1

Prin recursul formulat, Autostrada Wielkopolska S.A. (denumită în continuare „AW”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 24 octombrie 2019, Autostrada Wielkopolska/Comisia (T‑778/17, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2019:756), prin care s‑a respins acțiunea sa având ca obiect anularea Deciziei (UE) 2018/556 a Comisiei din 25 august 2017 privind ajutorul de stat SA.35356 (2013/C) (ex 2013/NN, ex 2012/N) pus în aplicare de Polonia pentru Autostrada Wielkopolska (JO 2018, L 92, p. 19, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Istoricul litigiului a fost prezentat de Tribunal la punctele 1-37 din hotărârea atacată și, în scopul prezentei proceduri, poate fi rezumat după cum urmează.

3

La 10 martie 1997, în urma unei cereri de ofertă, concesiunea pentru construirea și exploatarea secțiunii din autostrada A 2 cuprinsă între localitățile Nowy Tomyśl (Polonia) și Konin (Polonia) (denumită în continuare „secțiunea în cauză din autostrada A 2”) a fost acordată de Republica Polonă recurentei, AW, pentru o perioadă de 40 de ani.

4

Prin contractul de concesiune semnat la 12 septembrie 1997 (denumit în continuare „contractul de concesiune”), AW se angaja să obțină, pe cheltuiala proprie și pe propriul risc, finanțare externă pentru construirea și exploatarea secțiunii în cauză din autostrada A 2 și beneficia, în schimbul acestor servicii, de dreptul de a încasa taxele rutiere plătite de utilizatorii autostrăzii. Acest contract îi permitea de asemenea să mărească valorile taxelor rutiere în vederea maximizării veniturilor fără să depășească valorile maxime definite pe categorie de vehicule.

5

După aderarea sa la Uniunea Europeană în anul 2004, Republica Polonă a transpus în dreptul polonez Directiva 1999/62/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri (JO 1999, L 187, p. 42, Ediție specială, 07/vol. 7, p. 88). Articolul 7 alineatul (3) din această directivă prevede că taxa de trecere și taxa de utilizare nu se pot impune simultan pentru utilizarea unei singure secțiuni de drum.

6

Prin urmare, Parlamentul Poloniei a adoptat ustawa o zmianie ustawy o autostradach płatnych oraz o Krajowym Funduszu Drogowym oraz ustawy o transporcie drogowym (Legea de modificare a Legii privind autostrăzile cu plată și Fondul național rutier și a Legii privind transportul rutier) din 28 iulie 2005 (Dz. U. nr. 155, poziția 1297, denumită în continuare „Legea din 28 iulie 2005”). Această lege a eliminat dubla taxare a vehiculelor grele de marfă pentru utilizarea unui singur tronson de drum. Astfel, începând cu 1 septembrie 2005, vehiculele grele de marfă titulare de vinietă (card care atestă achitarea taxelor de drum) pentru utilizarea drumurilor naționale din Polonia au fost scutite de plata taxelor rutiere pe autostrăzile care fac obiectul unor contracte de concesiune.

7

În temeiul Legii din 28 iulie 2005, concesionarii trebuiau să fie despăgubiți de Fondul național rutier pentru pierderea de venituri determinată de scutirea de taxe rutiere. Această lege prevedea că concesionarii aveau dreptul la o rambursare echivalentă cu 70 % din suma obținută prin înmulțirea numărului efectiv de călătorii efectuate de vehiculele grele de marfă deținătoare de vinietă cu taxele rutiere virtuale negociate cu concesionarii pentru fiecare categorie de vehicule grele de marfă. Reducerea la 70 % stabilită prin legea menționată era destinată să compenseze creșterea preconizată a traficului de vehicule grele de marfă pe autostrăzile concesionate în urma scutirii acestora de plata taxelor rutiere. Aceeași lege prevedea de asemenea că valorile taxei rutiere virtuale nu puteau fi mai mari decât valorile reale aplicate pentru respectiva categorie de vehicule. Ea preciza în sfârșit că metoda de compensare urma să fie stabilită în fiecare contract de concesiune.

8

În ceea ce privește AW, metoda de compensare și taxele rutiere virtuale au fost prezentate, în urma negocierilor cu autoritățile poloneze, în anexa 6 la contractul de concesiune (denumită în continuare „anexa 6”), încheiată la 14 octombrie 2005.

9

Republica Polonă a explicat că metoda de compensare prevăzută în anexa 6 avea la bază principiul că situația financiară preconizată a concesionarului nu trebuia să se schimbe după Legea din 28 iulie 2005. Ea a precizat că, pentru a atinge acest obiectiv, rata internă de rentabilitate (denumită în continuare „RIR”) preconizată a investiției făcute de AW în secțiunea în cauză din autostrada A 2 trebuie să rămână la același nivel cu rata la care ar fi rămas în lipsa modificării legii, și anume fără pierderea de venituri care rezultă din Legea din 28 iulie 2005.

10

Părțile semnatare ale anexei 6 (denumite în continuare „părțile contractante”) au convenit ca valoarea compensației calculate să fie rezultatul unei proceduri în două etape, desfășurată pe baza modelelor financiare care indică fluxul de trezorerie efectiv actualizat și permit calcularea RIR. În cursul primei etape, era necesar să se stabilească valorile taxelor rutiere virtuale pe care Republica Polonă trebuia să le achite AW. În cursul celei de a doua etape, valorile menționate trebuiau să fie verificate cel târziu la 30 noiembrie 2007 și, dacă era cazul, să fie revizuite.

11

Astfel, în prima etapă, taxele rutiere virtuale au fost stabilite pe baza următoarelor trei modele financiare, prezentate de AW:

12

Pe baza acestor modele financiare, AW a demonstrat că RIR de 10,77 % preconizată în modelul taxelor rutiere reale nu va fi atinsă nici chiar dacă se vor aplica valorile maxime permise ale taxelor rutiere virtuale. Din acest motiv, ea a stabilit valorile taxelor rutiere virtuale la nivelurile maxime permise în contractul de concesiune.

13

De la 1 septembrie 2005, vehiculele grele de marfă cu vinietă au fost scutite de plata taxelor rutiere, iar AW a primit o compensație lunară calculată pe baza numărului de vehicule grele vizate care utilizau autostrada și a valorii taxelor rutiere virtuale convenite.

14

În cea de a doua etapă, părțile contractante trebuiau să verifice evoluția traficului vehiculelor grele de marfă ca urmare a scutirii de taxe rutiere și să ajusteze valorile taxelor rutiere virtuale în consecință pentru a evita plata unor compensații excedentare sau insuficiente către concesionar. AW trebuia să transmită un model financiar actualizat (denumit în continuare „modelul de verificare”) care prezenta impactul valorilor menționate asupra indicatorilor financiari de bază din contractul de concesiune, inclusiv asupra RIR. În cazul în care RIR din modelul de verificare depășea valoarea RIR din modelul taxelor rutiere reale, valorile taxelor rutiere virtuale trebuiau să fie micșorate pentru a se lichida rata de rentabilitate excesivă. În schimb, în cazul în care RIR din modelul de verificare era mai mică decât cea prevăzută în modelul taxelor rutiere reale, valorile menționate trebuiau să fie majorate.

15

AW a prezentat modelul de verificare în 2007. În acest model, RIR era de 9,20 % în luna iunie a anului 2006. În raportul de verificare conex transmis de AW se sugera că valorile taxelor rutiere virtuale trebuiau să fie majorate.

16

Prin scrisoarea din 28 noiembrie 2007, Generalna Dyrekcja dróg krajowych i autostrad (Direcția Generală a Drumurilor Naționale și a Autostrăzilor, Polonia) a informat AW că, având în vedere îndoielile referitoare la exactitatea ipotezelor formulate în sensul anexei 6, ea nu accepta propunerea de ajustare a valorilor taxei rutiere virtuale. În pofida acestei scrisori, AW a primit în continuare plăți lunare cu titlu de taxă rutieră virtuală, în conformitate cu stipulațiile din anexa menționată. Ulterior, la 13 noiembrie 2008, ministrul infrastructurii polonez a emis o declarație de denunțare a acestei anexe, afirmând printre altele că săvârșise o eroare la momentul încheierii ei.

17

Potrivit Republicii Polone, AW supraevaluase RIR din modelul taxelor rutiere reale prin utilizarea unor prognoze perimate privind traficul și veniturile. AW ar fi utilizat studiul privind traficul și veniturile realizat de firma de consultanță Wilbur Smith Associates (WSA) în 1999 (denumit în continuare „studiul WSA din 1999”), deși era disponibil un studiu mai recent, realizat în luna iunie 2004 (denumit în continuare „studiul WSA din 2004”). Potrivit raportului din 24 septembrie 2010 comandat de Ministerul Infrastructurii polonez și elaborat de societatea PricewaterhouseCoopers (PwC) (denumit în continuare „raportul PwC”), utilizarea ipotezelor referitoare la trafic și la venituri ale studiului WSA din 2004 în locul celor din studiul WSA din 1999 avea ca efect reducerea RIR din modelul taxelor rutiere reale de la 10,77 % la 7,42 %.

18

Astfel, în opinia ministrului infrastructurii polonez, AW ar fi primit o compensație excesivă cu titlu de taxă rutieră virtuală. Întrucât AW a refuzat să ramburseze plata excedentară solicitată de Republica Polonă, ministrul menționat a cerut inițierea procedurilor judiciare în scopul recuperării acestei plăți excedentare.

19

În același timp, AW a contestat denunțarea anexei 6 prin sesizarea unei instanțe de arbitraj. Printr‑o hotărâre din 20 martie 2013 (denumită în continuare „hotărârea arbitrală”), instanța menționată a decis în favoarea AW, declarând că anexa menționată era validă și că Republica Polonă trebuia să respecte stipulațiile din această anexă. Printr‑o hotărâre din 26 ianuarie 2018, Sąd Okręgowy w Warszawie, I Wydział Cywilny (Tribunalul Regional din Varșovia, Secția I civilă, Polonia) a respins acțiunea ministrului infrastructurii polonez împotriva hotărârii arbitrale. Această hotărâre a făcut obiectul unei proceduri de apel la Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia).

20

Aplicarea sistemului de compensare sub forma unei taxe rutiere virtuale a încetat la 30 iunie 2011, când Republica Polonă a introdus un sistem electronic de încasare a taxelor rutiere care a înlocuit vinietele.

21

La 31 august 2012, Republica Polonă a notificat Comisiei Europene o măsură constând în acordarea în favoarea AW a unei compensații financiare, sub forma unei taxe rutiere virtuale, pentru motivul pierderii de venituri cauzate de Legea din 28 iulie 2005.

22

La 20 septembrie 2014, Comisia a decis să inițieze o procedură oficială de investigare privind măsura notificată (denumită în continuare „decizia de deschidere”). Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 20 septembrie 2014 (JO 2014, C 328, p. 12).

23

La 25 august 2017, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

24

În primul rând, în ceea ce privește existența unui ajutor de stat, Comisia a considerat că AW avea dreptul de a fi despăgubită ca urmare a modificărilor aduse prin Legea din 28 iulie 2005, care o privaseră de posibilitatea de a percepe o taxă rutieră de la vehiculele grele de marfă, dar că, deși o astfel de compensație ar ameliora situația sa financiară preconizată, în sensul că aceasta ar depăși compensația asociată cu efectele directe ale modificărilor aduse prin legea menționată, AW ar primi un avantaj necuvenit care constituia un ajutor de stat.

25

În ceea ce privește modelul taxelor rutiere reale, Comisia a considerat că AW ar fi trebuit să utilizeze prognozele actualizate privind traficul și veniturile disponibile în studiul WSA din 2004. Aceasta a constatat că, comparativ cu studiul WSA din 1999, studiul WSA din 2004 indica valori ale traficului semnificativ mai mici pentru vehiculele din categoriile 2 și 3, precum și valori optime ale taxelor rutiere reale mult mai mici pentru categoriile 2-4. Aceasta a apreciat că utilizarea modelului taxelor rutiere reale bazat pe studiul WSA din 1999 a determinat calcularea unei RIR mai mari decât cea care ar fi putut fi preconizată în mod rezonabil la momentul modificărilor aduse prin Legea din 28 iulie 2005, ceea ce a avut ca rezultat acordarea unei supracompensații sub forma unor plăți mai mari pe baza taxelor rutiere virtuale.

26

În ceea ce privește verificarea taxelor rutiere virtuale, Comisia a considerat că Republica Polonă și‑a asumat efectiv riscul asociat evoluției traficului pe perioada cuprinsă între introducerea sistemului de taxe rutiere virtuale și realizarea verificării în 2007. Totuși, ea a acceptat acest mecanism de verificare întrucât el a permis stabilirea taxelor rutiere virtuale la un nivel care să nu permită despăgubirea excesivă. Comisia a arătat de asemenea că verificarea a fost efectuată la sfârșitul unei perioade limitate în comparație cu întreaga durată a contractului de concesiune, dar suficientă pentru ca părțile contractante să colecteze datele necesare reale privind traficul și să realizeze, pe baza acestora, prognoze fiabile de trafic.

27

În ceea ce privește calcularea plății excedentare, Comisia a considerat că modelul taxelor rutiere reale actualizat de PwC și utilizat de aceasta din urmă în raportul său (denumit în continuare „modelul PwC al taxelor rutiere reale”) integra prognozele privind traficul și veniturile din studiul WSA din 2004 și indica în mod corect prognozele actualizate de la data adoptării Legii din 28 iulie 2005. Ea a convenit că RIR de 7,42 % din modelul PwC al taxelor rutiere reale putea fi considerat ca reprezentând RIR care putea fi preconizată de AW la momentul imediat anterior modificărilor aduse prin această lege. Comisia a considerat că, spre deosebire de RIR de 7,42 % din modelul PwC al taxelor rutiere reale, RIR de 10,77 % utilizată de AW la negocieri era excesivă. De asemenea, ea a arătat că RIR de 8,20 % din modelul vinietei era mai mare de 7,42 %.

28

Comisia a constatat că, pentru a stabili valoarea plății excedentare aferente perioadei cuprinse între luna septembrie 2005 și luna octombrie 2007 și anterioare verificării, PwC a utilizat modelul vinietei pentru recalcularea valorilor taxelor rutiere virtuale care ar fi trebuit aplicate începând cu septembrie 2005 pentru a înregistra o RIR de 7,42 %. Aceasta a observat că valoarea compensației stabilite pornind de la valorile taxelor rutiere virtuale recalculate fusese comparată cu plățile efective efectuate către AW. Ea a estimat că, în această perioadă, plata excedentară se ridica la aproximativ 64,7 milioane de euro.

29

Comisia a constatat că, pentru a stabili valoarea plății excedentare în perioada ulterioară verificării, cuprinsă între luna noiembrie 2007 și luna iunie 2011, PwC a aplicat modelul de verificare pentru a recalcula valorile taxelor rutiere virtuale astfel încât să ajungă la o RIR de 7,42 %. Aceasta a observat că valoarea compensației stabilite pe baza valorilor taxelor rutiere virtuale recalculate a fost comparată cu plățile efective efectuate către AW. Ea a considerat că, în această perioadă, plata excedentară se ridica la aproximativ 159 de milioane de euro.

30

În ceea ce privește argumentul invocat de AW potrivit căruia era îndeplinit criteriul operatorului economic privat în economia de piață, Comisia a răspuns negativ.

31

În al doilea rând, Comisia a considerat că, întrucât compensația a fost pusă la dispoziția AW înainte de notificarea acestei măsuri Comisiei, interdicția prevăzută la articolul 108 alineatul (3) TFUE nu a fost respectată de Republica Polonă și că, prin urmare, ajutorul acordat este ilegal. În plus, Comisia a concluzionat că ajutorul menționat nu este compatibil cu piața internă, astfel încât trebuia recuperat pentru a se restabili situația existentă pe piață înainte de acordarea sa.

32

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2017, AW a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu.

33

În susținerea acestei acțiuni, AW a invocat în esență șase motive, întemeiate, primul, pe încălcarea dreptului de a fi asociat la procedura administrativă, al doilea, pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE ca urmare a utilizării unui criteriu eronat pentru aprecierea existenței unui avantaj economic și a unei aplicări vădit eronate a acestui criteriu, al treilea, pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE ca urmare a unei aplicări incorecte a criteriului investitorului privat și a unei motivări neadecvate, al patrulea, întemeiat pe faptul că Comisia și‑a fondat concluzia privind incompatibilitatea ajutorului pe considerații eronate, al cincilea, pe o eroare vădită de apreciere în calcularea cuantumului ajutorului de stat și, al șaselea, pe nemotivarea deciziei în litigiu.

34

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.

35

AW solicită Curții:

36

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea AW la plata cheltuielilor de judecată.

37

În susținerea recursului formulat, AW invocă patru motive.

38

Primul motiv, referitor la drepturile procedurale ale AW, este întemeiat pe o eroare de drept, pe o denaturare a probelor și pe nemotivare. Contestând argumentele prezentate de AW, Comisia propune de asemenea Curții să respingă acest motiv, efectuând o înlocuire a motivelor.

39

AW consideră că Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 60 din hotărârea atacată, că Comisia nu a asociat‑o la procedura administrativă într‑o măsură adecvată, ceea ce ar constitui o încălcare a unei norme fundamentale de procedură care ar fi trebuit să determine, în sine, anularea deciziei în litigiu. În schimb, acesta ar fi afirmat în mod eronat, la punctul 61 din această hotărâre, că era necesar să se stabilească, în vederea anulării acestei decizii, că, în lipsa unei astfel de omisiuni, analiza juridică reținută de Comisie ar fi putut fi diferită. Astfel, Tribunalul ar fi aplicat un criteriu juridic eronat și, prin urmare, ar fi săvârșit o eroare de drept. Pe de altă parte, raționamentul Tribunalului de la punctele 63, 64, 67 și 68 din hotărârea menționată ar fi neadecvat și contradictoriu și ar proveni dintr‑o denaturare a probelor.

40

În această privință, mai întâi, AW arată că considerentele (76)-(78) ale deciziei de deschidere stabilesc că taxa rutieră virtuală trebuie calculată în funcție de previziunile de trafic cele mai recente și că studiul WSA din 2004 a fost identificat de Comisie ca fiind studiul cel mai recent. Or, în observațiile referitoare la decizia de deschidere, AW ar fi identificat studiul realizat în 2005 de societatea Faber Maunsell (denumit în continuare „studiul FM din 2005”) ca fiind cel mai recent. Comisia și Republica Polonă ar fi discutat relevanța acestui studiu în perioada în care Tribunalul a concluzionat că AW ar fi trebuit să fie din nou în măsură să își prezinte observațiile. În cazul în care AW ar fi putut aduce dovezi care să demonstreze că, spre deosebire de ceea ce Comisia apreciase în urma acestor schimburi de corespondență, studiul menționat era utilizabil, Comisia ar fi trebuit să țină seama de acesta ca fiind studiul cel mai recent, iar nivelul RIR chiar înainte de modificările aduse prin Legea din 28 iulie 2005 (denumit în continuare „RIR a taxei rutiere reale”) ar fi putut fi, așadar, stabilit la 8,2 % sau ar fi fost superior acestei rate, astfel încât nu ar fi existat nici un avantaj, nici un ajutor de stat, iar rezultatul procedurii ar fi fost diferit.

41

În continuare, la punctul 67 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi denaturat argumentația formulată de AW, care privea în realitate lipsa posibilității ca aceasta din urmă să își prezinte observațiile cu privire la argumentele Republicii Polone. În plus, dacă acest punct ar trebui interpretat în sensul că studiul FM din 2005 nu era luat în considerare în raționamentul Comisiei, ar trebui să se considere că Tribunalul a denaturat conținutul deciziei în litigiu și s‑a contrazis având în vedere afirmația sa potrivit căreia Comisia intenționa să utilizeze datele cele mai recente. Dacă, în schimb, punctul menționat ar trebui interpretat în sensul că trebuie stabilită o distincție generală în cadrul drepturilor procedurale ale AW între „declarații pozitive” (studiul WSA din 2004 este studiul „cel mai recent”) și „declarații negative” (studiul FM din 2005 trebuie înlăturat) ale Comisiei, ar trebui să se considere că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

42

În sfârșit, rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit și în cazul în care AW ar fi avut ocazia să își prezinte observațiile cu privire la așa‑zisa natură pe termen scurt a sistemului de taxe rutiere virtuale prevăzut în anexa 6, invocând în special caracterul contradictoriu al considerației menționate față de articolul 4 din această anexă. Astfel, deși decizia în litigiu nu menționează considerația respectivă, Comisia ar fi invocat‑o totuși în primă instanță subliniind că, din cauza așa‑zisei naturi pe termen scurt a sistemului taxei rutiere virtuale prevăzut în anexa 6, orice risc de inflație sau risc valutar ar avea o importanță limitată. Or, întrucât nu a prezentat nicio altă considerație în această privință în ședința în fața Tribunalului, ar trebui să se considere că Comisia invocase deja aceeași considerație în cursul fazei administrative.

43

Comisia răspunde de la bun început că provine dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate considerația AW potrivit căreia faptul că a fost asociată la procedura administrativă ar avea caracterul unei norme fundamentale de procedură. În plus, contrar normei fundamentale de procedură care constă în invitarea persoanelor interesate să prezinte observații prin publicarea deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, dreptul persoanelor interesate de a fi asociate la procedura administrativă într‑o măsură adecvată nu ar constitui o astfel de normă fundamentală de procedură, ci un drept subiectiv al cărui conținut poate depinde de situația proprie a persoanei interesate în cauză și de împrejurările speței. În consecință, dacă ar trebui să se considere că a nu acorda din nou beneficiarului posibilitatea de a‑și prezenta observațiile constituie un viciu de procedură, quod non, potrivit Comisiei, criteriul aplicat de Tribunal la punctul 61 și următoarele din hotărârea atacată ar fi corect.

44

În ceea ce privește argumentația AW rezumată la punctul 40 din prezenta hotărâre, Comisia arată că AW nu propune un raționament juridic diferit, ci doar un rezultat diferit, din cauza unor date numerice diferite utilizate pentru efectuarea acelorași calcule, ceea ce nu ar fi de natură să demonstreze că Tribunalul a denaturat în mod vădit elementele de probă. AW ar susține astfel că, dacă ar fi fost asociată la schimburile de corespondență care au avut loc cu Republica Polonă, rezultatul analizei Comisiei ar fi fost diferit. Potrivit Comisiei, acest argument urmărește, în realitate, să conteste o apreciere factuală, ceea ce nu ar face obiectul controlului efectuat de Curte în stadiul recursului.

45

În ceea ce privește argumentația AW rezumată la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre, Comisia amintește că nu este necesar ca motivarea hotărârii atacate să abordeze unul câte unul fiecare argument invocat în fața Tribunalului, că reproșul de a nu fi menționat un element neinvocat de reclamantă nu constituie un motiv valabil și că, în consecință, afirmațiile rezumate la punctele 41 și 42 din prezenta hotărâre nu sunt relevante. În plus, potrivit Comisiei, AW ar admite că decizia în litigiu nu menționează așa‑zisa natură pe termen scurt a sistemului taxei rutiere virtuale prevăzut în anexa 6. În această privință, Tribunalul ar fi concluzionat pur și simplu că argumentul procedural invocat de AW era inoperant pentru motivul că punctul în temeiul căruia invoca dreptul de a fi ascultată nu făcea parte din motivarea deciziei în litigiu.

46

Republica Polonă susține că, spre deosebire de ceea ce pretinde AW, aceasta a putut prezenta observații scrise și orale după publicarea deciziei de deschidere, în cadrul unei scrisori transmise Comisiei la 27 ianuarie 2015 și al unor reuniuni care au avut loc cu această instituție la 24 noiembrie 2015 și la 21 martie 2017. În această privință, Comisia subliniază că, ținând seama de faptul că beneficiarii ajutoarelor nu sunt decât părți interesate la procedură și nu pot contesta în mod autonom acțiunea Comisiei în cursul procedurii administrative, că decizia de deschidere nu este afectată de erori care să necesite o rectificare și că Republica Polonă nu a prezentat probe noi în cursul procedurii oficiale de investigare, Comisia ar fi oferit AW ocazia de a prezenta observații care să depășească obligațiile care îi revin. În special, AW ar fi putut comenta pertinența și incidența studiului FM din 2005 asupra metodei de calcul al RIR atunci când l‑a prezentat Comisiei, însă ar fi preferat, atât în fața Comisiei, cât și în fața Tribunalului, să facă trimitere la studiul WSA din 1999.

47

Comisia consideră că raționamentul care figurează la punctele 58-60 din hotărârea atacată este eronat în drept, din moment ce, în calitate de beneficiar al măsurii de ajutor în cauză, AW este o parte „interesată”, în sensul articolului 108 alineatul (2) TFUE, care, potrivit jurisprudenței, nu se poate prevala de dreptul la apărare, nu poate pretinde, asemenea unui stat membru, o dezbatere în contradictoriu cu Comisia și nu are decât de dreptul de a fi asociat la procedura administrativă într‑o măsură adecvată care ține cont de împrejurările speței. Or, Tribunalul nu ar fi respectat această jurisprudență atunci când a statuat că Comisia ar fi trebuit să permită din nou AW să își prezinte observațiile.

48

Astfel, constatând, la punctul 63 din hotărârea atacată, că decizia de deschidere a permis AW să își exercite dreptul de a prezenta observații, Tribunalul ar fi trebuit să recunoască faptul că împrejurările speței nu impuneau Comisiei să depășească acest lucru. În special, interesele divergente ale AW și ale Republicii Polone nu pot justifica acordarea AW a unor drepturi asemănătoare celor ale acestui stat membru. De asemenea, nici durata, nici intensitatea schimburilor cu Republica Polonă nu ar fi fost neobișnuite și nu ar justifica, în orice caz, acordarea unor drepturi suplimentare în favoarea AW. Or, apreciind că Comisia ar fi trebuit să acorde AW dreptul de a comenta observațiile acestui stat membru, Tribunalul i‑ar fi acordat în esență dreptul la o dezbatere în contradictoriu și ar fi denaturat procedura care prevede că numai statului membru i se oferă posibilitatea de a comenta informațiile comunicate de celelalte persoane interesate.

49

AW susține că Comisia nu invocă o eroare de drept, ci se limitează să conteste, fără a invoca o denaturare, aprecierea factuală a Tribunalului potrivit căreia împrejurările specifice speței impuneau ca AW să poată prezenta observații suplimentare. Or, întrucât controlul acestei aprecieri nu intră în competența Curții, iar pârâtele nu au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, cererea Comisiei ar fi inadmisibilă și ar determina Curtea să se pronunțe ultra petita. În plus, Comisia ar aborda individual diferiții factori, în timp ce Tribunalul, la punctul 58 din hotărârea atacată, ar fi abordat împreună împrejurările specifice ale speței. În plus, Tribunalul nu ar fi afirmat că ar fi trebuit să se ofere AW posibilitatea de a prezenta observații cu privire la toate informațiile comunicate, iar simpla prezentare a unor observații suplimentare, având în vedere în special lipsa cunoașterii complete a dosarului, nu ar echivala cu o dezbatere în contradictoriu și nici nu ar corespunde drepturilor acordate statelor membre în materie.

50

În primul rând, în ceea ce privește argumentația rezumată la punctele 40 și 41 din prezenta hotărâre, întemeiată pe o denaturare a elementelor de probă și pe nemotivare, trebuie amintit că, în cadrul unui recurs, controlul Curții are ca obiect printre altele să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale la toate argumentele invocate de recurent (Hotărârea din 22 octombrie 2014, British Telecommunications/Comisia, C‑620/13 P, nepublicată, EU:C:2014:2309, punctul 55 și jurisprudența citată).

51

La punctul 60 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, în împrejurările specifice ale cauzei, astfel cum au fost prezentate la punctul 58 din această hotărâre, Comisia ar fi trebuit să permită din nou AW să prezinte observații.

52

La punctul 61 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că împrejurarea că Comisia a omis să asocieze AW la schimburile de corespondență cu Republica Polonă ulterior deciziei de deschidere, oricât de regretabilă ar fi, nu era de natură să determine anularea deciziei în litigiu în măsura în care, în împrejurările speței, în lipsa unei astfel de omisiuni, analiza juridică reținută de Comisie în această din urmă decizie nu ar fi putut fi diferită.

53

La punctul 67 din hotărârea menționată, Tribunalul a precizat, în această privință, că „argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că decizia de deschidere, spre deosebire de decizia [în litigiu], nu menționa studiul [FM din 2005] nu [putea] fi admis [întrucât], deși Comisia a făcut referire la acest studiu, în considerentul (138) al deciziei [în litigiu], acesta este invocat numai pentru a considera că studiul respectiv nu putea fi utilizat pentru calcularea RIR a proiectului”. Tribunalul a adăugat că, astfel, Comisia s‑a „limitat să înlăture, ca lipsit de relevanță, un studiu invocat de reclamantă însăși în cadrul observațiilor sale [și că, în] aceste condiții, nu i se poate reproșa Comisiei că nu a menționat studiul [FM din 2005] în decizia de deschidere”.

54

Acest punct 67 urmărea astfel să răspundă la argumentația care figurează la punctul 39 din cererea introductivă în primă instanță, care avea următorul cuprins:

„[…] Dacă reclamanta ar fi fost informată cu privire la opinia Comisiei potrivit căreia studiul [FM] din 2005 nu era fiabil […], întrucât trebuia să se întemeieze exclusiv pe previziunile de trafic, iar nu pe previziunile de venituri, reclamanta ar fi putut arăta că această afirmație era în mod clar eronată. Nu se poate exclude că, în acest caz, Comisia ar fi avut un alt punct de vedere cu privire la semnificația studiului [FM] din 2005 care ar fi afectat întreaga sa apreciere. De asemenea, dacă reclamanta ar fi știut că Comisia a fost de acord cu modificările modelelor financiare efectuate de PwC (modelele pe care Comisia nu le‑a putut deschide înainte de decizia de deschidere), aceasta ar fi încercat să respingă raționamentul respectiv. Întrucât Comisia a acordat multă importanță raportului PwC, argumentele care subminează credibilitatea acestui raport sunt în măsură să afecteze rezultatul investigației Comisiei.”

55

Or, din interpretarea coroborată a punctului 67 din hotărârea atacată și a punctului 39 din cererea introductivă în primă instanță, astfel cum au fost menționate la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre, rezultă că AW susține în mod întemeiat în fața Curții că Tribunalul a deformat argumentația sa care privea lipsa posibilității ca aceasta să își prezinte observațiile cu privire la argumentele Republicii Polone. În special, AW a arătat că, dacă ar fi avut această posibilitate, ar fi putut demonstra că studiul FM din 2005 era utilizabil și relevant.

56

Or, din moment ce Tribunalul a considerat, la punctele 60 și 61 din hotărârea atacată, pe de o parte, că Comisia ar fi trebuit să acorde AW posibilitatea de a‑și prezenta observațiile și, pe de altă parte, că analiza juridică reținută de Comisie în decizia în litigiu nu ar fi putut fi diferită, acesta nu putea să se abțină să adopte în mod specific o poziție cu privire la argumentul amintit la punctul 54 din prezenta hotărâre. În aceste condiții, este necesar să se considere că hotărârea Tribunalului este afectată de o insuficiență a motivării în această privință.

57

Prin urmare, fără a fi necesar să se examineze dacă raționamentul Tribunalului de la punctul 67 din hotărârea atacată rezultă dintr‑o denaturare a elementelor de probă, trebuie să se constate că acest punct este afectat de o eroare de drept.

58

În aceste condiții, conform jurisprudenței constante a Curții, în ipoteza în care motivele unei decizii a Tribunalului revelează o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept, o astfel de încălcare nu este de natură să determine anularea acestei hotărâri și se impune efectuarea unei substituiri a motivelor (Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Scuola Elementare Maria Montessori/Comisia, Comisia/Scuola Elementare Maria Montessori și Comisia/Ferracci, C‑622/16 P-C‑624/16 P, EU:C:2018:873, punctul 48).

59

În aceste condiții, trebuie examinată cererea Comisiei de înlocuire a motivelor, prin care această instituție susține, contrar celor pretinse de AW, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că AW ar fi trebuit să fie ascultată a doua oară în cursul procedurii administrative.

60

În această privință, trebuie amintit că procedura de control al ajutoarelor de stat este, ținând seama de economia sa generală, o procedură inițiată față de statul membru responsabil, din perspectiva obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii, de acordarea ajutorului. Astfel, pentru a respecta dreptul la apărare, în măsura în care acest stat membru nu a avut posibilitatea să comenteze anumite informații, Comisia nu poate să le rețină în decizia sa împotriva acestui stat membru (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 73).

61

De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, întreprinderile potențial beneficiare ale ajutoarelor de stat sunt considerate părți interesate și Comisia are obligația, în faza de investigare, menționată la articolul 108 alineatul (2) TFUE, să le invite să își prezinte observațiile (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 70).

62

Deși aceste părți interesate nu se pot prevala de dreptul la apărare, ele dispun, în schimb, de dreptul de a fi asociate la procedura administrativă urmată de Comisie într‑o măsură adecvată ținând seama de împrejurările speței (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 71).

63

Astfel, din articolul 108 alineatul (2) TFUE rezultă că, atunci când Comisia decide să deschidă procedura oficială de investigare în legătură cu un proiect de ajutor, aceasta trebuie să dea posibilitatea persoanelor interesate, printre care întreprinderea sau întreprinderile în cauză, să își prezinte observațiile. Această normă are caracterul unei norme fundamentale de procedură (Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Freistaat Sachsen, C‑334/07 P, EU:C:2008:709, punctul 55).

64

În această privință, Curtea a statuat, în cadrul aplicării articolului 108 alineatul (2) TFUE, că publicarea unui anunț în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene constituie un mijloc adecvat pentru a aduce la cunoștința tuturor părților interesate deschiderea unei proceduri. Această comunicare urmărește să obțină din partea acestora din urmă toate informațiile destinate să ofere Comisiei clarificări în cadrul acțiunii sale viitoare. O astfel de procedură conferă de asemenea statelor membre și mediilor interesate garanția că pot fi ascultate (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 72).

65

În procedura de control al ajutoarelor de stat, părțile interesate, altele decât statul membru în cauză, nu au decât rolul amintit la punctul anterior din prezenta hotărâre și, în această privință, nu pot pretinde ele însele o dezbatere în contradictoriu cu Comisia precum cea existentă în beneficiul statului membru respectiv (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 74).

66

Pe de altă parte, Curtea a precizat că, în cazul în care regimul juridic sub incidența căruia un stat membru a notificat un ajutor preconizat se schimbă înainte de adoptarea deciziei de către Comisie, aceasta trebuie, pentru a se pronunța, astfel cum are obligația, pe baza normelor noi, să solicite persoanelor interesate să își exprime poziția în legătură cu compatibilitatea acestui ajutor cu normele noi. Situația este diferită numai dacă noul regim juridic nu conține nicio modificare substanțială în raport cu cel în vigoare anterior (Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Freistaat Sachsen, C‑334/07 P, EU:C:2008:709, punctul 56).

67

Cu toate acestea, o neregularitate de procedură nu determină anularea în tot sau în parte a unei decizii decât dacă se stabilește că, în absența acestei neregularități, decizia atacată ar fi putut avea un conținut diferit (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 80).

68

În această privință, Curtea a statuat deja că, în ceea ce privește drepturile procedurale ale părților interesate, atunci când există o schimbare a regimului juridic, după ce Comisia a dat părților interesate posibilitatea de a‑și prezenta observațiile și înainte de adoptarea de către Comisie a unei decizii referitoare la un proiect de ajutor, iar Comisia își întemeiază decizia respectivă pe noul regim juridic fără a invita părțile respective să își prezinte observațiile cu privire la acesta, simpla existență a unor diferențe între regimul juridic cu privire la care părțile menționate au avut posibilitatea să își prezinte observațiile și cel pe care se întemeiază decizia menționată nu poate, ca atare, să determine anularea acestei decizii. Astfel, chiar dacă regimurile juridice în cauză s‑ar fi schimbat, se ridică problema dacă, în lumina dispozițiilor acestor regimuri care sunt relevante pentru speță, schimbarea respectivă era susceptibilă să modifice sensul deciziei Comisiei (Hotărârea din 11 martie 2020, Comisia/Gmina Miasto Gdynia și Port Lotniczy Gdynia Kosakowo, C‑56/18 P, EU:C:2020:192, punctul 81).

69

Rezultă în special din această jurisprudență că omisiunea Comisiei de a invita părțile interesate să își prezinte observațiile cu privire la o schimbare a regimului juridic precum intrarea în vigoare în cursul unei proceduri administrative în materie de ajutoare de stat a orientărilor pe care această instituție intenționează să le aplice într‑o decizie de închidere a procedurii respective nu constituie o încălcare a unei norme fundamentale de procedură.

70

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, acest raționament este valabil a fortiori în speță, având în vedere omisiunea de a permite beneficiarului măsurii examinate să ia poziție cu privire la observațiile statului membru în cauză referitoare la informațiile furnizate de acest beneficiar.

71

În plus, deși pot exista, astfel cum admite Comisia, împrejurări în care constatarea unor fapte noi sau diferite în raport cu cele evocate în decizia de deschidere sau intervenția unor modificări substanțiale ale cadrului juridic relevant pot necesita asocierea într‑o mai mare măsură a părților interesate sau publicarea unei decizii de deschidere suplimentare sau rectificate, prezenta cauză nu evidențiază niciuna dintre aceste situații.

72

În special, împrejurările evocate de Tribunal la punctele 58 și 59 din hotărârea atacată nu sunt suficiente pentru a stabili o obligație a Comisiei de a acorda AW posibilitatea de a comenta observațiile Republicii Polone, ceea ce s‑ar asemăna cu o dezbatere în contradictoriu cu acest stat membru în fața Comisiei.

73

În al doilea rând, din constatarea efectuată la punctul anterior din prezenta hotărâre, potrivit căreia împrejurările speței nu sunt suficiente pentru a stabili obligația Comisiei de a acorda AW posibilitatea de a comenta observațiile Republicii Polone, rezultă că argumentația AW rezumată la punctele 39 și 42 din prezenta hotărâre, întemeiată pe o eroare de drept, trebuie înlăturată ca inoperantă.

74

Astfel, atunci când nu este stabilită o asemenea obligație, precum în speță, trebuie să se constate că nu se pune problema dacă analiza juridică reținută de Comisie ar fi putut fi diferită dacă s‑ar fi acordat posibilitatea de a comenta observații ale statului membru în cauză.

75

De altfel, din jurisprudența amintită la punctul 67 din prezenta hotărâre rezultă că, contrar celor pretinse de AW, criteriul juridic reținut de Tribunal nu este, ca atare, eronat.

76

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se admită cererea de înlocuire a motivelor formulată de Comisie și să se respingă primul motiv de recurs.

77

Al doilea motiv, referitor la criteriul investitorului privat, este împărțit în patru aspecte.

78

Al treilea motiv, referitor la existența unui avantaj economic, este împărțit în două aspecte.

79

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, referitor la riscurile de inflație și cele valutare, AW arată că Tribunalul nu a respectat criteriul investitorului privat, că a substituit motivarea deciziei în litigiu cu propria motivare și că a răsturnat sarcina probei.

80

Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv, referitor la relevanța unui transfer al acestor riscuri, AW invocă o aplicare eronată a acestui criteriu pentru a aprecia existența unui avantaj economic, o înlocuire a motivelor deciziei în litigiu, o răsturnare a sarcinii probei și nemotivarea.

81

În cadrul primului aspect al celui de al doilea motiv, AW amintește că Tribunalul a statuat, la punctele 110-112 și 170 din hotărârea atacată, că Comisia a considerat în mod întemeiat că un investitor privat ipotetic nu ar fi luat în considerare transferul riscurilor valutare și de inflație invocate de AW în cursul procedurii administrative, pentru motivul că nu au fost discutate de părțile contractante și că inconvenientele care rezultă din acestea pentru AW, chiar avantajele care decurg pentru Republica Polonă, nu erau dovedite.

82

Cu toate acestea, limitând astfel examinarea doar la opțiunile avute în vedere de părțile contractante în anexa 6, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că examinarea criteriului investitorului privat trebuie să vizeze în mod necesar ansamblul opțiunilor pe care un operator privat le‑ar fi avut în vedere în mod rezonabil într‑o astfel de situație. În plus, deși un contract stabilește, desigur, poziția finală a părților sale, acesta nu ar menționa, în principiu, ansamblul considerațiilor care le‑au determinat să îl încheie. În speță, probele care figurează în dosar ar demonstra că părțile contractante ar fi fost informate, asistate de experți și capabile să înțeleagă impactul plafonului valorilor taxelor rutiere virtuale, precum și diferențele dintre un sistem de taxe rutiere virtuale și un sistem de taxe rutiere reale. Ar reieși de asemenea din dosar că acest plafon era prevăzut în anexa 6 la penultimul paragraf al punctului 4 din anexa 1 la aceasta. Astfel, ar trebui să se considere că Tribunalul a denaturat aceste probe, din moment ce o stipulație contractuală este, în principiu, discutată între părțile la contractul în cauză.

83

Considerând că Comisia nu era obligată să examineze transferul riscurilor, pentru motivul că aceste riscuri nu erau dovedite, Tribunalul ar fi răsturnat sarcina probei, din moment ce ar reveni Comisiei sarcina de a demonstra că beneficiarul nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile din partea unui investitor privat ipotetic și că, în această privință, îi revine obligația de a lua în considerare orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui operator privat suficient de prudent și de diligent, aflat într‑o situație cât mai apropiată de cea a statului în cauză. Prin urmare, Comisia ar fi fost obligată să demonstreze că un investitor privat nu ar fi considerat a priori informația în cauză ca fiind relevantă.

84

Potrivit AW, revenea, așadar, Tribunalului sarcina să stabilească dacă Comisia luase în considerare toate informațiile disponibile și dacă motivarea deciziei în litigiu cuprindea o examinare a transferului riscurilor valutare și ale inflației. Or, în loc să cuprindă o astfel de verificare, hotărârea atacată ar acoperi, printr‑o înlocuire a motivelor, o lacună în această privință în decizia în litigiu. Astfel, raționamentul care figurează la punctele 110-112 din hotărârea atacată nu ar prezenta nicio legătură cu niciuna dintre aprecierile care figurează în această decizie.

85

Pe de altă parte, întrucât riscurile valutare și de inflație influențează în mod direct cuantumul sumelor datorate și capacitatea de a finanța astfel de sume pe tot parcursul concesiunii, ar fi vorba în mod evident despre un factor care poate avea o influență semnificativă asupra procesului decizional al unui operator privat, astfel încât Tribunalul ar fi aplicat greșit principiul operatorului economic privat referindu‑se la un investitor care nu se interesează de propriile beneficii și riscuri.

86

În sfârșit, AW consideră că, la punctul 112 din hotărârea atacată, motivarea este neadecvată, întrucât nu ar reieși cu claritate din cuprinsul acestui punct dacă Tribunalul a considerat că a avut loc un transfer de riscuri valutare și de inflație către Republica Polonă nu numai atunci când fluctuațiile se situează sub plafonul absolut al valorilor taxelor rutiere virtuale prevăzute, ci și deasupra acestuia, quod non, caz în care Tribunalul ar fi denaturat probele din dosar în măsura în care existența unui plafon absolut reiese în mod clar din acesta. Or, niciun alt element menționat la punctul respectiv nu ar putea susține concluzia la care ajunge Tribunalul.

87

Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv, AW arată că erorile care afectează aprecierea de către Tribunal a criteriului investitorului privat, aplicabil în speță, o privesc de asemenea, într‑un sens mai larg, pe cea referitoare la existența unui avantaj economic, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. În ceea ce privește erorile pe care Tribunalul le‑ar fi săvârșit la punctele 110-112 din hotărârea atacată, AW face trimitere la argumentația sa rezumată la punctele 81-86 din prezenta hotărâre, demonstrând o aplicare eronată a criteriului menționat, nemotivarea, o înlocuire a motivelor și o răsturnare a sarcinii probei.

88

În plus, în ultimele două teze ale punctului 112 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi efectuat o evaluare economică complexă care depășește competențele sale de control și care l‑a determinat să substituie cu motivarea sa motivarea Comisiei care nu se interesează, în decizia în litigiu, de conținutul acestor două ultime teze. Raționamentul prezentat la acest punct nu ar putea, pe de altă parte, să susțină concluzia Tribunalului și ar denatura probele, din moment ce vehiculele grele de marfă reprezintă 81 % din veniturile AW, iar Tribunalul nu explică modul în care un inconvenient al sistemului de taxe rutiere virtuale care are incidență asupra acestor venituri ar putea fi compensat prin faptul că 19 % din veniturile AW nu sunt afectate de acest inconvenient.

89

Întrucât argumentele prezentate de AW în primă instanță au vizat inconvenientele sistemului de taxe rutiere virtuale care nu sunt integrate în calculul RIR, dar care au totuși efecte asupra situației financiare a acesteia, considerațiile Tribunalului cu privire la inconvenientele sistemului respectiv care au fost integrate în acest calcul nu ar fi, prin urmare, relevante. În opinia AW, problema relevantă este dacă, din punctul de vedere al AW, o RIR prevăzută mai ridicată, dar care prezintă riscuri de inflație și valutare mai ridicate ar fi mai avantajoasă din punct de vedere economic decât o RIR prevăzută mai redusă, dar care prezintă riscuri de inflație și valutare mai scăzute. Or, nu ar fi posibil să se răspundă la această întrebare fără a efectua o apreciere a plafonului valorilor taxelor rutiere virtuale.

90

Comisia și Republica Polonă contestă argumentele invocate de AW. Comisia consideră în special că din cuprinsul punctelor 110 și 111 din hotărârea atacată reiese că anexa 6 nu conține nicio considerație referitoare la creșterea riscurilor de inflație și valutare, că nu s‑a dovedit, așadar, că părțile contractante intenționau să țină seama de o astfel de creștere și că RIR din modelul cu vinietă comunicat de AW în primă instanță nu a fost prezentat ca incluzând un element de compensare corespunzător riscurilor inflației și valutare. În plus, afirmația potrivit căreia sarcina probei ar fi fost răsturnată ar fi inadmisibilă întrucât nu este însoțită de niciun argument juridic care să o justifice. În plus, Comisia și Republica Polonă susțin că primele aspecte ale celui de al doilea și ale celui de al treilea motiv sunt nefondate.

91

În cadrul primelor aspecte ale celui de al doilea și ale celui de al treilea motiv, AW reproșează Tribunalului că a denaturat elemente de probă și că a săvârșit mai multe erori de drept rezultate din aplicarea eronată a criteriului investitorului privat, dintr‑o repartizare eronată a sarcinii probei, o înlocuire a motivelor și o motivare insuficientă a hotărârii atacate.

92

În ceea ce privește, în primul rând, pretinsele denaturări ale unor elemente de probă, trebuie amintit că din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte (Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 97, precum și jurisprudența citată).

93

Prin urmare, aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o problemă de drept supusă, ca atare, controlului Curții (Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 98, precum și jurisprudența citată).

94

Atunci când invocă o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal, reclamantul trebuie, în temeiul articolului 256 TFUE, al articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, să indice în mod precis elementele care ar fi fost denaturate de acesta și să demonstreze erorile de analiză care, în opinia sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare. Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, o denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 99, precum și jurisprudența citată).

95

În speță, prima denaturare invocată de AW privește punctul 110 din hotărârea atacată, potrivit căruia „nu reiese din anexa 6 că părțile contractante au intenționat să țină seama de pretinsele inconveniente ale sistemului de taxe rutiere virtuale de care se prevalează [AW] în prezent și nici, a fortiori, că au încheiat un acord în această privință. Anexa menționată nu conține, printre altele, nicio considerație cu privire la creșterea riscurilor invocate de [AW]”.

96

Or, atunci când AW reproșează Tribunalului că a ignorat faptul că plafonul valorilor taxelor rutiere virtuale este prevăzut în anexa 6, la penultimul paragraf al punctului 4 din anexa 1 la aceasta, și că stipulația contractuală menționată a fost discutată între părțile contractante, aceasta nu invocă o denaturare, ci contestă, în realitate, aprecierea factuală a Tribunalului potrivit căreia simpla prezență a acestui plafon nu echivalează, în lipsa altor elemente care să o confirme, cu o luare în considerare de către aceste părți a unui transfer al riscurilor valutare și de inflație invocate de AW.

97

Prin urmare, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, pretențiile formulate de AW în această privință sunt inadmisibile în etapa recursului.

98

A doua denaturare invocată de AW privește punctul 112 din hotărârea atacată, care are printre altele următorul cuprins:

„[…] în conformitate cu anexa 6, valorile taxelor rutiere virtuale erau indexate în funcție de fluctuațiile ratei inflației și ale cursului valutar și majorate, în plus, la fiecare șase luni începând de la 1 septembrie 2007, cu un factor suplimentar denumit «WWR». Prin mecanismul de verificare, Republica Polonă și‑a asumat de asemenea riscurile legate de evoluția traficului și a veniturilor și a garantat că RIR va rămâne la același nivel cu cea preconizată înainte de modificarea legii în perioada cuprinsă între 1 septembrie 2005 și 31 decembrie 2006. În aceste condiții, nu se poate considera că simpla existență a unui plafon al valorilor taxelor rutiere virtuale, neindexat în funcție de fluctuațiile ratei inflației și ale cursului valutar, a transferat reclamantei riscul de inflație și riscul valutar și că justifică plata unei «prime» reclamantei.”

99

În măsura în care AW reproșează Tribunalului că a considerat astfel că a avut loc un transfer al riscurilor valutare și de inflație către Republica Polonă nu numai atunci când fluctuațiile se situează sub plafonul absolut al valorii taxelor rutiere virtuale prevăzute, ci și deasupra acestuia, trebuie să se constate că, în prima teză citată la punctul anterior, Tribunalul s‑a limitat să descrie mecanismul prevăzut în anexa 6, că a doua teză nu privește riscurile valutare și de inflație, ci riscurile legate de evoluția traficului și a veniturilor, iar a treia teză conține o apreciere factuală întemeiată pe elemente de probă menționate în cele două teze anterioare.

100

Astfel, acest fragment din hotărârea atacată nu evidențiază nicio denaturare a elementelor de probă, iar AW se limitează din nou să conteste o apreciere factuală suverană a Tribunalului, ceea ce este inadmisibil în stadiul recursului.

101

A treia denaturare invocată de AW privește de asemenea punctul 112 din hotărârea atacată, în măsura în care are printre altele următorul cuprins:

„[…] În ceea ce privește imposibilitatea de a stabili taxele rutiere la nivel optim și imposibilitatea de a beneficia de un randament superior celui prevăzut inițial, trebuie să se constate, pe de o parte, [că AW] era liberă să stabilească valorile taxelor rutiere aplicabile altor vehicule decât vehiculele grele de marfă cu vinietă, astfel încât aceasta putea să își adapteze strategia comercială la evoluțiile pieței și, pe de altă parte, că ea utilizase, la 1 septembrie 2005, toate posibilitățile de a majora valorile reale pentru vehiculele grele de marfă prin stabilirea acestora din urmă la niveluri maxime autorizate de [contractul de concesiune]. Inconvenientele invocate de reclamantă nu puteau afecta, așadar, în mod sensibil situația sa financiară preconizată.”

102

Atunci când AW arată că vehiculele grele de marfă reprezintă 81 % din veniturile sale și susține că Tribunalul nu explică modul în care un inconvenient al sistemului de taxe rutiere virtuale care are incidență asupra acestor venituri ar putea fi compensat prin faptul că 19 % din veniturile sale nu sunt afectate de acest inconvenient, ea nu urmărește să stabilească o denaturare de către Tribunal a clauzelor contractuale în cadrul primei teze menționate la punctul anterior, ci să demonstreze că aprecierea factuală a Tribunalului potrivit căreia inconvenientele invocate ale sistemului de taxe rutiere virtuale nu puteau să modifice în mod semnificativ situația sa financiară preconizată este eronată. Prin urmare, și această argumentație trebuie considerată inadmisibilă.

103

În al doilea rând, în ceea ce privește erorile de drept pretins săvârșite de Tribunal, trebuie amintit de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru calificarea unei măsuri drept „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor care urmează. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului său. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (Hotărârea din 10 decembrie 2020, Comune di Milano/Comisia, C‑160/19 P, EU:C:2020:1012, punctul 27 și jurisprudența citată).

104

În măsura în care argumentele prezentate de AW în cadrul primelor aspecte ale celui de al doilea și ale celui de al treilea motiv privesc exclusiv cea de a treia dintre aceste condiții, trebuie să se arate că, tot conform unei jurisprudențe constante a Curții, sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață normale (Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 44).

105

Astfel, ținând seama de obiectivul articolului 107 alineatul (1) TFUE de a asigura o concurență nedenaturată, inclusiv între întreprinderile publice și întreprinderile private, noțiunea de „ajutor”, în sensul acestei dispoziții, nu poate cuprinde o măsură acordată în favoarea unei întreprinderi prin intermediul unor resurse de stat atunci când aceasta ar fi putut să obțină același avantaj în împrejurări care corespund condițiilor normale ale pieței. Aprecierea condițiilor în care a fost acordat un asemenea avantaj se efectuează, în principiu, prin aplicarea principiului operatorului privat (Hotărârea din 10 decembrie 2020, Comune di Milano/Comisia, C‑160/19 P, EU:C:2020:1012, punctul 103 și jurisprudența citată).

106

În această privință, atunci când există îndoieli cu privire la aplicabilitatea principiului menționat, în special ca urmare a folosirii de către statul membru în cauză, la adoptarea măsurii respective, a prerogativelor sale de putere publică, revine statului membru sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura adoptată decurge din calitatea sa de operator privat (Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 63 și jurisprudența citată).

107

În schimb, atunci când este aplicabil principiul operatorului economic privat, acesta figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a stabili existența unui ajutor și nu constituie, așadar, o excepție care se aplică numai la cererea unui stat membru, atunci când s‑a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale noțiunii de „ajutor de stat” prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 10 decembrie 2020, Comune di Milano/Comisia, C‑160/19 P, EU:C:2020:1012, punctul 109 și jurisprudența citată).

108

În acest caz, revine, așadar, Comisiei sarcina de a dovedi, ținând seama printre altele de informațiile furnizate de statul membru în cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a principiului operatorului privat, astfel încât intervenția statului în discuție cuprinde un avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 10 decembrie 2020, Comune di Milano/Comisia, C‑160/19 P, EU:C:2020:1012, punctul 110).

109

În această privință, trebuie amintit că, în scopul aprecierii aspectului dacă aceeași măsură ar fi fost adoptată în condițiile normale de piață de un operator privat, trebuie să se facă referire la un astfel de operator care se află într‑o situație cât mai apropiată de cea a statului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 30 și jurisprudența citată).

110

În acest cadru, revine Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element pertinent în speță care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui asemenea operator privat (Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 29 și jurisprudența citată).

111

Reiese de aici că examinarea la care Comisia trebuie eventual să recurgă nu poate fi limitată doar la opțiunile pe care autoritatea publică competentă le‑a luat efectiv în considerare, ci trebuie în mod obligatoriu să privească toate opțiunile pe care un operator privat le‑ar fi avut în vedere în mod rezonabil într‑o asemenea situație (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 29).

112

În această privință, pe de o parte, trebuie considerată relevantă orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui operator privat suficient de prudent și de diligent, aflat într‑o situație cât mai apropiată de cea a operatorului public (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 60).

113

Pe de altă parte, în vederea aplicării principiului operatorului privat, sunt relevante numai elementele disponibile și evoluțiile previzibile la data la care a fost adoptată această decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 61).

114

În plus, Comisia este obligată ca, în interesul unei bune administrări a normelor fundamentale ale Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și cu imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop (Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 67 și jurisprudența citată).

115

În măsura în care AW reproșează Tribunalului că a depășit limitele controlului său, trebuie amintit că, în cadrul controlului legalității prevăzut la articolul 263 TFUE, Curtea și Tribunalul sunt competente să se pronunțe cu privire la acțiunile pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a Tratatului FUE sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. Articolul 264 TFUE prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, actul contestat este declarat nul și neavenit. Prin urmare, Curtea și Tribunalul nu pot substitui în niciun caz motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 104 și jurisprudența citată).

116

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, examinarea pe care trebuie să o efectueze Comisia cu ocazia aplicării principiului operatorului privat impune efectuarea unei aprecieri economice complexe și, în cadrul controlului pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe efectuate de Comisie în domeniul ajutoarelor de stat, nu ține de competența instanței Uniunii să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică (Hotărârea din 10 decembrie 2020, Comune di Milano/Comisia, C‑160/19 P, EU:C:2020:1012, punctul 100).

117

Cu toate acestea, instanța Uniunii trebuie să verifice nu numai exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente reprezintă toate datele pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 64).

118

În această privință, legalitatea unei decizii în materia ajutoarelor de stat trebuie apreciată de instanța Uniunii în funcție de informațiile de care Comisia putea să dispună la momentul la care a adoptat decizia, care le includ pe cele care apar ca fiind relevante pentru aprecierea care trebuie efectuată în conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 110-113 din prezenta hotărâre și a căror prezentare ar fi putut, la cerere, să fie obținută de Comisie în cursul procedurii administrative (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctele 70 și 71).

119

Argumentația prezentată de AW trebuie examinată în raport cu considerațiile prezentate la punctele 103-118 din prezenta hotărâre.

120

În ceea ce privește, în primul rând, critica întemeiată pe faptul că Tribunalul și‑ar fi limitat examinarea doar la opțiunile avute în vedere de părțile contractante și ar fi ignorat influența semnificativă a riscurilor invocate asupra procesului decizional al unui investitor privat, rezultă, desigur, din jurisprudența amintită la punctele 110 și 111 din prezenta hotărâre că examinarea pe care Comisia trebuie să o efectueze, dacă este cazul, nu se poate limita numai la opțiunile pe care autoritatea publică competentă le‑a luat efectiv în considerare, ci trebuie neapărat să vizeze toate opțiunile pe care un operator privat le‑ar fi avut în vedere în mod rezonabil într‑o astfel de situație.

121

Totuși, din această jurisprudență rezultă de asemenea că cerința menționată nu implică obligația Comisiei de a lua în considerare, în plus, opțiuni pe care un operator privat nu le‑ar fi avut în vedere în mod rezonabil într‑o astfel de situație.

122

În plus, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice (C‑300/16 P, EU:C:2017:706), era în discuție aplicarea criteriului creditorului privat în privința unui creditor care urmărea maximizarea recuperării sumelor care îi erau datorate de un debitor în faliment. În cadrul unei astfel de situații, Curtea a statuat că revenea Comisiei sarcina de a examina, dincolo de opțiunile de recuperare avute în vedere de autoritatea publică competentă, orice altă opțiune pe care un creditor privat ar fi luat‑o în mod rezonabil în considerare.

123

În schimb, situația în discuție în speță arată că Republica Polonă nu se afla, în raport cu AW, nici în situația unui creditor privat, nici, de altfel, în situația unui investitor privat. Astfel, dat fiind că acest stat membru avea obligația de a despăgubi AW pentru un prejudiciu care îi fusese cauzat acesteia în cadrul raporturilor lor contractuale, criteriul care trebuie reținut era cel al unui debitor privat care datorează, în cadrul unui raport contractual, o sumă de bani cocontractantului său ca urmare a unui prejudiciu pe care i l‑a cauzat.

124

Or, trebuie să se constate că nu este în interesul unui debitor privat să își compenseze creditorul pentru riscuri valutare și de inflație pe care acest creditor nu le‑a invocat în privința sa. De fapt, din moment ce o compensație mai importantă ar fi, în principiu, contrară intereselor unui debitor privat, trebuie să se considere că un asemenea debitor nu ar fi luat în considerare astfel de riscuri, cu excepția situației în care, la cererea cocontractantului său, ar fi obligat să o facă sau în care aceasta ar fi fost în interesul său înțeles în mod mai larg, având în vedere raportul contractual în cauză.

125

Prin urmare, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctele 152-154 și 165-171 din hotărârea atacată, că un operator privat aflat în situația Republicii Polone nu ar fi acceptat, în principiu, să plătească o sumă mai mare decât cea pe care trebuia să o plătească AW ca urmare a evenimentului prejudiciabil în cauză și, mai precis, la punctele 110-112 din această hotărâre, că nu era necesar să se ia în considerare pretinsele riscuri ale AW despre care nu rezultă că au făcut obiectul unei cereri a AW în cadrul negocierilor cu acest stat membru sau că ar fi făcut în alt mod obiectul schimburilor lor de corespondență.

126

În al doilea rând, rezultă că AW reproșează în mod eronat Tribunalului că a răsturnat sarcina probei, din moment ce riscurile invocate de AW trebuie considerate, în consecință, ca nefiind informații relevante susceptibile să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui operator privat suficient de prudent și de diligent, aflat în situația cea mai apropiată posibil de cea a operatorului public. În aceste condiții, contrar celor pretinse de AW, nu se poate considera că, în decizia în litigiu, Comisia era obligată să precizeze motivele pentru care nu a luat în considerare riscurile invocate de AW.

127

În al treilea rând, având în vedere considerațiile care precedă, AW nu poate pretinde în mod util că Tribunalul a efectuat o înlocuire a motivelor sau că a depășit limitele controlului său atunci când a constatat, la punctele 110-112 din hotărârea atacată, că riscurile invocate de AW nu erau nici relevante pentru aprecierea pe care Comisia era obligată să o efectueze, nici dovedite. Astfel, Tribunalul s‑a limitat să aprecieze argumentele invocate în fața sa și să verifice dacă decizia în litigiu era sau nu era nelegală în raport cu pretențiile formulate de AW.

128

În sfârșit, în măsura în care AW arată că raționamentul care figurează la punctele menționate din hotărârea atacată nu poate susține concluzia Tribunalului care figurează la punctul 113 din această hotărâre, trebuie să se constate că aceasta nu reproșează nemotivarea hotărârii menționate, ci critică conținutul aprecierilor Tribunalului, invitând, prin urmare, Curtea să efectueze o nouă apreciere a faptelor, ceea ce nu ține de competența sa și, prin urmare, trebuie considerat inadmisibil în etapa recursului.

129

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se respingă primele aspecte ale celui de al doilea și celui de al treilea motiv de recurs ca fiind în parte inadmisibile și în parte nefondate.

130

Al doilea aspect al celui de al doilea motiv, referitor la opțiunile pe care le‑ar fi avut în vedere un investitor privat ipotetic, este întemeiat pe încălcarea criteriului investitorului privat, a principiului supremației dreptului Uniunii, a obligației de motivare, a normelor în materie de probă și a limitelor controlului care trebuie efectuat de Tribunal.

131

AW susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că un investitor privat ar fi fost limitat, în cadrul negocierii valorii taxei rutiere virtuale, prin dispozițiile și obiectivele Legii din 28 iulie 2005, din moment ce ar fi confirmat abordarea eronată a Comisiei care constă în luarea în considerare numai a opțiunilor avute în vedere de statul membru în cauză. În plus, nivelul adecvat de compensare pentru AW nu ar fi un factor determinant pentru un investitor privat, în măsura în care acesta nu este direct legat nici de profitabilitatea și nici de riscul său.

132

Pe de altă parte, dacă o măsură contrară unei legi naționale ar constitui un avantaj, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru simplul fapt că un investitor privat nu ar plăti mai mult decât ceea ce este impus de legea menționată, aceasta din urmă ar limita aplicarea dispoziției de rang superior menționate, determinând o încălcare a principiului supremației dreptului Uniunii.

133

În plus, prin aprecierea că Legea din 28 iulie 2005 impune părților contractante limite referitoare la stabilirea taxei rutiere virtuale, Tribunalul ar fi motivat hotărârea atacată în mod neadecvat, ar fi încălcat normele în materie de probă și ar fi substituit motivarea deciziei în litigiu cu o motivare diferită. Astfel, dacă legea menționată a interzis taxa rutieră reală, ea ar fi făcut de asemenea trimitere la negocieri referitoare la metoda de compensare și la termenele de rambursare. Întrucât legea menționată nu specifică nici RIR, nici că ar trebui să compenseze numai pierderea de venituri, nici considerațiile pe care statul le poate lua în considerare, nici poziția comercială a statului, aceasta ar lăsa o largă putere de apreciere pentru a structura acordul privind taxele rutiere virtuale.

134

De altfel, AW ar fi furnizat Tribunalului, ca probă a domeniului de aplicare și a conținutului Legii din 28 iulie 2005, hotărârea arbitrală care ar explicita interpretarea corectă a Legii din 28 iulie 2005 și pe care Tribunalul ar fi respins‑o în mod eronat și prin intermediul unei motivări neadecvate ca fiind lipsită de relevanță. Într‑adevăr, faptul că această hotărâre nu se impunea Comisiei și că ea nu declară mai relevant studiul WSA din 1999 în raport cu studiul WSA din 2004 ar fi inoperant în ceea ce privește valoarea probatorie a hotărârii menționate. Astfel, Tribunalul și‑ar fi tras concluziile pornind de la probe incomplete și lipsite de orice temei, niciun element din dosar nesusținând aceste concluzii. Tribunalul nu ar fi ținut seama nici de faptul că examinarea domeniului de aplicare și a conținutului Legii din 28 iulie 2005 presupunea cunoștințe tehnice și că Comisia nu și‑a procurat expertiza necesară, ceea ce ar fi agravat de faptul că hotărârea arbitrală și modul de redactare a Legii din 28 iulie 2005 indicau că taxa rutieră virtuală trebuia negociată între părțile contractante. În sfârșit, hotărârea arbitrală ar fi fost anulată de Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia) pentru simplul motiv că era contrară deciziei în litigiu, ceea ce nu ar repune în discuție valoarea sa probatorie în ceea ce privește interpretarea legii menționate.

135

În plus, prin faptul că a confirmat, la punctul 153 din hotărârea atacată, afirmația lipsită de probe exacte, fiabile și coerente care figurează la punctul 152 din decizia în litigiu, potrivit căreia anexa 6 acordă o compensație mai importantă decât impunea Legea din 28 iulie 2005 și există o contradicție între contractul de concesionare și această anexă, Tribunalul ar fi omis să verifice dacă erau îndeplinite cerințele de probă. Hotărârea atacată ar fi astfel afectată de un viciu de motivare care nu permite AW să cunoască motivele care au determinat Tribunalul să rețină interpretarea pe care a dat‑o legii menționate și nici să cunoască motivele respingerii argumentației sale potrivit căreia pretinsa contradicție nu ar exista.

136

Comisia și Republica Polonă contestă argumentația AW. Comisia consideră în special că este inadmisibil motivul întemeiat pe faptul că un investitor privat nu ar fi limitat de dispozițiile și de obiectivele Legii din 28 iulie 2005, întrucât natura erorii de drept nu este precizată și nu este prezentat niciun argument juridic în susținerea unei astfel de critici. În plus, întrucât domeniul de aplicare și conținutul acestei legi constituie elemente de fapt, aprecierea suverană a Tribunalului cu privire la elementele menționate nu ar putea fi contestată decât dacă ar fi invocată denaturarea elementelor respective, ceea ce nu ar fi nici invocat și nici, a fortiori, dovedit. În sfârșit, Comisia și Republica Polonă susțin că al doilea aspect al celui de al doilea motiv nu este fondat.

137

Trebuie respinsă de la bun început inadmisibilitatea invocată de Comisie cu privire la argumentația prezentată de AW în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, aceasta fiind suficient de clară și urmărind constatarea unei erori de drept rezultate din limitarea de către Tribunal a elementelor luate în considerare în vederea aprecierii în temeiul principiului operatorului privat, a unei încălcări a principiului supremației dreptului Uniunii, a unei încălcări a normelor privind administrarea probelor, a unei înlocuiri a motivelor și a unei motivări neadecvate a hotărârii atacate.

138

Aceste critici formulate de AW vizează punctele 152-154 din hotărârea atacată, prin care Tribunalul a apreciat în special că Comisia a considerat în mod întemeiat că Legea din 28 iulie 2005 și contractul de concesiune impuneau Republicii Polone să despăgubească AW pentru simpla pierdere de venituri cauzată de modificările aduse prin această lege și că niciun operator privat rațional nu ar fi acceptat să plătească o sumă mai mare decât cea impusă de legea menționată și de acest contract.

139

S‑a arătat deja la punctele 121-125 din prezenta hotărâre că Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că un debitor privat aflat în situația Republicii Polone nu ar urmări să despăgubească AW dincolo de consecințele care decurg din impactul Legii din 28 iulie 2005 asupra relației lor contractuale. Întrucât aprecierea Tribunalului este astfel conformă cu principiul operatorului privat, este necesar să se considere că aceasta nu este afectată de o eroare de drept și nici nu încalcă principiul supremației dreptului Uniunii.

140

Rezultă de asemenea că AW nu poate pretinde în mod util că Tribunalul a efectuat o înlocuire a motivelor sau că a depășit limitele controlului său atunci când a efectuat, la punctele 152-154 din hotărârea atacată, constatările amintite la punctul 138 din prezenta hotărâre. Astfel, Tribunalul s‑a limitat să aprecieze argumentele invocate în fața sa și să verifice dacă decizia în litigiu era sau nu era nelegală în raport cu pretențiile formulate de AW.

141

În ceea ce privește pretinsa motivare deficientă a hotărârii atacate, mai întâi, trebuie subliniat că AW contestă numai caracterul suficient al motivării hotărârii atacate pentru susținerea concluziilor Tribunalului.

142

Apoi, această argumentație provine, în parte, dintr‑o interpretare eronată a punctelor 152 și 153 din hotărârea atacată, întrucât acestea nu cuprind nici constatarea potrivit căreia anexa 6 ar acorda AW o compensație mai importantă decât cea impusă de Legea din 28 iulie 2005, nici constatarea că există o contradicție între contractul de concesiune și această anexă, ci că valoarea compensației la care AW avea dreptul rezulta dintr‑o apreciere de ansamblu a faptei prejudiciabile cauzate de legea menționată și a obligațiilor care revin Republicii Polone în temeiul contractului menționat.

143

În consecință, întrucât Tribunalul nu a efectuat, la aceste puncte din hotărârea atacată, astfel de constatări, este lipsită de orice temei argumentația AW potrivit căreia Tribunalul ar fi încălcat, prin efectuarea acestora, normele privind administrarea probelor.

144

În sfârșit, AW urmărește să obțină, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia, o nouă apreciere a faptelor și în special a conținutului Legii din 28 iulie 2005, ceea ce nu este de competența Curții.

145

Rezultă că al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

146

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, referitor la riscul de eșec al negocierilor și la riscul de litigiu, AW invocă o denaturare a probelor, precum și nerespectarea criteriului investitorului privat, a principiului supremației dreptului Uniunii, a obligației de motivare, a normelor în materie de probă și a limitelor controlului care trebuie efectuat de Tribunal.

147

AW susține, asemenea consilierilor Republicii Polone, care ar fi considerat anexa 6 ca fiind acceptabilă, că un investitor privat ipotetic ar fi luat în considerare riscul ca AW să ajungă să solicite rezilierea contractului de concesiune sau să introducă o acțiune, precum și opinia profesională a consilierilor săi în această privință și că, prin urmare, Comisia era obligată atât să evalueze acest risc, cât și să ia în considerare opinia respectivă, ceea ce ar fi omis să facă, iar Tribunalul nu ar fi cenzurat.

148

Astfel, la punctul 165 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi limitat aplicarea criteriului investitorului privat doar la opțiunile prevăzute de Legea din 28 iulie 2005, iar hotărârea atacată ar fi fost astfel afectată de aceleași erori precum cele evidențiate deja în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs. Raționamentul efectuat la punctul 166 din această hotărâre ar fi circular, neadecvat și ar cuprinde o înlocuire a motivelor în ceea ce privește riscurile de reziliere și de litigiu menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre.

149

În măsura în care, la punctul 167 din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că AW avea de asemenea interesul de a evita un litigiu, Tribunalul ar substitui din nou raționamentul Comisiei din decizia în litigiu cu raționamentul său, nu ar răspunde la argumentul referitor la punctul de la care AW nu ar mai fi continuat raportul comercial, care ar fi marcat de perspectiva unor pierderi pentru AW, și ar denatura analizele consilierilor Republicii Polone. Ultima teză a acestui punct ar conține, în plus, o eroare de logică și, prin urmare, o motivare neadecvată, întrucât ar limita luarea în considerare a riscurilor de reziliere și de litigiu la perioada anterioară adoptării Legii din 28 iulie 2005, deși aceste riscuri ar exista și pentru perioada ulterioară.

150

Comisia și Republica Polonă contestă argumentația AW.

151

Prin argumentația prezentată în cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, care vizează punctele 165-167 din hotărârea atacată, AW invocă o aplicare greșită a principiului operatorului privat, o motivare neadecvată, o înlocuire a motivelor, precum și o denaturare a probelor.

152

La punctul 165 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat, în ceea ce privește pretinsele riscuri suportate de un operator privat în caz de eșec al negocierilor, că un astfel de operator nu ar fi încheiat un act adițional la contractul de concesiune decât pentru a despăgubi AW, în conformitate cu Legea din 28 iulie 2005, numai pentru pierderea de venituri cauzată de această lege și că, în consecință, nici nu ar fi ținut seama de aceste pretinse riscuri, nici nu ar fi acceptat să plătească, în acest temei, o compensare superioară. Acesta a adăugat că respectivele riscuri nu au fost discutate de părțile contractante cu ocazia negocierii anexei 6 și nu au fost luate în considerare pentru calcularea cuantumului compensației plătite AW.

153

La punctul 166 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit că Comisia s‑a limitat în esență, în decizia în litigiu, să repună în discuție datele utilizate în modelele financiare prevăzute în anexa 6. Or, întrucât riscurile pretins suportate de un operator privat în lipsa unei tranzacții nu au nicio legătură cu relevanța datelor utilizate în modelele financiare, Tribunalul a apreciat că nimic nu permitea să se considere că un operator privat ar fi acceptat să utilizeze mai degrabă datele nepertinente ale studiului WSA din 1999 decât pe cele ale studiului WSA din 2004 pentru a ține seama de riscurile menționate.

154

La punctul 167 din hotărârea atacată, mai întâi, Tribunalul a adăugat că riscul de eșec al negocierilor și riscul de litigiu nu ar fi fost luate în considerare de un operator privat în cadrul negocierilor pentru calcularea cuantumului compensației datorate AW, întrucât aceste riscuri nu ar avea nicio legătură cu pierderea de venituri cauzată de modificarea legislativă. În continuare, acesta a considerat că AW avea de asemenea interes să fie finalizate negocierile și să fie evitată o acțiune în justiție având ca obiect obținerea de daune interese. În sfârșit, acesta a arătat că AW nu a dovedit și nici măcar nu a susținut că consilierii Republicii Polone estimau că riscul de eșec al negocierilor, precum și riscul de litigiu trebuiau luate în considerare pentru stabilirea RIR chiar înainte de modificările aduse prin Legea din 28 iulie 2005.

155

În ceea ce privește pretinsa denaturare a probelor, este suficient să se arate că, contrar cerințelor amintite la punctul 94 din prezenta hotărâre, AW nu precizează ce element de probă ar fi denaturat prin constatarea efectuată de Tribunal în ultima frază a punctului 167 din hotărârea atacată.

156

În ceea ce privește aplicarea necorespunzătoare a principiului operatorului privat invocată de AW, mai întâi, trebuie amintit că criteriul de apreciere care trebuie reținut în speță era cel al unui debitor privat care datora, în cadrul unui raport contractual, o sumă de bani cocontractantului său ca urmare a unui prejudiciu pe care i‑l cauzase. Așa cum s‑a constatat deja în mai multe rânduri în prezenta hotărâre, nu este, prin urmare, afectată de o eroare de drept aprecierea Tribunalului potrivit căreia un astfel de debitor nu ar fi despăgubit, în principiu, AW dincolo de suma datorată ca urmare a faptei prejudiciabile.

157

În continuare, chiar admițând că această obligație de plată rezulta dintr‑un raport contractual mai extins între Republica Polonă și AW și că un debitor privat aflat în situația acestui stat membru ar fi putut astfel să ia în considerare riscurile de eșec al negocierilor și de litigiu, ar mai trebui ca acestea să fi fost reale și să fi putut genera pentru el costuri mai ridicate decât cele legate de despăgubirea lui AW ca urmare a consecințelor Legii din 28 iulie 2005 asupra sa.

158

În sfârșit, din aprecierile factuale ale Tribunalului, care figurează la punctele 165 și 167 din hotărârea atacată, rezultă că realitatea unor asemenea riscuri nu era totuși stabilită. Astfel, Tribunalul a arătat, în această privință, că punctul respectiv nu a fost discutat între părțile contractante și, în plus, din hotărârea atacată rezultă că mecanismul de compensare a pierderilor convenit trebuia, pe de o parte, să asigure înlocuirea integrală a veniturilor pierdute și, pe de altă parte, să asigure că AW era în măsură să ramburseze împrumuturile subscrise pentru construirea secțiunii de autostradă în cauză.

159

În aceste condiții, critica întemeiată pe aplicarea necorespunzătoare a principiului operatorului privat trebuie înlăturată ca nefondată.

160

În ceea ce privește pretinsele înlocuiri ale motivelor, trebuie arătat că Tribunalul a examinat, la punctele 165-167 din hotărârea atacată, argumentația AW potrivit căreia Comisia omisese în mod eronat să ia în considerare riscurile de eșec al negocierilor și riscurile de litigiu. În această privință, Tribunalul a constatat că riscurile invocate de AW nu erau dovedite. Or, Comisia nu este, în principiu, obligată să precizeze în deciziile sale motivele pentru care nu a luat în considerare elemente nedovedite. Prin urmare, la punctele menționate din hotărârea atacată, Tribunalul nu a furnizat o motivare care ar fi trebuit să figureze în decizia în litigiu, ci a prezentat un raționament prin care a respins argumentația prezentată în fața sa și care urmărea să stabilească o pretinsă nemotivare a deciziei în litigiu.

161

În sfârșit, sub pretextul unei pretinse insuficiențe a motivării hotărârii atacate, AW urmărește, în realitate, să obțină din partea Curții o nouă apreciere a faptelor, ceea ce nu este de competența sa.

162

Având în vedere considerațiile care precedă, al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

163

Al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, referitor la studiul traficului și la veniturile care trebuie reținute, este întemeiat pe o deformare a deciziei în litigiu, pe substituirea de către Tribunal a motivării deciziei menționate cu o motivare diferită, pe aplicarea eronată a criteriului investitorului privat, pe o încălcare a principiului supremației dreptului Uniunii, pe o încălcare a normelor în materie de probă și pe nemotivare.

164

AW arată că punctul 152 din decizia în litigiu prevede că „este foarte discutabil” ca un investitor privat să accepte să calculeze compensația AW pe baza studiului WSA din 1999, și nu pe baza studiului WSA din 2004 și subliniază că, procedând astfel, Comisia nu dispunea de probe că aceasta ar fi situația. Or, întrucât sarcina probei revine Comisiei, acest raționament nu poate susține concluzia sa potrivit căreia criteriul investitorului privat nu era îndeplinit. Prin urmare, afirmând, la punctul 153 din hotărârea atacată, că decizia în litigiu era suficient motivată în ceea ce privește aplicarea acestui criteriu, Tribunalul ar fi aplicat un criteriu juridic eronat, ar fi deformat sensul evident al deciziei în litigiu și ar fi substituit motivarea acestei decizii cu propria motivare.

165

AW consideră că termenii utilizați de Comisie ar demonstra, de altfel, ca și structura deciziei în litigiu, faptul că Comisia ar fi tratat criteriul investitorului privat ca fiind o excepție pe care nu trebuia să o examineze decât la cererea AW, astfel încât punctul 142 din hotărârea atacată, care ar constata contrariul, nu ar fi convingător.

166

AW arată că punctul 154 din hotărârea atacată se pronunță numai asupra meritelor respective ale studiului WSA din 2004 în raport cu studiul WSA din 1999 pentru a analiza situația financiară a AW anterioară modificării legislative în cauză. Cu toate acestea, un investitor privat nu s‑ar limita să considere că anumite elemente ale unei formule ar fi putut fi alese diferit, ci ar alege între opțiunea acestei formule și alte opțiuni disponibile în funcție de rezultatul lor final. Raționamentul Tribunalului nu ar explica motivul pentru care anexa 6 nu figura printre aceste alte opțiuni, luate eventual în considerare de un asemenea investitor, astfel încât motivarea hotărârii atacate cu privire la acest aspect ar fi neadecvată.

167

În plus, prin faptul că a integrat în analiza sa obiectivul Legii din 28 iulie 2005, raționamentul Tribunalului ar fi afectat de erorile prezentate la punctul 82 din prezenta hotărâre. Întrucât motivarea punctului 154 menționat nu evidențiază opțiunea pe care Tribunalul a considerat‑o ca fiind cea pe care ar fi avut‑o în vedere un investitor privat, ea ar fi neadecvată. În special, nu ar fi clar dacă Tribunalul a avut în vedere acordul încheiat între părți cu singura modificare a actualizării modelului financiar de bază prin intermediul datelor din studiul de trafic WSA din 2004, și anume cu un plafon al valorilor taxelor rutiere virtuale, sau un acord întemeiat pe modelul financiar de bază actualizat, dar fără a stabili un plafon. Or, în primul caz, motivarea Tribunalului ar fi contradictorie, întrucât, potrivit Tribunalului, pentru a „garanta compensarea”, un astfel de plafon nu ar fi necesar întrucât RIR ar fi fost de 7,42 % și, în al doilea caz, ar fi evident că ar fi trebuit examinat plafonul valorilor taxelor rutiere virtuale.

168

Tot în această privință, AW arată că o altă opțiune oferită investitorului privat ar fi putut consta într‑un acord fără actualizare a prezumției de trafic a modelului financiar de bază, însă cu un plafon al valorilor taxelor rutiere virtuale mai scăzut care ar fi putut avea ca rezultat o RIR mai mică de 7,42 %. Or, un investitor privat nu ar plăti, în mod evident, mai mult, doar cu scopul de a utiliza studiul „bun”. Prin urmare, studiul „bun” ar fi, în sine, lipsit de relevanță. Criteriul investitorului privat ar presupune, de fapt, o analiză a „pachetului complet”, astfel încât analiza Tribunalului ar constitui o aplicare eronată a acestui criteriu. De asemenea, Tribunalul ar fi ignorat argumentul invocat de AW potrivit căruia un investitor privat ar fi apreciat că niciunul dintre studiile disponibile nu era adaptat obiectivului urmărit, ceea ce ar corespunde concluziilor consilierului financiar al Republicii Polone, ceea ce niciun investitor nu putea ignora.

169

Comisia contestă argumentația AW.

170

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, AW reproșează Tribunalului că, la punctele 142, 153 și 154 din hotărârea atacată, a utilizat criterii juridice eronate, a deformat sensul deciziei în litigiu, a înlocuit motivarea acestei decizii cu propria motivare, a motivat insuficient hotărârea atacată și a omis să răspundă la unul dintre argumentele sale.

171

Mai întâi, în ceea ce privește argumentul invocat de AW potrivit căruia Tribunalul ar fi înlăturat în mod eronat, la punctul 142 din hotărârea atacată, argumentația sa potrivit căreia Comisia a tratat criteriul investitorului privat ca o excepție, trebuie amintit că Tribunalul a considerat, la acest punct, că AW nu putea susține în mod întemeiat această argumentație în fața sa, din moment ce, „deși Comisia a examinat efectiv valoarea plății excedentare, astfel cum rezulta din raportul PwC […], înainte de a aborda criteriul investitorului privat, aceasta nu s‑a pronunțat în mod definitiv cu privire la existența unui avantaj economic și cu privire la valoarea plății excedentare decât după ce a examinat criteriul respectiv […]”.

172

În această privință, trebuie să se constate că reiese fără echivoc din decizia în litigiu că, încă de la punctele 125 și 126 din această decizie, Comisia a efectuat întreaga analiză a existenței unui avantaj economic din perspectiva faptului că revenea Republicii Polone, în temeiul contractului de concesiune, sarcina de a despăgubi AW pentru prejudiciile cauzate prin Legea din 28 iulie 2005 și că o compensație care depășea aceste prejudicii cuprindea un avantaj economic în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE. Rezultă că această analiză corespunde, în esența sa, celei pe care instituția menționată era obligată să o efectueze în temeiul principiului operatorului privat.

173

Întrucât această concordanță a analizei menționate cu acest principiu a fost evidențiată, de altfel, de Comisie la punctul 152 din decizia în litigiu și precizată de Tribunal la punctele 152-154 și 165-171 din hotărârea atacată, argumentația formulată de AW trebuie respinsă ca nefondată.

174

În continuare, în ceea ce privește criticile formulate de AW împotriva ultimei teze a punctului 153 din hotărârea atacată, trebuie amintit că, prin intermediul acestui punct, Tribunalul a statuat că, „întrucât a considerat că era «foarte discutabil» dacă un operator privat rațional ar accepta să calculeze compensația pe baza studiului WSA din 1999, și nu pe baza studiului [WSA din 2004, mai recent], [Comisia] a expus într‑un mod suficient de clar că nu reieșea astfel din înscrisurile din dosar că un asemenea operator ar fi utilizat studiul WSA din 1999 și și‑a motivat aprecierea prin sublinierea caracterului mai recent al studiului WSA din 2004”.

175

În această privință, trebuie amintit că interpretarea unei decizii în materie de ajutoare de stat adoptată de Comisie în exercitarea competențelor sale ține de o apreciere juridică ce revine Tribunalului și Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctele 102 și 105).

176

În plus, interpretarea unui punct specific al unei astfel de decizii trebuie efectuată în contextul întregii decizii vizate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Larko/Comisia, C‑244/18 P, EU:C:2020:238, punctul 111).

177

În speță, afirmația Comisiei de la punctul 152 din decizia în litigiu, potrivit căreia era „foarte discutabil” că un operator privat ar fi recurs la studiul WSA din 1999, trebuie astfel interpretată în contextul situației din speță, după cum reiese în special din cuprinsul punctului 135 din decizia în litigiu, prin care Comisia a precizat că era necesar să se sprijine pe o previziune a traficului și a veniturilor contemporană cu Legea din 28 iulie 2005.

178

Rezultă că, la punctul 153 din hotărârea atacată, contrar celor pretinse de AW, Tribunalul nici nu a utilizat un criteriu juridic eronat și nici nu a deformat sensul deciziei în litigiu. În plus, Tribunalul nu a substituit motivarea deciziei în litigiu cu propria motivare, ci, respingând argumentația prezentată de AW în fața sa, a confirmat motivarea acestei decizii.

179

În sfârșit, în ceea ce privește argumentația formulată de AW împotriva punctului 154 din hotărârea atacată, trebuie arătat de la bun început că această argumentație provine dintr‑o înțelegere greșită a criteriului aplicabil. Astfel, după cum a amintit în esență Tribunalul la acest punct din hotărârea atacată, un debitor privat aflat în situația Republicii Polone care datora o sumă societății AW, în cadrul relației sale contractuale cu aceasta, ca urmare a prejudiciului pe care i l‑a cauzat prin adoptarea Legii din 28 iulie 2005, ar fi avut drept obiectiv asigurarea despăgubirii AW numai pentru consecințele nefavorabile care decurg din această lege.

180

Raționamentul Tribunalului potrivit căruia, ținând seama de acest obiectiv, nimic nu permite să se considere că un operator privat ar fi acceptat să se bazeze mai degrabă pe datele studiului WSA din 1999 decât pe cele ale studiului WSA din 2004, ar fi necesitat desemnarea suplimentară a unui expert sau ar fi preferat să utilizeze datele studiului FM din 2005 permite astfel în mod clar să se înțeleagă, contrar celor pretinse de AW, că un asemenea operator privat ar fi luat în considerare, dintre toate opțiunile imperfecte de evaluare disponibile, pe cea care permite cel mai bine să se determine consecințele defavorabile ale legii menționate, pentru a garanta că indemnizația alocată este conformă cu obligațiile contractuale fără a le depăși.

181

Rezultă că acest raționament aplică criteriul adecvat și oferă un răspuns clar și coerent la ansamblul argumentației AW rezumate la punctele 134, 136 și 147-150 din hotărârea atacată.

182

În măsura în care AW susține că raționamentul menționat este neadecvat în sensul că ar fi trebuit luate în considerare alte opțiuni decât cele reținute de Comisie și confirmate de Tribunal, este suficient să se arate că, procedând astfel, AW solicită în realitate Curții să efectueze o nouă apreciere a faptelor, ceea ce nu este de competența sa.

183

Având în vedere considerațiile care precedă, al patrulea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

184

Al doilea aspect al celui de al treilea motiv, referitor la nivelul RIR al taxei rutiere reale, este întemeiat pe nemotivare, pe nerespectarea de către Tribunal a obligațiilor de control care îi revin și pe o încălcare a normelor în materie de probă.

185

AW susține că motivarea care figurează la punctele 120-127 din hotărârea atacată este insuficientă pentru a susține respingerea argumentelor sale rezumate la punctul 115 din această hotărâre. Mai întâi, Tribunalul s‑ar fi limitat să enunțe concluzia sa fără să fi efectuat o evaluare economică complexă, neîndeplinindu‑și, așadar, obligația de a verifica dacă decizia în litigiu era întemeiată pe probe precise, fiabile, coerente și complete și nici obligația de a respecta normele în materie de probă.

186

Astfel, punctul 120 din hotărârea atacată ar fi consacrat exclusiv meritelor studiilor WSA din 1999 și, respectiv, din 2004 și nu ar răspunde argumentului rezumat la punctul 115 din această hotărâre. Faptul că studiul WSA din 1999 era mai puțin relevant decât studiul WSA din 2004 nu ar însemna că acesta din urmă era fiabil. Raționamentul expus la punctul 121 din hotărârea menționată nu ar prezenta nicio legătură cu aspectul relevant dacă RIR de 7,42 % fusese identificată în mod adecvat. Punctul 122 din hotărârea atacată ar evoca argumentul menționat fără a explica deloc motivele pentru care o actualizare a anumitor date privind traficul și veniturile în cadrul unui studiu privind un alt tronson din autostradă ar fi lipsită de relevanță. Prin punctul 123 din această hotărâre, Tribunalul ar aborda din nou compararea meritelor studiilor WSA din 1999 și, respectiv, din 2004 și ar afirma că desemnarea unui expert nu era necesară, ceea ce nu ar fi nicidecum motivat și ar conduce la răsturnarea necorespunzătoare a sarcinii probei. Motivarea punctului 124 din hotărârea menționată nu ar avea nici legătură cu aspectul menționat. Punctul 125 din hotărârea atacată ar privi exclusiv al doilea argument, legat de studiul FM din 2005, iar punctul 126 din acesta nu ar răspunde decât celui de al treilea argument referitor la modelul PwC al taxelor rutiere reale.

187

În plus, Tribunalul și‑ar fi încălcat obligația de a verifica dacă decizia în litigiu era întemeiată pe dovezi precise, fiabile, coerente și complete și nu ar fi respectat normele în materie de probă, statuând în mod greșit că Comisia nu era obligată să caute informații suplimentare privind caracterul utilizabil al studiului FM din 2005. În această privință, deși Comisia ar avea obligația de a aprecia probele în mod imparțial și aprofundat, din cuprinsul punctului 138 din decizia în litigiu ar rezulta că Comisia s‑a întemeiat exclusiv pe informațiile primite de la Republica Polonă pentru a respinge acest studiu ca fiind inutilizabil. Or, având în vedere natura conflictuală a relației dintre acest stat membru și AW și faptul că statul membru menționat omisese să menționeze studiul FM din 2005, Comisia ar fi trebuit să fie mai vigilentă și să solicite Republicii Polone sau unor terți informații suplimentare.

188

Comisia consideră că AW critică valoarea probatorie a elementelor de probă, arătând că acestea nu erau fiabile, punând în discuție exhaustivitatea lor și afirmând că, prin urmare, ar fi trebuit să fie comandat un raport suplimentar. Or, prin această argumentație, AW ar urmări în esență ca aprecierea Tribunalului să fie reexaminată, ceea ce nu ar intra în competența Curții. În plus, Comisia și Republica Polonă contestă argumentația AW cu privire la fond.

189

Prin argumentația prezentată în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, care vizează punctele 120-127 din hotărârea atacată, AW susține că motivarea hotărârii atacate este insuficientă, că Tribunalul a exercitat un control jurisdicțional insuficient, că a încălcat normele în materie de probă, că a omis să răspundă la argumentele prezentate de AW rezumate la punctul 115 din hotărârea atacată și că a răsturnat sarcina probei.

190

Mai întâi, în ceea ce privește pretinsa omisiune a Tribunalului de a răspunde la argumentația AW rezumată la punctul 115 din hotărârea atacată, trebuie amintit că, prin această argumentație, AW arăta că concluziile Comisiei cu privire la studiul WSA din 2004 erau vădit eronate, din moment ce valoarea probatorie a studiilor de trafic ar fi limitată și, în lipsa unui studiu fiabil al traficului, părțile contractante ar fi ajuns la un acord cu privire la o metodologie potrivit căreia așteptările inițiale ale AW în ceea ce privește randamentul erau utilizate ca bază de calcul, însă erau reduse, prin aplicarea unui plafon al valorilor taxelor rutiere virtuale, la un nivel pe care Republica Polonă îl considera acceptabil.

191

Prin argumentația respectivă, AW pretindea, așadar, că studiul WSA din 2004 prezenta o valoare probatorie insuficientă în raport cu studiul WSA din 1999 căruia AW îi atribuia în esență o valoare probatorie suficientă pe baza metodologiei convenite între părțile contractante.

192

Or, contrar celor pretinse de AW, Tribunalul a înlăturat în mod expres, la punctele 122-124 din hotărârea atacată, aceeași argumentație.

193

Astfel, pe de o parte, Tribunalul a arătat la aceste puncte, în primul rând, că WSA a prezentat o succesiune de studii, pregătite de același consilier, utilizând aceeași metodologie, în scopul de a elabora previziuni de trafic și de venituri privind autostrada A 2, în al doilea rând, că studiul WSA din 2004, pregătit chiar pentru AW, urmărea actualizarea previziunilor de trafic și de venituri efectuate anterior, în al treilea rând, că acest studiu a permis, așadar, actualizarea previziunilor de trafic și de venituri prezentate în studiul WSA din 1999, ținând seama de evoluția reală a traficului și a veniturilor pe secțiunea în cauză din autostrada A 2 și de dezvoltarea economică a Poloniei, în al patrulea rând, că studiul WSA din 2004 conține, în consecință, previziuni de trafic și de venituri mai relevante decât cele conținute în studiul WSA din 1999 și reflectă în mod mai exact realitatea pieței la momentul modificărilor aduse prin Legea din 28 iulie 2005 și, în al cincilea rând, că anexa 6 menționează modelul financiar pe care părțile contractante au convenit să îl utilizeze în scopul calculării RIR chiar înainte de modificările aduse prin legea menționată, făcând referire la „dosarul acționarilor [WSA], care este actualizarea de la 31 decembrie 2004”.

194

Pe de altă parte, Tribunalul a dedus de aici, la punctul 124 din hotărârea atacată, că „cele mai recente previziuni pregătite de WSA constituiau, în acest context, date mai pertinente decât cele ale studiului WSA din 1999”.

195

În continuare, aspectul dacă, în aceste condiții, elementele din dosar dovedesc sau nu că desemnarea suplimentară a unui expert era sau nu era necesară ține de o apreciere factuală a valorii probatorii a acestor elemente și nu răstoarnă nicidecum, contrar celor pretinse de AW, sarcina probei.

196

În sfârșit, trebuie să se constate că punctele 120-127 din hotărârea atacată cuprind o analiză detaliată a elementelor dosarului în raport cu argumentația prezentată de AW în fața Tribunalului și furnizează un raționament precis în raport cu pertinența și cu valoarea probatorie a fiecăruia dintre elementele menționate la aceste puncte. În special, Tribunalul a examinat la punctele menționate valoarea probatorie a studiilor WSA din 1999 și din 2004, a datelor reale de trafic furnizate de AW direcției generale a drumurilor naționale și a autostrăzilor, a studiului realizat în 2005 de consilierul băncilor în materie de trafic privind scenariul taxei rutiere virtuale, menționat la punctul 125 din hotărârea atacată, precum și a studiului FM din 2005. În plus, acesta a analizat caracterul adecvat al modelului PwC al taxelor rutiere reale utilizat de Comisie pentru a calcula cuantumul ajutorului în cauză.

197

Astfel, trebuie înlăturată ca nefondată argumentația AW întemeiată pe o motivare insuficientă a punctelor 120-127 din hotărârea atacată, pe un control jurisdicțional insuficient și pe o încălcare a normelor în materie de probă.

198

Rezultă că al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

199

În consecință, al doilea și al treilea motiv trebuie respinse ca fiind în parte inadmisibile și în parte nefondate.

200

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, referitor la calculul cuantumului ajutorului în cauză, AW susține că Tribunalul a denaturat sensul evident al probelor, iar hotărârea atacată este afectată de nemotivare.

201

AW arată că, la punctul 192 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că taxa rutieră virtuală se întemeia, înainte de verificarea din 2007, pe o RIR, prea ridicată, de 10,77 %. Or, mai întâi, din anexa 6, în special din cuprinsul punctului 3 din anexa 1 la aceasta, ar reieși că taxa rutieră virtuală era stabilită într‑un cuantum specific exprimat în zloți polonezi (PLN), fără nicio referire la o RIR, apoi, din anexa 6, în special din cuprinsul punctului 4 din anexa 1 la aceasta, că rata menționată era supusă indexării potrivit unei formule, fără nicio referire la o RIR, și, în sfârșit, din anexa 6, în special clauza 4 litera (d) din aceasta, că RIR nu a devenit aplicabilă decât după verificarea taxelor rutiere virtuale, și anume după 1 noiembrie 2007. Prin urmare, a afirma că valorile taxelor rutiere virtuale anterioare lunii octombrie 2007 erau determinate prin utilizarea unei RIR ar denatura elementele de probă din dosar.

202

Punctul 193 din hotărârea atacată ar fi de asemenea afectat de o denaturare a probelor, din moment ce Tribunalul ar fi constatat în cuprinsul acestuia că modelul de verificare nu avea ca obiect calcularea supracompensației, în măsura în care Comisia pusese în discuție nivelul RIR al modelului taxelor rutiere reale, deși, înainte de verificarea din 2007, acest RIR nu ar fi jucat niciun rol în calculul taxei rutiere virtuale. În plus, AW susține că nu se poate deduce din constatarea potrivit căreia modelul de verificare nu avea ca obiect calcularea supracompensației faptul că a existat o supracompensație înainte de verificare.

203

Comisia și Republica Polonă contestă argumentația AW.

204

La punctele 192 și 193 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, în primul rând, că valoarea supracompensației evaluate de Comisie corespundea diferenței dintre plățile efectiv realizate în favoarea AW și sumele pe care aceasta ar fi trebuit să le primească pe baza RIR stabilite potrivit modelului PwC al taxelor rutiere reale, în al doilea rând, că, pentru perioada cuprinsă între luna septembrie 2005 și luna octombrie 2007, plata excedentară corespundea astfel diferenței dintre plățile de care beneficiase efectiv AW și compensația calculată pe baza RIR pe care o preconiza chiar înainte de modificările aduse prin Legea din 28 iulie 2005, în al treilea rând că, prin urmare, RIR de 10,77 % din modelul taxelor rutiere reale utilizat de AW pentru a stabili rata taxei rutiere virtuale în cursul perioadei anterioare lunii octombrie 2007 era deja prea ridicată în raport cu RIR pe care o putea preconiza, în al patrulea rând, că mecanismul de verificare prevăzut în anexa 6 nu a făcut decât să confirme eroarea de care era afectată RIR menționată, în al cincilea rând, că, în aceste condiții, mecanismul respectiv nu poate repune în discuție faptul că AW nu ar fi trebuit să beneficieze inițial de plata unor sume așa de importante în cursul perioadei cuprinse între luna septembrie 2005 și luna octombrie 2007 și, în al șaselea rând, că mecanismul de verificare prevăzut în anexa 6 se baza pe o comparație între RIR din modelul de verificare și RIR din modelul taxelor rutiere reale și permitea ajustarea valorilor taxelor rutiere reale ținând seama de datele traficului real după instituirea sistemului de taxe rutiere virtuale.

205

Tribunalul a dedus de aici, la punctul 193 din hotărârea atacată, că un „astfel de mecanism nu are același obiect ca raționamentul urmat de Comisie pentru a calcula supracompensația, întrucât Comisia a repus în discuție, în acest raționament, nivelul RIR din modelul taxelor rutiere reale”.

206

Or, reiese fără echivoc din acest raționament și din această concluzie că, spre deosebire de ceea ce lasă să se presupună AW, raționamentul menționat nu urmărește descrierea mecanismului prevăzut în anexa 6, ci se referă la calculul efectuat de Comisie pentru a stabili cuantumul ajutorului de stat. Astfel, prin aceste puncte din hotărârea atacată, Tribunalul urmărea să răspundă la argumentația formulată de AW rezumată la punctul 191 din această hotărâre, prin care se solicita să se stabilească inexistența supracompensației pentru perioada cuprinsă între luna septembrie 2005 și luna octombrie 2007.

207

Rezultă că al patrulea motiv provine dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate și trebuie, prin urmare, să fie înlăturat ca nefondat.

208

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, recursul trebuie respins.

209

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

210

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

211

Întrucât AW a căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, se impune ca aceasta să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

212

Conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, devenit aplicabil mutatis mutandis procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Republica Polonă, care a participat la procedura în fața Curții, va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: