–

pentru OL, PM și RO, de Gy. Lupkovics, ügyvéd;

–

pentru Rapidsped Fuvarozási és Szállítmányozási Zrt., de D. Kaszás, ügyvéd;

–

pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, G. Koós și M. M. Tátrai, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquières și C. Mosser, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. Bulterman și P. Huurnink, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de W. Mölls, B.‑R. Killmann și L. Havas, ulterior de B.‑R. Killmann și L. Havas, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1), precum și a articolelor 3 și 5 din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29) și a articolului 10 din Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind armonizarea anumitor dispoziții ale legislației sociale în domeniul transporturilor rutiere, de modificare a Regulamentelor (CEE) nr. 3821/85 și (CE) nr. 2135/98 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 3820/85 al Consiliului (JO 2006, L 102, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 214).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între OL, PM și RO, pe de o parte, și Rapidsped Fuvarozási és Szállítmányozási Zrt. (denumită în continuare „Rapidsped”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere a celor dintâi, în calitate de conducători auto din domeniul transportului rutier internațional, având ca obiect obținerea de la Rapidsped, angajatorul lor, a plății unui salariu care să țină seama de salariul minim francez pentru timpul de lucru prestat în Franța.

3

Articolul 1 din Directiva 96/71, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru.

(2)   Prezenta directivă nu se aplică personalului navigant al întreprinderilor din cadrul marinei comerciale.

(3)   Prezenta directivă se aplică în măsura în care întreprinderile menționate la alineatul (1) iau una dintre următoarele măsuri cu caracter transnațional:

[…]”

4

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiție”, are următorul cuprins:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin lucrător detașat se înțelege un lucrător care, pe o perioadă limitată, își desfășoară munca pe teritoriul unui stat membru diferit de cel în care lucrează în mod normal.

(2)   În sensul prezentei directive, noțiunea de lucrător este cea care se aplică în legislația statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul.”

5

Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Condiții de muncă și de încadrare în muncă”, prevede:

„(1)   Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

În sensul prezentei directive, noțiunea de salariu minim, menționată la alineatul (1) [a doua liniuță] litera (c), este definită de legislația și practica națională a statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul.

[…]

(7)   Alineatele (1)-(6) nu aduc atingere aplicării unor condiții de muncă și de încadrare în muncă mai favorabile pentru lucrători.

Alocațiile specifice detașării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare și masă.

[…]”

6

Articolul 5 din aceeași directivă, intitulat „Măsuri”, prevede:

„Statele membre iau măsurile corespunzătoare în cazul nerespectării prezentei directive.

Statele membre se asigură că lucrătorii și/sau reprezentanții acestora beneficiază de proceduri corespunzătoare în vederea aplicării obligațiilor prevăzute în cadrul prezentei directive.”

7

Potrivit articolului 6 din Directiva 96/71, intitulat „Competența judiciară”:

„Pentru a aplica dreptul la condițiile de muncă și de încadrare în muncă garantate la articolul 3, o acțiune în instanță poate fi introdusă într‑un stat membru pe al cărui teritoriu lucrătorul este sau a fost detașat, fără a aduce atingere, acolo unde este cazul, dreptului de a introduce o acțiune în justiție într‑un alt stat, pe baza convențiilor internaționale existente în materie de competență judiciară.”

8

Directiva 2003/59/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 iulie 2003 privind calificarea inițială și formarea periodică a conducătorilor auto ai anumitor vehicule rutiere destinate transportului de mărfuri sau de pasageri, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 3820/85 al Consiliului și a Directivei 91/439/CEE a Consiliului și de abrogare a Directivei 76/914/CEE a Consiliului (JO 2003, L 226, p. 4, Ediție specială, 07/vol. 12, p. 86) enunță în considerentul (10) că dezvoltarea aptitudinilor de conducere preventivă, împreună cu consumul rațional de carburant au o influență pozitivă atât asupra societății, cât și asupra sectorului de transport rutier însuși.

9

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Domeniu de aplicare”, are următorul cuprins:

„Prezenta directivă se aplică activității de conducere a autovehiculelor efectuate de:

denumiți în continuare «conducători auto», care efectuează transporturi rutiere în cadrul Comunității, pe drumuri deschise utilizării publice, folosind:

[…]”

10

Anexa I la directiva menționată este intitulată „Cerințe minime privind calificarea și formarea”. Potrivit secțiunii 1 punctul 1.3 din aceasta, cunoștințele care urmează să fie luate în considerare de către statele membre la stabilirea calificării inițiale și a formării periodice a conducătorului auto trebuie să includă printre altele optimizarea consumului de carburant în legătură cu permisele de conducere din categoriile C, C + E, C1, C1 + E.

11

Directiva 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (JO 2006, L 403, p. 18, Ediție specială, 07/vol. 17, p. 216) a abrogat și a înlocuit Directiva 91/439 începând de la 19 ianuarie 2013. Din articolul 4 din Directiva 2006/126 coroborat cu tabelul de corespondență care figurează în anexa III la Directiva 2003/59 rezultă că permisele de conducere din categoriile C, C + E, C1, C1 + E vizate de această din urmă directivă privesc vehiculele utilizate în special pentru transportul mărfurilor pe drum, a căror masă maximă autorizată depășește 3,5 tone.

12

Potrivit articolului 17 al treilea paragraf din Directiva 2006/126, trimiterile la Directiva 91/439 abrogată se interpretează ca trimiteri la Directiva 2006/126.

13

În temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 561/2006, acesta din urmă se aplică transportului rutier, printre altele, de mărfuri cu vehicule, inclusiv vehicule cu remorcă sau semiremorcă, a căror masă maximă autorizată depășește 3,5 tone.

14

Articolul 10 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Se interzice întreprinderilor de transport să remunereze conducătorii auto salariați sau care sunt puși la dispoziția lor în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportate, chiar și sub formă de prime sau majorări salariale, în cazul în care o asemenea remunerare este de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea prezentului regulament.”

15

Articolul 68 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) prevedea, la alineatul (1), că acest regulament înlocuiește, în relațiile între statele membre, Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive referitoare la aderarea noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), cu excepția cazului anumitor teritorii ale statelor membre, și, la alineatul (2), că, în măsura în care acest regulament înlocuiește dispozițiile Convenției de la Bruxelles în relațiile dintre statele membre, orice trimitere la această convenție se înțelege ca trimitere la regulamentul menționat.

16

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) enunță în considerentul (8):

„La 22 decembrie 2000, Consiliul a adoptat Regulamentul [nr. 44/2001], care înlocuiește [Convenția de la Bruxelles] în ceea ce privește teritoriile statelor membre ce intră sub incidența TFUE, între statele membre, cu excepția Danemarcei. Prin Decizia 2006/325/CE a Consiliului [din 27 aprilie 2006 privind încheierea Acordului dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială (JO 2006, L 120, p. 22, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 37)], Comunitatea a încheiat un acord cu Danemarca care asigură aplicarea în Danemarca a dispozițiilor Regulamentului [nr. 44/2001]. […]”

17

În temeiul articolului 21 alineatul (1) litera (a) din acest regulament, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat.

18

Conform articolului 62 alineatul (1) din regulamentul menționat, pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația internă.

19

Potrivit articolului 80 din Regulamentul nr. 1215/2012, acesta abrogă Regulamentul nr. 44/2001. Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1215/2012.

20

Articolul 3 alineatul (2) din a Munka törvénykönyvéről szóló 2012. évi I. törvény (Legea nr. I din 2012 privind Codul muncii, denumită în continuare „Codul muncii”) prevede că, în lipsa unor dispoziții contrare, acesta din urmă se aplică atunci când lucrătorul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în Ungaria.

21

Articolul 285 din Codul muncii are următorul cuprins:

„(1)   Lucrătorii și angajatorii pot introduce în fața unei instanțe o acțiune care decurge din raportul de muncă sau din prezenta lege, în timp ce sindicatele și comitetele de întreprindere pot introduce o acțiune care decurge din prezenta lege, dintr‑o convenție colectivă sau dintr‑un acord de întreprindere.

[…]

(4)   În conformitate cu articolul 295, lucrătorii pot de asemenea să introducă acțiuni în fața instanțelor maghiare în ceea ce privește orele lucrate în Ungaria.”

22

Articolul 295 alineatul (1) din acest cod prevede:

„În cazul în care, pe baza unui acord cu un terț, un angajator străin recrutează un lucrător pe teritoriul Ungariei prin stabilirea unui raport de muncă căruia nu i se aplică prezenta lege în temeiul articolului 3 alineatul (2) din aceasta, normele dreptului maghiar, inclusiv dispozițiile convenției colective aplicabile raportului de muncă, se aplică acestui raport de muncă, fără a aduce atingere alineatului (4), în ceea ce privește:

23

Conform articolului 299 din codul menționat, acesta are ca obiect transpunerea printre altele a Directivei 96/71 în dreptul intern.

24

OL, PM și RO (denumiți în continuare „conducătorii auto în discuție în litigiul principal”) au încheiat, fiecare, la 12 iunie 2015, la 7 iulie 2016 și, respectiv, la 26 august 2016, un contract de muncă referitor la un post de conducător de camion cu Rapidsped, o societate cu sediul în Ungaria.

25

Aceste contracte, care sunt redactate în mod uniform, stipulează că, deși lucrătorul are ca sarcină, pe lângă efectuarea transporturilor internaționale de mărfuri, efectuarea transporturilor naționale de mărfuri, el trebuie să își desfășoare în mod normal activitatea în locuri care vor fi situate în mod frecvent și în principal în străinătate, fără însă ca munca efectuată în străinătate să aibă un caracter permanent.

26

În temeiul dreptului maghiar, lucrătorul are dreptul la diurne pentru munca prestată în străinătate. Din dosarul de care dispune Curtea și în special dintr‑un document de informare a lucrătorilor emis de Rapidsped reiese că valoarea acestor diurne era cu atât mai ridicată cu cât era mai lungă perioada de detașare a lucrătorului în străinătate, care, în conformitate cu contractul, putea varia, în principiu, de la trei la cinci săptămâni, la alegerea lucrătorului. Același document preciza că diurnele menționate erau destinate să acopere cheltuielile efectuate în străinătate.

27

Pe de altă parte, contractele de muncă ale conducătorilor auto în discuție în litigiul principal prevedeau în favoarea acestora, atunci când realizau economii de carburant, o primă, la discreția angajatorului, bazată pe o formulă care raportează consumul de carburant la distanța parcursă.

28

Conducătorii auto în discuție în litigiul principal își efectuau munca deplasându‑se până în Franța cu microbuzul. Pe toată durata detașării, serviciile de repartizare ale Rapidsped stabileau sarcinile de transport care trebuiau efectuate, cu alte cuvinte la ce dată, cu care vehicul și pe care trasee trebuiau transportate mărfurile. Ca urmare a normelor privind cabotajul, conducătorii auto menționați traversau frontiera de mai multe ori.

29

La începutul fiecărei perioade de detașare, Rapidsped furniza conducătorilor auto în discuție în litigiul principal o declarație certificată de un notar maghiar și un atestat de detașare din partea Ministerului Muncii francez, care dovedea că salariul lor orar se ridica la 10,40 euro pe oră, respectiv mai mult decât salariul orar minim francez aplicabil în sectorul transportului rutier, care era stabilit la 9,76 euro pe oră.

30

Conducătorii auto în discuție în litigiul principal au introdus o acțiune la instanța de trimitere, Gyulai Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság (Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Gyula, Ungaria) împotriva Rapidsped pentru motivul că salariul lor corespunzător timpului de lucru prestat în Franța nu atingea salariul minim francez.

31

În temeiul contractelor de muncă ale conducătorilor auto în discuție în litigiul principal, aceștia au primit efectiv, în cursul anului 2018, un salariu lunar de 545 de euro brut, și anume 3,24 euro pe oră. În ceea ce privește diferența de 6,52 euro pe oră dintre salariul minim francez și salariul orar primit de conducătorii auto menționați, Rapidsped susține în fața instanței de trimitere că aceasta era acoperită de cuantumul diurnelor și al primei pentru economia de carburant care le erau plătite, întrucât ele făceau parte din salariul lor, ceea ce acești conducători auto contestă.

32

Potrivit instanței de trimitere, presupunând că Directiva 96/71 se aplică transporturilor internaționale de mărfuri, situația care face obiectul litigiului principal intră sub incidența acestei directive, din moment ce angajatorul înregistrat în Ungaria, Rapidsped, detașează lucrători maghiari, conducătorii auto în discuție în litigiul principal, angajați în temeiul dreptului muncii maghiar în alte state membre ale Uniunii Europene, în numele și sub coordonarea sa, în vederea furnizării de servicii de transport de mărfuri clienților de la locul de detașare. Lucrătorii au fost, pe toată perioada, într‑un raport de muncă cu Rapidsped, responsabilă pentru detașare.

33

În aceste condiții, Gyulai Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság (Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Gyula) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

34

Prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie examinată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 96/71 trebuie interpretată în sensul că este aplicabilă prestărilor de servicii transnaționale din sectorul transportului rutier.

35

Trebuie amintit că, la punctul 41 din Hotărârea din 1 decembrie 2020, Federatie Nederlandse Vakbeweging (C‑815/18, EU:C:2020:976), Curtea a statuat că aceasta era situația.

36

În aceste condiții, este necesar să se răspundă la cea de a patra întrebare că Directiva 96/71 trebuie interpretată în sensul că este aplicabilă prestărilor de servicii transnaționale din sectorul transportului rutier.

37

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) din Directiva 96/71 coroborat cu articolele 3 și 5 din această directivă trebuie interpretat în sensul că nerespectarea de către angajatorul stabilit într‑un stat membru a dispozițiilor unui alt stat membru în materie de salariu minim poate fi invocată împotriva acestui angajator de lucrători detașați din primul stat membru în fața unei instanțe a acestuia.

38

În această privință, trebuie amintit că, pentru a asigura respectarea unui nucleu de norme imperative de protecție minimă, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 prevede că statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile stabilite într‑un stat membru garantează, în cadrul unei prestări de servicii transnaționale, lucrătorilor detașați pe teritoriul altui stat membru condițiile de muncă și de încadrare în muncă aplicabile pe teritoriul acestuia în ceea ce privește aspectele enumerate în această dispoziție, printre care salariul minim (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2015, Sähköalojen ammattiliitto, C‑396/13, EU:C:2015:86, punctul 29 și jurisprudența citată).

39

În ceea ce privește articolul 5 din Directiva 96/71, al doilea paragraf al acestei dispoziții impune statelor membre să se asigure în special că lucrătorii detașați beneficiază de proceduri corespunzătoare în vederea îndeplinirii obligațiilor prevăzute de această directivă. Prin urmare, lucrătorii menționați trebuie să poată invoca în justiție respectarea condițiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din directiva menționată, precum cea referitoare la salariul minim.

40

Articolul 6 din Directiva 96/71 prevede că, pe lângă posibilitatea lucrătorilor detașați de a introduce, într‑un stat membru ale cărui instanțe sunt competente pe baza convențiilor internaționale existente în materie de competență judiciară, o acțiune în justiție pentru a‑și valorifica dreptul la condițiile de muncă și de încadrare în muncă garantate la articolul 3 din această directivă, acești lucrători pot introduce o asemenea acțiune și în fața instanțelor competente ale statului membru pe teritoriul căruia sunt sau au fost detașați.

41

Rezultă că articolul 3 alineatul (1), precum și articolele 5 și 6 din Directiva 96/71 trebuie interpretate în sensul că garantează lucrătorului detașat, indiferent de legea aplicabilă raportului de muncă, dreptul de a invoca și de a valorifica, în fața uneia sau a celeilalte dintre instanțele competente menționate la punctul anterior, dispozițiile statului membru gazdă referitoare la condițiile de muncă și de încadrare în muncă privind aspectele enumerate în această primă dispoziție, printre care salariul minim.

42

În sfârșit, trebuie arătat că, potrivit articolului 21 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, la care articolul 6 din Directiva 96/71 face trimitere indirect prin referirea la „convențiil[e] internaționale existente în materie de competență judiciară”, un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat.

43

În plus, articolul 62 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede că, pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului membru ale cărui instanțe sunt sesizate, instanța aplică legislația internă.

44

Astfel, în speță, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, pentru a stabili dacă este competentă în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, dacă angajatorul conducătorilor auto în discuție în litigiul principal trebuie considerat domiciliat în Ungaria în temeiul legislației acestui stat membru.

45

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (1) și articolul 6 din Directiva 96/71 coroborate cu articolul 5 din aceasta trebuie interpretate în sensul că impun ca nerespectarea de către angajatorul stabilit într‑un stat membru a dispozițiilor unui alt stat membru în materie de salariu minim să poată fi invocată împotriva acestui angajator de lucrători detașați din primul stat membru în fața unei instanțe a acestuia, dacă aceasta este competentă.

46

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71 trebuie interpretat în sensul că diurnele destinate să acopere cheltuielile efectuate în timpul detașării lucrătorilor în străinătate trebuie considerate parte a salariului minim.

47

În această privință, este necesar să se arate, pe de o parte, că articolul 3 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 96/71 face trimitere expresă la legislația sau la practica națională a statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul în vederea stabilirii salariului minim vizat la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din această directivă (Hotărârea din 12 februarie 2015, Sähköalojen ammattiliitto, C‑396/13, EU:C:2015:86, punctul 32 și jurisprudența citată).

48

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (7) al doilea paragraf din directiva menționată precizează, în ceea ce privește alocațiile specifice detașării, în ce măsură aceste elemente de remunerare sunt considerate parte a salariului minim în contextul condițiilor de muncă și de încadrare în muncă prevăzute la articolul 3 din aceeași directivă (Hotărârea din 12 februarie 2015, Sähköalojen ammattiliitto, C‑396/13, EU:C:2015:86, punctul 33).

49

În ceea ce privește aspectul dacă o diurnă precum cea în discuție în litigiul principal face parte din salariul minim, în sensul articolului 3 din Directiva 96/71, trebuie amintit că, în temeiul articolului 3 alineatul (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71, o diurnă trebuie calificată drept „alocație specifică detașării” care face parte din salariul minim atunci când nu este vărsată lucrătorilor cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare.

50

În speță, chiar dacă diurna în discuție în litigiul principal este descrisă, în nota de informare întocmită de Rapidsped pentru personalul său, ca fiind destinată să acopere cheltuielile efectuate în străinătate de lucrătorii detașați, nu este mai puțin adevărat că valoarea acestei diurne diferă după cum detașarea respectivă durează trei, patru sau cinci săptămâni sau chiar mai mult. Or, acest al doilea element, în special caracterul forfetar și progresiv al diurnei menționate, pare să indice că aceasta din urmă nu are ca obiect atât acoperirea cheltuielilor efectuate de lucrători în străinătate, cât mai degrabă, asemenea diurnei în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 12 februarie 2015, Sähköalojen ammattiliitto (C‑396/13, EU:C:2015:86, punctul 48), compensarea inconvenientelor cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea acestor lucrători de mediul lor obișnuit.

51

În plus, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că această diurnă ar fi vărsată cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv, cum ar fi cheltuielile de transport, de cazare sau de masă.

52

Cu toate acestea, trebuie amintit că majorările și sporurile, care nu sunt definite drept elemente care fac parte din salariul minim de legislația sau de practica națională a statului membru pe teritoriul căruia este detașat lucrătorul și care modifică raportul dintre prestația lucrătorului, pe de o parte, și contraprestația pe care acesta o primește, pe de altă parte, nu pot, în temeiul dispozițiilor Directivei 96/71, să fie considerate asemenea elemente. Astfel, este perfect normal ca, în cazul în care angajatorul solicită ca lucrătorul să presteze o muncă suplimentară sau ore de muncă în condiții speciale, acest lucrător să fie compensat pentru prestația suplimentară respectivă, fără ca această compensație să fie luată în considerare la calcularea salariului minim (Hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Germania, C‑341/02, EU:C:2005:220, punctele 39 și 40).

53

În speță, întrucât Curtea nu dispune de toate informațiile relevante, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.

54

Ținând seama de toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (7) al doilea paragraf din Directiva 96/71 trebuie interpretat în sensul că o diurnă al cărei cuantum diferă în funcție de durata detașării lucrătorului constituie o alocație specifică detașării care face parte din salariul minim, cu excepția cazului în care este vărsată cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detașare, cum ar fi cheltuielile de transport, de cazare sau de masă, sau a cazului în care corespunde unei majorări care modifică raportul dintre prestația lucrătorului, pe de o parte, și contraprestația pe care o primește acesta, pe de altă parte.

55

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 10 din Regulamentul nr. 561/2006 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o întreprindere de transport rutier să acorde conducătorilor auto o primă calculată pe baza economiilor realizate sub forma unei reduceri a consumului de carburant raportat la traseul efectuat.

56

Conform articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 561/2006, se interzice întreprinderilor de transport să remunereze conducătorii auto salariați sau care sunt puși la dispoziția lor în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportate, chiar și sub formă de prime sau majorări salariale, în cazul în care o asemenea remunerare este de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea acestui regulament.

57

Astfel, aplicabilitatea acestei dispoziții presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, remunerația conducătorilor auto, chiar dacă este acordată sub formă de prime sau de majorări salariale, trebuie calculată în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea de mărfuri transportate. Pe de altă parte, o asemenea remunerație trebuie să fie de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea Regulamentului nr. 561/2006.

58

În plus, se poate observa că din Directiva 2003/59 și în special din considerentul (10) al acesteia, precum și din anexa I la aceasta, coroborată cu Directiva 2006/126 reiese că cerința privind formarea conducătorilor de vehicule utilizate pentru transportul mărfurilor pe drum, a căror masă depășește 3,5 tone și care intră sub incidența Regulamentului nr. 561/2006, în vederea optimizării consumului de carburant este de natură să aibă o influență pozitivă atât asupra societății, cât și asupra sectorului de transport rutier însuși.

59

Prin urmare, din moment ce dreptul Uniunii impune conducătorilor vehiculelor menționate să dispună de capacitatea de a conduce în mod rațional și economic, nu se poate considera că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 561/2006 interzice, în principiu, întreprinderilor de transport să promoveze acest tip de conducere printr‑un stimulent financiar sub forma unei prime.

60

Cu toate acestea, o asemenea primă nu ar fi compatibilă cu dispoziția menționată dacă, în loc să fie legată numai de economia de carburant, ea ar recompensa o asemenea economie în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea mărfurilor care trebuie transportate potrivit unor modalități care să incite conducătorul auto să aibă un comportament de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea Regulamentului nr. 561/2006.

61

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, având în vedere aceste considerații referitoare la domeniul de aplicare al articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 561/2006, caracteristicile și efectele primei în discuție în litigiul principal.

62

În orice caz, trebuie arătat că economia de carburant depinde de o multitudine de factori, astfel încât simpla ipoteză că o primă pentru economia de carburant ar putea incita anumiți conducători auto să utilizeze sistemul constând în oprirea motorului la coborâre nu poate permite, în sine, să se concluzioneze că o asemenea primă încalcă interdicția stabilită la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 561/2006.

63

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 561/2006 trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, ca o întreprindere de transport rutier să acorde conducătorilor auto o primă calculată pe baza economiilor realizate sub forma unei reduceri a consumului de carburant raportat la traseul efectuat. Cu toate acestea, o asemenea primă ar încălca interdicția stabilită de această dispoziție dacă, în loc să fie legată numai de economia de carburant, ea ar recompensa o asemenea economie în funcție de distanța parcursă și/sau de cantitatea mărfurilor care trebuie transportate potrivit unor modalități care să incite conducătorul auto să aibă un comportament de natură să pericliteze siguranța rutieră și/sau să încurajeze încălcarea Regulamentului nr. 561/2006.

64

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o directivă care nu a fost transpusă în dreptul național poate da naștere unei obligații în sarcina unui particular care să poată fi invocată împotriva sa în justiție de un alt particular.

65

În această privință, deși rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, atunci când o interpretare conformă a dreptului național se dovedește imposibilă, nici chiar o dispoziție clară, precisă și necondiționată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligații particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 august 2018, Smith, C‑122/17, EU:C:2018:631, punctele 41 și 43, precum și jurisprudența citată), trebuie constatat, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 74 din concluzii, că, în speță, instanța de trimitere nu a furnizat precizări nici cu privire la motivele care au determinat‑o să adreseze prezenta întrebare, nici cu privire la legătura existentă între dispozițiile relevante ale Directivei 96/71, care, de altfel, nu au fost identificate de această instanță, și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

66

Or, în temeiul articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, orice cerere de decizie preliminară cuprinde printre altele „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal”.

67

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea în conformitate cu tratatele în cadrul unei trimiteri preliminare, este indispensabil ca instanțele naționale să explice motivele exacte pentru care consideră că un răspuns la întrebările lor este necesar pentru soluționarea litigiului principal (Ordonanța din 14 aprilie 2021, Casa di Cura Città di Parma, C‑573/20, nepublicată, EU:C:2021:307, punctul 30 și jurisprudența citată).

68

Rezultă că a cincea întrebare este inadmisibilă.

69

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: