1

Prin recursul formulat, Larko Geniki Metalleftiki kai Metallourgiki AE (denumită în continuare „Larko”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 1 februarie 2018, Larko/Comisia (T‑423/14, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2018:57), prin care acesta a respins acțiunea sa având ca obiect anularea Deciziei 2014/539/UE a Comisiei din 27 martie 2014 privind ajutorul de stat SA.34572 (13/C) (ex 13/NN) acordat de Grecia companiei Larco General Mining gérage Metallurgical Company SA (JO 2014, L 254, p. 24, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Punctele 9-11 din Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 2004, C 244, p. 2, denumite în continuare „Liniile directoare privind ajutorul de stat pentru salvare și restructurare”) prevăd:

3

Comunicarea Comisiei privind aplicarea articolelor [107] și [108 TFUE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții (JO 2008, C 155, p. 10, denumită în continuare „Comunicarea privind garanțiile”) prevede la punctul 2.1 al treilea paragraf:

„Pentru a se evita orice confuzie, este necesar să se clarifice noțiunea «resursele statului» în legătură cu garanțiile de stat. Beneficiul unei garanții de stat este acela că riscul asociat garanției este suportat de către stat. În mod normal, suportarea unui astfel de risc de către stat ar trebui să fie compensată printr‑o primă corespunzătoare. Atunci când statul renunță în totalitate sau în parte la această primă, rezultatul este atât un beneficiu pentru întreprindere, cât și o pierdere din resursele statului. Astfel, chiar dacă statul nu face nicio plată în legătură cu garanția, poate fi vorba de un ajutor de stat în sensul articolului [107] alineatul (1) [TFUE]. Ajutorul se acordă în momentul în care se oferă garanția și nu în momentul în care este invocată garanția sau când se efectuează plăți, în conformitate cu condițiile prevăzute în garanție. Prin urmare, doar în momentul în care se acordă garanția trebuie să se stabilească dacă o garanție constituie ajutor de stat sau nu și, în caz afirmativ, valoarea ajutorului de stat.”

4

Punctul 3.2 literele (a) și (d) din această comunicare prevede:

„În ceea ce privește garanția de stat individuală, Comisia consideră că respectarea tuturor condițiilor prevăzute mai jos este suficientă pentru a se exclude existența unui ajutor de stat.

[…]

5

Punctul 3.6 din comunicarea menționată precizează:

„Nerespectarea uneia dintre condițiile enunțate la punctele 3.2-3.5 nu înseamnă că garanția sau sistemul de garanții este considerat în mod automat drept ajutor de stat. În cazul în care se pune sub semnul întrebării dacă o garanție avută în vedere sau un sistem de garanții constituie ajutor de stat, proiectul trebuie transmis Comisiei.”

6

Punctul 4.1 primul și al doilea paragraf, precum și al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile arată:

„În cazul în care garanțiile individuale sau sistemele de garanții nu respectă principiul investitorului din economia de piață, se consideră că acestea implică un ajutor de stat. Prin urmare, este nevoie să se cuantifice elementul de ajutor, pentru a se verifica dacă ajutorul poate fi compatibil în temeiul unei derogări exprese privind ajutoarele de stat. Ca o chestiune de principiu, elementul de ajutor de stat este considerat a fi diferența dintre prețul corespunzător de piață al garanției oferit individual sau prin sistem și prețul plătit efectiv pentru această măsură.

Echivalentul subvenției totale se obține prin însumarea echivalenților anuali ai subvenției în numerar actualizați prin aplicarea ratei de referință.

La calcularea elementului de ajutor dintr‑o garanție, Comisia va acorda o atenție deosebită următoarelor elemente:

7

Comunicarea Comisiei – Cadru temporar al Uniunii pentru măsurile de ajutor de stat de sprijinire a accesului la finanțare în contextul actualei crize financiare și economice (JO 2011, C 6, p. 5, denumit în continuare „Cadrul temporar din 2011”) prevede la punctul 2.3 primul paragraf și al doilea paragraf literele (f) și (i):

„Pentru a încuraja și mai mult accesul la finanțare și pentru a reduce actuala aversiune puternică față de risc a băncilor, garanțiile la împrumuturile subvenționate pentru o perioadă de timp limitată pot reprezenta o soluție adecvată și bine direcționată pentru facilitarea accesului societăților la finanțare.

Comisia va considera aceste ajutoare de stat compatibile cu piața internă în temeiul articolului 107 alineatul (3) litera (b) din TFUE sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții cumulative:

[…]

[…]

8

Cadrul temporar din 2011 cuprinde, în anexă, un tabel privind cadrul temporar pentru primele de siguranță (safe‑harbour) în puncte de bază în raport cu categoria de rating a agenției de rating Standard & Poor’s.

9

Istoricul cauzei este rezumat la punctele 1-14 din hotărârea atacată după cum urmează:

”

10

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 iunie 2014, Larko a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, precum și rambursarea, însoțită de dobânzi, a oricărei sume eventual recuperate, direct sau indirect, de la aceasta în executarea deciziei menționate.

11

În susținerea acțiunii formulate, Larko a invocat trei motive întemeiate, primul, pe faptul că Comisia a considerat în mod eronat că măsurile nr. 2-4 și nr. 6 constituiau ajutoare de stat incompatibile cu piața internă, al doilea, pe nemotivarea deciziei în litigiu și, al treilea, invocat cu titlu subsidiar, pe faptul că Comisia a stabilit în mod eronat cuantumul ajutorului care trebuie recuperat în ceea ce privește aceste măsuri și a dispus recuperarea lor cu încălcarea principiilor fundamentale ale Uniunii Europene.

12

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate și a obligat Larko la plata cheltuielilor de judecată.

13

Larko solicită Curții anularea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată.

14

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea Larko la plata cheltuielilor de judecată.

15

În susținerea recursului, Larko invocă patru motive întemeiate, primul, pe o aplicare eronată a criteriului investitorului privat și pe nemotivarea hotărârii atacate, al doilea, pe o interpretare eronată a noțiunii de avantaj economic și pe nemotivarea acestei hotărâri, al treilea, pe erori de drept în aprecierea compatibilității cu piața internă a măsurii nr. 6, precum și pe nemotivarea hotărârii menționate și, al patrulea, pe erori de drept în aprecierea evaluării cuantumului ajutoarelor și în temeiul măsurilor nr. 2, nr. 4 și nr. 6 și pe nemotivarea aceleiași hotărâri.

16

În primul rând, Larko arată că Tribunalul a aplicat în mod eronat criteriul investitorului privat atunci când a considerat, la punctele 117 și 118 din hotărârea atacată, că nu a prezentat niciun element anterior măsurii nr. 3 care să demonstreze că statul elen urmărea, prin această măsură, să achiziționeze o participație majoritară la capitalul societății menționate în vederea lansării vânzării acesteia și că o astfel de achiziție nu ar fi favorizat vânzarea respectivă. Astfel, asigurând supraviețuirea întreprinderii sale aflate în dificultate și, prin urmare, posibilitatea de a o vinde, un investitor privat avizat ar limita prejudiciul rezultat din falimentul acestei întreprinderi.

17

În al doilea rând, potrivit Larko, este eronat să se aprecieze că nu poate fi luată în considerare, deoarece este ulterioară măsurii nr. 3, lansarea privatizării acestei societăți imediat după această măsură. Întrucât vânzarea societății menționate nu a putut preceda respectiva măsură, faptul că statul elen nu și‑a exteriorizat intenția de a proceda în acest sens nu ar fi relevant. Astfel, legătura economică inextricabilă dintre măsura nr. 3 și lansarea acestei privatizări ar reieși din proximitatea lor cronologică.

18

În al treilea rând, nici lipsa unui plan de afaceri și a oricărui element care să demonstreze că statul elen estimase rentabilitatea pe termen lung a Larko nu ar fi suficientă pentru a justifica aprecierea Tribunalului din perspectiva aplicării criteriului investitorului privat, din moment ce un astfel de investitor ar putea să investească în mod rezonabil fără un plan de afaceri pentru a nu căuta un profit pe termen lung, ci pentru a face posibilă vânzarea întreprinderii.

19

În al patrulea rând, Larko consideră că Tribunalul a răsturnat sarcina probei, verificând dacă aprecierea Comisiei nu era vădit eronată, deși revine Comisiei sarcina de a dovedi că nu erau în mod evident îndeplinite condițiile de aplicare a criteriului investitorului privat. Conform jurisprudenței, această cerință s‑ar aplica, astfel, tuturor variantelor principiului operatorului privat și nu ar fi nicidecum circumscrisă aspectului cantitativ al criteriului creditorului privat.

20

În orice caz, Tribunalul ar fi trebuit să verifice nu numai exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor relevante care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse. Or, prin faptul că nu a ținut seama de semnificația economică a majorării de capital, Tribunalul ar fi refuzat să ia în considerare elemente esențiale pentru a aprecia condițiile de aplicare a criteriului investitorului privat și, prin urmare, ar fi săvârșit o eroare de drept.

21

În al cincilea rând, considerațiile cuprinse la punctul 120 din hotărârea atacată, potrivit cărora ETE a participat la majorarea de capital pentru o proporție inferioară celei a statului și a anulat în întregime valoarea contabilă a participării sale la capital, nu ar schimba cu nimic faptul că un investitor privat decisese să investească, concomitent cu statul, o sumă importantă pentru a păstra o participație minoritară semnificativă în Larko în vederea privatizării acesteia. Or, în aceste condiții, nu se poate considera că Larko nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui investitor privat.

22

În al șaselea rând, Larko arată că Tribunalul nu a răspuns la argumentul său subsidiar potrivit căruia participarea statului la majorarea capitalului nu a avut ca efect acordarea unui avantaj acesteia, cel puțin în limita valorii necesare pentru ca statul să mențină aceeași cotă de participare la această întreprindere.

23

Comisia contestă argumentația Larko.

24

Prin intermediul primului argument, Larko contestă, în esență și fără a invoca o denaturare a elementelor de probă, aprecierea suverană a faptelor efectuată de Tribunal la punctele 117 și 118 din hotărârea atacată, potrivit căreia Larko nu a dovedit că statul elen a achiziționat o participație majoritară la capitalul Larko în vederea vânzării acestei societăți și nici nu a demonstrat că această achiziție ar fi favorizat vânzarea respectivă.

25

Or, conform unei jurisprudențe constante a Curții, aprecierea faptelor de către Tribunal nu constituie, sub rezerva unei denaturări a elementelor de probă care i‑au fost prezentate, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Freistaat Sachsen și alții/Comisia, C‑57/00 P și C‑61/00 P, EU:C:2003:510, punctul 102, precum și jurisprudența citată).

26

În consecință, primul argument trebuie respins ca inadmisibil.

27

Prin intermediul celui de al doilea argument, Larko susține că obiectivul statului elen de a facilita privatizarea sa trebuie dedus din demersurile autorităților elene ulterioare măsurii nr. 3, în special din cauza proximității lor cronologice, și că lipsa unui plan de afaceri și a oricărui element care să demonstreze că statul elen estimase rentabilitatea pe termen lung a Larko nu este suficientă pentru a justifica aprecierea efectuată de Tribunal în raport cu aplicarea criteriului investitorului privat.

28

În această privință, trebuie amintit că, în scopul aprecierii aspectului dacă aceeași măsură ar fi fost adoptată în condițiile normale de piață de un operator privat, trebuie să se facă referire la un astfel de operator care se află într‑o situație cât mai apropiată de cea a statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

29

Acesta este cadrul în care revine Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element relevant în speță care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui asemenea operator privat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 73).

30

În această privință, trebuie considerată relevantă orice informație susceptibilă să influențeze în mod semnificativ procesul decizional al unui operator privat suficient de prudent și de diligent, aflat într‑o situație cât mai apropiată de cea a statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 78, și Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Buczek Automotive, C‑405/11 P, nepublicată, EU:C:2013:186, punctul 54).

31

În consecință, în vederea aplicării principiului operatorului privat, sunt relevante numai elementele disponibile și evoluțiile previzibile la data la care a fost adoptată decizia de a lua măsura în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF, C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctul 105).

32

Prin urmare, elementele ulterioare momentului în care a fost adoptată măsura în cauză nu pot fi luate în considerare în vederea aplicării principiului operatorului privat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 noiembrie 2016, Comisia/Franța și Orange, C‑486/15 P, EU:C:2016:912, punctul 139).

33

Desigur, Curtea a statuat că, întrucât intervențiile de stat iau forme diverse și trebuie analizate în funcție de efectele lor, nu ar fi exclus ca mai multe intervenții succesive ale statului să trebuiască, în vederea aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, să fie privite ca o intervenție unică. O astfel de situație poate apărea, printre altele, atunci când mai multe intervenții consecutive sunt, în special având în vedere succesiunea lor în timp, finalitatea lor și situația întreprinderii la momentul acestor intervenții, atât de strâns legate între ele încât este imposibilă separarea lor (Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175, punctele 103 și 104).

34

Cu toate acestea, întrucât Tribunalul a constatat în speță tocmai că nu s‑a stabilit că, prin adoptarea măsurii nr. 3, statul elen continua vânzarea Larko, pretinsa proximitate cronologică a demersurilor ulterioare ale autorităților elene nu este suficientă, în sine, pentru a stabili o eroare de drept săvârșită de Tribunal.

35

În măsura în care Larko contestă, prin intermediul celui de al treilea argument, aprecierea efectuată de Tribunal în raport cu aplicarea criteriului investitorului privat, arătând că un astfel de investitor ar putea în mod rezonabil să investească fără un plan de afaceri nu pentru a căuta un profit pe termen lung, ci pentru a face posibilă vânzarea întreprinderii în cauză, este suficient să se arate că Larko solicită astfel Curții să efectueze o nouă apreciere a faptelor, ceea ce nu este, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 25 din prezenta hotărâre, de competența sa.

36

Prin urmare, al treilea argument trebuie respins ca inadmisibil.

37

Prin intermediul celui de al patrulea argument, Larko reproșează Tribunalului că a încălcat limitele controlului jurisdicțional care îi revine în raport cu aprecierile Comisiei referitoare la aplicarea criteriului investitorului privat.

38

Desigur, astfel cum arată în mod întemeiat Larko și astfel cum s‑a arătat la punctul 29 din prezenta hotărâre, revine Comisiei sarcina de a efectua, cu ocazia aplicării principiului operatorului privat, o apreciere globală care să ia în considerare orice element pertinent în speță care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile cu cele ale unui astfel de operator.

39

Cu toate acestea, tot potrivit unei jurisprudențe constante, o asemenea examinare impune efectuarea unei aprecieri economice complexe și, în cadrul controlului pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe efectuate de Comisie în domeniul ajutoarelor de stat, nu ține de competența instanței Uniunii să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere economică (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctele 62 și 63).

40

În consecință, Tribunalul nu a viciat hotărârea atacată printr‑o eroare de drept atunci când și‑a restrâns controlul asupra aprecierilor Comisiei referitoare la aplicarea criteriului investitorului privat la controlul erorii vădite de apreciere.

41

În măsura în care Larko arată în mod întemeiat că Tribunalul trebuia totuși să verifice nu numai exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența acestora, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente care trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă sunt de natură să susțină concluziile deduse (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 64), această întreprindere se limitează să susțină că Tribunalul nu a luat în considerare semnificația economică a majorării de capital efectuate și repune, așadar, astfel în discuție, în mod inadmisibil, aprecierea suverană efectuată de Tribunal.

42

Situația este aceeași în ceea ce privește al cincilea argument al Larko, prin care această întreprindere contestă aprecierile factuale efectuate de Tribunal la punctul 120 din hotărârea atacată, referitoare la semnificația economică a participării ETE la majorarea de capital.

43

În sfârșit, în ceea ce privește al șaselea argument al Larko, este suficient să se amintească faptul că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că obligația de motivare nu impune Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu, motivarea Tribunalului putând, așadar, să fie implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele acestora, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (Hotărârea din 9 martie 2017, Ellinikos Chrysos/Comisia, C‑100/16 P, EU:C:2017:194, punctul 32).

44

Astfel, după cum arată în mod întemeiat Comisia, punctele 112-120 din hotărârea atacată permit Curții să își exercite controlul, iar Larko să cunoască motivele pentru care Tribunalul a respins în mod implicit argumentul său subsidiar potrivit căruia participarea statului la măsura nr. 3 nu a implicat un avantaj pentru Larko în limita valorii necesare pentru ca statul să mențină aceeași cotă de participare la această întreprindere.

45

Având în vedere considerațiile care precedă, primul motiv trebuie înlăturat ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

46

Al doilea motiv cuprinde două aspecte referitoare, primul, la măsura nr. 2 și, al doilea, la măsura nr. 4.

47

Larko susține că Tribunalul a săvârșit două erori de drept atunci când a considerat că măsura nr. 2 cuprinde un avantaj în favoarea sa.

48

Pe de o parte, Tribunalul ar fi calificat în mod eronat Larko drept întreprindere în dificultate, din moment ce elementele de fapt pe care se întemeiază această apreciere sunt ulterioare acordării măsurii menționate. Astfel, mai întâi, rezultatele financiare evocate s‑ar întinde până în anul 2012 și în special la rezultatele negative ale anului 2009. În continuare, rezultatele financiare ale anului 2008 ar fi de asemenea ulterioare acordării aceleiași măsuri și nu ar fi fost cunoscute de statul elen la momentul acordării sale, întrucât exercițiul contabil nu era încă finalizat. În sfârșit, chiar presupunând că datele din anul 2008 nu erau viitoare, ele ar fi, în această etapă, date pe termen scurt.

49

Prin urmare, Larko consideră că Tribunalul a omis să se plaseze în contextul perioadei respective, astfel cum impune jurisprudența Curții. În plus, din cuprinsul punctelor 9-11 din Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare ar rezulta că analiza situației patrimoniale a întreprinderii trebuie să fie întemeiată pe date cu o durată suficientă, iar nu pe imaginea unui moment.

50

Pe de altă parte, potrivit Larko, Tribunalul a interpretat în mod eronat criteriul de remunerare în ceea ce privește măsura nr. 2. În această privință, Larko arată că Tribunalul însuși a constatat, la punctul 95 din hotărârea atacată, că Comisia nu a stabilit niciunul dintre elementele criteriului care rezultă din cuprinsul punctului 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile. Or, printr‑o astfel de comunicare, care nu ar prevedea nicio excepție pentru cazuri în care ar fi „evident”, potrivit Comisiei, că nu erau îndeplinite condițiile de aplicare a acestei dispoziții, instituția respectivă s‑ar fi autolimitat și ar fi creat o încredere legitimă într‑o egalitate de tratament.

51

Prin urmare, atunci când a statuat totuși că decizia în litigiu nu este afectată de o eroare vădită de apreciere, ca urmare a situației de dificultate economică a Larko și a lipsei de aport, în cursul procedurii administrative, a unor elemente care să demonstreze că prima de garanție prevăzută în măsura nr. 2 era adecvată, Tribunalul ar fi înlocuit, în același timp, sistemul criteriilor stabilit la punctul 3.2 litera (d) din Comunicarea privind garanțiile și ar fi determinat ca sarcina probei privind cuantumul adecvat al acestei prime să revină Larko și statului elen, dispensând astfel Comisia de obligația care îi revenea de a stabili respectiva sumă.

52

Comisia consideră că Tribunalul a constatat, pe baza unor fapte survenite până la 22 decembrie 2008, că Larko era o întreprindere în dificultate, din moment ce în anul 2008 Larko afișa fonduri proprii negative, o reducere a valorii cifrei sale de afaceri cu aproape jumătate în raport cu anul precedent și pierderi considerabile. Faptul că aceste date au fost oficializate mai târziu prin intermediul situațiilor financiare ale Larko nu poate repune în discuție constatarea menționată. În plus, potrivit jurisprudenței Tribunalului, faptele apărute într‑o anumită perioadă ar putea fi de asemenea dovedite în general de documente ulterioare întemeiate pe respectivele fapte anterioare. În orice caz, un investitor privat care s‑ar fi aflat la 22 decembrie 2008 în locul statului elen ar fi vegheat să se informeze cu privire la situația economică existentă a Larko înainte de a‑i acorda o garanție precum cea care rezultă din măsura nr. 2.

53

Astfel cum arată în mod întemeiat Larko în argumentația sa rezumată la punctele 48 și 49 din prezenta hotărâre, Tribunalul și‑a întemeiat analiza într‑o primă etapă, la punctele 78-82 din hotărârea atacată, pe elemente ulterioare adoptării măsurii nr. 2, și anume rezultatele financiare ale Larko din anul 2008, pentru a stabili fapte anterioare adoptării acestei măsuri, și anume că Larko era o întreprindere în dificultate, în sensul punctelor 9-11 din Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare, atunci când i‑a fost acordată măsura nr. 2.

54

Într‑o a doua etapă, Tribunalul a verificat, la punctele 83 și 84 din hotărârea menționată, dacă autoritățile elene cunoșteau, la momentul adoptării măsurii nr. 2, aceste dificultăți și a considerat, la punctul 85 din aceeași hotărâre, că niciun element nu demonstrează „în mod cert” că aceste autorități le cunoșteau la momentul respectiv.

55

Într‑o a treia etapă, Tribunalul a aplicat, începând de la punctul 85 din hotărârea atacată, o prezumție potrivit căreia statul elen ar fi trebuit să cunoască situația de dificultate a Larko la momentul adoptării măsurii nr. 2.

56

În acest cadru, mai întâi, s‑a referit, la punctul 86 din hotărârea menționată, la punctele 82-84 din Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF (C‑124/10 P, EU:C:2012:318), din care reiese în special că, atunci când un stat membru invocă criteriul investitorului privat în cursul procedurii administrative, îi revine sarcina, în caz de dubiu, să stabilească în mod neechivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura pusă în aplicare reiese din calitatea sa de acționar.

57

În continuare, la punctul 87 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, astfel cum constatase Comisia în decizia din 6 martie 2013 de deschidere a procedurii oficiale de investigare, din rezultatele financiare ale Larko pentru anul 2008 și din înscrisurile acestei întreprinderi rezulta că aceasta era din anul 2008 o întreprindere în dificultate.

58

În sfârșit, la punctul 88 din aceeași hotărâre, Tribunalul a constatat, printre altele, că autoritățile elene nu au demonstrat, în cursul procedurii administrative, că s‑ar fi informat cu privire la situația economică și financiară a Larko la momentul acordării măsurii nr. 2 și nici că nu puteau cunoaște această situație.

59

În acest temei, Tribunalul a considerat, la punctele 89 și 90 din hotărârea atacată, că un acționar avizat s‑ar fi informat cel puțin cu privire la situația economică și financiară actuală a întreprinderii înainte de a‑i acorda o garanție precum măsura nr. 2 și că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a calificat Larko drept întreprindere în dificultate la momentul acordării acestei măsuri.

60

În consecință, prin faptul că a concluzionat în esență în sensul lipsei oricărui element care să se refere la situația anterioară acordării măsurii nr. 2 sau contemporană cu aceasta, care ar fi demonstrat că autoritățile elene aveau cunoștință, la momentul acordării măsurii menționate, de dificultățile Larko, Tribunalul a prezumat că un operator privat care se află în situația autorităților elene ar fi trebuit să aibă cunoștință, la acel moment, de respectivele dificultăți.

61

Or, raționând astfel, Tribunalul a săvârșit erori de drept, după cum arată în mod întemeiat Larko.

62

Astfel, în măsura în care Larko reproșează Tribunalului că a omis să se replaseze în contextul adoptării măsurii nr. 2 și în care acesta a aplicat prezumția potrivit căreia statul elen ar fi trebuit să cunoască situația de dificultate a acestei întreprinderi la momentul adoptării măsurii menționate, trebuie amintit de la bun început că examinarea aplicabilității principiului operatorului privat trebuie diferențiată de cea referitoare la aplicarea acestui principiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland și alții/Comisia, C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctul 51, precum și Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctele 65 și 72).

63

Astfel, atunci când există îndoieli cu privire la aplicabilitatea principiului menționat, în special ca urmare a folosirii de către statul membru în cauză, la adoptarea măsurii în cauză, a prerogativelor sale de putere publică, revine statului membru sarcina de a dovedi fără echivoc și pe baza unor elemente obiective și verificabile că măsura adoptată decurge din calitatea sa de operator privat (Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF, C‑124/10 P, EU:C:2012:318, punctul 82, precum și Hotărârea din 24 octombrie 2013, Land Burgenland și alții/Comisia, C‑214/12 P, C‑215/12 P și C‑223/12 P, EU:C:2013:682, punctul 57).

64

În schimb, atunci când principiul operatorului privat este aplicabil, acesta figurează printre elementele pe care Comisia este obligată să le ia în considerare pentru a stabili existența unui ajutor și nu constituie, așadar, o excepție care se aplică numai la cererea unui stat membru, atunci când s‑a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale noțiunii „ajutor de stat” prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2018, Comisia/FIH Holding și FIH Erhvervsbank, C‑579/16 P, EU:C:2018:159, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

65

Revine, așadar, Comisiei sarcina probei că sunt sau nu sunt îndeplinite condițiile de aplicare a principiului operatorului privat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, Comisia/Buczek Automotive, C‑405/11 P, nepublicată, EU:C:2013:186, punctul 34).

66

În această privință, s‑a amintit deja, la punctele 29 și 31 din prezenta hotărâre, că revine, așadar, Comisiei sarcina de a efectua o apreciere globală, ținând seama de orice element relevant în speță, care să îi permită să stabilească dacă întreprinderea beneficiară nu ar fi obținut în mod vădit facilități comparabile ale unui astfel de operator privat și că sunt relevante, în acest context, numai elementele disponibile și evoluțiile previzibile la momentul la care a fost adoptată decizia de a lua măsura în cauză.

67

Or, Comisia este obligată ca, în interesul unei bune aplicări a principiilor fundamentale ale Tratatului FUE referitoare la ajutoarele de stat, să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și cu imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și fiabile elemente posibile în acest scop (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, EU:C:2010:480, punctul 90).

68

În consecință, în cazul în care rezultă că criteriul creditorului privat ar putea fi aplicabil, revine Comisiei sarcina de a solicita statului membru în cauză să îi furnizeze toate informațiile relevante care să îi permită să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui criteriu (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Comisia/Frucona Košice, C‑300/16 P, EU:C:2017:706, punctul 24)

69

Or, chiar și atunci când această instituție se confruntă cu un stat membru care, neîndeplinindu‑și obligația de colaborare, a omis să îi furnizeze informații pe care îl somase să i le comunice, aceasta trebuie să își bazeze deciziile pe elemente de o anumită fiabilitate și coerență, care oferă un temei suficient pentru a ajunge la concluzia că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat și care sunt, prin urmare, de natură să susțină concluziile la care ajunge aceasta (Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/MTU Friedrichshafen, C‑520/07 P, EU:C:2009:557, punctele 54-56).

70

Astfel, dat fiind că recuperarea ajutorului în cauză de la beneficiarul său urmărește să elimine denaturarea concurenței cauzată de un anumit avantaj concurențial și să restabilească astfel situația anterioară plății acestui ajutor, Comisia nu poate presupune că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat bazându‑se numai pe o prezumție negativă, întemeiată pe lipsa de informații care permit să se ajungă la concluzia contrară, în absența altor elemente de natură să stabilească în mod pozitiv existența unui asemenea avantaj (Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/MTU Friedrichshafen, C‑520/07 P, EU:C:2009:557, punctele 57 și 58).

71

Or, întrucât a prezumat, deși a concluzionat în esență în sensul lipsei oricărui element care să se refere la situația anterioară sau contemporană acordării măsurii nr. 2 care ar fi demonstrat că autoritățile elene aveau cunoștință, la momentul acordării acestei măsuri, de dificultățile Larko, că un operator privat care se află în situația autorităților elene ar fi trebuit să aibă cunoștință, la acel moment, de respectivele dificultăți, Tribunalul a încălcat jurisprudența menționată la punctul anterior și a omis să se replaseze în contextul adoptării măsurii menționate, după cum susține Larko.

72

În consecință, fără a fi necesar să se examineze argumentația Larko rezumată la punctele 50 și 51 din prezenta hotărâre, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie admis.

73

Larko arată că hotărârea atacată este afectată de patru vicii de motivare în ceea ce privește măsura nr. 4. Tribunalul ar fi omis să răspundă, la punctul 127 din hotărârea atacată, la argumentul potrivit căruia acordarea unei garanții de către unul dintre acționarii principali pentru a îndeplini o condiție impusă de o instanță în cadrul unei decizii privind măsurile provizorii este o practică curentă, la punctul 128 din această hotărâre, la argumentul potrivit căruia, în cazul în care măsura nr. 4 nu ar fi fost acordată, Larko ar fi suferit un prejudiciu ireparabil care rezultă din confiscarea activelor sale, ceea ce ar fi compromis privatizarea sa, la punctul 130 din hotărârea menționată, la argumentul potrivit căruia, acoperirea, durata și prima de garanție prevăzute de măsura nr. 4 erau conforme condițiilor care prevalează pe piață și, la punctul 131 din aceeași hotărâre, la argumentul potrivit căruia măsura respectivă era conformă cu criteriul investitorului privat, în temeiul poziției speciale a ETE.

74

Comisia contestă argumentația Larko.

75

Având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că punctele 125-132 din hotărârea atacată permit Larko să cunoască motivele care au condus la respingerea, explicită și implicită, a argumentelor rezumate la punctul 73 din prezenta hotărâre, iar Curții să dispună de elementele suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional în această privință.

76

În măsura în care argumentația Larko urmărește de asemenea să conteste aprecierea Tribunalului potrivit căreia o primă de garanție de 2 % nu reflecta riscul de nerambursare al Larko, această întreprindere repune în discuție, în mod inadmisibil, o apreciere de fapt efectuată în mod suveran de Tribunal.

77

În consecință, contrar celor pretinse de Larko, hotărârea atacată nu este afectată de viciile de motivare și nici de pretinsa eroare de drept pe care această întreprindere le invocă.

78

Rezultă că al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

79

Al treilea motiv cuprinde două aspecte întemeiate, primul, pe o încălcare a Cadrului temporar din 2011 și pe nemotivarea hotărârii atacate, precum și, al doilea, pe o încălcare a Liniilor directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare, precum și pe nemotivarea hotărârii menționate.

80

Larko arată că, la punctele 170 și 171 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că măsura nr. 6 nu era conformă cu Cadrul temporar din 2011, întrucât prima de garanție prevăzută de această măsură era insuficientă, valoarea împrumuturilor acoperite de această garanție depășea valoarea sarcinilor salariale ale Larko pentru anul 2010, garanția menționată acoperea 100 % din aceste împrumuturi, întreprinderile în dificultate la momentul acordării garanției prevăzute de Cadrul temporar din 2011 sunt excluse din domeniul de aplicare al acestui cadru și că autoritățile elene nu au dovedit că măsura nr. 6 era necesară, adecvată și proporțională pentru a remedia o perturbare gravă a economiei statului membru în cauză.

81

Cu toate acestea, întrucât decizia în litigiu nu menționează primele vizate în anexa la Cadrul temporar din 2011 și întrucât Tribunalul nu a explicat modul în care Comisia și‑a îndeplinit totuși obligația de a evalua o astfel de primă, hotărârea atacată ar fi fost afectată de nemotivare. În plus, întrucât valoarea totală a împrumuturilor garantate în cursul anului 2011 nu depășește valoarea obligațiilor salariale ale Larko pentru anul 2010, Tribunalul și‑ar fi încălcat obligația de control efectiv al deciziei în litigiu. Pe de altă parte, întrucât a considerat că era crucial, pentru a stabili dacă o întreprindere se află în dificultate, data acordării ajutorului, iar nu data de 1 iulie 2008, Tribunalul ar fi încălcat punctul 2.3 al doilea paragraf litera (i) din Cadrul temporar din 2011.

82

În sfârșit, Tribunalul ar fi afectat hotărârea atacată de nemotivare, prin faptul că s‑a limitat să arate lipsa unei probe pertinente prezentate de autoritățile elene și referitoare la aspectul dacă măsura nr. 6 era necesară pentru a remedia o perturbare gravă a economiei statului membru în cauză.

83

Comisia contestă argumentația Larko.

84

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, condițiile enunțate la punctul 2.3 din Cadrul temporar din 2011 sunt cumulative și Larko nu contestă că măsura nr. 6 acoperea 100 % din împrumuturile în cauză. Prin urmare, întrucât Larko nu contestă aprecierea Tribunalului potrivit căreia condiția prevăzută la al doilea paragraf litera (f) din această dispoziție nu este îndeplinită, argumentația sa pe fond este inoperantă.

85

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, este necesar să se constate că, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, punctele 168-171 din hotărârea atacată permit Larko să cunoască motivele care au condus la respingerea, explicită și implicită, a argumentelor rezumate la punctele 81 și 82 din prezenta hotărâre, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional în această privință.

86

În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv trebuie să fie înlăturat ca nefondat.

87

Larko pretinde că, întrucât a omis să ia în considerare argumentele sale potrivit cărora măsura nr. 6 fusese notificată Comisiei, care lucra cu autoritățile elene la elaborarea unui plan de restructurare a acestei societăți, Tribunalul a interpretat în mod eronat Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare, nu a ținut seama de obligațiile care revin Comisiei în temeiul principiului cooperării loiale și a privat hotărârea atacată de orice motivare.

88

Comisia contestă argumentația Larko.

89

Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, Larko contestă în mod inadmisibil faptele stabilite în mod suveran de Tribunal potrivit cărora, în cursul procedurii administrative, autoritățile elene nu au invocat Liniile directoare privind ajutoarele de stat pentru salvare și restructurare, nu au notificat un plan de restructurare sau de lichidare într‑un termen de șase luni și nu au făcut dovada că măsura nr. 6 se limita la minimul necesar.

90

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, trebuie să se constate că, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, punctele 172-174 din hotărârea atacată permit Larko să cunoască motivele care au condus la respingerea, explicită și implicită, a argumentelor rezumate la punctul 87 din prezenta hotărâre, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional în această privință.

91

Rezultă că al doilea aspect al celui de al treilea motiv și, în consecință, al treilea motiv în totalitate trebuie respinse ca fiind în parte inadmisibile și în parte nefondate.

92

Larko arată că, prin faptul că a considerat, la punctele 180-194 din hotărârea atacată, că evaluarea în decizia în litigiu a valorii ajutoarelor care trebuie recuperate în temeiul măsurilor nr. 2, nr. 4 și nr. 6 era conformă cu articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 și cu punctul 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, Tribunalul a săvârșit erori de drept și a afectat hotărârea menționată de nemotivare.

93

În primul rând, la punctul 193 din hotărârea atacată, potrivit Larko, Tribunalul a furnizat el însuși o motivare, suplinind astfel o motivare inexistentă în decizia în litigiu, și a impus Larko sarcina probei privind împrejurările excepționale vizate la punctul 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile.

94

În al doilea rând, deși era clar la momentul adoptării deciziei în litigiu că niciuna dintre garanțiile în cauză nu fusese mobilizată, Tribunalul ar fi confirmat abordarea Comisiei, care, fără a se adresa autorităților elene, s‑a limitat să constate că aceasta nu dispunea de elemente care să indice că respectivele garanții au fost mobilizate. Astfel, Tribunalul nu ar fi respectat obligațiile referitoare la o examinare diligentă și imparțială care revine Comisiei.

95

Astfel, mai întâi, din contractul de împrumut pentru anul 2008 de care dispunea Comisia ar reieși că rambursarea împrumuturilor prevăzute de acest contract trebuia să se încheie la 31 martie 2012, cu mult înainte de adoptarea, la 27 martie 2014, a deciziei în litigiu. Prin urmare, Comisia ar fi avut la dispoziție toate elementele care îi permiteau să concluzioneze că aceste împrumuturi trebuiau deja rambursate. În continuare, rambursarea împrumutului acordat în anul 2010 trebuia să se încheie la 45 de zile după adoptarea deciziei în litigiu. În sfârșit, la data menționată, Comisia ar fi putut constata că împrumutul care făcea obiectul măsurii nr. 6 era deja rambursat parțial.

96

În al treilea rând, obligația de a rambursa atât împrumutătorului, cât și statului care garantează totalitatea împrumutului acordat ar conduce la rezultatul paradoxal potrivit căruia o societate care își rambursează împrumutul s‑ar regăsi într‑o situație mai dificilă decât o societate care a determinat executarea garanției statului. Întrucât Tribunalul nu a răspuns, în hotărârea atacată, la argumentele invocate în această privință, hotărârea respectivă ar fi fost afectată de nemotivare.

97

În al patrulea rând, Larko arată că, la momentul adoptării deciziei în litigiu, nu exista, nici în jurisprudență, nici în practica Comisiei, un precedent pentru o recuperare, în temeiul unei garanții, a valorii integrale a împrumutului garantat atunci când nu s‑a făcut apel la garanție. Astfel, cauzele la care face trimitere Comisia ar privi alte împrejurări de fapt, în care s‑a recurs la garanții. În schimb, într‑o cauză similară, în care împrumuturile au fost ulterior rambursate, Comisia ar fi luat în considerare acest fapt și nu ar fi impus recuperarea cuantumului împrumuturilor, ci ar fi aplicat o rată de referință majorată. Or, aceasta ar fi trebuit să facă același lucru în speță.

98

În al cincilea rând, consecințele care decurg din obligația de a proceda la recuperarea cuantumului împrumuturilor în cauză ar fi în contradicție cu jurisprudența constantă potrivit căreia deciziile Comisiei prin care se dispune recuperarea ajutoarelor de stat urmăresc restabilirea situației anterioare și nu pot constitui o sancțiune care să depășească avantajul primit efectiv.

99

În al șaselea rând, caracterul de sancțiune nelegală pe care îl prezintă decizia în litigiu ar decurge din aplicarea eronată a punctului 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, care nu permite un astfel de demers decât dacă există împrejurări excepționale. Or, o astfel de apreciere ar trebui să fie motivată în mod precis și nu ar putea fi întemeiată nici pe „îndoieli” ale Comisiei referitoare la capacitatea Larko de a obține un împrumut precum cele exprimate în considerentele (77) și (104) ale deciziei în litigiu, nici pe lipsa unor elemente care să indice că garanția a fost mobilizată, astfel cum se menționează în considerentele (78), (95) și (105) ale acestei decizii.

100

Prin urmare, considerând că decizia în litigiu era suficient motivată în această privință, mai întâi, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește nivelul de probă necesar. În continuare, acesta ar fi săvârșit o asemenea eroare în ceea ce privește aprecierea potrivit căreia existau împrejurări excepționale. În sfârșit, Tribunalul ar fi afectat hotărârea atacată de contradicții și, prin urmare, de o motivare insuficientă.

101

Comisia contestă argumentația Larko. În special, această instituție consideră că Larko nu contestă testul juridic aplicat de Tribunal, ci, în mod inadmisibil, stabilirea faptelor cărora Tribunalul le‑a aplicat acest test. Astfel, Tribunalul ar fi constatat existența unor împrejurări excepționale, întrucât, la momentul acordării măsurilor nr. 2, nr. 4 și nr. 6, Larko se afla într‑o „situație extrem de delicată” care se concretiza în „imposibilitatea Larko de a rambursa totalitatea împrumutului prin propriile mijloace”.

102

Trebuie amintit de la bun început că interpretarea unei decizii în materie de ajutoare de stat adoptată de Comisie în exercitarea competențelor sale ține de o apreciere juridică și că motivele îndreptate împotriva unei astfel de interpretări efectuate de Tribunal sunt, prin urmare, admisibile în cadrul unui recurs (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Comisia/Andersen, C‑303/13 P, EU:C:2015:647, punctul 74).

103

În măsura în care argumentele Comisiei prin care se urmărește contestarea admisibilității argumentației Larko trebuiau să o vizeze pe cea referitoare la interpretarea deciziei în litigiu, acestea trebuie, așadar, să fie înlăturate.

104

În primul rând, în măsura în care Larko reproșează Tribunalului că a depășit limitele controlului său, trebuie amintit că, în cadrul controlului legalității prevăzut la articolul 263 TFUE, Curtea și Tribunalul sunt competente să se pronunțe cu privire la acțiunile pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a Tratatului FUE sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere. Articolul 264 TFUE prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, actul contestat este declarat nul și neavenit. Tribunalul sau Curtea nu poate substitui în niciun caz motivarea autorului actului atacat cu propria motivare (Hotărârea din 24 ianuarie 2013, Frucona Košice/Comisia, C‑73/11 P, EU:C:2013:32, punctul 89 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 februarie 2013, Portugalia/Comisia, C‑246/11 P, nepublicată, EU:C:2013:118, punctul 85 și jurisprudența citată).

105

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 102 din prezenta hotărâre, interpretarea actului atacat ține de acest control.

106

Or, în speță, reiese fără echivoc din cuprinsul punctelor 184-194 din hotărârea atacată că Tribunalul s‑a limitat să efectueze o astfel de interpretare și nu a efectuat nicidecum o substituire de motive.

107

În consecință, primul argument al Larko trebuie înlăturat ca nefondat.

108

În al doilea rând, contrar celor pretinse de Larko, Tribunalul nu a răsturnat, la punctele menționate din hotărârea atacată, sarcina probei privind existența împrejurărilor excepționale vizate la punctul 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, ci a verificat dacă aprecierea efectuată de Comisie era afectată de erori de drept sau de erori vădite de apreciere, conform jurisprudenței amintite la punctele 39 și 41 din prezenta hotărâre.

109

În al treilea rând, în măsura în care Larko reproșează Tribunalului că a reținut o interpretare eronată a acestui punct 4.1 al treilea paragraf litera (a) și a acestei noțiuni, trebuie arătat că, la punctele 189-191 din hotărârea atacată, Tribunalul a reținut existența unor împrejurări excepționale numai în ipoteza în care este exclus ca împrumutatul să poată rambursa prin mijloace proprii împrumutul acoperit de garanția în cauză.

110

Or, contrar celor pretinse de Larko, o asemenea ipoteză este de natură să stabilească existența unor împrejurări excepționale, în sensul dispoziției menționate, și nu necesită nicio altă demonstrație decât cea a realității sale.

111

În această privință, pe de o parte, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctele 186-188 din hotărârea atacată, că rezultă dintr‑o interpretare de ansamblu a considerentelor (55)-(66), (77), (94) și (104) ale deciziei în litigiu că, prin utilizarea termenului inadecvat „îndoielnic”, Comisia a exprimat, în realitate, aprecierea potrivit căreia, fără măsurile nr. 2 și nr. 6, Larko nu ar fi putut obține finanțările respective.

112

Pe de altă parte, la punctele 181, 182, 192 și 193 din hotărârea atacată, Tribunalul a motivat corespunzător cerințelor legale, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, respingerea argumentelor Larko referitoare la lipsa unor împrejurări excepționale, în sensul punctului 4.1 al treilea paragraf litera (a) din Comunicarea privind garanțiile, considerațiile dezvoltate la aceste puncte din hotărârea atacată permițând, astfel, Larko să cunoască motivele care au condus la respingerea acestor argumente, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul său jurisdicțional în această privință.

113

În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentația rezumată la punctele 94-96 din prezenta hotărâre, prin care Larko contestă temeinicia aprecierii Tribunalului referitoare la evaluarea ajutoarelor care trebuie recuperate, este suficient să se arate că această argumentație este întemeiată pe luarea în considerare a unor evenimente ulterioare acordării măsurilor nr. 4 și nr. 6, astfel încât, chiar presupunând că ar fi admisibilă, aceasta ar trebui, în orice caz, să fie respinsă ca inoperantă, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 28-32 din prezenta hotărâre.

114

În al cincilea rând, în măsura în care Larko invocă o pretinsă practică decizională anterioară a Comisiei, este suficient să se arate că, în conformitate cu jurisprudența Curții, aprecierea caracterului de ajutor de stat al unei anumite măsuri trebuie apreciată numai în cadrul articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar nu în raport cu o pretinsă practică decizională anterioară a Comisiei (Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Comisia și Spania/Government of Gibraltar și Regatul Unit, C‑106/09 P și C‑107/09 P, EU:C:2011:732, punctul 136).

115

În al șaselea rând, în ceea ce privește pretinsa lipsă a jurisprudenței care impune recuperarea valorii integrale a împrumutului garantat, Comisia arată în mod întemeiat că Curtea a avut deja în vedere ipoteza unor garanții acordate de stat unor întreprinderi aflate în dificultate și a statuat că astfel de garanții trebuie să fie considerate ajutoare în cuantum egal cu împrumutul garantat (Hotărârea din 5 octombrie 2000, Germania/Comisia, C‑288/96, EU:C:2000:537, punctul 31, și Hotărârea din 28 ianuarie 2003, Germania/Comisia, C‑334/99, EU:C:2003:55, punctul 138).

116

În al șaptelea rând, rezultă că, într‑o asemenea ipoteză, recuperarea de la întreprinderea beneficiară a unui ajutor în cuantum egal cu împrumutul garantat urmărește tocmai să restabilească situația anterioară, iar nu să impună o sancțiune acesteia, contrar celor pretinse de Larko. În special, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, rambursarea împrumutului către bancă nu constituie o restituire a cuantumului ajutorului către stat.

117

În al optulea rând, în ceea ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii atacate, este suficient să se constate că, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 43 din prezenta hotărâre, punctele 180-194 din hotărârea atacată permit Larko să cunoască motivele care au condus la respingerea, explicită și implicită, a argumentelor sale și Curții să dispună de elementele suficiente pentru a‑și exercita controlul jurisdicțional în această privință.

118

Rezultă că al patrulea motiv trebuie respins.

119

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, pe de o parte, hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care, prin aceasta, Tribunalul a respins primul aspect al primului motiv al acțiunii în ceea ce privește măsura nr. 2 și, pe de altă parte, recursul trebuie respins în rest.

120

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta din urmă poate, atunci când anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

121

În speță, Curtea nu dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv cu privire la primul aspect al primului motiv al acțiunii în măsura în care privește măsura nr. 2, întemeiată pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru motivul aplicării incorecte a principiului operatorului privat.

122

Astfel, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 53-71 din prezenta hotărâre, pe de o parte, în decizia în litigiu, Comisia susține constatarea potrivit căreia Larko era, la momentul acordării măsurii nr. 2, o întreprindere în dificultate, pe rezultatele financiare ale Larko cu privire la care nu se contestă că nu erau disponibile la momentul respectiv. Pe de altă parte, Tribunalul s‑a limitat să constate că niciun element nu demonstrează „în mod cert” că autoritățile elene aveau cunoștință, la momentul respectiv, de asemenea dificultăți.

123

Or, având în vedere jurisprudența amintită la punctul 69 din prezenta hotărâre, revine Tribunalului sarcina de a verifica dacă dosarul administrativ conține elemente de o anumită fiabilitate și coerență care furnizează un temei suficient pentru a concluziona, pe de o parte, că autoritățile elene cunoșteau sau trebuiau să cunoască, la momentul acordării măsurii nr. 2, pretinsele dificultăți ale Larko și, pe de altă parte, că acest punct nu era, în cursul procedurii administrative, în litigiu între Comisie și autoritățile elene.

124

Astfel, conform unei jurisprudențe constante, atunci când adoptarea unei decizii a Comisiei se înscrie într‑un context bine cunoscut de persoanele interesate, aceasta poate fi motivată în mod succint (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia, C‑156/98, EU:C:2000:467, punctul 105, și Hotărârea din 26 iunie 2012, Polonia/Comisia, C‑335/09 P, EU:C:2012:385, punctul 152).

125

În consecință, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.

126

Întrucât cauza este trimisă la Tribunal spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată trebuie soluționată odată cu fondul.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: