–

pentru BT Italia SpA, Basictel SpA și BT Enia Telecomunicazioni SpA, de R. Caiazzo, de S. Fienga și de F. Costantini, avvocati;

–

pentru Telecom Italia SpA, de F. Cardarelli, de F. Lattanzi și de F. S. Cantella, avvocati;

–

pentru Postepay SpA și Fastweb SpA, de F. Pacciani și de V. Mosca, avvocati;

–

pentru Vodafone Italia SpA, de V. Cerulli Irelli și de M. Libertini, avvocati;

–

pentru Wind Tre SpA, de B. Caravita di Toritto, de R. Santi și de S. Fiorucci, avvocati;

–

pentru Sky Italia SpA, de O. Grandinetti, de D. Majori și de A. A. Di Todaro, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de R. Guizzi, de S. Fiorentino și de P. G. Marrone, avvocati dello Stato;

–

pentru guvernul belgian, de P. Cottin, de J.‑C. Halleux și de C. Pochet, în calitate de agenți, asistați de P. Vernet, de S. Depré și de M. Lambert de Rouvroit, avocați;

–

pentru guvernul lituanian, de K. Dieninis și de R. Dzikovič, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de L. Malferrari, de G. Braun și de L. Nicolae, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 din Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind autorizarea rețelelor și serviciilor de comunicații electronice (Directiva privind autorizarea) (JO 2002, L 108, p. 21, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 183), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 37, rectificare în JO 2013, L 241, p. 8) (denumită în continuare „Directiva privind autorizarea”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (Autoritatea de supraveghere a comunicațiilor, Italia) (denumită în continuare „autoritatea de supraveghere”), pe de o parte, și BT Italia SpA, Basictel SpA, BT Enia Telecomunicazioni SpA, Telecom Italia SpA, Postepay SpA, fostă PosteMobile SpA, și Vodafone Italia SpA, pe de altă parte, în legătură cu contribuția datorată acestei autorități de operatorii care își desfășoară activitatea în sectorul comunicațiilor electronice și al serviciilor mass‑media, solicitată acestor societăți pentru anii 2014-2016.

3

Articolul 3 alineatul (3a) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) (JO 2002, L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „Directiva‑cadru”), prevede:

„Fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute la alineatele (4) și (5), autoritățile naționale de reglementare responsabile de reglementarea ex ante a pieței sau de soluționarea litigiilor dintre întreprinderi în conformitate cu articolul 20 sau 21 din prezenta directivă acționează independent și nu solicită și nici nu primesc instrucțiuni de la un alt organism în legătură cu îndeplinirea acestor sarcini care le revin în temeiul normelor de drept intern care pun în aplicare normele [Uniunii] […]

[…]”

4

Articolul 16 din Directiva‑cadru prevede

„(1)   Autoritățile naționale de reglementare efectuează o analiză a piețelor relevante, ținând seama de piețele identificate în recomandare și luând în considerare în cea mai mare măsură posibilă orientările. Statele membre se asigură că analiza este efectuată, după caz, în colaborare cu autoritățile naționale din domeniul concurenței.

(2)   În cazul în care, în temeiul alineatului (3) sau (4) din prezentul articol, al articolului 17 din Directiva 2002/22/CE (Directiva privind serviciul universal) sau în temeiul articolului 8 din Directiva 2002/19/CE (Directiva privind accesul), autorității naționale de reglementare i se solicită să se pronunțe asupra impunerii, menținerii, modificării sau retragerii unor obligații impuse unor întreprinderi, aceasta stabilește pe baza analizei pieței menționate la alineatul (1) din prezentul articol dacă există concurență efectivă pe piața relevantă.

[…]”

5

Considerentul (30) al Directivei privind autorizarea are următorul cuprins:

„Furnizorilor de servicii de comunicații electronice le pot fi impuse taxe administrative în vederea finanțării activităților autorității naționale de reglementare în domeniul gestionării sistemului de autorizare și al acordării dreptului de utilizare. Aceste taxe sunt limitate la acoperirea costurilor administrative efective aferente activităților în cauză. În acest sens, ar trebui să se asigure transparența în ceea ce privește veniturile și cheltuielile autorităților naționale de reglementare prin intermediul unui raport anual privind valoarea totală a taxelor colectate și a costurilor administrative înregistrate. Astfel, întreprinderile pot verifica dacă taxele și costurile administrative sunt echilibrate.”

6

Articolul 3 din această directivă instituie o autorizație generală aplicabilă rețelelor și serviciilor de comunicații electronice. Potrivit definiției date la articolul 2 alineatul (2) din directiva menționată, o „autorizație generală” este „un cadru juridic instituit de un stat membru care asigură drepturi privind furnizarea de rețele și servicii de comunicații electronice și stabilește obligații specifice sectorului, care se pot aplica tuturor sau anumitor tipuri de rețele și servicii de comunicații electronice, în conformitate cu prezenta directivă”.

7

Potrivit articolului 5 din aceeași directivă, statele membre pot acorda drepturi individuale de utilizare pentru frecvențe radio și numere, acolo unde este necesar în anumite scopuri.

8

În temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea:

„Obligațiile specifice care pot fi impuse furnizorilor de rețele și servicii de comunicații electronice în conformitate cu articolele 5 alineatele (1) și (2), 6 și 8 din Directiva 2002/19/CE (Directiva privind accesul) și cu articolul 17 din Directiva 2002/22/CE (Directiva privind serviciul universal) sau celor desemnați să furnizeze serviciul universal în cadrul directivei menționate anterior sunt separate din punct de vedere juridic de drepturile și obligațiile din cadrul autorizației generale. Pentru a garanta transparența față de întreprinderi, criteriile și procedurile de impunere a acestor obligații specifice anumitor întreprinderi sunt menționate în autorizația generală.”

9

Articolul 12 din Directiva privind autorizarea, intitulat „Taxe administrative”, prevede:

„(1)   Orice taxă administrativă impusă întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare:

(2)   Atunci când autoritățile naționale de reglementare impun taxe administrative, acestea publică o prezentare anuală a costurilor administrative și a valorii totale a taxelor percepute. Ajustările necesare se efectuează luând în considerare diferența dintre valoarea totală a taxelor și costurile administrative.”

10

Articolul 5 alineatele (1) și (2) din Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO 2002, L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/140 (denumită în continuare „Directiva privind accesul”), prevede:

„(1)   În vederea atingerii obiectivelor stabilite la articolul 8 din [Directiva‑cadru], autoritățile naționale de reglementare încurajează și, după caz, asigură, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive, accesul și interconectarea adecvată, precum și interoperabilitatea serviciilor, exercitându‑și responsabilitățile într‑un mod care să promoveze eficiența, concurența durabilă, investițiile eficiente și inovarea și care să permită obținerea de beneficii maxime de către utilizatorii finali.

În special, fără a aduce atingere măsurilor care pot fi luate cu privire la întreprinderile care au o putere semnificativă pe piață în conformitate cu articolul 8, autoritățile naționale de reglementare trebuie să fie în măsură să impună:

(2)   Obligațiile și condițiile impuse în temeiul alineatului (1) sunt obiective, transparente, proporționale și nediscriminatorii și se pun în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute la articolele 6, 7 și 7a din [Directiva‑cadru].”

11

Articolul 6 din Directiva privind accesul se referă la obligațiile impuse operatorilor în ceea ce privește accesul condiționat și alte resurse, în timp ce articolul 8 din aceasta privește impunerea, modificarea sau retragerea obligațiilor.

12

Articolul 17 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (Directiva privind serviciul universal) (JO 2002, L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (JO 2009, L 337, p. 11) (denumită în continuare „Directiva privind serviciul universal”), are ca obiect controalele de reglementare a întreprinderilor puternice pe piața serviciilor cu amănuntul.

13

Articolul 1 alineatul 65 din Legge n. 266 – Disposizioni per la formazione del bilancio annuale e pluriennale dello Stato (legge finanziaria 2006) [Legea nr. 266 privind dispoziții pentru întocmirea bugetului anual și multianual al statului (Legea finanțelor pentru anul 2006)] din 23 decembrie 2005 (supliment ordinar la GURI nr. 302 din 29 decembrie 2005) prevede:

„Începând cu anul 2007, cheltuielile de funcționare […] a [autorității de supraveghere] […] sunt finanțate de piața pe care este competentă, în ceea ce privește partea neacoperită de finanțarea de la bugetul statului, conform modalităților prevăzute de normele în vigoare și în cuantumuri ale contribuției stabilite prin decizia [acestei autorități], cu respectarea limitelor maxime prevăzute de lege și plătite direct [acesteia] […]”

14

Articolul 1 alineatul 66 din această lege prevede că, pentru anul 2006, taxa în sarcina operatorilor din sectorul comunicațiilor se stabilește la 1,5 la o mie din veniturile care figurează în ultimele prezentări aprobate înainte de intrarea în vigoare a legii menționate și că, pentru anii următori, autoritatea de supraveghere poate adopta eventuale variații ale valorii și ale modalităților taxei în limita a 2 la o mie din veniturile care figurează în ultima prezentare aprobată înainte de adoptarea deciziei.

15

Articolul 34 din decreto legislativo n. 259 – Codice delle comunicazioni elettroniche (Decretul legislativ nr. 259 privind Codul comunicațiilor electronice) din 1 august 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 214 din 15 septembrie 2003), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul comunicațiilor electronice”), prevede:

„1.   Pe lângă contribuțiile prevăzute la articolul 35, întreprinderilor care furnizează rețele sau servicii în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare li se pot impune taxe administrative care să acopere exclusiv costurile administrative globale aferente gestionării, controlării și aplicării sistemului de autorizare generală, a drepturilor de utilizare și a obligațiilor specifice menționate la articolul 28 alineatul 2, care pot include costuri pentru cooperare, armonizare și standardizare internațională, analize de piață, monitorizarea conformității și alte controale de piață, precum și cheltuieli aferente lucrărilor de reglementare ce implică elaborarea și aplicarea legislației secundare și a deciziilor administrative, precum decizii privind accesul și interconectarea. Taxele administrative sunt impuse fiecărei întreprinderi în mod obiectiv, transparent și proporțional, astfel încât să se reducă la maximum costurile administrative suplimentare și taxele inerente.

2.   Pentru acoperirea costurilor administrative ocazionate de activitățile care sunt de competența ministerului, cuantumul taxelor administrative menționate la alineatul 1 este stabilit în anexa 10.

2 bis.   Pentru acoperirea cuantumului total al costurilor administrative ocazionate de exercitarea funcțiilor de reglementare, de supraveghere, de soluționare a litigiilor și de sancționare, conferite [autorității de supraveghere] prin lege în domeniile menționate la alineatul 1, cuantumul taxelor administrative prevăzute la același alineat 1 se determină, conform articolului 1 alineatele 65 și 66 din Legea nr. 266 din 23 decembrie 2005, proporțional cu veniturile încasate de întreprinderi în cadrul activităților care intră sub incidența autorizației generale sau a concesionării de drepturi de utilizare.

2 ter.   Ministerul, în colaborare cu Ministerul Economiei și Finanțelor, și [autoritatea de supraveghere] publică anual costurile administrative aferente activităților menționate la alineatul 1 și cuantumul total al taxelor percepute în sensul alineatelor 2 și 2 bis. Ajustările necesare se efectuează luând în considerare diferența dintre valoarea totală a taxelor și costurile administrative.”

16

Prin hotărârile din 31 ianuarie, din 13 februarie, din 1 și din 17 martie 2017, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) a admis acțiunile introduse:

17

Admițând argumentele invocate de societățile amintite, această instanță a anulat, prin cinci hotărâri, deciziile autorității de supraveghere menționate la punctul anterior, considerând că metoda de stabilire a bazei de impozitare utilizate de această autoritate pentru a calcula cuantumul contribuției care îi este datorată era eronată în măsura în care se referă la toate activitățile pe care autoritatea menționată trebuie să le desfășoare în conformitate cu cadrul de reglementare și ia în considerare toate veniturile încasate de operatorii obligați la plată integrând astfel costuri care nu puteau fi integrate. Ea a apreciat, în acest context, că articolul 34 alineatul 2 bis din Codul comunicațiilor electronice, adoptat în cursul anului 2015, nu era aplicabil în cauzele principale, în ceea ce privește dispoziții noi care nu aveau efect retroactiv. În consecință, Curtea a statuat că, în conformitate cu Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), contribuția datorată autorității de supraveghere trebuia să vizeze compensarea numai a cheltuielilor totale suportate de aceasta pentru activitatea de reglementare, precizându‑se că este vorba despre cheltuieli, definite în mod limitativ, privind eliberarea, gestionarea, controlul și punerea în aplicare a sistemului de autorizare generală.

18

În plus, Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a admis motivul invocat în fața sa, întemeiat pe neadoptarea prezentării anuale prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea, pentru anul 2014, considerând că publicarea acestei prezentări trebuia să fie anterioară cererii de plată a contribuției datorate autorității de supraveghere.

19

Autoritatea de supraveghere a declarat apel împotriva hotărârilor menționate la Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia). Acesta din urmă arată că articolul 34 alineatul 2 din Codul comunicațiilor electronice a fost adoptat pentru a evita, în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de Comisia Europeană, introducerea unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ca urmare a unei transpuneri incorecte a articolelor 6 și 12 din Directiva privind autorizarea. Cu toate acestea, instanța de prim grad de jurisdicție, considerând că această nouă dispoziție nu avea efect retroactiv, nu a examinat dacă era compatibilă cu articolul 12 din directiva menționată, în condițiile în care este cel puțin aplicabilă ratione temporis contribuției datorate acestei autorități pentru anul 2016.

20

Instanța de trimitere consideră că există o îndoială în ceea ce privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a normelor naționale anterioare și ulterioare adoptării respectivului articol 34 alineatul 2 bis. Ea arată că, în urma Hotărârii din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio), sesizat cu problema delimitării activităților ale căror costuri administrative pot fi luate în considerare în vederea finanțării autorității de supraveghere, a dedus din această hotărâre concluzia că Curtea asimilase activitățile enumerate la articolul 12 din Directiva privind autorizarea numai cu activitatea de reglementare efectuată de autoritatea națională de reglementare (denumită în continuare „ANR”), în condițiile în care, în opinia sa, o astfel de asimilare nu reiese nici din această dispoziție, nici din hotărârea menționată. Instanța de trimitere consideră că, în aceasta din urmă, Curtea nu a abordat problema, esențială în litigiul principal, a activităților de „reglementare ex ante” și că jurisprudența Curții nu este precisă în ceea ce privește domeniul activităților ANR în cauză.

21

Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema compatibilității articolului 34 alineatul 2 ter din Codul comunicațiilor electronice cu articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea.

22

În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Postepay, Fastweb SpA, Wind Tre SpA și Sky Italia SpA susțin în esență că întrebările adresate sunt inadmisibile în lumina articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții, întrucât decizia de trimitere nu expune motivele care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii, deși Curtea a indicat deja în mod foarte precis activitățile ANR a căror finanțare poate fi asigurată printr‑o contribuție a operatorilor și a avut deja ocazia în două rânduri să se pronunțe cu privire la reglementarea italiană în Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), precum și în Hotărârea din 28 iulie 2016, Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (C‑240/15, EU:C:2016:608).

24

În plus, a doua parte a primei întrebări, referitoare la „reglementarea ex ante”, ar ridica o problemă de ordin esențialmente factual. Instanța de trimitere ar solicita de fapt Curții să se pronunțe cu privire la modalitățile de aplicare, în statul membru în cauză, a articolului 12 din Directiva privind autorizarea, în condițiile în care îi revine această sarcină. În ceea ce privește a doua întrebare, instanța de trimitere nu ar furniza niciun element de fapt referitor la adoptarea și la conținutul prezentărilor anuale în discuție și nicio precizare cu privire la motivele unei pretinse incompatibilități a articolului 34 alineatul 2 ter din Codul comunicațiilor electronice cu articolul 12 alineatul (2) din această directivă. În plus, cele două întrebări nu ar prezenta un interes concret și real pentru soluționarea litigiului principal.

25

În această privință, trebuie amintit, pe de o parte, că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune ca aceasta să respecte cu strictețe cerințele privind conținutul unei cereri de decizie preliminară și care figurează în mod explicit la articolul 94 din Regulamentul de procedură. Astfel, este în special indispensabil, după cum prevede articolul 94 litera (c) din acest regulament, ca decizia de trimitere să conțină expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2018, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑152/17, EU:C:2018:264, punctele 21 și 22, precum și jurisprudența citată).

26

Pe de altă parte, în cadrul acestei cooperări, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Čepelnik, C‑33/17, EU:C:2018:896, punctul 20).

27

În consecință, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii, adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice, beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Čepelnik, C‑33/17, EU:C:2018:896, punctul 21).

28

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că, în ceea ce privește prima întrebare adresată, instanța de trimitere nu găsește în jurisprudența Curții și în special în Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), precizările care îi sunt necesare pentru soluționarea litigiului principal în ceea ce privește activitățile ANR ale căror costuri pot fi acoperite de taxe administrative în temeiul articolului 12 din Directiva privind autorizarea și în mod special problema dacă aceste activități corespund numai activității de „reglementare ex ante”. În ceea ce privește a doua întrebare, instanța de trimitere arată că, în litigiul principal, instanța de prim grad de jurisdicție a admis cererea reclamantelor în fața acesteia, întrucât a apreciat că prezentarea anuală trebuia să fie publicată anterior cererii de plată a contribuției datorate autorității de reglementare, aspect contestat de aceasta în apeluri.

29

În aceste condiții, trebuie să se considere că instanța de trimitere a expus în mod suficient motivele care au determinat‑o să solicite Curții să se pronunțe și că interpretarea solicitată nu este lipsită de legătură cu obiectul litigiului principal.

30

Rezultă că întrebările adresate sunt admisibile.

31

În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când, printre altele, răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

32

În prezenta cauză se impune aplicarea acestei dispoziții.

33

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea trebuie interpretat în sensul că costurile care pot fi acoperite de o taxă impusă în temeiul acestei dispoziții întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea de comunicații electronice sunt toate costurile administrative suportate de ANR pentru realizarea tuturor activităților sale, inclusiv funcțiile privind reglementarea, supravegherea, soluționarea litigiilor și aplicarea unor sancțiuni sau numai costurile ocazionate de activitatea de „reglementare ex ante”.

34

În această privință, trebuie amintit că, în răspunsul la o întrebare analogă, adresată de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio), în fața căruia reclamantele contestau cuantumul taxei care le era impusă în temeiul aceleiași reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, pentru motivul că această taxă acoperea posturi care nu aveau o legătură directă cu cheltuielile efectuate de ANR în scopul reglementării ex ante a pieței, Curtea, în Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), a declarat că articolul 12 din Directiva privind autorizarea trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru potrivit căreia întreprinderile care furnizează un serviciu sau o rețea de comunicații electronice trebuie să plătească o taxă, destinată să acopere totalitatea cheltuielilor suportate de ANR și nefinanțate de stat, al cărei cuantum se stabilește în funcție de veniturile pe care le realizează aceste întreprinderi, cu condiția ca respectiva taxă să fie destinată exclusiv acoperirii cheltuielilor aferente activităților menționate la alineatul (1) litera (a) al acestei dispoziții, ca totalitatea veniturilor obținute din taxa în cauză să nu depășească totalitatea costurilor aferente acestor activități și ca aceeași taxă să fie impusă fiecărei întreprinderi vizate în mod obiectiv, transparent și proporțional.

35

La punctul 38 din hotărârea menționată, Curtea a arătat că, din modul de formulare a articolului 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea rezultă că statele membre nu pot impune întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea în cadrul autorizației generale sau cărora li s‑a acordat un drept de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor decât taxe administrative care acoperă costurile administrative globale aferente gestionării, controlării și aplicării sistemului de autorizare generală, a drepturilor de utilizare și a obligațiilor specifice menționate la articolul 6 alineatul (2) din această directivă, care pot include costuri pentru cooperare, armonizare și standardizare internațională, analize de piață, monitorizarea conformității și alte controale de piață, precum și cheltuieli aferente lucrărilor de reglementare ce implică elaborarea și aplicarea legislației secundare și a deciziilor administrative, precum deciziile privind accesul și interconectarea.

36

La punctele 39 și 40 din Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), Curtea a amintit că asemenea taxe nu pot acoperi decât cheltuielile corespunzătoare activităților amintite la punctul anterior din prezenta ordonanță, care nu pot include cheltuieli referitoare la alte sarcini și că, în consecință, taxele impuse în temeiul articolului 12 din Directiva privind autorizarea nu sunt destinate să acopere costurile administrative de orice natură suportate de ANR. Curtea a precizat, la punctul 41 din hotărârea respectivă, că, din cuprinsul articolului 12 alineatul (2) din directiva menționată, interpretat în lumina considerentului (30) al acesteia, reiese că taxele respective trebuie să acopere costurile administrative efective care rezultă din acele activități și trebuie să se echilibreze cu aceste costuri. Astfel, totalitatea veniturilor obținute de statele membre din taxa în cauză nu poate depăși totalitatea costurilor aferente activităților menționate.

37

Aceste considerații au fost reiterate de Curte în Hotărârea din 28 iulie 2016, Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni (C‑240/15, EU:C:2016:608, punctele 45 și 46), precum și în Hotărârea din 30 ianuarie 2018, X și Visser (C‑360/15 și C‑31/16, EU:C:2018:44, punctul 64).

38

La punctul 22 din Hotărârea din 27 iunie 2013, Vodafone Malta și Mobisle Communications (C‑71/12, EU:C:2013:431), Curtea a arătat de asemenea că taxele administrative prevăzute la articolul 12 din Directiva privind autorizarea au un caracter remuneratoriu, întrucât, pe de o parte, ele nu pot fi impuse decât pentru serviciile administrative prestate de ANR în favoarea operatorilor de comunicații electronice în temeiul, printre altele, al autorizației generale sau al acordării unui drept de utilizare a frecvențelor radio sau a numerelor și, pe de altă parte, trebuie să acopere costurile administrative ocazionate de aceste servicii.

39

Atât din modul de redactare a articolului 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea, cât și din interpretarea care a fost făcută deja în hotărârile menționate la punctele 34-38 din prezenta ordonanță reiese că costurile ANR care pot fi acoperite de o taxă în temeiul acestei dispoziții nu sunt, toate, cheltuielile de funcționare a ANR, ci costurile administrative globale care se raportează la cele trei categorii de activități vizate de dispoziția menționată, și anume:

40

În costurile administrative globale aferente acestor trei categorii de activități pot fi incluse costuri pentru cooperare, armonizare și standardizare internațională, analize de piață, monitorizarea conformității și alte controale de piață, precum și cheltuieli aferente lucrărilor de reglementare ce implică elaborarea și aplicarea legislației secundare și a deciziilor administrative, precum deciziile privind accesul și interconectarea.

41

Cât privește funcțiile ANR referitoare la reglementarea, supravegherea, soluționarea litigiilor și aplicarea de sancțiuni, evocate de instanța de trimitere, trebuie să se arate că acestea efectuează activități de gestionare, de control și de aplicare a sistemului de autorizare generală, a drepturilor de utilizare sau a obligațiilor specifice, astfel încât costurile pe care le generează pot fi acoperite de taxele administrative impuse în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea.

42

În ceea ce privește activitatea de „reglementare ex ante” evocată de instanța de trimitere, trebuie să se observe că aceasta din urmă nu indică ce înțelege prin această expresie care lipsește atât din Directiva privind autorizarea, cât și din Directiva‑cadru, din Directiva privind accesul și din Directiva privind serviciul universal. În schimb, reglementarea ex ante a pieței, de care este responsabilă ANR, astfel cum se arată la articolul 3 alineatul (3a) din Directiva‑cadru, constă în a impune furnizorilor de rețele sau de servicii de comunicații electronice obligații precum cele prevăzute la articolul 5 alineatele (1) și (2) sau la articolul 6 din Directiva privind accesul și cele impuse, în conformitate cu articolul 8 din această directivă sau cu articolul 17 din Directiva privind serviciul universal, întreprinderilor desemnate ca fiind puternice pe piață în urma procedurii de analiză a pieței prevăzute la articolul 16 din Directiva privind serviciul universal. Or, trebuie să se constate că reglementarea ex ante a pieței este parte integrantă din a treia categorie de activități a ANR menționată la punctul 39 din prezenta ordonanță, precum și din anumite sarcini menționate la punctul 40 din aceasta. În consecință, costurile care pot fi acoperite de taxele administrative impuse în conformitate cu articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea nu se pot limita la cele ocazionate de activitatea de reglementare ex ante a pieței.

43

Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind autorizarea trebuie interpretat în sensul că costurile care pot fi acoperite de o taxă impusă în temeiul acestei dispoziții întreprinderilor care furnizează un serviciu sau o rețea de comunicații electronice sunt numai cele care se raportează la cele trei categorii de activități ale ANR menționate în această dispoziție, inclusiv funcțiile referitoare la reglementarea, supravegherea, soluționarea litigiilor și aplicarea de sancțiuni, fără a se limita la costurile ocazionate de activitatea de reglementare ex ante a pieței.

44

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pe de o parte, prezentarea anuală prevăzută la această dispoziție este publicată după încheierea exercițiului financiar anual în cursul căruia au fost percepute taxele administrative și, pe de altă parte, ajustările necesare sunt efectuate în cursul unui exercițiu financiar care nu este imediat următor celui în cursul căruia au fost percepute aceste taxe.

45

În această privință, trebuie să se arate că, astfel cum s‑a amintit la punctul 36 din prezenta ordonanță, din cuprinsul articolului 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea, interpretat în lumina considerentului (30) al acesteia, reiese că taxele administrative care pot fi impuse în conformitate cu articolul 12 din această directivă trebuie să acopere costurile administrative efective care rezultă din activitățile menționate la alineatul (1) litera (a) al acestui articol și trebuie să se echilibreze cu aceste costuri. Astfel, totalitatea veniturilor obținute de statele membre din taxa în cauză nu poate depăși totalitatea costurilor aferente acestor activități.

46

Raportul anual prevăzut la articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea are ca obiectiv, astfel cum reiese din considerentul (30) al acestei directive, asigurarea transparenței în ceea ce privește veniturile și cheltuielile ANR, permițând astfel întreprinderilor implicate să verifice echilibrarea costurilor administrative și a taxelor.

47

Astfel cum Curtea a arătat deja la punctul 41 din Hotărârea din 18 iulie 2013, Vodafone Omnitel și alții (C‑228/12-C‑232/12 și C‑254/12-C‑258/12, EU:C:2013:495), Directiva privind autorizarea nu prevede nici modul de stabilire a cuantumului taxelor administrative care pot fi impuse în temeiul articolului 12 din această directivă, nici modalitățile de percepere a taxelor respective.

48

Rezultă că revine statelor membre sarcina de a stabili modalitățile pentru publicarea prezentării anuale și pentru punerea în aplicare a ajustărilor necesare impuse de articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea, asigurând în același timp garantarea transparenței astfel încât întreprinderile în cauză să poată verifica echilibrarea costurilor administrative și a taxelor.

49

Or, nici publicarea prezentării anuale după încheierea exercițiului financiar anual în cursul căruia au fost percepute taxele administrative, nici aplicarea ajustărilor necesare în cursul unui exercițiu financiar care nu este imediat următor celui în cursul căruia au fost percepute aceste taxe nu par, în sine, să împiedice îndeplinirea acestei cerințe.

50

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 12 alineatul (2) din Directiva privind autorizarea trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pe de o parte, prezentarea anuală prevăzută la această dispoziție este publicată după încheierea exercițiului financiar anual în cursul căruia au fost percepute taxele administrative și, pe de altă parte, ajustările necesare sunt efectuate în cursul unui exercițiu financiar care nu este imediat următor celui în cursul căruia au fost percepute aceste taxe.

51

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară: