoritățile competente a valorii drepturilor de import sau export sau a dobânzii pe credit sau a dobânzii pentru întârzieri încasate la efectuarea plății acestor drepturi nu atrage după sine plata dobânzii de către autoritățile menționate. Cu toate acestea, dobânda se plătește:

[…]”

5.

Articolul 116 alineatul (6) din Codul vamal al Uniunii prevede:

„Rambursarea nu presupune plata de dobânzi de către autoritățile vamale în cauză.

Cu toate acestea, se plătesc dobânzi în cazul în care decizia de acordare a rambursării nu este pusă în aplicare în termen de trei luni de la data la care a fost luată decizia, cu excepția cazului în care nerespectarea termenului nu s‑a produs din culpa autorităților vamale.

În asemenea cazuri, se plătesc dobânzile pentru perioada cuprinsă între data la care expiră termenul de trei luni și data rambursării. Rata acestor dobânzi se calculează în conformitate cu articolul 112.”

6.

Potrivit instanței de trimitere, reglementarea germană relevantă este Abgabenordnung (Codul fiscal, BGBl. 2002 I, p. 3866), în versiunea aplicabilă procedurii principale (denumit în continuare „AO”).

7.

Articolul 3 din AO prevede:

„[…]

(3) În sensul acestei legi, taxele de import și cele de export prevăzute la articolul 5 punctele 20 și 21 din Codul vamal al Uniunii constituie impozite. […]

(4) Prestațiile fiscale accesorii sunt […] dobânzile în sensul articolelor 233-237, […] dobânzile la taxele la import și la export prevăzute la articolul 5 punctele 20 și 21 din Codul vamal al Uniunii […]

[…]”

8.

Potrivit articolului 233 din AO:

„În cazul drepturilor rezultate din obligații fiscale (articolul 37), se aplică dobânzi numai dacă legea prevede astfel. […]”

9.

Articolul 236 din AO prevede:

„(1) În situația în care printr‑o hotărâre judecătorească definitivă sau pe baza unei asemenea hotărâri, se reduce un impozit sau se acordă o facilitate fiscală, sub rezerva alineatului (3), se vor calcula dobânzi pentru cuantumul care trebuie restituit sau achitat, de la data la care hotărârea a devenit definitivă și până la data plății. […]

[…]”

10.

În plus, în cauza C‑415/20, reglementarea relevantă include Gesetz zur Durchführung der gemeinsamen Marktorganisationen und der Direktzahlungen (Legea de punere în aplicare a organizărilor comune ale piețelor și a plăților directe) (BGBl. 2017 I, p. 3746), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „MOG”).

11.

Articolul 14 din MOG prevede:

„(1) Sumele datorate pentru restituirea unui avantaj sau pentru încălcarea oricărei alte obligații sunt purtătoare de dobânzi la rata de bază majorată cu cinci puncte procentuale începând din ziua exigibilității lor. Orice taxă neplătită în timp este purtătoare de dobândă la rata de bază majorată cu cinci puncte procentuale începând de la data exigibilității sale. Prima și a doua teză se aplică sub rezerva dispozițiilor și a actelor menționate la articolul 1 alineatul (2).

(2) Sumele datorate pentru o prestație sau o intervenție sunt purtătoare de dobândă de la data sesizării instanței, în conformitate cu articolele 236, 238 și 239 din AO. Acestea nu determină, în alte situații, plata unor dobânzi.”

12.

Din decizia de trimitere reiese că Gräfendorfer Geflügel- und Tiefkühlfeinkost Produktions GmbH (denumită în continuare „Gräfendorfer”) este o societate germană care exportă carcase de pasăre către țări terțe.

13.

În perioada cuprinsă între lunile ianuarie și iunie 2012, Hauptzollamt Hamburg (Biroul Vamal Principal din Hamburg, Germania) a refuzat să acorde Gräfendorfer restituiri la export deoarece carcasele de pasăre nu erau de o calitate adecvată pentru comercializare, întrucât nu fuseseră complet deplumate sau aveau prea multe resturi de organe (organe comestibile). În temeiul reglementării relevante a Uniunii ( 5 ), Biroul Vamal Principal din Hamburg a aplicat de asemenea sancțiuni Gräfendorfer, întrucât aceasta solicitase o restituire la export mai mare decât cea la care avea dreptul.

14.

Ulterior, în cadrul unor acțiuni introduse de alte persoane decât Gräfendorfer ( 6 ), Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg) a statuat, pe baza Hotărârii Curții din 24 noiembrie 2011, Gebr. Stolle ( 7 ), că prezența unui număr mic de pene nu afecta o restituire la export și că un total de patru resturi de organe era admisibil. În consecință, Biroul Vamal Principal din Hamburg a admis contestația administrativă formulată de Gräfendorfer, acordându‑i restituirile la export solicitate și rambursându‑i sancțiunile aplicate.

15.

Prin scrisoarea din 16 aprilie 2015, Gräfendorfer a solicitat Biroului Vamal Principal din Hamburg plata unor dobânzi pentru plata cu întârziere a restituirilor la export, precum și a sancțiunilor rambursate. Prin decizia din 22 iulie 2015, Biroul Vamal Principal din Hamburg a respins această cerere. El a respins de asemenea, prin decizia din 18 aprilie 2018, contestația administrativă formulată de Gräfendorfer împotriva deciziei sale din 22 iulie 2015.

16.

La 23 mai 2018, Gräfendorfer a introdus o acțiune împotriva acestei decizii de respingere la instanța de trimitere. În susținerea acțiunii formulate, aceasta invocă dreptul Uniunii și dreptul la plata dobânzilor care decurge din jurisprudența Curții. Biroul Vamal Principal din Hamburg susține, inter alia, că refuzul său, la momentul respectiv, de a acorda restituiri la export nu era contrar dreptului Uniunii, ci conform cu legislația Uniunii și jurisprudența națională aplicabile; numai ca urmare a hotărârii Curții și a deciziilor ulterioare ale instanței de trimitere avea Gräfendorfer dreptul la acordarea restituirilor la export și, într‑o astfel de situație, aceasta nu poate solicita dobânzi pentru suma corectată. Biroul vamal principal din Hamburg a invocat în această privință Hotărârea Curții din 18 ianuarie 2017, Wortmann ( 8 ).

17.

Instanța de trimitere arată că nu există nicio dispoziție în legislația Uniunii sau în dreptul național aplicabil litigiului principal care să permită admiterea cererilor de plată a unor dobânzi formulate de Gräfendorfer nici cu privire la plata tardivă a restituirilor la export, nici cu privire la sancțiunile rambursate. Soluționarea litigiului depinde, așadar, de aspectul dacă aceste cereri se pot întemeia pe dreptul la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii, astfel cum reiese din jurisprudența Curții.

18.

Având îndoieli cu privire la aspectul dacă dreptul la plata de dobânzi întemeiat pe dreptul Uniunii intervine într‑o situație de încălcare a dreptului Uniunii precum cea în discuție în această cauză, Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19.

Din decizia de trimitere reiese că F. Reyher Nchfg. GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Reyher”) este o societate germană care a importat în Uniunea Europeană, în cursul anilor 2010 și 2011, elemente de fixare de la o întreprindere din Indonezia care este o filială a unei societăți cu sediul în China.

20.

Biroul Vamal Principal din Hamburg a considerat că aceste elemente de fixare erau originare din China și trebuiau să fie supuse, la importul lor în Uniune, taxelor antidumping prevăzute de Regulamentul nr. 91/2009 ( 9 ). În consecință, în anul 2013, Biroul Vamal Principal din Hamburg a emis mai multe decizii prin care a impus Reyher taxe antidumping pe care aceasta le‑a achitat. Ulterior, Reyher a introdus o acțiune împotriva impunerii acestor taxe la Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg).

21.

Prin hotărârea din 3 aprilie 2019, rămasă definitivă, Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg) a admis acțiunea formulată de Reyher și a anulat taxele antidumping impuse acesteia pentru motivul că Biroul Vamal Principal din Hamburg nu dovedise că elementele de fixare importate în Uniune de Reyher erau originare din China.

22.

În luna mai 2019, Biroul Vamal Principal din Hamburg a rambursat Reyher taxele antidumping pe care aceasta le achitase. În schimb, el a respins cererea formulată de Reyher având ca obiect plata dobânzilor aferente acestor taxe, iar ulterior a respins contestația administrativă formulată de Reyher împotriva acelui refuz.

23.

La 10 februarie 2020, Reyher a introdus o acțiune împotriva acestui refuz la instanța de trimitere. Chiar dacă părțile sunt în dezacord cu privire la aspectul dacă plata de dobânzi este exclusă în temeiul articolului 116 alineatul (6) din Codul vamal al Uniunii, instanța de trimitere consideră că situației de fapt din speță nu îi este aplicabil acest cod, ci vechiul Cod vamal comunitar. În temeiul articolului 241 din Codul vamal comunitar, se datorează dobândă atunci când dreptul național stipulează astfel. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că Reyher ar putea solicita dobânzi de la începutul procedurii judiciare în temeiul articolului 236 alineatul (1) din AO. Cu toate acestea, instanța menționată ridică problema dacă Reyher are dreptul la dobânzi pentru perioada cuprinsă între plata taxelor antidumping nedatorate și inițierea procedurii judiciare.

24.

Având îndoieli cu privire la posibilitatea Reyher de a invoca dreptul la plata de dobânzi care decurge din dreptul Uniunii potrivit jurisprudenței Curții cu privire la dobânzile pe care nu le poate pretinde în temeiul dreptului național, Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei principale și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Există o încălcare a dreptului Uniunii, ca cerință impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru existența dreptului la dobânzi prevăzut de dreptul Uniunii și în cazul în care o autoritate națională stabilește o taxă în temeiul dreptului Uniunii, dar ulterior o instanță națională constată că nu sunt îndeplinite condițiile de fapt pentru perceperea taxei?”

25.

Din decizia de trimitere reiese că Flexi Montagetechnik GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Flexi Montagetechnik”) este o societate germană care a importat în Uniune cârlige cu bolț, utilizate pentru fabricarea de lese pentru câini.

26.

Hauptzollamt Kiel (Biroul Vamal Principal din Kiel, Germania) a considerat, în urma unui control vamal extern, că aceste cârlige cu bolț nu trebuiau clasificate la poziția 8308 din Nomenclatura combinată (denumită în continuare „NC”), care presupune o taxă vamală de 2,7 %, astfel cum a fost declarată de Flexi Montagetechnik, ci sunt mărfuri clasificate la poziția 7907 din NC, care presupune o taxă vamală de 5 % și, prin urmare, sunt supuse unor taxe la import mai mari decât cele plătite de Flexi Montagetechnik. Biroul Vamal Principal din Kiel a emis două decizii de recuperare a taxelor la import, acestea fiind achitate de Flexi Montagetechnik în luna martie 2014. Ulterior, în luna septembrie 2014, Flexi Montagetechnik a introdus o acțiune în justiție împotriva acestor decizii.

27.

Prin hotărârea din 20 iunie 2017, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală, Germania) a anulat aceste decizii pentru motivul că recuperarea taxelor la import era nelegală, întrucât cârligele cu bolț ar fi trebuit clasificate la poziția 8308 din NC, astfel cum procedase Flexi Montagetechnik.

28.

În luna octombrie 2017, Biroul Vamal Principal din Kiel a rambursat Flexi Montagetechnik taxele la import pe care aceasta le achitase. În schimb, el a refuzat să plătească dobânzi pentru taxele respective pentru perioada cuprinsă între data plății și data rambursării, iar ulterior a respins contestația administrativă formulată de Flexi Montagetechnik împotriva acestui refuz.

29.

Flexi Montagetechnik a introdus o acțiune împotriva acestui refuz la instanța de trimitere. În cursul procedurii, Biroul Vamal Principal din Kiel i‑a acordat dobânzi pentru perioada cuprinsă între introducerea acțiunii împotriva deciziilor de recuperare (septembrie 2014) și restituirea taxelor la import (octombrie 2017). Cu toate acestea, părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă Flexi Montagetechnik poate de asemenea să solicite dobânzi pentru perioada cuprinsă între plata taxelor la import percepute nelegal (martie 2014) și introducerea acțiunii împotriva deciziilor de recuperare (septembrie 2014).

30.

Având îndoieli cu privire la posibilitatea Flexi Montagetechnik de a invoca dreptul la plata de dobânzi care decurge din dreptul Uniunii potrivit jurisprudenței Curții cu privire la dobânzile pe care nu le poate pretinde în temeiul dreptului național, Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei principale și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Există o încălcare a dreptului Uniunii, ca cerință impusă de Curtea de Justiție a Uniunii Europene pentru existența dreptului la dobânzi prevăzut de dreptul Uniunii și în cazul în care o autoritate națională stabilește o taxă cu încălcarea dispozițiilor valide din dreptul Uniunii, iar o instanță națională constată această încălcare a dreptului Uniunii?”

31.

Prin decizia din 9 octombrie 2020, președintele Curții a decis conexarea cauzelor C‑415/20, C‑419/20 și C‑427/20 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

32.

Gräfendorfer, Reyher, Flexi Montagetechnik, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au prezentat Curții observații scrise. Aceste părți au răspuns de asemenea la întrebările scrise care le‑au fost adresate de Curte potrivit articolului 62 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură.

33.

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită îndrumări cu privire la mai multe aspecte referitoare la dreptul la plata de dobânzi întemeiat pe dreptul Uniunii, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții.

34.

Instanța de trimitere nu pune sub semnul întrebării faptul că dreptul la plata de dobânzi ia naștere în temeiul dreptului Uniunii, dar are îndoieli cu privire la aspectul dacă un astfel de drept intervine în diferitele situații de încălcare a dreptului Uniunii cu care se confruntă.

35.

Prima întrebare care stă la baza tuturor celor trei cauze este, în esență, dacă este relevant modul în care s‑a produs încălcarea dreptului Uniunii pentru ca dreptul la plata de dobânzi să ia naștere în temeiul dreptului Uniunii. În plus, se ridică în mod indirect problema dacă este relevant faptul că încălcarea dreptului Uniunii a fost constatată de instanțele naționale, iar nu de Curte.

36.

A doua întrebare care stă la baza acestor cauze este, în esență, dacă și în ce condiții dreptul la plata de dobânzi care decurge din dreptul Uniunii poate fi limitat. În cauzele C‑419/20 și C‑427/20 se ridică problema aplicabilității limitării în ceea ce privește dreptul la plata de dobânzi, prevăzută de legislația vamală a Uniunii, în timp ce în toate cele trei cauze se ridică problema posibilității de a se limita acest drept prin dreptul național.

37.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, vom examina, mai întâi, dreptul la plata de dobânzi, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții referitoare la rambursarea sumelor plătite cu încălcarea dreptului Uniunii (secțiunea A). Vom examina în continuare dacă, pentru nașterea dreptului la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii, este relevant modul în care s‑a produs încălcarea dreptului Uniunii (secțiunea B.1), după care vom discuta dacă este relevant că încălcarea dreptului Uniunii este constatată de instanțele naționale sau de Curtea de Justiție (secțiunea B.2). În sfârșit, vom aborda posibilele justificări ale limitărilor aduse dreptului la plata de dobânzi, atât în temeiul dreptului Uniunii (secțiunea C.1), cât și în temeiul dreptului național (secțiunea C.2).

38.

Analiza noastră va arăta că dreptul la plata de dobânzi reprezintă o normă generală a dreptului Uniunii aplicabilă în toate situațiile în care plata datorată în temeiul dreptului Uniunii este efectuată cu întârziere, indiferent dacă este vorba despre rambursarea unor sume de bani plătite în mod nejustificat sau despre plata cu întârziere a prestațiilor la care are dreptul o persoană în temeiul dreptului Uniunii. O astfel de normă generală poate fi limitată de dreptul Uniunii sau de dreptul național, cu condiția ca această limitare să fie justificată de un interes public acceptabil și să fie proporțională cu acel interes. Vom examina în această privință limitarea introdusă de legislația vamală a Uniunii, precum și limitarea care există în temeiul dreptului național aplicabil.

39.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că dreptul la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii a evoluat odată cu jurisprudența Curții referitoare la dreptul la rambursarea sumelor plătite fără temei, cu încălcarea dreptului Uniunii.

40.

Situațiile în care diferite taxe au fost impuse contrar dreptului Uniunii nu reprezintă o noutate. În jurisprudența timpurie, Curtea s‑a confruntat, de exemplu, cu taxe pentru inspecții fitosanitare ( 10 ), taxe la export ( 11 ), taxe de inspecție sanitară pentru importuri ( 12 ), taxe pe carcasele de porc destinate fabricării baconului ( 13 ), taxe pe consumul de banane ( 14 ) și taxe percepute pentru înregistrarea societăților pe acțiuni și a societăților cu răspundere limitată ( 15 ). Cauzele mai recente au vizat plata anticipată a impozitului pe profit pentru profiturile distribuite de o filială societății‑mamă a acesteia ( 16 ), plata unui cuantum prea ridicat al taxei pe valoarea adăugată (TVA) ( 17 ), o taxă pe poluare pentru autovehicule ( 18 ) și impozitul pe consumul de energie electrică plătit în exces ( 19 ), acestea fiind doar câteva dintre cauzele relevante.

41.

Atunci când astfel de taxe au fost considerate contrare dreptului Uniunii, persoanele care le‑au plătit au solicitat rambursarea lor. Aceste cereri erau însoțite adesea de cereri de plată a dobânzilor.

42.

Cu toate acestea, dreptul Uniunii nu conține norme generale scrise în materie de drepturi sau de căi de atac disponibile persoanelor care au plătit sume contrar dreptului Uniunii. Prin urmare, acest domeniu de drept s‑a dezvoltat și încă se dezvoltă prin jurisprudența Curții. În continuare redăm o scurtă prezentare a modului în care înțelegem această jurisprudență.

43.

Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la rambursarea sumelor percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Prin urmare, statele membre sunt obligate, în principiu, să restituie sumele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii ( 20 ).

44.

În opinia noastră, din această jurisprudență rezultă în mod clar că dreptul la rambursare este în sine un drept care decurge din dreptul Uniunii în situația în care o persoană a plătit sume contrar dreptului Uniunii ( 21 ).

45.

În plus, Curtea a considerat că, atunci când un stat membru a încasat impozite cu încălcarea normelor de drept al Uniunii, justițiabilii au dreptul la rambursarea nu numai a impozitului perceput fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu impozitul respectiv. Aceasta cuprinde și pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor de bani plătite ( 22 ).

46.

În plus, Curtea a precizat că rezultă din această jurisprudență că principiul obligării statelor membre să restituie cu dobânzi impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept ( 23 ).

47.

Înțelegem jurisprudența citată în sensul că, atunci când dreptul la rambursare decurge din dreptul Uniunii, acesta este însoțit de dreptul la plata de dobânzi. O astfel de interpretare a jurisprudenței este confirmată de avocații generali ai Curții ( 24 ) și de doctrină ( 25 ).

48.

Însă problema care nu a fost încă abordată în mod clar în jurisprudență este dacă dobânda este datorată în toate situațiile în care dreptul la rambursare se întemeiază pe dreptul Uniunii sau dacă există situații în care dreptul Uniunii acordă dreptul la rambursare, dar nu impune plata de dobânzi. În plus, nu s‑a clarificat încă dacă dreptul la plata dobânzilor se naște numai împreună cu dreptul la rambursare în temeiul dreptului Uniunii sau dacă acesta ia naștere și în alte situații în care obligația de plată executată cu întârziere își are originea directă în dreptul Uniunii (cum ar fi restituirile la export în cauza C‑415/20).

49.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare trebuie să se regăsească tot în dreptul Uniunii și nu depinde de sistemele juridice naționale. Cu alte cuvinte, întinderea dreptului la plata de dobânzi nu ține de autonomia procedurală națională. Acest termen se referă la competențele statelor membre de a reglementa în sistemele lor juridice aspecte de fond și de procedură relevante pentru exercitarea drepturilor la măsuri reparatorii stabilite la nivelul Uniunii (cum ar fi dreptul la rambursare sau dreptul la despăgubiri, astfel cum rezultă acestea din dreptul Uniunii), în cazul în care lipsesc normele necesare ale Uniunii pentru punerea lor în aplicare. Cu toate acestea, aspectul dacă dreptul la plata de dobânzi se naște în toate sau numai în anumite situații în care a luat naștere dreptul la rambursare ori și în alte situații în care obligația pecuniară se întemeiază pe dreptul Uniunii este un aspect care ține de existența acestui drept, iar nu de punerea sa în aplicare, și, prin urmare, intră în totalitate sub incidența dreptului Uniunii. În schimb, aspectul dacă un astfel de drept, atunci când există în temeiul dreptului Uniunii, poate fi restrâns de ordinile juridice naționale este un tip diferit de aspect, pe care îl vom aborda separat mai jos (a se vedea secțiunea C.2).

50.

Una dintre problemele ridicate în prezentele cauze se referă la aspectul dacă, în sensul jurisprudenței Curții privind restituirea cu dobândă a plății nedatorate, este important modul în care s‑a produs încălcarea dreptului Uniunii. Mai precis, se ridică problema dacă se datorează dobândă numai în cazurile în care actul Uniunii sau cel național care servește drept temei juridic pentru impunerea sumelor percepute fără a fi datorate este anulat sau invalidat, astfel cum susține guvernul neerlandez, sau dacă se datorează dobândă, astfel cum indică instanța de trimitere, Gräfendorfer, Reyher, Flexi Montagetechnik și Comisia, pentru orice tip de încălcare a dreptului Uniunii.

51.

În această privință, instanța de trimitere precizează că trăsătura comună a cauzelor în care Curtea a considerat că reclamanții aveau dreptul la dobânzi în temeiul dreptului Uniunii consta în faptul că dreptul la rambursare s‑a născut după invalidarea de către Curte a temeiului juridic pentru efectuarea plății ( 26 ).

52.

În schimb, încălcarea dreptului Uniunii în prezentele cauze a decurs din faptul că autoritățile naționale competente au săvârșit erori în interpretarea dreptului Uniunii sau în aprecierea faptelor cu ocazia aplicării unor norme de drept al Uniunii valabile din punct de vedere juridic. În cauza C‑415/20, încălcarea a constat într‑o interpretare eronată a unei reglementări valabile a Uniunii, pe baza căreia reclamantei i s‑a refuzat plata restituirilor la export și, în plus, aceasta a fost amendată de autoritățile naționale competente. În cauza C‑419/20, încălcarea a constat într‑o eroare de apreciere a faptelor de către autoritățile naționale competente, care a condus la impunerea unor taxe antidumping care nu erau datorate în temeiul dreptului valabil al Uniunii, iar în cauza C‑427/20, impunerea taxelor la import a fost rezultatul unei interpretări eronate de către aceste autorități a dreptului valabil al Uniunii.

53.

Desigur, cauzele invocate de instanța de trimitere priveau situații în care temeiul juridic al plății a fost invalidat. Hotărârea Zuckerfabrik Jülich ( 27 ) privea plata de dobânzi pentru sumele plătite în mod nejustificat cu titlu de cotizații la producție în sectorul zahărului în temeiul unor regulamente ale Uniunii anulate de Curte. Hotărârea Irimie ( 28 ) privea plata de dobânzi pentru o taxă pe poluare rambursată care fusese impusă printr‑o reglementare națională considerată contrară dreptului Uniunii pe baza interpretării Curții. În sfârșit, Hotărârea Wortmann ( 29 ) privea plata unor dobânzi legate de rambursarea taxelor antidumping care fuseseră plătite de reclamantă în temeiul unui regulament al Uniunii care fusese anulat în parte de Curte.

54.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că, în primul rând, există cauze soluționate de Curte în care motivul plății dobânzilor nu a fost invalidarea temeiului juridic pentru efectuarea plății, ci o încălcare diferită a dreptului Uniunii. O asemenea situație a fost evocată chiar de instanța de trimitere ( 30 ). În al doilea rând, există, în opinia noastră, motive conceptuale importante care pledează în favoarea unui răspuns potrivit căruia există un drept la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii indiferent de modul în care intervine încălcarea dreptului Uniunii. Cu alte cuvinte, în opinia noastră, nu există nicio justificare pentru limitarea dreptului la plata de dobânzi exclusiv la situațiile care implică invalidarea temeiului juridic pentru efectuarea plății. Pentru a explica această poziție, trebuie să analizăm, mai întâi, motivele care au stat la baza jurisprudenței Curții care prevede dreptul la plata de dobânzi.

55.

Atunci când o persoană a plătit o sumă de bani contrar dreptului Uniunii, dreptul la recuperarea acesteia se naște în același timp, chiar dacă ar putea fi confirmat de Curte sau de instanța națională la un moment ulterior. Aceasta decurge din jurisprudența menționată la punctul 43 din prezentele concluzii, în care Curtea explică faptul că dreptul de a obține rambursarea unor impozite percepute într‑un stat membru cu încălcarea prevederilor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite particularilor de dispozițiile dreptului Uniunii de a nu plăti aceste sume. Între data nașterii dreptului la rambursare și data la care are loc rambursarea trece un interval de timp, uneori chiar semnificativ ( 31 ). Dobânzile au scopul de a remedia această trecere a timpului.

56.

Obligația de a plăti dobânzi nu reprezintă o pedeapsă sau o sancțiune pentru autoritățile naționale competente în ceea ce privește încălcarea săvârșită a dreptului Uniunii, ci urmărește să garanteze particularilor o reparare adecvată a prejudiciilor suferite ca urmare a indisponibilității sumelor percepute fără a fi datorate, cu încălcarea dreptului Uniunii. Cu alte cuvinte, dreptul la plata dobânzilor se întemeiază pe ideea de a acorda particularilor restitutio in integrum pentru imposibilitatea de a utiliza aceste sume pentru o anumită perioadă ( 32 ).

57.

Fiind pur și simplu un mijloc de a remedia pierderea valorii monetare în timp, dreptul la plata de dobânzi nu depinde de aspectul dacă autoritățile naționale competente au considerat că au acționat în conformitate cu dreptul Uniunii, care a fost interpretat abia ulterior în mod diferit față de ceea ce autoritățile respective considerau că este aplicarea corectă a acestuia la momentul respectiv. Preocuparea invocată de instanța de trimitere în această privință, care implică faptul că autoritățile menționate ar putea să nu fie obligate să plătească dobânzi întrucât au colectat taxele cu bună‑credință, este, așadar, lipsită de relevanță pentru nașterea dreptului la plata de dobânzi.

58.

Dreptul la plata de dobânzi nu este același cu dreptul la daune‑interese. În cauzele referitoare la rambursare, acesta apare ca o consecință a plății unor sume de bani contrar dreptului Uniunii și nu depinde de stabilirea răspunderii autorităților naționale competente care au săvârșit încălcarea dreptului Uniunii. Prin urmare, este lipsit de relevanță motivul pentru care autoritățile naționale competente au perceput sume de bani contrar dreptului Uniunii. La fel cum dreptul la rambursare ca măsură reparatorie întemeiată pe dreptul Uniunii nu face decât să reacționeze la împrejurarea obiectivă că respectivele sume nu erau datorate, dreptul la plata de dobânzi reacționează la trecerea timpului.

59.

În cazurile în care este prezentă măsura reparatorie prin rambursare, dobânda acoperă intervalul de timp în care o persoană ar fi trebuit să dispună de sumele de bani, dar nu a dispus de acestea, fără a fi necesar să se analizeze motivele pentru care autoritățile naționale competente au săvârșit o încălcare a dreptului Uniunii. Încălcarea în sine este suficientă. Dobânda se referă pur și simplu la trecerea timpului și, prin urmare, reprezintă un aspect distinct de cel al unei posibile disculpații pentru încălcarea dreptului Uniunii.

60.

Jurisprudența confirmă o astfel de justificare economică a dreptului la plata de dobânzi. Curtea a subliniat, mai întâi, rațiunea economică a dreptului la rambursare. Aceasta a considerat că „dreptul la restituirea plății nedatorate urmărește să remedieze consecințele incompatibilității impozitului cu dreptul Uniunii prin neutralizarea sarcinii economice pe care acesta a impus‑o în mod nelegal asupra operatorului care, în final, a suportat‑o efectiv” ( 33 ). În mai multe cauze recente, astfel cum s‑a menționat la punctul 45 din prezentele concluzii, Curtea a explicat de asemenea că dreptul Uniunii impune restituirea sumelor de bani percepute fără a fi datorate împreună cu dobânzile, întrucât acestea acoperă „pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor de bani” plătite ( 34 ).

61.

Prin urmare, plata de dobânzi este necesară pentru a se restabili respectarea dreptului Uniunii prin crearea unei situații cât mai apropiate de cea care ar fi existat dacă nu ar fi avut loc încălcarea dreptului Uniunii. Aceasta urmărește astfel să restabilească efectul util al dreptului Uniunii.

62.

O explicație alternativă sau eventual suplimentară a acordării dobânzilor, astfel cum a fost invocată de instanța de trimitere, de Gräfendorfer și de Flexi Montagetechnik, este noțiunea de îmbogățire fără justă cauză ( 35 ).

63.

Această noțiune a fost invocată de avocata generală Sharpston în Concluziile prezentate în cauzele Zuckerfabrik Jülich și alții ( 36 ), o cauză care privea de asemenea rambursarea unor sume solicitate autorităților naționale, dar care au fost percepute în beneficiul bugetului Uniunii pe baza unui temei juridic nevalid al Uniunii.

64.

În plus, Curtea a invocat îmbogățirea fără justă cauză în Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia ( 37 ), și în Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia ( 38 ), drept justificare pentru posibilitatea introducerii unei acțiuni prin care se solicită o rambursare de către Uniune în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE. Curtea a subliniat că o persoană care a suferit o pierdere care sporește patrimoniul unei alte persoane (în speță, Uniunea) fără să existe vreun temei juridic pentru această îmbogățire are, ca regulă generală, dreptul la o restituire, până la concurența acestei pierderi, din partea persoanei îmbogățite. Potrivit Curții, o acțiune prin care se solicită rambursarea din bugetul Uniunii impune dovada unei îmbogățiri fără bază legală valabilă a pârâtului, precum și a unei sărăciri a reclamantului legate de îmbogățirea menționată.

65.

Deși noțiunea de îmbogățire fără justă cauză ar putea fi o justificare valabilă pentru o acțiune a unui stat membru care solicită rambursarea unor sume pe care le‑a plătit în mod nejustificat la bugetul Uniunii, invocarea acestei noțiuni nu este, în opinia noastră, necesară pentru a justifica plata unor dobânzi în situații precum cele din prezentele cauze. Aceasta poate chiar să creeze un obstacol în calea plății dobânzilor. Datorită organizării guvernanței în Uniune, diferite sume sunt percepute adesea de autoritățile naționale pentru bugetul Uniunii. Conform jurisprudenței menționate la punctul anterior din prezentele concluzii, o persoană care a plătit sume percepute în mod nejustificat ar trebui să dovedească îmbogățirea autorităților naționale care au încasat sumele respective. Dacă aceste sume ar fi transferate la bugetul Uniunii, dovada îmbogățirii autorităților naționale ar putea să nu fie posibilă.

66.

În loc să se bazeze pe logica îmbogățirii fără justă cauză, dreptul la plata de dobânzi se concentrează pe cealaltă parte a unui astfel de raport, și anume pe sărăcirea fără justă cauză. Scopul său este de a asigura efectul util al dreptului Uniunii prin repunerea persoanei sărăcite contrar dreptului Uniunii în situația în care s‑ar fi aflat dacă încălcarea nu ar fi avut loc. Prin urmare, ceea ce contează este sărăcirea reclamantului, iar nu îmbogățirea autorităților naționale. Dovada îmbogățirii nu este necesară pentru dreptul la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii ( 39 ).

67.

În opinia noastră, justificarea economică pe care Curtea a oferit‑o pentru existența dreptului la plata de dobânzi permite să se concluzioneze că, în dreptul Uniunii, acest drept ia naștere de fiecare dată când o persoană este sărăcită ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii, fără a fi necesar să se ridice problema dacă subiectul care a comis încălcarea a acționat sau nu cu bună‑credință și dacă s‑a îmbogățit.

68.

Deși se admite că dreptul Uniunii acordă dreptul la plata de dobânzi pentru restabilirea efectului său util prin acoperirea pierderii valorii monetare în perioada în care o persoană a fost privată de aceasta cu încălcarea dreptului Uniunii, nu se justifică distincția între diferite situații de încălcare a dreptului Uniunii.

69.

Dobânda este datorată indiferent dacă încălcarea a constat într‑un temei juridic nevalid la nivelul Uniunii sau la nivel național pentru efectuarea plății, într‑o interpretare eronată a dreptului Uniunii sau a dreptului național de punere în aplicare a acestuia, într‑o apreciere eronată a faptelor care au condus la colectarea de sume de bani contrar dreptului Uniunii sau în orice altă încălcare.

70.

În opinia noastră, din jurisprudență ar putea rezulta că dreptul la plata de dobânzi ia naștere în toate situațiile în care o sumă de bani este datorată în temeiul dreptului Uniunii pentru a se acoperi trecerea timpului de la momentul nașterii dreptului la plată până la momentul în care plata este efectuată ( 40 ). Dreptul la plata de dobânzi apare ca o consecință a încălcării normei Uniunii prin care se acordă un drept la plată sau la neplată din momentul în care acest drept a fost încălcat și servește la restabilirea efectului util al dreptului Uniunii.

71.

Prin urmare, în situațiile în care dreptul la rambursare a luat naștere ca urmare a anulării temeiului juridic pentru efectuarea plății, care încălca dreptul Uniunii, plata de dobânzi este necesară pentru a se restabili situația care ar fi trebuit să existe dacă nu s‑ar fi adoptat actul anulat ( 41 ).

72.

De asemenea, plata de dobânzi se impune pentru motive similare în situațiile în care rambursarea este solicitată ca urmare a unei aprecieri eronate a faptelor sau a unei interpretări eronate a dreptului. În cauza C‑415/20, reclamanta nu ar fi fost obligată să plătească sancțiuni financiare dacă autoritățile naționale competente ar fi interpretat corect dreptul Uniunii. Pentru a restabili situația care ar fi existat dacă nu ar fi avut loc încălcarea dreptului Uniunii, nu este suficient doar să se ramburseze aceste sancțiuni, ci și să se plătească dobânzi pentru a se remedia situația creată de trecerea timpului. Numai în acest mod se poate restabili efectul util al dreptului Uniunii.

73.

Acest raționament este aplicabil și în cauzele C‑419/20 și C‑427/20. Efectul util al dreptului Uniunii poate fi restabilit numai în cazul în care reclamantele sunt „repuse” într‑o situație în care încălcarea dreptului Uniunii săvârșită prin aprecierea greșită a faptelor sau prin interpretarea eronată a dreptului Uniunii nu a avut loc. Aceasta necesită acoperirea pierderii valorii monetare de care reclamantele au fost private ca urmare a încălcării dreptului Uniunii.

74.

Această abordare este confirmată de jurisprudența recentă în care Curtea a statuat că dobânzile sunt datorate și în situații în care dreptul la rambursare al reclamantelor nu a rezultat din invalidarea temeiului juridic al plății, ci din interpretarea eronată a dreptului sau a faptelor care a condus la plata nedatorată. În Hotărârea Littlewoods Retail ( 42 ), reclamanta a plătit un excedent de TVA ca urmare a interpretării eronate a dispozițiilor relevante ale dreptului Uniunii și ale dreptului național. În Hotărârea Hauptzollamt B ( 43 ), rambursarea a fost consecința unor impozite pe energia electrică calculate în mod eronat. În ambele cauze, Curtea a considerat că reclamantele aveau dreptul la plata unor dobânzi în temeiul dreptului Uniunii.

75.

Situația din cauza C‑415/20, în care reclamantei nu i‑au fost plătite, pentru o anumită perioadă, restituirile la export la care avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii, este diferită de cauzele referitoare la rambursare. În aceste cauze, dreptul la plata de dobânzi a luat naștere ca urmare a încălcării dreptului de a nu plăti, în timp ce, în cauza C‑415/20, dreptul la plata de dobânzi a fost invocat în legătură cu dreptul de a primi o plată. Prin urmare, a doua întrebare adresată de instanța de trimitere în cauza respectivă se referă în esență la aspectul dacă dreptul la plata de dobânzi se naște numai împreună cu dreptul la rambursare sau se naște și într‑o situație în care dreptul la plată al unei persoane, întemeiat direct pe dreptul Uniunii, este încălcat.

76.

Dacă, astfel cum am sugerat, dreptul la plata de dobânzi în temeiul dreptului Uniunii este justificat de necesitatea de a restabili efectul util al dreptului Uniunii, care remediază trecerea timpului în care un particular a fost privat de o sumă de bani cu încălcarea dreptului Uniunii, dreptul la plata de dobânzi ia naștere și atunci când încălcarea constă în refuzul plății la care o persoană avea dreptul în temeiul dreptului Uniunii. În situația din cauza C‑415/20, dobânzile sunt datorate de la momentul nașterii dreptului la restituirile la export până la momentul plății acestor restituiri la export.

77.

În concluzie, în opinia noastră, jurisprudența Curții trebuie înțeleasă în sensul că include, ca regulă generală, dreptul la plata de dobânzi în toate situațiile în care sumele datorate în temeiul dreptului Uniunii sunt plătite cu întârziere, cu încălcarea dreptului Uniunii.

78.

Prin urmare, considerăm că jurisprudența Curții privind dreptul la plata de dobânzi se aplică restituirilor la export refuzate în mod eronat și sancțiunilor financiare aplicate în mod eronat de autoritățile naționale competente cu încălcarea dreptului Uniunii, precum în cauza C‑415/20. Aceasta se aplică, de asemenea, rambursării taxelor antidumping percepute pe baza unor fapte stabilite în mod eronat, precum în cauza C‑419/20, și rambursării taxelor la import percepute în mod eronat ca urmare a unei interpretări eronate a dreptului Uniunii, precum în cauza C‑427/20. În toate aceste situații, scopul plății dobânzilor este același, și anume de a acoperi pierderea de valoare monetară cauzată de trecerea timpului de la momentul nașterii dreptului la sumele în cauză până la momentul plății acestora.

79.

Interpretarea jurisprudenței Curții ca fiind limitată la situațiile în care un act al Uniunii sau un act național este anulat sau declarat nevalid de către Curte ar aduce atingere însuși obiectivului jurisprudenței, care este acela de a asigura, indiferent de modul în care este încălcat dreptul Uniunii, existența unui drept la plata de dobânzi acordat particularilor pentru a se restabili efectul util al dreptului Uniunii.

80.

În mod corelativ, interpretarea noțiunii de încălcare a dreptului Uniunii în jurisprudența Curții referitoare la recuperarea sumelor percepute fără a fi datorate în scopul prezentelor cauze ridică de asemenea în mod indirect problema dacă este relevant dacă încălcarea dreptului Uniunii este constatată de instanțele naționale sau de Curtea de Justiție.

81.

Considerăm că răspunsul la această întrebare trebuie să fie negativ.

82.

Astfel cum a recunoscut Curtea, articolul 19 TUE încredințează instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat ( 44 ). Astfel, aceste instanțe îndeplinesc, în colaborare cu Curtea, funcția care le este atribuită în comun în scopul de a garanta respectarea dreptului în interpretarea și în aplicarea tratatelor ( 45 ).

83.

În plus, Curtea a subliniat că procedura reglementată prin articolul 267 TFUE stabilește o cooperare directă între Curte și instanțele naționale, în cadrul căreia acestea din urmă participă în strânsă legătură la corecta aplicare și la interpretarea uniformă a dreptului Uniunii, precum și la protecția drepturilor conferite de acesta particularilor. În consecință, funcțiile atribuite instanțelor naționale și, respectiv, Curții sunt esențiale pentru a se asigura însăși natura dreptului instituit prin tratate ( 46 ).

84.

Rezultă că instanțele naționale joacă un rol fundamental, alături de Curte, în calitate de instanțe „ordinare” în cadrul ordinii juridice a Uniunii ( 47 ). Prin urmare, în cazul în care o instanță națională constată o încălcare a dreptului Uniunii, o astfel de constatare are aceeași valoare ca cea a Curții în ceea ce privește dreptul la restituirea sumelor percepute fără a fi datorate și a dobânzilor aferente acordate particularilor în temeiul dreptului Uniunii.

85.

Trebuie subliniat de asemenea că această abordare pare să se reflecte în jurisprudența Curții în acest context. În Hotărârea Wortmann ( 48 ), Curtea a arătat că, în cazul restituirii taxelor pentru motivul că au fost percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, „aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere”, statele membre au obligația, în temeiul dreptului Uniunii, de a plăti dobânzile aferente.

86.

În consecință, considerăm că încălcarea dreptului Uniunii este cea care dă naștere dreptului la plata de dobânzi, indiferent dacă această încălcare este constatată de instanțele naționale sau de Curte.

87.

În toate cele trei cauze, instanța de trimitere consideră că reclamantele au dreptul la plata de dobânzi pentru întreaga perioadă în care au fost private, contrar dreptului Uniunii, de sumele de bani numai în cazul în care dreptul la plata de dobânzi există conform dreptului Uniunii. În secțiunile precedente ale prezentelor concluzii am exprimat opinia potrivit căreia dreptul Uniunii conferă într‑adevăr reclamantelor dreptul la plata de dobânzi.

88.

Cu toate acestea, din deciziile de trimitere reiese că instanța de trimitere consideră că, cel puțin în cauzele C‑419/20 și C‑427/20, reclamantele aveau dreptul la plata unor dobânzi în temeiul dreptului național pentru perioada cuprinsă între inițierea procedurii judiciare și data rambursării, în timp ce, în cauza C‑415/20, reclamanta nu are dreptul la nicio dobândă în temeiul dreptului național, întrucât nu a introdus în instanță o acțiune prin care să solicite plata restituirilor la export.

89.

În această privință, în opinia noastră, este lipsit de relevanță dacă dreptul național acordă reclamantelor dreptul la plata unor dobânzi în prezentele cauze, din moment ce acest drept a fost creat direct în temeiul dreptului Uniunii. Prin urmare, aspectul care apare ca fiind relevant pentru decizia instanței de trimitere nu este dacă dobânzile pot fi acordate în temeiul dreptului Uniunii pentru perioada anterioară inițierii procedurii jurisdicționale, ci, mai curând, dacă normele de drept național pot limita în mod legal exercitarea dreptului la plata de dobânzi întemeiat pe dreptul Uniunii în ceea ce privește perioada respectivă sau îl pot subordona cerinței de a introduce o acțiune în instanță.

90.

De asemenea, se ridică problema dacă reclamantele pot fi private de plata dobânzilor la care au, de altfel, dreptul în temeiul dreptului Uniunii pe baza aplicării legislației vamale a Uniunii.

91.

Drepturile care decurg din dreptul Uniunii, inclusiv dreptul la plata de dobânzi, pot fi limitate, în anumite condiții, fie de însuși dreptul Uniunii, fie de dreptul național.

92.

În general, pentru ca limitarea drepturilor conferite la nivelul Uniunii să fie acceptată, trebuie îndeplinite două condiții: în primul rând, măsura care limitează dreptul conferit la nivelul Uniunii trebuie să fie justificată de un obiectiv de interes general acceptabil din perspectiva dreptului Uniunii și, în al doilea rând, măsura respectivă trebuie să fie proporțională în raport cu acest obiectiv.

93.

Acesta este cadrul în care vom examina în continuare două măsuri de limitare relevante pentru prezentele cauze, una prevăzută de dreptul Uniunii, iar cealaltă de dreptul național.

94.

Una dintre întrebările care necesită un răspuns în prezentele cauze este dacă articolul 241 din Codul vamal comunitar și articolul 116 alineatul (6) din Codul vamal al Uniunii (le vom denumi în continuare împreună „Codul vamal”) se aplică împrejurărilor din cauzele pendinte în fața instanței de trimitere.

95.

Aceste dispoziții ale dreptului Uniunii limitează și, respectiv, exclud, cu anumite nuanțe, plata de dobânzi în cazul rambursării taxelor vamale de către autoritățile naționale competente. Prin urmare, ele sunt potențial relevante în ceea ce privește rambursarea taxelor la import în discuție în cauza C‑427/20, precum și rambursarea taxelor antidumping în discuție în cauza C‑419/20.

96.

Potrivit argumentelor invocate de guvernul neerlandez, norma de excludere a dobânzilor cuprinsă în Codul vamal se aplică împrejurărilor din cauzele C‑419/20 și C‑427/20, motiv pentru care nu sunt datorate dobânzi în aceste cauze. Gräfendorfer, Reyher, Flexi Montagetechnik și Comisia nu sunt de acord. Acestea susțin, întemeindu‑se pe Hotărârea Wortmann, că norma din Codul vamal care exclude plata de dobânzi nu se aplică împrejurărilor din acele cauze.

97.

Guvernul neerlandez își construiește argumentația plecând de la teza potrivit căreia norma din Codul vamal care exclude plata de dobânzi este o normă generală. Acesta face trimitere la constatările Curții din Hotărârea Wortmann ca excepție de la această normă.

98.

Contrar acestei poziții, considerăm că norma din Codul vamal în discuție nu este o normă generală, ci o excepție de la norma generală a dreptului Uniunii potrivit căreia dobânzile sunt datorate în situații care implică rambursarea unor sume plătite cu încălcarea dreptului Uniunii. Tocmai pentru că norma generală impune plata unor dobânzi, era necesar ca aceasta să fie exclusă printr‑o normă expresă.

99.

Fiind o limitare a normei generale, norma din Codul vamal trebuie să fie justificată și proporțională în raport cu justificarea oferită. În lipsa unei asemenea justificări, norma din Codul vamal care exclude dobânzile în caz de rambursare ar fi nevalidă ( 49 ).

100.

Hotărârea Wortmann ( 50 ) a oferit justificarea normei în discuție din Codul vamal ( 51 ), dar a limitat, în același timp, aplicarea acesteia numai la anumite tipuri de situații. Vom explica faptul că acest lucru a fost necesar pentru a garanta legalitatea normei din Codul vamal și că, pentru același motiv, norma respectivă nu este aplicabilă în prezentele cauze.

101.

În Hotărârea Wortmann, urmând raționamentul dezvoltat de avocatul general în acea cauză, Curtea a statuat că geneza articolului 241 din Codul vamal comunitar arată că acesta vizează „ipoteza în care, după ce autoritatea vamală a eliberat mărfurile în discuție, se dovedește că plata inițială a taxelor la import trebuie să fie corectată în minus și că, prin urmare, toate taxele la import plătite de un operator sau o parte din acestea trebuie să îi fie restituite” ( 52 ).

102.

Astfel cum explică avocatul general Campos Sánchez‑Bordona, „autoritatea vamală nu inspectează mărfurile înainte de eliberarea lor, efectuând controlul legalității importurilor numai ulterior. În cazul în care în acest moment ulterior este necesară o nouă decizie de impunere, aceasta poate fi atât în sensul că importatorul trebuie să plătească ceea ce nu a plătit până la acel moment (calcul inițial în minus), cât și că administrația trebuie să ramburseze sumele colectate în plus” ( 53 ). În oricare dintre aceste două situații, Codul vamal exclude plata de dobânzi ( 54 ).

103.

Prin urmare, justificarea pentru limitarea prin Codul vamal a normei generale care impune plata de dobânzi constă în facilitarea sistemului rapid de vămuire și a punerii rapide în circulație a mărfurilor pe piață ( 55 ).

104.

Pentru ca această normă să rămână proporțională cu obiectivul pe care urmărește să îl atingă, aplicarea sa trebuie să se limiteze la situațiile procedurilor de vămuire, astfel cum s‑a explicat la punctele precedente din prezentele concluzii. Acestea sunt situațiile în care fie autoritatea vamală, fie un operator solicită ajustarea taxelor vamale imediat după vămuirea inițială, iar ambele părți acceptă o astfel de ajustare. Cu toate acestea, în cazul în care ar apărea un litigiu, situația ar ieși din domeniul de aplicare al excepției prevăzute de Codul vamal, care exclude plata dobânzilor.

105.

O asemenea teză este confirmată de Hotărârea Wortmann, potrivit căreia norma din Codul vamal care exclude plata de dobânzi nu se aplică situațiilor în care rambursarea taxelor rezultă din erori de calcul al taxelor care nu au fost cauzate de celeritatea sistemului de vămuire. Prin urmare, aceasta nu se aplica plății dobânzilor în cauza respectivă în legătură cu rambursarea taxelor antidumping instituite în temeiul unei reglementări a Uniunii care fusese anulată în parte de Curte.

106.

Guvernul neerlandez arată că Hotărârea Wortmann excludea din domeniul de aplicare al Codului vamal numai cazurile în care rambursarea intervine după anularea temeiului juridic pentru efectuarea plății, aceasta fiind situația care reiese din hotărârea respectivă.

107.

Totuși, în opinia noastră, o astfel de interpretare nu ar fi conformă cu justificarea acestei norme, astfel cum a fost propusă în Hotărârea Wortmann, și anume cu facilitarea sistemului rapid de vămuire, pe care avocatul general Campos Sánchez‑Bordona a numit‑o „circumstanțe obișnuite” ( 56 ). Cu excepția cazului în care situațiile care nu se încadrează în operațiunile de vămuire „obișnuite” sunt excluse din domeniul de aplicare al normei din Codul vamal, această normă riscă să fie declarată nevalidă, întrucât nu este proporțională cu scopul invocat ca justificare pentru adoptarea sa. Astfel de situații nu sunt doar cele în care rambursarea are loc după anularea temeiului juridic pentru efectuarea plății.

108.

În prezentele cauze, aprecierea eronată a autorităților naționale competente nu a fost rectificată în cadrul unor proceduri „obișnuite” rapide de vămuire. Ajustarea taxelor a fost mai degrabă rezultatul executării hotărârilor instanțelor naționale care au constatat că taxele au fost percepute cu încălcarea dreptului Uniunii. Astfel de situații nu intră sub incidența excepției prevăzute de Codul vamal.

109.

În consecință, considerăm că articolul 241 din Codul vamal comunitar și articolul 116 alineatul (6) din Codul vamal al Uniunii nu exclud plata de dobânzi în împrejurările din prezentele cauze și că aceste cauze intră sub incidența normei generale privind dreptul la plata de dobânzi potrivit jurisprudenței Curții.

110.

Cadrul obișnuit în care este evaluată analiza dispozițiilor naționale care limitează normele privind reparațiile stabilite la nivelul Uniunii se bazează pe noțiunea de autonomie procedurală națională. În prezentele concluzii, nu intenționăm să analizăm caracterul adecvat al noțiunii de „autonomie procedurală națională” ( 57 ). Este suficient să se constate că această noțiune recunoaște că revine statelor membre sarcina de a reglementa aspectele de fond și de procedură relevante pentru exercitarea drepturilor privind remediile prevăzute la nivelul Uniunii. Această autonomie procedurală națională există atunci când nu există norme pertinente ale Uniunii. Ea este însă supusă principiilor echivalenței și efectivității ( 58 ).

111.

Cu toate acestea, normele naționale care limitează efectul util al drepturilor întemeiate pe dreptul Uniunii ar putea fi în continuare justificate, cu condiția să urmărească un obiectiv legitim în mod proporțional.

112.

Acest „criteriu procedural al caracterului rezonabil”, astfel cum a fost denumit în doctrină ( 59 ), a fost formulat de Curte în Hotărârea van Schijndel și van Veen ( 60 ) și în Hotărârea Peterbroeck ( 61 ), ambele din 14 decembrie 1995, și a fost confirmat în jurisprudența ulterioară ( 62 ). În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere internă face practic imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Prin urmare, dispozițiile naționale care urmăresc un anumit obiectiv legitim, cum ar fi buna desfășurare a procedurii sau respectarea principiului dreptului la apărare sau a principiului securității juridice, sunt conforme cu principiul efectivității, în măsura în care asigură un astfel de obiectiv legitim în mod proporțional. Acest aspect trebuie verificat în fiecare caz concret de instanța națională în cauză.

113.

În lumina acestui cadru analitic trebuie apreciate normele naționale care limitează dreptul la plata de dobânzi în prezentele cauze.

114.

Potrivit instanței de trimitere, normele naționale aplicabile în toate cele trei cauze permit acordarea de dobânzi numai începând de la data introducerii acțiunii în fața instanței naționale competente.

115.

Trebuie arătat de la bun început că nu par să existe indicii care ar putea da naștere unor îndoieli cu privire la conformitatea acestor norme cu principiul echivalenței ( 63 ).

116.

Cu toate acestea, în ceea ce privește principiul efectivității, există, în opinia noastră, indicii serioase că normele naționale în cauză nu respectă acest principiu.

117.

Potrivit jurisprudenței Curții ( 64 ), dreptul Uniunii impune, în principiu, plata unor dobânzi pentru întreaga perioadă cuprinsă între data plății sau neplății sumelor impuse sau reținute cu încălcarea dreptului Uniunii și data rambursării sau plății acestora. Aceasta ar garanta o despăgubire adecvată a pierderilor cauzate de indisponibilizarea acelor sume.

118.

Astfel, în Hotărârea Irimie ( 65 ), Curtea a statuat că un regim care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu respectă principiul efectivității. În plus, trebuie arătat că, în Concluziile prezentate în cauza Wortmann ( 66 ), avocatul general Campos Sánchez‑Bordona a considerat că aceeași concluzie este valabilă în cazul legislației germane în discuție în prezentele cauze.

119.

Suntem de acord. O reglementare națională care permite plata de dobânzi numai de la data introducerii unei acțiuni în instanță privează particularii de o despăgubire adecvată pentru întreaga perioadă a pierderilor suferite ca urmare a faptului că au fost privați de posesia unor sume percepute fără a fi datorate, astfel cum impune aplicarea efectivă a dreptului la plata de dobânzi.

120.

Așa cum au arătat Gräfendorfer, Reyher și Flexi Montagetechnik, în împrejurări precum cele din prezentele cauze, perioada cuprinsă între data plății sumelor percepute fără a fi datorate și data introducerii acțiunii în instanță poate dura mai mulți ani, ținând seama de procedura administrativă de contestare care precedă introducerea unei acțiuni în instanță. Prin urmare, considerăm că normele naționale aplicabile în toate cele trei cauze nu îndeplinesc cerințele principiului efectivității.

121.

Instanța de trimitere a indicat un element suplimentar prezent doar în cauza C‑415/20 în ceea ce privește plata de dobânzi pentru plata cu întârziere a restituirilor la export. Potrivit acestei instanțe, rezultă că, în temeiul dreptului național aplicabil ( 67 ), în cazul plății cu întârziere a prestațiilor, dobânzile sunt datorate de la data introducerii în fața instanțelor a acțiunii prin care un operator solicită plata unor astfel de prestații. Dacă, în schimb, plata cu întârziere intervine fără o procedură jurisdicțională, cu alte cuvinte dacă autoritățile naționale competente decid să plătească restituirile la export, operatorul nu are dreptul la niciun fel de dobânzi. Prin urmare, dacă operatorul, precum în cauza menționată, doar a sesizat autoritățile naționale competente cu o contestație administrativă și a așteptat decizia într‑o cauză pilot, la finalul căreia aceste autorități au plătit restituirile la export fără dobânzi, operatorul respectiv nu are niciun drept la dobânzi.

122.

Astfel de norme naționale nu respectă, în opinia noastră, principiul efectivității. Din jurisprudența Curții rezultă că dreptul la plata de dobânzi există în raport cu dreptul Uniunii și, prin urmare, independent de dreptul național. Prin urmare, un operator ale cărui restituiri la export au fost plătite cu întârziere are dreptul la plata unor dobânzi. Condiționarea unui astfel de drept de inițierea unei proceduri judiciare privează persoane precum reclamanta din cauza C‑415/20, care nu a introdus în instanță o cerere având ca obiect astfel de restituiri, de dreptul de care beneficiază în temeiul dreptului Uniunii.

123.

Chiar dacă normele naționale în cauză, așa cum au fost descrise de instanța de trimitere, reduc efectul util al dreptului la plata de dobânzi întemeiat pe dreptul Uniunii, aceasta nu se opune ca, în funcție de împrejurările specifice ale cauzei, astfel de norme să fie permise în temeiul dreptului Uniunii. Acest lucru este posibil numai cu condiția ca astfel de norme să fie proporționale în raport cu interesele importante ale ordinii juridice interne.

124.

Or, în prezentele cauze, Curtea nu dispune de niciun element care să permită să se aprecieze dacă normele naționale care limitează dreptul la plata de dobânzi sunt justificate. În ceea ce privește reglementarea națională care condiționează dreptul la plata dobânzilor de introducerea unei acțiuni în justiție, instanța de trimitere a menționat că astfel de norme pot fi explicate prin autonomia decizională care revine operatorilor, și anume prin faptul că o decizie de a aștepta soluționarea unui cauze pilot în locul inițierii unei proceduri jurisdicționale ar putea fi considerată o exercitare a unei asemenea autonomii prin care operatorul a renunțat la dreptul său la dobânzi. Nu înțelegem care este obiectivul public al unor astfel de norme. Dimpotrivă, considerăm că efectul acestora este o înmulțire inutilă a procedurilor judiciare. Cu toate acestea, în cadrul repartizării competențelor între Curtea de Justiție și instanțele naționale, ambele funcționând în calitate de instanțe europene (a se vedea punctele 82-84 din prezentele concluzii), revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia justificările și proporționalitatea normelor naționale în cauză.

125.

În concluzie, trebuie să se considere că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, normele naționale în cauză, prin faptul că limitează plata de dobânzi la rambursarea sumelor percepute fără a fi datorate sau plătite cu întârziere de autoritățile naționale competente cu încălcarea dreptului Uniunii, nu îndeplinesc cerințele principiului efectivității.

126.

Consecința care rezultă dintr‑o astfel de constatare potrivit dreptului Uniunii este că instanța de trimitere poate fie să interpreteze aceste norme naționale în modul în care se asigură aplicarea efectivă a dreptului la plata de dobânzi, fie, în cazul în care acest lucru s‑ar dovedi imposibil, să înlăture aplicarea lor în cauzele în discuție.

127.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Finanzgericht Hamburg (Tribunalul Fiscal din Hamburg, Germania) după cum urmează:

Cauza C‑415/20

Cauza C‑419/20

Există o încălcare a dreptului Uniunii, ca cerință impusă de Curtea de Justiție pentru existența dreptului la dobânzi prevăzut de dreptul Uniunii, în cazul în care autoritățile naționale competente stabilesc taxe în temeiul dreptului Uniunii, dar ulterior o instanță națională constată că nu sunt îndeplinite condițiile de fapt pentru perceperea taxelor respective.

Cauza C‑427/20

Există o încălcare a dreptului Uniunii, ca cerință impusă de Curtea de Justiție pentru existența dreptului la dobânzi prevăzut de dreptul Uniunii, în cazul în care autoritățile naționale competente stabilesc taxe cu încălcarea dispozițiilor valide din dreptul Uniunii, iar o instanță națională constată această încălcare a dreptului Uniunii.