–

pentru Minister for Justice and Equality, de M. Browne, în calitate de agent;

–

pentru JR, de K. Kelly, BL, M. Forde, SC, și T. Hughes, solicitor;

–

pentru Irlanda, de M. Browne, G. Hodge, A. Joyce și J. Quaney, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, R. Troosters și S. Grünheid, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește aplicabilitatea Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), precum și interpretarea articolului 4 punctul 1 și punctul 7 litera (b) din aceasta.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării în Irlanda a unui mandat european de arestare emis împotriva lui JR, pentru ca acesta să execute în Lituania o pedeapsă privativă de libertate la care a fost condamnat de o instanță norvegiană pentru trafic de stupefiante. Această hotărâre a fost recunoscută de Republica Lituania în temeiul Acordului bilateral privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală prin care se aplică pedepse cu închisoarea sau măsuri privative de libertate, încheiat la 5 aprilie 2011 între Regatul Norvegiei și Republica Lituania (denumit în continuare „Acordul bilateral din 5 aprilie 2011”).

3

Regatul Norvegiei este parte la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4).

4

Din articolul 2 din Acordul încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis‑ului Schengen din 18 mai 1999 (JO 1999, L 176, p. 36, Ediție specială, 11/vol. 19, p. 147) reiese că Republica Islanda și Regatul Norvegiei implementează și aplică acquis‑ul Schengen, precum și actele Uniunii vizate prin acest acord.

5

Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (JO 2006, L 292, p. 2, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 74), aprobat, în numele Uniunii, prin articolul 1 din Decizia 2014/835/UE a Consiliului din 27 noiembrie 2014 privind încheierea Acordului dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (JO 2014, L 343, p. 1), a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019.

6

Preambulul acestui acord enunță printre altele că părțile contractante își exprimă încrederea reciprocă în structura și funcționarea sistemelor lor juridice și în capacitatea tuturor părților contractante de a garanta un proces echitabil.

7

Considerentele (5)-(8) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

8

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

9

Articolul 2 din decizia‑cadru menționată, referitor la domeniul său de aplicare, prevede:

„(1)   Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.

(2)   Următoarele infracțiuni, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, în condițiile prezentei decizii‑cadru și fără verificarea dublei incriminări a faptei:

[…]

[…]

(4)   Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alineatul (2), predarea poate fi subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o infracțiune, în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea acesteia.”

10

Potrivit articolului 4 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

[…]

11

Articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584 reglementează executarea mandatelor europene de arestare emise în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia.

12

Articolul 5 din această decizie‑cadru permite subordonarea executării unui mandat european de arestare uneia dintre condițiile prevăzute la acest articol.

13

Articolul 8 din decizia‑cadru menționată, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1):

„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:

[…]

[…]”

14

Articolul 15 din aceeași decizie‑cadru prevede:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de stalul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

15

Articolul 31 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Raporturile cu alte instrumente legale”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere aplicării acestora în relațiile dintre statele membre și statele terțe, prezenta decizie‑cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabile în materie de extrădare, în relațiile dintre statele membre:

[…]

(2)   Statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau multilaterale în vigoare la data adoptării prezentei decizii‑cadru, în măsura în care acestea permit aprofundarea sau extinderea obiectivelor acesteia și contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor care fac obiectul unui mandat european de arestare.

[…]”

16

Articolul 3 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană (JO 2008, L 327, p. 27) prevede:

„Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.”

17

Potrivit articolului 17 alineatul (1) din această decizie‑cadru:

„Executarea unei pedepse este reglementată de legea statului de executare. Autoritățile statului de executare sunt singurele competente, sub rezerva alineatelor (2) și (3), să decidă cu privire la procedurile de executare și să stabilească toate măsurile aferente, inclusiv temeiurile pentru liberarea înainte de termen sau condiționată.”

18

Considerentul (8) al Deciziei‑cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești și al deciziilor de probațiune în vederea supravegherii măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative (JO 2008, L 337, p. 102) are următorul cuprins:

„Recunoașterea reciprocă și supravegherea condamnărilor cu suspendare, a condamnărilor cu amânarea aplicării pedepsei, a sancțiunilor alternative și a deciziilor privind liberarea condiționată au drept scop sporirea șanselor de reintegrare socială a persoanei condamnate, permițându‑i acesteia să își păstreze legăturile familiale, lingvistice, culturale și de altă natură, dar și îmbunătățirea monitorizării respectării măsurilor de probațiune și a sancțiunilor alternative, cu scopul de a preveni recidiva, acordând astfel o atenție cuvenită protecției victimelor și a publicului larg.”

19

Articolul 1 alineatul (1) din această decizie‑cadru prevede:

„Prezenta decizie‑cadru are ca obiectiv facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate, îmbunătățirea protecției victimelor și a publicului larg, precum și facilitarea aplicării unor măsuri de probațiune și sancțiuni alternative adecvate în cazul infractorilor care nu locuiesc în statul de condamnare. În vederea realizării acestor obiective, prezenta decizie‑cadru stabilește norme în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana în cauză a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească și ia toate celelalte decizii privind hotărârea judecătorească în cauză, cu excepția cazului în care se prevede altfel prin prezenta decizie‑cadru.”

20

European Arrest Warrant Act 2003 (Legea din 2003 privind mandatul european de arestare), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal, care pune în aplicare Decizia‑cadru 2002/584, prevede la articolul 5:

„În sensul prezentei legi, o infracțiune menționată într‑un mandat european de arestare reprezintă o infracțiune în temeiul legislației [irlandeze] în cazul în care acțiunea sau inacțiunea în care constă infracțiunea menționată astfel ar constitui o infracțiune potrivit legislației [irlandeze] dacă ar fi săvârșită în [Irlanda] la data emiterii mandatului european de arestare.”

21

Articolul 10 litera (d) din această lege prevede:

„În cazul în care o autoritate judiciară dintr‑un stat emitent emite un mandat european de arestare în privința unei persoane –

[…]

22

Articolul 44 din Legea din 2003 prevede:

„O persoană nu poate fi predată în temeiul prezentei legi în cazul în care infracțiunea vizată de mandatul european de arestare emis pe numele său a fost săvârșită sau se presupune că a fost săvârșită într‑un alt loc decât în statul emitent, iar acțiunea sau inacțiunea în care constă infracțiunea nu constituie o infracțiune, în conformitate cu legislația [irlandeză], în temeiul faptului că a fost săvârșită într‑un alt loc decât în [Irlanda].”

23

Potrivit articolul 15 alineatul (1) din Misuse of Drugs Act, 1977 (Legea din 1977 privind abuzul de stupefiante), în versiunea modificată:

„Orice persoană care deține, în mod legal sau ilegal, un drog controlat în scopul vânzării sau livrării în alt mod către o altă persoană, cu încălcarea dispozițiilor articolului 5 din prezenta lege, se face vinovată de săvârșirea unei infracțiuni.”

24

JR este resortisant lituanian. În luna ianuarie 2014, el a fost arestat în Norvegia, în posesia unei cantități importante de produse stupefiante pe care s‑a angajat să o livreze din Lituania în schimbul unei sume de bani. Prin hotărârea din 28 noiembrie 2014, el a fost condamnat de o instanță norvegiană, și anume Heggen og Frøland tingrett (Tribunalul Districtual din Heggen și Frøland, Norvegia), la o pedeapsă cu închisoarea de patru ani și șase luni pentru infracțiunea de „livrare ilegală a unei cantități foarte mari de stupefiante”, sancționată de Codul penal norvegian. Această hotărâre a rămas definitivă.

25

Prin hotărârea din 18 iunie 2015, Jurbarko rajono apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Jurbarkas, Lituania) a recunoscut hotărârea norvegiană din 28 noiembrie 2014, în temeiul Acordului bilateral din 5 aprilie 2011, pentru ca pedeapsa să poată fi executată în Lituania.

26

La 7 aprilie 2016, autoritățile norvegiene l‑au predat pe JR autorităților lituaniene.

27

În luna noiembrie 2016, autoritățile competente au procedat la liberarea condiționată a lui JR, însoțită de măsuri de „supraveghere intensivă”. Întrucât acesta a încălcat condițiile care îi fuseseră impuse, Marijampolės apylinkės teismo Jurbarko rūmai (Tribunalul Districtual din Marijampolė, Secția din Jurbarkas, Lituania) a dispus, prin decizia din 5 februarie 2018, executarea restului pedepsei cu închisoarea, și anume un an, șapte luni și 24 de zile.

28

JR s‑a sustras procedurii și s‑a deplasat în Irlanda. La 24 mai 2018, autoritățile lituaniene au emis un mandat european de arestare în vederea predării sale.

29

În luna ianuarie 2019, JR a fost arestat în Irlanda și condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pentru infracțiuni săvârșite în acest stat membru, legate de deținerea de stupefiante. Potrivit instanței de trimitere, și anume High Court (Înalta Curte, Irlanda), termenul de executare a acestei pedepse se împlinea la 21 octombrie 2019.

30

În paralel, a fost pusă în aplicare procedura privind executarea mandatului european de arestare. La instanța de trimitere, JR contestă predarea sa autorităților lituaniene pentru motivul că, pe de o parte, numai Regatul Norvegiei putea solicita extrădarea sa și că, pe de altă parte, ca urmare a caracterului extrateritorial al infracțiunii în cauză, mai exact a faptului că aceasta a fost săvârșită în alt stat decât cel emitent, în speță Lituania, Irlanda trebuia să refuze executarea mandatului.

31

High Court (Înalta Curte) apreciază că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie aplicată în speță. Deși condamnarea în cauză a fost pronunțată într‑un stat terț, ea a fost totuși recunoscută și executată într‑un stat membru. Articolul 1 din această decizie‑cadru ar permite, așadar, acestui din urmă stat să emită un mandat european de arestare pentru executarea restului de pedeapsă.

32

Totuși, această instanță consideră că, în ceea ce privește motivul de neexecutare invocat de JR, trebuie să se examineze condițiile prevăzute la articolul 4 punctul 1 și punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584.

33

Pe de o parte, conform punctului 1 al acestui articol, atunci când statul emitent nu a precizat că infracțiunea în cauză intră sub incidența articolului 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, ar fi necesar să se demonstreze dubla incriminare. În acest sens, ar trebui să se verifice dacă o persoană care transportă cantitatea de stupefiante livrată de JR ar săvârși o infracțiune în temeiul legii irlandeze. Pe de altă parte, în temeiul articolului 4 punctul 7 litera (b) din această decizie‑cadru, ar trebui să se verifice, într‑o primă etapă, dacă infracțiunea în cauză, care a fost săvârșită într‑un stat terț, trebuia să fie calificată drept „extrateritorială” și, dacă este cazul, într‑o a doua etapă, dacă legea irlandeză autorizează urmărirea penală a unor astfel de infracțiuni săvârșite în afara teritoriului său.

34

În ceea ce privește în special extrateritorialitatea, instanța de trimitere ridică problema relevanței împrejurării că JR a efectuat acte pregătitoare în statul emitent al mandatului european de arestare. Dacă aceste acte ar trebui să fie luate în considerare, în vederea aplicării Deciziei‑cadru 2002/584, infracțiunea nu ar fi extrateritorială și, prin urmare, motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (b) din această decizie‑cadru nu ar fi aplicabil.

35

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

36

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență, în temeiul articolului 107 și următoarelor din Regulamentul de procedură al Curții. La 10 iulie 2019, Curtea, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, a decis că nu era necesar să se dea curs acestei cereri.

37

Cu titlu subsidiar, instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Această cerere a fost respinsă prin Decizia președintelui Curții din 12 august 2019.

38

Această decizie a fost justificată de constatarea că motivarea solicitărilor instanței de trimitere nu permitea Curții să stabilească dacă era necesară o examinare accelerată a cauzei, împrejurare care a fost comunicată acestei instanțe.

39

Astfel, instanța de trimitere s‑a limitat să indice, în susținerea cererilor sale de aplicare a procedurii preliminare de urgență și, cu titlu subsidiar, a procedurii accelerate, „că răspunsurile la întrebările adresate în prezenta cerere «[sunt] determinante pentru aprecierea situației juridice [a pârâtului]» și, în special, vor avea o incidență cu privire la aspectul dacă pârâtul va fi predat Lituaniei sau va fi pus în libertate la data la care se împlinește termenul de executare a pedepsei cu închisoarea dispuse împotriva lui la nivel național: la data sau în jurul datei de 21 octombrie 2019”.

40

Totuși, această instanță nu a precizat nicidecum motivele pentru care consideră că răspunsurile Curții ar putea fi determinante pentru o eventuală liberare a lui JR și în ce împrejurări ar putea avea loc o astfel de liberare. În plus, din decizia de trimitere nu reiese dacă, pe baza mandatului european de arestare în cauză, JR rămâne sau trebuia să rămână efectiv în detenție după data de 21 octombrie 2019 sau dacă, de exemplu, pot fi sau au fost avute în vedere măsuri mai puțin constrângătoare.

41

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie interpretate în sensul că un mandat european de arestare poate fi emis în temeiul unei decizii judiciare a statului membru emitent prin care se dispune executarea în acest stat membru a unei pedepse pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț atunci când, în temeiul unui acord bilateral între aceste state, hotărârea în cauză a fost recunoscută printr‑o decizie a unei instanțe din statul membru emitent.

42

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, mandatul european de arestare conține indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect care intră în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2.

43

Reiese din acești termeni că mandatul european de arestare trebuie să se întemeieze pe o decizie judiciară națională, ceea ce înseamnă că este vorba despre o decizie distinctă de decizia de emitere a mandatului european de arestare menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctele 44 și 49). O astfel de decizie, fie că este vorba despre o hotărâre judecătorească sau despre o altă decizie judiciară, trebuie în mod necesar să emane de la o instanță sau de la o altă autoritate judiciară dintr‑un stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik, C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctele 32 și 33).

44

Astfel, după cum a statuat Curtea, decizia‑cadru nu se aplică decât statelor membre, iar nu statelor terțe (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C‑897/19 PPU, EU:C:2020:262, punctul 42).

45

În speță, din dosarul aflat pe rolul Curții reiese că, la 28 noiembrie 2014, o instanță norvegiană l‑a condamnat pe JR, un resortisant lituanian, la o pedeapsă privativă de libertate de patru ani și șase luni și că această hotărâre a fost recunoscută și a devenit executorie în Lituania printr‑o decizie a unei instanțe lituaniene, adoptată la 18 iunie 2015 în temeiul Acordului bilateral din 5 aprilie 2011. În luna noiembrie 2016, autoritățile lituaniene au procedat la liberarea condiționată a lui JR. Cu toate acestea, pentru motivul nerespectării condițiilor acestei liberări, executarea restului de pedeapsă cu închisoarea a fost dispusă prin decizia din 5 februarie 2018. În temeiul acestei din urmă decizii a fost emis mandatul european de arestare în cauză.

46

Astfel cum tocmai s‑a arătat la punctele 43 și 44 din prezenta hotărâre, o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat terț nu poate constitui, ca atare, temeiul unui mandat european de arestare.

47

Totuși, un act al unei instanțe din statul emitent care recunoaște o asemenea hotărâre și care îi conferă caracter executoriu, precum și deciziile ulterioare adoptate de autoritățile judiciare din acest stat în vederea executării hotărârii judecătorești recunoscute (denumite în continuare „actele de recunoaștere și de executare”) sunt susceptibile să îndeplinească cerințele prevăzute la articolul 1 alineatul (1), la articolul 2 alineatul (1) și la articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584.

48

În această privință, trebuie arătat, în primul rând, că actele de recunoaștere și de executare constituie decizii judiciare, în sensul acestor dispoziții, din moment ce au fost adoptate de autoritățile judiciare dintr‑un stat membru în scopul executării unei pedepse privative de libertate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 13 ianuarie 2021, MM, C‑414/20 PPU, EU:C:2021:4, punctele 53 și 57).

49

În al doilea rând, în măsura în care actele respective permit executarea, chiar în acest stat membru, a unei hotărâri, ele trebuie calificate, după caz, drept „hotărâre executorie” sau „decizie executorie”.

50

În al treilea și în ultimul rând, din finalitatea și din obiectul acelorași acte, și anume executarea unei pedepse, rezultă că acestea intră în domeniul de aplicare al articolelor 1 și 2 din Decizia‑cadru 2002/584, cu condiția ca hotărârea de condamnare în discuție să prevadă o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin patru luni.

51

Astfel, este necesar să se arate, după cum reiese din cuprinsul punctului 44 din Concluziile doamnei avocate generale, că domeniul de aplicare al articolelor 1 și 2 din Decizia‑cadru 2002/584 este definit în funcție de finalitatea și de obiectul deciziei judiciare destinate să servească drept temei al unui mandat european de arestare. În această privință, reiese din articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată că un asemenea mandat de arestare este emis în vederea predării unei persoane căutate pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate. În plus, conform articolului 2 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, în ceea ce privește executarea unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate, emiterea unui mandat european de arestare este supusă condiției ca pedeapsa să fie de cel puțin patru luni.

52

În schimb, aceste dispoziții nu impun ca pedeapsa care trebuie executată să fie dispusă printr‑o hotărâre judecătorească pronunțată de instanțele din statul membru emitent sau de cele din alt stat membru. Ele nu cuprind astfel niciun element care ar putea permite să se constate inaplicabilitatea Deciziei‑cadru 2002/584 în ipoteza în care condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate este pronunțată de o instanță dintr‑un stat terț și recunoscută printr‑o decizie a unei instanțe din statul membru emitent. În consecință, articolele 1 și 2 din Decizia‑cadru 2002/584 nu se opun emiterii unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate de cel puțin patru luni în temeiul unor acte de recunoaștere și de executare.

53

Pe de altă parte, trebuie amintit că, conform unei jurisprudențe constante, normele dreptului derivat al Uniunii trebuie să fie interpretate și aplicate cu respectarea drepturilor fundamentale din care face parte integrantă respectarea dreptului la apărare care derivă din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) (Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas, C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 60).

54

Astfel cum a amintit doamna avocată generală la punctul 49 din concluziile sale, Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să facă obiectul unei interpretări care să fie de natură să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză, fără a fi repusă în discuție eficacitatea sistemului de cooperare judiciară între statele membre, în cadrul căruia mandatul european de arestare, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie un element esențial (Hotărârea din 10 august 2017, Tupikas, C‑270/17 PPU, EU:C:2017:628, punctul 63).

55

În consecință, atunci când autoritățile judiciare dintr‑un stat membru emit un mandat european de arestare pentru a asigura în acest stat membru executarea unei pedepse privative de libertate pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț a cărei decizie a fost recunoscută în statul membru menționat, ele sunt obligate să asigure respectarea cerințelor inerente sistemului mandatului european de arestare în materie de procedură și de drepturi fundamentale.

56

Acest sistem cuprinde o protecție pe două niveluri de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii naționale, se adaugă cea care trebuie să fie asigurată la al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 56).

57

Această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 12 decembrie 2019, Openbaar Ministerie (Procurorul Regelui din Bruxelles), C‑627/19 PPU, EU:C:2019:1079, punctul 30].

58

Pentru a îndeplini aceste cerințe, în cazul în care autoritățile judiciare dintr‑un stat membru recunosc o hotărâre prin care o instanță dintr‑un stat terț a pronunțat o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate și decid să emită, ca urmare a acestei recunoașteri, un mandat european de arestare, dreptul acestui stat membru trebuie să prevadă, cel puțin la unul dintre cele două niveluri de protecție, un control jurisdicțional care să permită să se verifice că, în cadrul procedurii care a condus la adoptarea în statul terț a hotărârii judecătorești recunoscute ulterior în statul emitent, au fost respectate drepturile fundamentale ale persoanei condamnate și în special obligațiile care decurg din articolele 47 și 48 din cartă.

59

În caz de îndoială cu privire la respectarea obligațiilor enumerate la punctul precedent, revine autorității judiciare de executare sarcina de a se adresa, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, statului membru emitent pentru ca acesta să îi furnizeze precizările necesare de natură să îi permită să decidă predarea.

60

Pe de altă parte, trebuie să se observe că litigiul principal privește un mandat european de arestare care a fost emis în temeiul actelor de recunoaștere și de executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță din Regatul Norvegiei, stat terț care menține legături privilegiate cu Uniunea, depășind cadrul unei cooperări economice și comerciale, din moment ce este parte la Acordul privind Spațiul Economic European, participă la sistemul european comun de azil, implementează și aplică acquis‑ul Schengen și a încheiat cu Uniunea Acordul privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019. În cadrul acestui din urmă acord, părțile și‑au exprimat încrederea reciprocă în structura și în funcționarea sistemelor lor juridice, precum și în capacitatea lor de a garanta un proces echitabil.

61

În lumina tuturor celor ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (1) și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie interpretate în sensul că un mandat european de arestare poate fi emis în temeiul unei decizii judiciare a statului membru emitent prin care se dispune executarea în acest stat membru a unei pedepse pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț atunci când, în temeiul unui acord bilateral între aceste state, hotărârea în cauză a fost recunoscută printr‑o decizie a unei instanțe din statul membru emitent. Cu toate acestea, emiterea mandatului european de arestare este supusă condiției, pe de o parte, ca persoana căutată să fi fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin patru luni și, pe de altă parte, ca procedura care a condus la adoptarea în statul terț a hotărârii judecătorești recunoscute ulterior în statul membru emitent să fi respectat drepturile fundamentale și în special obligațiile care decurg din articolele 47 și 48 din cartă.

62

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie interpretat în sensul că, în prezența unui mandat european de arestare care a fost emis în temeiul unei decizii judiciare a statului membru emitent, care permite executarea în acest stat membru a unei pedepse pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, în cazul în care infracțiunea vizată a fost săvârșită pe teritoriul acestui din urmă stat, chestiunea dacă această infracțiune a fost săvârșită „în afara teritoriului statului membru emitent” trebuie să fie soluționată luând în considerare împrejurarea că acte pregătitoare au avut loc în statul membru emitent.

63

Mai întâi, trebuie precizat că motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, vizat de asemenea de instanța de trimitere, nu se poate aplica în împrejurările din cauza principală. Astfel, având în vedere descrierea faptelor făcută de instanța de trimitere, infracțiunea în discuție în litigiul principal intră în categoria infracțiunilor prevăzută la articolul 2 alineatul (2) a cincea liniuță din Decizia‑cadru 2002/584, și anume traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope. În plus, rezultă că faptele săvârșite de JR sunt pedepsite în Lituania și în Norvegia cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin trei ani. Prin urmare, în conformitate cu această dispoziție, predarea persoanei căutate trebuie să aibă loc fără verificarea dublei incriminări a faptei.

64

Pe de altă parte, din decizia de trimitere reiese că Irlanda a adoptat o dispoziție prin care a urmărit transpunerea articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 în dreptul său național, și anume articolul 44 din Legea din 2003 privind mandatul european de arestare. Acest articol 44 prevede în esență că predarea este refuzată în cazul în care, pe de o parte, actul care constituie infracțiunea vizată de mandatul european de arestare a fost săvârșit într‑un alt loc decât în statul membru emitent și, pe de altă parte, dacă un astfel de act nu constituie o infracțiune, în conformitate cu legislația irlandeză, în temeiul faptului că a fost săvârșit într‑un alt loc decât în Irlanda.

65

În această privință, trebuie amintit că articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 permite să se refuze executarea unui mandat european de arestare în cazul în care sunt îndeplinite două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, infracțiunea aflată la originea emiterii mandatului european de arestare a fost săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent și, pe de altă parte, dreptul statului membru de executare nu ar permite urmărirea penală a unei astfel de infracțiuni dacă ea ar fi fost săvârșită în afara teritoriului acestui stat membru.

66

În ceea ce privește prima condiție, singura care face obiectul întrebărilor instanței de trimitere, trebuie arătat că noțiunea de „infracțiune săvârșită în afara teritoriului statului membru emitent” nu conține nicio referire la dreptul statului membru emitent și nici la cel al statului de executare. În consecință, ea nu poate fi lăsată la aprecierea autorităților judiciare ale fiecărui stat membru în funcție de dreptul național al acestora. Astfel, din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii rezultă că, în măsura în care articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 nu face trimitere la dreptul statelor membre în ceea ce privește această noțiune, aceasta din urmă trebuie să primească, în toată Uniunea, o interpretare autonomă și uniformă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 38).

67

În acest cadru, trebuie să se țină seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2016, Dworzecki, C‑108/16 PPU, EU:C:2016:346, punctul 28).

68

În ceea ce privește, în primul rând, obiectivul motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut la articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584, această dispoziție are ca scop să garanteze că autoritatea judiciară din statul de executare nu este obligată să admită un mandat european de arestare care a fost emis în scopul executării unei pedepse pronunțate pentru o infracțiune urmărită în temeiul unei competențe penale internaționale mai extinse decât cea recunoscută de dreptul acestui stat.

69

Trebuie să se constate că acest obiectiv nu este compromis atunci când, precum în cauza principală, autoritatea judiciară din statul membru emitent emite un mandat european de arestare întemeiat pe o decizie a unei instanțe din acest stat membru care recunoaște și conferă forță executorie unei hotărâri pronunțate de o instanță dintr‑un alt stat, în măsura în care aceasta din urmă, în temeiul propriei competențe penale teritoriale, a condamnat persoana căutată la o pedeapsă privativă de libertate.

70

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul Deciziei‑cadru 2002/584, trebuie amintit că, astfel cum reiese în special din articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și din considerentele (5) și (7) ale acesteia, ea are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare întemeiat pe Convenția europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce (Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 31).

71

Decizia‑cadru vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 32).

72

Astfel cum reiese din articolul 3 alineatul (2) TUE, în cadrul acestui spațiu de libertate, securitate și justiție este asigurată libera circulație a persoanelor, în combinație cu măsuri adecvate în materie de control la frontierele externe, precum și de prevenire a criminalității și de combatere a acestui fenomen. În acest context, Decizia‑cadru 2002/584 urmărește printre altele să evite riscul de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iunie 2017, Popławski, C‑579/15, EU:C:2017:503, punctul 23, și Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție din Ungaria), C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 86].

73

Realizarea acestor obiective ar fi compromisă dacă statul de executare ar putea refuza predarea persoanei căutate în situația în care instanțele din statul membru emitent au recunoscut și au acceptat executarea hotărârii pronunțate de o instanță din alt stat prin care această persoană a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate pentru o infracțiune săvârșită pe teritoriul acestui din urmă stat. Astfel, un asemenea refuz ar fi nu numai susceptibil să întârzie executarea pedepsei, ci ar risca și să conducă la impunitatea persoanei căutate.

74

În plus, o interpretare a articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 care ar permite refuzul executării unui mandat european de arestare în situația vizată la punctul precedent din prezenta hotărâre ar risca să prejudicieze funcționarea instrumentelor de cooperare judiciară precum Decizia‑cadru 2008/909, al căror obiectiv este facilitarea reabilitării persoanelor condamnate.

75

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din aceasta din urmă, scopul deciziei‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa pronunțată de o instanță din alt stat membru, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate. În special, din articolul 17 alineatul (1) din aceasta reiese că executarea unei pedepse include adoptarea unor decizii prin care se stabilește liberarea condiționată a persoanei condamnate.

76

Astfel, dacă ar fi reținută interpretarea articolului 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 evocată la punctele 73 și 74 din prezenta hotărâre, liberarea condiționată a persoanei condamnate i‑ar putea permite acesteia să se sustragă executării restului de pedeapsă în statul care a recunoscut și care execută pedeapsa, deplasându‑se în alt stat membru care a transpus în dreptul său național motivul de neexecutare facultativă prevăzut de această dispoziție. Riscul de impunitate care ar rezulta astfel poate atât să descurajeze statele membre să solicite recunoașterea hotărârilor judecătorești, cât și să încurajeze autoritățile competente din statul de executare a unei hotărâri recunoscute să limiteze recurgerea la instrumentele de liberare condiționată.

77

Aceleași considerații se aplică mutatis mutandis Deciziei‑cadru 2008/947, care stabilește normele în conformitate cu care un stat membru, altul decât statul membru în care persoana a fost condamnată, recunoaște hotărârile judecătorești și, după caz, deciziile de probațiune și supraveghează măsurile de probațiune aplicate în temeiul unei hotărâri judecătorești sau sancțiunile alternative prevăzute de o astfel de hotărâre judecătorească, din moment ce, în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) din aceasta, interpretat în lumina considerentului (8), decizia‑cadru respectivă urmărește prevenirea recidivei, protejarea atât a victimelor, cât și a publicului larg și facilitarea reabilitării sociale a persoanelor condamnate.

78

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că problema dacă infracțiunea aflată la originea condamnării pronunțate într‑un stat terț și recunoscute de instanțele din statul membru care a emis un mandat european de arestare pentru executarea acestei condamnări a fost săvârșită „în afara teritoriului statului membru emitent” trebuie să fie soluționată luând în considerare competența penală a acestui stat terț, în speță Regatul Norvegiei, care a permis urmărirea acestei infracțiuni, iar nu pe cea a statului membru emitent.

79

În ceea ce privește întrebările instanței de trimitere cu privire la luarea în considerare a împrejurării că au fost săvârșite acte pregătitoare pe teritoriul statului membru emitent, este suficient să se arate că rezultă din cuprinsul punctului 78 din prezenta hotărâre că această împrejurare este lipsită de relevanță, din moment ce acest stat membru nu a efectuat el însuși urmărirea penală a infracțiunii, ci a recunoscut o hotărâre a unei instanțe din alt stat pe care aceasta din urmă a pronunțat‑o în temeiul competenței sale penale teritoriale.

80

În consecință, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 punctul 7 litera (b) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie să fie interpretat în sensul că, în prezența unui mandat european de arestare care a fost emis în temeiul unei decizii judiciare a statului membru emitent care permite executarea în acest stat membru a unei pedepse pronunțate de o instanță dintr‑un stat terț, în cazul în care infracțiunea vizată a fost săvârșită pe teritoriul acestui din urmă stat, problema dacă această infracțiune a fost săvârșită „în afara teritoriului statului membru emitent” trebuie să fie soluționată luând în considerare competența penală a acestui stat terț, în speță Regatul Norvegiei, care a permis urmărirea acestei infracțiuni, iar nu pe cea a statului membru emitent.

81

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: