–

pentru VA, de ea însăși;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, A. Pimenta, J. Marques și P. Barros da Costa, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin și N. Nikolova, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, care a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009 (JO 2010, L 23, p. 35, denumită în continuare „Convenția ONU”), precum și a articolului 2 alineatele (1)-(3) și a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între TC și UB, pe de o parte, și Komisia za zashtita ot diskriminatsia (Comisia pentru protecția împotriva discriminării, Bulgaria) și VA, pe de altă parte, în legătură cu decizia acestei comisii de a le impune, în calitate de președinte de instanță și judecător în cadrul unei secții penale, amenzi pentru discriminare față de VA, jurată în cadrul acestei secții.

3

Convenția ONU prevede la articolul 1:

„Scopul prezentei convenții este să promoveze, să protejeze și să garanteze că toate persoanele cu handicap se bucură de toate drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și să promoveze respectul pentru demnitatea lor inerentă.

Persoanele cu handicap sunt acelea care au incapacități fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale pe termen lung, care, în interacțiune cu diferite bariere, pot împiedica participarea lor deplină și efectivă la viața socială în condiții de egalitate cu ceilalți.”

4

Potrivit articolului 5 din această convenție, intitulat „Egalitate și nediscriminare”:

„(1)   Statele părți recunosc că toate persoanele sunt egale în fața legii și în temeiul acesteia, având dreptul la o protecție și la beneficii egale din partea legii, fără nicio discriminare.

(2)   Statele părți interzic orice discriminare pe bază de handicap și garantează persoanelor cu handicap o protecție juridică egală și efectivă împotriva discriminărilor pe orice fel de criterii.

(3)   Pentru a sprijini egalitatea și a elimina discriminarea, statele părți adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura realizarea adaptărilor rezonabile.

(4)   În sensul prezentei convenții, măsurile specifice necesare pentru a accelera sau realiza egalitatea de facto a persoanelor cu handicap nu sunt considerate măsuri discriminatorii.”

5

Articolul 27 din convenția ONU, intitulat „Munca și ocuparea forței de muncă”, prevede la alineatul (1):

„Statele părți recunosc dreptul persoanelor cu handicap de a lucra, în condiții egale cu celelalte persoane; acest drept include dreptul la posibilitatea de a se întreține prin munca aleasă sau acceptată liber, pe o piață a muncii și într‑un mediu de lucru deschise, bazate pe incluziune și accesibile persoanelor cu handicap. Statele părți protejează și promovează exercitarea dreptului la muncă, inclusiv pentru persoanele care dobândesc un handicap în timpul angajării, luând măsurile necesare, inclusiv prin intermediul legislației, în special în scopul:

[…]”

6

Considerentele (16), (20), (21) și (23) ale Directivei 2000/78 au următorul cuprins:

[…]

[…]

7

Potrivit articolului 1 din această directivă, intitulat „Obiectivul”:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

8

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

9

Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„În limitele competențelor conferite [Uniunii Europene], prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește:

[…]

[…]”

10

Articolul 4 din Directiva 2000/78, intitulat „Cerințe profesionale”, prevede la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere articolului 2 alineatele (1) și (2), statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, astfel încât [a se citi «cu condiția ca»] obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.”

11

Articolul 5 din această directivă, intitulat „Amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap”, prevede:

„În scopul garantării respectării principiului egalității de tratament față de persoanele cu handicap, sunt prevăzute amenajări corespunzătoare. Aceasta înseamnă că angajatorul ia măsuri corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, sau să aibă acces la formare, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajator. Această sarcină nu este disproporționată atunci când este compensată în mod suficient prin măsuri existente în cadrul politicii statului membru în cauză în favoarea persoanelor cu handicap.”

12

Articolul 6 din Constituție (DV nr. 56 din 13 iulie 1991), în versiunea aplicabilă în litigiul principal, prevede:

„(1)   Oamenii se nasc liberi și egali în demnitate și în drepturi.

(2)   Toți cetățenii sunt egali în fața legii. Sunt inadmisibile orice limitare a drepturilor și orice acordare de privilegii, întemeiate pe distincția între rasă, cetățenie, apartenență etnică, sex, religie, educație, convingere, apartenență politică, condiție personală și socială sau situația de capital.”

13

Potrivit articolului 48 din această Constituție:

„(1)   Cetățenii au dreptul la muncă. Statul asigură crearea condițiilor pentru exercitarea acestui drept.

(2)   Statul creează condiții pentru exercitarea dreptului la muncă pentru persoane cu handicap fizic sau psihic. […]”

14

Articolul 4 alineatul (1) din zakon za zashtita ot diskriminatsia (Legea privind protecția împotriva discriminării) (DV nr. 86 din 30 septembrie 2003), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Legea împotriva discriminării”), interzice orice discriminare directă sau indirectă întemeiată printre altele pe motive de handicap.

15

Potrivit articolului 7 alineatul (1) punctul 2 din Legea împotriva discriminării:

„Nu constituie discriminare:

[…]

2.   diferența de tratament la care este supusă o persoană pe baza unei caracteristici legate de unul dintre motivele prevăzute la articolul 4 alineatul (1), atunci când caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă ca urmare a naturii unei profesii sau a unei activități determinate sau a condițiilor exercitării acestei profesii sau a acestei activități, obiectivul este legitim, iar cerința nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului.”

16

Articolul 66 din Zakon za sadebnata vlast (Legea privind organizarea judiciară, DV nr. 64 din 7 august 2007), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Legea privind organizarea judiciară”), prevede că, în cazurile prevăzute de lege, completul de judecată al instanței sesizate cu o cauză în primă instanță include și jurați, care au aceleași drepturi și obligații precum judecătorii.

17

Potrivit articolului 67 alineatul (1) din Legea privind organizarea judiciară:

„Poate fi ales jurat orice cetățean bulgar care are capacitatea de a‑și exercita drepturile și care:

18

Articolul 8 alineatul (1) din Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, DV nr. 86 din 28 octombrie 2005), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumit în continuare „Codul de procedură penală”), prevede:

„În cazurile și în conformitate cu modalitățile prevăzute de prezentul cod, jurații fac parte din completurile de judecată ale instanțelor.”

19

Articolul 13 din codul de procedură penală prevede la alineatul (1) că instanța, Ministerul Public și autoritățile de urmărire penală, în limitele competențelor lor, sunt obligate să ia toate măsurile în vederea stabilirii adevărului obiectiv și la alineatul (2) că adevărul obiectiv se stabilește în conformitate cu modalitățile și cu mijloacele prevăzute de acest cod.

20

În temeiul articolului 14 alineatul (1) din Codul de procedură penală, instanța, Ministerul Public și autoritățile de urmărire penală se pronunță pe baza convingerii lor intime, întemeindu‑se pe examinarea obiectivă, aprofundată și completă a tuturor circumstanțelor speței și ghidate de dispozițiile legii.

21

Potrivit articolului 18 din Codul de procedură penală, instanța, Ministerul Public și autoritățile de urmărire penală dispun în temeiul elementelor de probă pe care le‑au colectat și le‑au examinat personal, cu excepția cazurilor în care acest cod prevede altfel.

22

VA dispune de o capacitate de muncă redusă în mod permanent ca urmare a pierderii vederii, astfel cum atestă o expertiză realizată în cursul anului 1976. Ea a efectuat studii superioare în drept, a promovat cu succes examenul de aptitudine profesională în cursul anului 1977, iar ulterior a lucrat la Uniunea Nevăzătorilor și în structurile Uniunii Europene a Nevăzătorilor.

23

În cursul anului 2014, VA a fost admisă în calitate de jurată la Sofiyski gradski sad (Tribunalul Orașului Sofia, Bulgaria), în urma unei proceduri inițiate de consiliul municipal al acestui oraș. Ea a fost repartizată la Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia, Bulgaria) și, prin tragere la sorți, la Secția a șasea penală a acestei instanțe, din care făcea parte judecătoarea UB, precum și alți trei jurați. Ea a depus jurământ în această calitate în fața instanței respective la 25 martie 2015.

24

În perioada cuprinsă între 25 martie 2015 și 9 august 2016, VA nu a participat la nicio ședință penală. În luna mai 2015, ea a solicitat președintelui Sofiyski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Sofia), și anume lui TC, să fie repartizată la un alt judecător, însă nu a primit răspuns.

25

La 24 septembrie 2015, VA a sesizat Comisia pentru protecția împotriva discriminării, susținând că judecătoarea UB a supus‑o unui tratament defavorabil din cauza handicapului său, în măsura în care aceasta nu i‑a permis să participe la nicio procedură penală, precum și din partea lui TC, care nu a dat curs cererii sale de schimbare a repartizării la un alt judecător pentru a‑și putea exercita dreptul la muncă în calitate de jurat. Drept răspuns, TC și UB au invocat în special natura obligațiilor unui jurat, necesitatea de a deține caracteristici fizice specifice, precum și existența unui obiectiv legal, și anume respectarea principiilor Codului de procedură penală, care ar justifica tratamentul diferit al lui VA întemeiat pe o caracteristică legată de handicap, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) punctul 2 din Legea împotriva discriminărilor.

26

Prin decizia din 6 martie 2017, Comisia pentru protecția împotriva discriminării a considerat, după ascultarea lui TC și a lui UB, că aceștia au săvârșit o discriminare pe motive de handicap față de VA, printre altele în sensul articolului 4 din Legea împotriva discriminării, și le‑a aplicat fiecăruia o amendă de 250 și, respectiv, de 500 de leva bulgărești (BGN) (aproximativ 130 și, respectiv, 260 de euro).

27

Atât TC, cât și UB au introdus fiecare câte o acțiune împotriva acestei decizii la Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), care a respins acțiunile respective. Această instanță a apreciat în special că introducerea unor restricții, din principiu, privind accesul la o profesie sau la o activitate determinată, precum cea de jurat, în considerarea faptului că handicapul în cauză ar face imposibilă exercitarea deplină a acesteia era nelegală. Desigur, specificitatea procedurii penale ar impune ca un astfel de jurat să se conformeze principiilor fundamentale ale acestei proceduri, și anume, în ceea ce privește un complet de judecată, nemijlocirea, stabilirea adevărului obiectiv și formarea convingerii intime. Totuși, prezumția că existența unui handicap privează în toate cazurile o persoană de capacitatea de a se conforma acestor principii ar constitui o discriminare. Instanța menționată a adăugat că împrejurarea că VA a participat la o serie de ședințe în cauze penale începând de la 9 august 2016, data intrării în vigoare a unei reforme legislative care introduce repartizarea electronică a juraților, ar susține aceste considerații.

28

TC și UB au formulat fiecare recurs împotriva deciziei Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia) în fața Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă, Bulgaria). În susținerea recursului, TC arată că instanța de prim grad ar fi trebuit să aplice articolul 7 alineatul (1) punctul 2 din Legea împotriva discriminării, referitor la existența unei cerințe profesionale esențiale și determinante. Ținând seama de natura sa, funcția de jurat nu ar putea fi asigurată de persoane al căror handicap determină o încălcare a principiilor consacrate de Codul de procedură penală. În ceea ce o privește, UB susține că această instanță a făcut să prevaleze, în mod eronat, Legea împotriva discriminării față de Codul de procedură penală, de rang superior, și față de principiile consacrate de acest cod, pe care ea era obligată să le respecte, în calitate de judecător în materie penală, în cadrul examinării cauzelor deduse judecății instanței, precum și că trebuia să asigure tratamentul egal de către toți membrii completului de judecată al elementelor de probă depuse la dosar și aprecierea directă de către aceștia din urmă a comportamentului părților.

29

În acest context, având în vedere normele de procedură penală, instanța de trimitere arată că nu este stabilit în mod clar dacă inegalitatea de tratament al unei persoane cu handicap, și anume al unei persoane nevăzătoare, precum VA, în exercitarea activității de jurat este licită în raport cu dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), ale Convenției ONU, precum și ale Directivei 2000/78, care urmăresc să asigure egalitatea în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă a persoanelor cu handicap.

30

În aceste condiții, Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, deși instanța de trimitere nu a făcut referire în texul întrebărilor sale la dispozițiile cartei, această instanță ridică problema, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, a compatibilității excluderii unei persoane nevăzătoare, precum VA, de la exercitarea funcției de jurat într‑o procedură penală atât în raport cu dispozițiile Directivei 2000/78 și ale Convenției ONU, cât și cu cele ale cartei.

32

Trebuie amintit că această directivă concretizează în domeniul pe care îl acoperă principiul general al nediscriminării consacrat în prezent la articolul 21 din cartă (Hotărârea din 26 ianuarie 2021, Szpital Kliniczny im. dra J. Babińskiego Samodzielny Publiczny Zakład Opieki Zdrowotnej w Krakowie, C‑16/19, EU:C:2021:64, punctul 33 și jurisprudența citată).

33

În plus, articolul 26 din cartă prevede că Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.

34

În aceste condiții, trebuie să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78 coroborate cu articolele 21 și 26 din cartă, precum și cu Convenția ONU trebuie interpretate în sensul că se opun ca o persoană nevăzătoare să fie lipsită de orice posibilitate de a exercita funcția de jurat într‑o procedură penală.

35

De la bun început trebuie amintit că atât din titlul și din preambulul Directivei 2000/78, cât și din conținutul și din finalitatea sa reiese că aceasta urmărește să stabilească un cadru general pentru a‑i asigura oricărei persoane egalitatea de tratament „în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă”, oferindu‑i o protecție eficientă împotriva discriminărilor bazate pe unul dintre motivele menționate la articolul 1, printre care figurează handicapul (Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctul 26 și jurisprudența citată).

36

Astfel cum rezultă din articolul 3 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva 2000/78, în limitele competențelor conferite Uniunii, această directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește, printre altele, condițiile de acces la încadrarea în muncă, precum și condițiile de încadrare în muncă și de muncă.

37

Din cererea de decizie preliminară reiese, mai întâi, că funcția de jurat constituie o activitate profesională remunerată, apoi, că VA a fost selectată pentru exercitarea acestei funcții și repartizată în cadrul unei secții penale a unei instanțe, precum și, în sfârșit, că în perioada cuprinsă între 25 martie 2015 și 9 august 2016, în practică, nu a putut să exercite această funcție și, prin urmare, să aibă acces la un astfel de loc de muncă.

38

Rezultă că, într‑o asemenea situație, sunt în discuție atât condițiile de acces la încadrarea în muncă, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78, cât și condițiile de încadrare în muncă și de muncă prevăzute la articolul 3 alineatul (1) litera (c) din această directivă.

39

Pe de altă parte, nu se contestă că VA suferă de un „handicap”, în sensul Directivei 2000/78, în măsura în care suferă de o pierdere permanentă a vederii, precizându‑se că, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de „handicap” trebuie înțeleasă ca vizând o limitare a capacității, care rezultă în special din afecțiuni fizice, mentale sau psihice pe termen lung, a căror interacțiune cu diferite bariere poate împiedica participarea deplină și efectivă a persoanei în cauză la viața profesională în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2019, Nobel Plastiques Ibérica, C‑397/18, EU:C:2019:703, punctul 41 și jurisprudența citată).

40

Prin urmare, o situație precum cea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

41

În ceea ce privește, în primul rând, existența unei diferențe de tratament pe motive de handicap, trebuie amintit că, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2000/78, în sensul acesteia din urmă, prin „principiul egalității de tratament” se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul dintre motivele menționate la articolul 1 din aceasta. Articolul 2 alineatul (2) litera (a) din această directivă precizează că o discriminare directă se produce atunci când o persoană este tratată într‑un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într‑o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1, printre care handicapul.

42

În speță, din informațiile care figurează în cererea de decizie preliminară reiese că, în perioada cuprinsă între 25 martie 2015 și 9 august 2016, lui VA nu i s‑a permis să participe la niciuna dintre ședințele secției în care a fost repartizată, din cauza cecității sale. Astfel, rezultă că a ea fost supusă unui tratament mai puțin favorabil decât ceilalți jurați repartizați în cadrul acestei secții care se află într‑o situație comparabilă, dar care nu sunt nevăzători, pe baza handicapului pe care ea îl prezintă, ceea ce constituie o diferență de tratament bazată în mod direct pe handicap, în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78.

43

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă o astfel de diferență de tratament poate fi justificată pe baza articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, trebuie amintit că, potrivit chiar termenilor acestei dispoziții, statele membre pot să prevadă că un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele prevăzute la articolul 1 din această directivă nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.

44

În această privință, Curtea a statuat că ceea ce trebuie să constituie o astfel de cerință profesională esențială și determinantă nu este motivul pe care se bazează tratamentul diferențiat, ci o caracteristică legată de acest motiv (Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Salaberria Sorondo, C‑258/15, EU:C:2016:873, punctul 33 și jurisprudența citată).

45

În măsura în care permite să se deroge de la principiul nediscriminării, articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, citit în lumina considerentului (23) al acesteia, care se referă la „împrejurări foarte limitate” în care un astfel de tratament diferențiat poate fi justificat, este de strictă interpretare (Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctul 33 și jurisprudența citată).

46

În ceea ce privește obiectivul invocat în vederea justificării tratamentului defavorabil rezervat lui VA pe baza handicapului său, TC și UB susțin că excluderea până în luna august 2016 a lui VA de la participarea la ședințele secției penale la care era repartizată urmărea să asigure respectarea deplină a principiilor Codului de procedură penală, în special principiul nemijlocirii și aprecierea directă a probelor în scopul stabilirii adevărului obiectiv, care decurg din articolele 14 și 18 din acest cod.

47

Astfel, TC și UB susțin că funcția de jurat nu poate fi asigurată de persoane care suferă de un handicap precum cecitatea. Exercitarea acestei funcții ar necesita, în principiu, deținerea unor capacități fizice speciale, cum ar fi vederea.

48

Or, este necesar să se arate că, deși Legea privind sistemul judiciar prevede la articolul 67 alineatul (1) că un jurat trebuie mai ales să aibă capacitatea de a‑și exercita drepturile și să nu sufere de vreo boală psihică, potrivit informațiilor care figurează în cererea de decizie preliminară, această lege nu impune nicio cerință în materie de capacitate fizică a unui jurat și nici nu prevede vreun motiv de excludere din cauza unui handicap fizic precum cecitatea.

49

Din aceleași informații rezultă că, de la 9 august 2016, în urma intrării în vigoare a unei reforme legislative, a fost pusă în aplicare o repartizare electronică a juraților, astfel încât VA a participat la o serie de ședințe în cauze penale începând de la această dată. Prin urmare, repartizarea electronică a juraților prevăzută de legislația națională în discuție în litigiul principal are loc independent de considerațiile referitoare la persoana acestor jurați, precum și la cauzele pe care vor trebui să le soluționeze, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.

50

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții, faptul de a poseda capacități fizice speciale poate fi considerat o „cerință profesională esențială și determinantă”, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, pentru exercitarea anumitor profesii, precum cea de pompier sau de agent de poliție. De asemenea, faptul că acuitatea auditivă trebuie să atingă un prag de percepție sonoră minim stabilit de reglementarea națională poate fi considerat o astfel de cerință pentru exercitarea profesiei de agent de penitenciar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctele 40 și 41).

51

Curtea a statuat totodată că vederea îndeplinește o funcție esențială pentru conducerea autovehiculelor, astfel încât o cerință de acuitate vizuală minimă impusă de legiuitorul Uniunii pentru exercitarea profesiei de șofer pentru transportul rutier este conformă cu dreptul Uniunii în raport cu obiectivul de asigurare a siguranței rutiere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 mai 2014Glatzel, C‑356/12, EU:C:2014:350, punctele 54 și 72).

52

În același sens, dată fiind natura funcției de jurat în cadrul unei proceduri penale și a condițiilor de exercitare a acesteia, care pot implica în anumite cazuri examinarea și aprecierea unor elemente de probă vizuale, vederea poate fi considerată de asemenea o „cerință profesională esențială și determinantă” pentru profesia de jurat într‑o atare procedură, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78, în măsura în care o astfel de examinare și de apreciere a elementelor de probă menționate nu ar putea fi efectuate, în special, prin intermediul unor dispozitive medico‑tehnice.

53

Pe de altă parte, obiectivul invocat de TC și de UB de a asigura respectarea deplină a principiilor procedurii penale, printre care cel al nemijlocirii și al aprecierii directe a elementelor de probă, poate constitui un obiectiv legitim, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78.

54

În consecință, trebuie să se verifice dacă măsura impusă lui VA în cauza principală, care constă în excluderea totală a exercitării funcției de jurat într‑o procedură penală, este adecvată pentru atingerea obiectivului urmărit și dacă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia. În ceea ce privește caracterul proporțional, trebuie avut în vedere faptul că, în temeiul articolului 5 din Directiva 2000/78, citit în lumina considerentelor (20) și (21) ale acesteia, angajatorul are obligația să ia măsurile corespunzătoare, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă, pentru a permite unei persoane cu handicap să aibă acces la un loc de muncă, să îl exercite sau să avanseze, cu condiția ca aceste măsuri să nu presupună o sarcină disproporționată pentru angajatorul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctele 42 și 48, precum și jurisprudența citată).

55

Referitor la caracterul adecvat al acestei măsuri, este necesar să se observe că o astfel de măsură contribuie, desigur, la respectarea normelor Codului de procedură penală în ceea ce privește principiul nemijlocirii și aprecierea directă a elementelor de probă.

56

Cu toate acestea, în privința caracterului necesar al măsurii menționate, trebuie arătat că VA a fost exclusă în mod absolut de la participarea la cauzele soluționate de secția penală la care era repartizată, fără să fi fost evaluată capacitatea sa individuală de a‑și îndeplini funcția și fără să fi fost examinată posibilitatea de a remedia eventualele dificultăți care ar fi putut să apară.

57

De altfel, așa cum s‑a arătat la punctul 54 din prezenta hotărâre, angajatorul este obligat să prevadă amenajări corespunzătoare pentru persoanele cu handicap, în funcție de nevoi, într‑o situație concretă. Astfel, potrivit considerentului (16) al Directivei 2000/78, aplicarea unor măsuri care țin cont de nevoile persoanelor cu handicap la locul de muncă îndeplinește un rol major în combaterea discriminărilor pe motive de handicap. În această privință, Curtea a precizat că noțiunea de „amenajări corespunzătoare” trebuie interpretată în sens larg, ca referindu‑se la eliminarea diverselor bariere care împiedică participarea deplină și efectivă la viața profesională a persoanelor cu handicap în condiții de egalitate cu ceilalți lucrători. Pe de altă parte, considerentul (20) al directivei menționate conține în această privință o listă de amenajări rezonabile de ordin material, organizatoric sau educativ care nu este exhaustivă (Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctul 48 și jurisprudența citată).

58

Această obligație trebuie interpretată în lumina articolului 26 din cartă, care prevede principiul integrării persoanelor cu handicap pentru ca acestea să beneficieze de măsuri menite să asigure autonomia, integrarea lor socială și profesională și participarea lor la viața comunității.

59

O asemenea obligație este consacrată și de Convenția ONU, ale cărei dispoziții – trebuie amintit – pot fi invocate în vederea interpretării celor ale Directivei 2000/78, astfel încât aceasta din urmă trebuie să facă, în măsura posibilului, obiectul unei interpretări conforme cu această convenție (Hotărârea din 15 iulie 2021, Tartu Vangla, C‑795/19, EU:C:2021:606, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

60

Or, Convenția ONU stipulează la articolul 5 alineatul (3) că, pentru a promova egalitatea și pentru a elimina discriminarea, statele părți iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că sunt aduse amenajări corespunzătoare.

61

Pe de altă parte, articolul 5 alineatul (3) din Convenția ONU prevede promovarea egalității persoanelor cu handicap și eliminarea discriminării, astfel cum dovedește articolul 27 din această convenție, recunoscându‑le, pe baza egalității cu celelalte persoane, dreptul la muncă, inclusiv posibilitatea de a se întreține prin munca aleasă sau acceptată liber, pe o piață a muncii și într‑un mediu de lucru deschise, bazate pe incluziune și accesibile persoanelor cu handicap.

62

În speță, după cum reiese din informațiile care figurează în cererea de decizie preliminară, VA a fost exclusă de la orice participare la cauze penale fără distincție în funcție de cauzele în discuție și fără să se fi efectuat verificări pentru a afla dacă puteau să îi fie propuse amenajări corespunzătoare, precum un ajutor material, personal sau organizatoric.

63

Rezultă astfel, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că măsura menționată depășește ceea ce este necesar, cu atât mai mult cu cât din cererea de decizie preliminară reiese că, după instituirea repartizării electronice a juraților, intervenită în luna august 2016, VA a participat, în această calitate, la judecarea a numeroase cauze penale. După cum au arătat atât Comisia în observațiile sale scrise, cât și domnul avocat general la punctul 100 din concluzii, această împrejurare este de natură să indice că VA este capabilă să își asume funcția de jurat cu respectarea deplină a normelor de procedură penală.

64

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 2 alineatul (2) litera (a) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78 coroborate cu articolele 21 și 26 din cartă, precum și cu Convenția ONU trebuie interpretate în sensul că se opun ca o persoană nevăzătoare să fie lipsită de orice posibilitate de a exercita funcția de jurat într‑o procedură penală.

65

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 2 alineatul (2) litera (a) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, coroborate cu articolele 21 și 26 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap, care a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2010/48/CE a Consiliului din 26 noiembrie 2009, trebuie interpretate în sensul că se opun ca o persoană nevăzătoare să fie lipsită de orice posibilitate de a exercita funcția de jurat într‑o cauză penală.