I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Convenția de la Berna

B. Dreptul Uniunii

1. Directiva habitate

2. Directiva păsări

3. Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător

C. Dreptul suedez

III. Situația de fapt și cererea de decizie preliminară

IV. Apreciere juridică

A. Specii protejate în temeiul articolului 5 din Directiva păsări (prima întrebare)

B. Arii de reproducere (a patra și a cincea întrebare)

C. Interdicțiile privind atingerile deliberate (a doua întrebare)

1. Cu privire la interdicțiile de omorâre și de distrugere

a) Cu privire la Directiva habitate

b) Cu privire la Directiva păsări

– aa) Stadiul de conservare a speciei

– bb) „Intenție” în sensul Directivei păsări

c) Concluzie intermediară

2. Cu privire la interdicțiile de perturbare

a) Cu privire la Directiva păsări

b) Cu privire la Directiva habitate

D. Nivelul de evaluare a stadiului de conservare (a treia întrebare)

V. Concluzie

1.

Directiva habitate ( 2 ) și Directiva păsări ( 3 ) conțin dispoziții referitoare la ariile protejate, dar impun de asemenea protecția anumitor specii de animale și de plante, inclusiv în afara ariilor protejate ( 4 ). Regimurile de protecție permit derogări în condiții de strictă interpretare.

2.

Prezenta cauză ridică în fața Curții probleme legate de protecția speciilor cu care aceasta se confruntă deja într‑o formă similară inclusiv în contextul protecției siturilor. În ceea ce privește protecția siturilor, s‑a încercat – în mare parte fără succes – să se recurgă la măsuri de compensare a efectelor negative asupra siturilor pentru a exclude aplicarea dispoziției de protecție. Cu toate acestea, astfel de măsuri compensatorii fac parte dintre condițiile unei excepții, care este, în plus, condiționată de o evaluare comparativă și de o examinare a alternativelor ( 5 ).

3.

În speță, trebuie să se stabilească dacă în prezent aplicarea interdicțiilor în materie de protecție a speciilor poate depinde de faptul că măsura în cauză afectează stadiul de conservare a speciei respective. Or, cel puțin în Directiva habitate, o derogare este condiționată în mod expres de un bun stadiu de conservare. În plus, în cadrul acestei directive, derogările sunt condiționate de anumite motive și de o examinare a alternativelor. Situația este asemănătoare în privința protecției păsărilor.

4.

Cu toate acestea, trebuie să se recunoască totodată că protecția speciilor, astfel cum a fost interpretată de Curte, poate necesita limitări foarte ample ale activităților umane. Prin urmare, există un interes legitim privind evitarea unor limitări disproporționate.

5.

Prezenta cauză oferă, așadar, o ocazie binevenită de a examina mai îndeaproape această contradicție.

6.

Articolul 6 din Convenția de la Berna ( 6 ) prevede interdicții de bază privind protecția speciilor:

„Toate părțile contractante iau măsurile legislative și administrative adecvate și necesare pentru asigurarea conservării speciale a speciilor faunei sălbatice menționate în anexa II. Pentru aceste specii se interzic:

7.

Derogările sunt prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din convenția menționată:

„În situația în care nu există o altă soluție satisfăcătoare, iar derogările nu dăunează supraviețuirii populației în cauză, fiecare parte contractantă poate face derogări de la dispozițiile articolelor 4, 5, 6, 7 și de la interdicția de utilizare a mijloacelor prevăzute la articolul 8:

8.

Potrivit articolului 1 litera (i) din Directiva habitate, stadiul de conservare a unei specii descrie „efectul unui ansamblu de factori care influențează specia respectivă, putând afecta aria de extindere naturală pe termen lung a speciei și abundența populației acesteia pe teritoriul prevăzut la articolul 2.

Stadiul de conservare este considerat «corespunzător» dacă:

9.

Articolul 1 litera (m) din Directiva habitate definește noțiunea „specimen” ca fiind „orice plantă sau animal, mort sau viu, din speciile enumerate în anexele IV și V, orice parte a sau produs obținut din planta sau animalul respectiv, precum și orice alt bun de consum care pare să fie, conform documentului justificativ, ambalajului, etichetei, marcajului sau oricărui alt element, parte a sau produs obținut din animalele sau plantele speciilor respective”.

10.

Articolul 2 din Directiva habitate conține obiectivele acesteia:

„(1)   Obiectul prezentei directive este să contribuie la menținerea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de pe teritoriul statelor membre în care se aplică tratatul.

(2)   În temeiul prezentei directive, se adoptă măsuri de menținere sau readucere la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de importanță comunitară.

(3)   Măsurile adoptate în temeiul prezentei directive trebuie să țină seama de condițiile economice, sociale și culturale, precum și de caracteristicile regionale și locale.”

11.

Articolul 12 din Directiva habitate stabilește obligațiile esențiale privind protecția speciilor:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera (a) în aria lor de extindere [naturală], interzicând:

(2)   Pentru speciile respective, statele membre interzic deținerea, transportul, vânzarea sau schimbul, precum și oferirea spre schimb sau vânzare a specimenelor luate din natură, cu excepția celor luate legal, înainte de punerea în aplicare a prezentei directive.

[…]”

12.

Articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate prevede derogări de la articolul 12:

„Statele membre pot deroga de la dispozițiile articolelor 12, 13, 14 și 15 literele (a) și (b), cu condiția ca derogarea să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală și în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri:

13.

La litera (a) din anexa IV la Directiva habitate este menționată printre altele broasca de mlaștină (Rana arvalis) ca fiind o specie de animale de importanță comunitară care necesită protecție strictă.

14.

Considerentul (10) al Directivei păsări impune printre altele ca speciile de păsări să fie menținute la un „nivel satisfăcător”:

„Datorită efectivului populației, distribuției geografice și ratei de reproducere pe întreg teritoriul Comunității, anumite specii pot face obiectul vânătorii, ceea ce constituie un tip acceptabil de exploatare, în măsura în care se stabilesc și se respectă anumite limite, astfel de acțiuni de vânătoare trebuind să fie compatibile cu menținerea populației din speciile respective la un nivel satisfăcător.”

15.

Articolul 1 din Directiva păsări reglementează domeniul de aplicare al acesteia:

„Prezenta directivă se referă la conservarea tuturor speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre pentru care se aplică tratatul. Directiva reglementează protejarea, gestionarea și controlul asupra acestor specii și stabilește normele pentru exploatarea acestora.”

16.

Articolul 2 din Directiva păsări prevede obligația fundamentală a statelor membre privind conservarea speciilor de păsări:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a menține populația speciilor menționate la articolul 1 la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere sau pentru a adapta populația acestor specii la nivelul respectiv.”

17.

Pentru anumite specii enumerate în anexa I la Directiva păsări, precum și pentru păsările migratoare, articolul 4 prevede crearea unor arii speciale de conservare. Potrivit instanței de trimitere, cocoșul de munte (Tetrao urogallus) face parte dintre speciile care figurează în anexa I. Populațiile suedeze de ciocănitoare pestriță mică (Dryobates minor) și de aușel cu cap galben (Regulus regulus) pot fi considerate păsări migratoare.

18.

Articolul 5 din Directiva păsări conține interdicții independente de arie:

„Fără a se aduce atingere articolelor 7 și 9, statele membre iau măsurile impuse pentru a stabili un sistem de protecție pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1, interzicând în special următoarele:

19.

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva păsări permite derogări de la interdicțiile prevăzute la articolul 5:

„(1)   Statele membre pot aplica derogări de la prevederile articolelor 5-8, în cazul în care nu există altă soluție satisfăcătoare, din următoarele motive:

20.

Articolul 2 punctul 1 litera (a) din Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător ( 7 ) definește noțiunea de daună adusă mediului în legătură cu speciile protejate:

„daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate, adică orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii sau menținerii unei stări favorabile de conservare a unor asemenea habitate sau specii. Importanța impactului acestor daune se evaluează în raport cu starea inițială, ținându‑se seama de criteriile prevăzute de anexa I;

[…]”

21.

Potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător, daunele aduse mediului trebuie evitate:

„În cazul în care nu a survenit încă o daună asupra mediului, dar există o amenințare iminentă de producere a unei asemenea daune, operatorul ia, fără întârziere, măsurile de prevenire necesare.”

22.

Articolul 4 din Artskyddsförordning (2007:845) (Decretul privind protecția speciilor) transpune interdicțiile prevăzute la articolul 12 din Directiva habitate și la articolul 5 din Directiva păsări:

„Sunt interzise în ceea ce privește păsările sălbatice, precum și speciile de animale sălbatice marcate cu semnul «N» sau «n» în anexa 1 la prezentul decret:

1.   capturarea sau uciderea deliberată a animalelor;

2.   perturbarea deliberată a animalelor, în special în timpul perioadei de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare;

3.   distrugerea deliberată sau culegerea ouălor din natură și

4.   deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă.

Interdicțiile se aplică în toate etapele vieții animalelor.

Primul paragraf nu se aplică în ceea ce privește vânătoarea de păsări și de mamifere. Acestora li se aplică dispozițiile care au un conținut similar din Legea (1987:259) privind vânătoarea și din Decretul (1987:905) privind vânătoarea. Primul paragraf nu se aplică nici în ceea ce privește pescuitul. Acestuia i se aplică dispozițiile cu conținut similar din Decretul (1994:1716) privind activitățile de pescuit și de acvacultură, precum și sectorul pescuitului.”

23.

Anexa 1 la Decretul privind protecția speciilor conține lista tuturor speciilor care figurează în anexele I‑III la Directiva păsări și în anexele II, IV și V la Directiva habitate. Acesta este motivul pentru care, dintre speciile menționate în speță, cocoșul de munte (Tetrao urogallus) și broasca de mlaștină (Rana arvalis) figurează în anexa respectivă.

24.

În această anexă la Decretul privind protecția speciilor, speciile care figurează în anexa IV la Directiva habitate, precum broasca de mlaștină (Rana arvalis) menționată în speță, sunt marcate cu simbolul „N”. O specie marcată cu simbolul „n” necesită o protecție strictă în urma unei evaluări naționale efectuate de Suedia sau a unui angajament internațional. O astfel de specie nu figurează în anexa IV la Directiva habitate.

25.

În conformitate cu articolul 14 din Decretul privind protecția speciilor, Consiliul Administrativ Regional poate autoriza, de la caz la caz, o derogare de la interdicțiile prevăzute la articolul 4.

26.

În cele două cauze, este vorba despre o notificare de exploatare forestieră adresată Agenției Forestiere în ceea ce privește o suprafață forestieră situată în comuna suedeză Härryda. Aceste măsuri conduc la tăierea pe suprafețele respective a tuturor arborilor, cu excepția unui număr limitat de arbori care trebuie păstrați în conformitate cu orientările Agenției Forestiere.

27.

Următoarele specii de păsări își au habitatele în zona împădurită: ciocănitoarea pestriță mică (Dryobates minor sau Dendrocopos minor), cocoșul de munte (Tetrao urogallus), pițigoiul de munte (Poecile montanus sau Parus montanus), aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și pițigoiul de brădet (Periparus ater sau Parus ater). Broasca de mlaștină (Rana arvalis) poate fi de asemenea găsită în zonă.

28.

Potrivit rapoartelor întocmite de Suedia în cadrul Directivei păsări ( 8 ) și al Directivei habitate ( 9 ), stadiul de conservare a broaștei de mlaștină este corespunzător în acest stat membru, iar populațiile de ciocănitoare pestriță mică, de cocoș de munte și de pițigoi de brădet sunt stabile. În schimb, populațiile de aușel cu cap galben și de pițigoi de munte se află în scădere moderată.

29.

Este foarte probabil ca speciile menționate să utilizeze zona pentru reproducere și, în funcție de momentul din ciclul de viață al fiecărei specii la care au loc exploatările, acestea să provoace uciderea sau perturbarea specimenelor din speciile respective. Orice ouă prezente în zonă în momentul exploatării forestiere vor fi distruse.

30.

Agenția Forestieră, în calitatea sa de autoritate de supraveghere, a furnizat orientări specifice privind măsurile de precauție care trebuie luate și, în măsura în care orientările au fost respectate, a considerat că exploatarea forestieră nu încălca interdicțiile prevăzute în Decretul suedez privind protecția speciilor. Orientările Agenției Forestiere privind măsurile de precauție nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic, reprezentând doar simple recomandări.

31.

La 22 decembrie 2016, Föreningen Skydda Skogen (Asociația pentru Protecția Pădurii) și Göteborgs Ornitologiska Förening (Asociația Ornitologică Göteborg) au solicitat Länsstyrelsen i Västra Götalands län (Consiliul Administrativ Regional al Västra Götaland), care este autoritatea de supraveghere regională potrivit Decretului privind protecția speciilor, să acționeze pe baza notificării referitoare la exploatarea forestieră și a orientărilor specifice ale Agenției Forestiere (cauza C‑473/19). La 17 ianuarie 2018, Naturskyddsföreningen i Härryda (Asociația pentru Protecția Naturii din Härryda) și Societatea Ornitologică din Göteborg au adresat o altă cerere Consiliului Administrativ Regional (cauza C‑474/19).

32.

Asociațiile au susținut că, în pofida orientărilor furnizate de Agenția Forestieră, exploatarea forestieră a încălcat interdicțiile stabilite în Decretul privind protecția speciilor.

33.

Consiliul Administrativ Regional a considerat că nu ar fi necesară o evaluare a derogării în temeiul Decretului privind protecția speciilor. Aceasta înseamnă că Consiliul Administrativ Regional a considerat că măsurile nu contravin interdicțiilor prevăzute de Decretul privind protecția speciilor, cu condiția să fi fost luate măsurile de precauție menționate în orientările specifice.

34.

Asociațiile au declarat apel la instanța de trimitere împotriva deciziei Consiliului Administrativ Regional de a nu lua măsuri de supraveghere. Acestea susțin, în primul rând, că instanța de trimitere ar trebui să revoce decizia Consiliului Administrativ Regional și să dispună că măsurile de exploatare forestieră planificate nu sunt permise întrucât contravin interdicțiilor prevăzute de Decretul privind protecția speciilor.

35.

Instanța de trimitere adresează Curții, în fiecare dintre cauzele C‑473/19 și C‑474/19, următoarele întrebări:

Cea de a doua și cea de a patra întrebare adresate de instanța de trimitere includ aspectul dacă protecția strictă instituită de directive încetează să mai fie aplicabilă speciilor pentru care obiectivul directivei (stadiul corespunzător de conservare) a fost atins.”

36.

Curtea a conexat cele două cauze. Asociațiile de mediu reclamante, Republica Cehă și Comisia Europeană au prezentat observații scrise.

37.

Articolul 5 literele (a)-(d) din Directiva păsări și articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva habitate impun statelor membre adoptarea unor norme de protecție a speciilor vizate care să interzică anumite atingeri deliberate. Ar trebui în special să se interzică uciderea și capturarea [litera (a)], distrugerea sau culegerea ouălor din natură [articolul 5 litera (b) din Directiva păsări și articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Directiva habitate], distrugerea, producerea de daune sau eliminarea cuiburilor de păsări [articolul 5 litera (b) din Directiva păsări], culegerea ouălor de păsări din natură și păstrarea acestora, chiar dacă sunt goale [articolul 5 litera (c) din Directiva păsări], precum și perturbarea [articolul 5 litera (d) din Directiva păsări și articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Directiva habitate]. Numai interdicția deteriorării sau a distrugerii ariilor de reproducere sau de odihnă prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate nu presupune nicio intenție ( 10 ).

38.

Cererea de decizie preliminară ridică, în definitiv, problema dacă este permis ca aceste interdicții să fie condiționate de împrejurarea ca stadiul de conservare a speciilor vizate să fie defavorabil sau agravat de actul în cauză. Chiar dacă astfel de condiții rezultă din dispoziții suedeze, precum și din jurisprudența suedeză, în mare măsură, ele nu își găsesc temeiul în textul Directivei păsări și al Directivei habitate. Prin urmare, acestea sunt, cel puțin parțial, îndoielnice.

39.

Totuși, aceste condiții constituie o încercare rezonabilă, cel puțin în ceea ce privește abordarea, de a evita ca protecția speciilor prevăzută de dreptul Uniunii să limiteze în mod excesiv activitățile umane. Riscul unor astfel de limitări reiese din jurisprudența Curții care a interpretat noțiunea de intenție, cel puțin în ceea ce privește interdicțiile prevăzute de Directiva habitate, în sensul că aceasta include și acceptarea atingerii interzise. Dacă această interpretare se transpune integral în privința Directivei păsări, există în mod efectiv riscul producerii unor limitări importante ale activităților umane.

40.

Acest lucru este dovedit în special de răspunsul la prima întrebare, potrivit căruia protecția speciilor în temeiul Directivei păsări vizează toate speciile de păsări din Europa (secțiunea A). În schimb, protecția ariilor de reproducere prevăzută de Directiva habitate, abordată în cadrul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, apare oarecum mai puțin conflictuală. Potrivit simplei formulări a acestui regim de protecție, el nu vizează atingerile deliberate, ci privește numai speciile mai rare prevăzute de Directiva habitate (secțiunea B). Ceea ce este însă important este interpretarea interdicțiilor privind atingerile deliberate care face obiectul celei de a doua întrebări (secțiunea C). În sfârșit, în contextul celei de a treia întrebări, trebuie amintite constatările făcute recent de Curte în cea de a doua hotărâre, referitoare la vânătoarea de lupi (Lupus lupus) în Finlanda ( 11 ), cu privire la aprecierea stadiului de conservare a unei specii (secțiunea D).

41.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 5 din Directiva păsări vizează numai speciile enumerate în anexa I la această directivă sau care prezintă un anumit nivel de risc ori înregistrează o scădere pe termen lung a populației. Potrivit cererii de decizie preliminară, instanța de trimitere și autoritățile suedeze competente consideră că Suedia a transpus articolul 5 din Directiva păsări numai în privința acestor specii de păsări.

42.

Cu toate acestea, după cum sugerează și instanța de trimitere, articolul 5 din Directiva păsări are un domeniu de aplicare semnificativ mai larg. Astfel, în temeiul acestei dispoziții, un sistem de protecție este necesar pentru toate speciile de păsări menționate la articolul 1. Acestea sunt toate speciile de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre în care este aplicabil tratatul ( 12 ).

43.

Potrivit formulării articolului 5, aspectul dacă speciile figurează în anexa I la Directiva păsări este lipsit de relevanță. Astfel, în temeiul articolului 4 alineatul (1), speciile din anexa I trebuie să facă obiectul unor măsuri speciale de conservare a habitatelor acestora, și anume al unor măsuri suplimentare. În plus, Directiva păsări conține dispoziții generale de protecție, precum articolul 5, dar și articolele 2 și 3 din aceasta, care vizează toate speciile de păsări din Europa.

44.

De asemenea, în privința articolului 5 din Directiva păsări, nu este relevant nici dacă speciile de păsări prezintă un anumit nivel de risc sau înregistrează o scădere pe termen lung a populației. Dimpotrivă, Republica Cehă amintește în mod întemeiat că obligațiile de protecție există chiar înainte de a se constata o diminuare a numărului de păsări sau înainte ca riscul de dispariție a unei specii de păsări protejate să se concretizeze ( 13 ).

45.

Prin urmare, Curtea a statuat foarte devreme că excluderea anumitor specii de păsări de la protecție ( 14 ) sau limitarea protecției la speciile din patrimoniul biologic național ( 15 ) este incompatibilă cu articolul 5 din Directiva păsări. De asemenea, Curtea a aplicat deja această dispoziție la diferite specii care nu îndeplinesc niciuna dintre condițiile prevăzute de legislația suedeză, cum ar fi ciorile (Corvus corone corone și Corvus corone cornix), sturzii (Sturnus vulgaris) și mierlele (Turdus merula) ( 16 ), stârcul cenușiu (Ardea cinerea) și cormoranul (Phalacrocorax carbo) ( 17 ) sau diferite specii de cinteze ( 18 ).

46.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 1 și 5 din Directiva păsări impun statelor membre să stabilească sisteme de protecție pentru toate speciile de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre în care este aplicabil tratatul. Sistemele de protecție care vizează numai speciile enumerate în anexa I la directivă sau care prezintă un anumit nivel de risc ori înregistrează o scădere pe termen lung a populației nu îndeplinesc aceste cerințe.

47.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă interzicerea oricărei deteriorări sau distrugeri a ariilor de reproducere a animalelor, prevăzută la articolul 12 litera (d) din Directiva habitate, este limitată la cazurile în care se pierde funcționalitatea ecologică permanentă a habitatului speciilor în cauză, în pofida măsurilor de precauție, și, în același timp, stadiul de conservare a speciilor în cauză riscă să se deterioreze. În plus, se solicită să se stabilească dacă interdicția este exclusă în cazul în care specia se află într‑un stadiu de conservare corespunzător. Prin intermediul celei de a cincea întrebări se urmărește să se precizeze nivelul la care trebuie să se evalueze stadiul de conservare.

48.

În prezenta cauză, nu este necesar să se stabilească dacă interdicția se aplică numai în cazul în care distrugerea sau deteriorarea ariilor de reproducere este însoțită de pierderea funcționalității ecologice permanente a acestora. Această interpretare a interdicției prevăzute la articolul 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate a fost dezvoltată în Orientările Comisiei ( 19 ), dar Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la acest aspect. Chiar dacă se pare că instanța de trimitere își însușește această interpretare, ea nu este pertinentă pentru soluționarea litigiului, întrucât cererea de decizie preliminară se întemeiază pe premisa că această condiție este îndeplinită în litigiul principal.

49.

Dimpotrivă, nu se pune decât problema importanței stadiului de conservare a speciei pentru interzicerea distrugerii sau a deteriorării ariilor de reproducere. Astfel, jurisprudența suedeză expusă în cererea de decizie preliminară nu aplică această interdicție decât în prezența în zonă a unui risc de afectare a stadiului de conservare a acestor specii.

50.

În temeiul articolului 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate, statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a institui un sistem de protecție riguroasă a speciilor de animale enumerate la litera (a) din anexa IV la această directivă în aria lor de extindere naturală, interzicând orice deteriorare sau distrugere a ariilor de reproducere sau de odihnă.

51.

În ceea ce privește această interdicție, prin faptul că nu a interzis exclusiv actele deliberate, contrar celor prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva habitate, legiuitorul Uniunii și‑a demonstrat intenția de a conferi ariilor de reproducere sau de odihnă o protecție sporită împotriva actelor care cauzează deteriorarea sau distrugerea lor ( 20 ).

52.

Transpunerea acestei dispoziții impune statelor membre nu numai să creeze un cadru legislativ complet, ci și să pună în aplicare măsuri concrete și specifice de protecție. Tot astfel, sistemul de protecție riguroasă presupune adoptarea unor măsuri coerente și coordonate, cu caracter preventiv. Un asemenea sistem de protecție strictă trebuie să permită, așadar, să se evite deteriorarea sau distrugerea ariilor de reproducere sau de odihnă ale speciilor de animale enumerate la litera (a) din anexa IV la Directiva habitate ( 21 ).

53.

Potrivit modului de redactare a reglementării, această interdicție nu depinde de aspectul dacă atingerea afectează stadiul de conservare a unei populații. Dimpotrivă, Curtea a statuat deja că stabilitatea unei populații ( 22 ), precum și numărul acesteia ( 23 ) nu sunt determinante pentru efectul interdicției.

54.

În plus, instanța națională subliniază în mod întemeiat că stadiul de conservare este determinant mai ales în vederea acordării unei derogări în temeiul articolului 16 din Directiva habitate. Astfel, o derogare în temeiul articolului 16 din Directiva habitate presupune ca aceasta să nu afecteze negativ menținerea populațiilor din specia respectivă la un stadiu de conservare corespunzător în aria lor de răspândire naturală. Astfel cum susține Comisia, ar fi, așadar, contradictoriu ca aplicarea însăși a interdicțiilor prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate să fie condiționată de un risc de degradare a stadiului de conservare a speciei în cauză. Într‑un asemenea caz, nu ar trebui acordată niciodată o derogare, astfel încât articolul 16 ar fi lipsit de orice efect util.

55.

Astfel, interdicția distrugerii sau a deteriorării ariilor de reproducere a animalelor care figurează la litera (a) din anexa IV, prevăzută la articolul 12 litera (d) din Directiva habitate, nu impune ca stadiul de conservare a populațiilor speciei în cauză să fie amenințat de actul în discuție. De asemenea, un stadiu de conservare corespunzător al speciei în cauză nu aduce atingere interdicției.

56.

Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare, referitoare la nivelul la care trebuie evaluat stadiul de conservare în vederea aplicării articolului 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate.

57.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle modul în care trebuie interpretate noțiunile „omorâre/perturbare/distrugere deliberată” prevăzute la articolul 5 literele (a)-(d) din Directiva păsări și la articolul 12 alineatul (1) literele (a)-(c) din Directiva habitate. Curtea este chemată să stabilească în special dacă acestea sunt compatibile cu o practică națională potrivit căreia, în cazul în care, în mod evident, măsurile nu vizează omorârea sau perturbarea speciilor (de exemplu măsurile din domeniul forestier sau al amenajării teritoriului), pentru aplicarea interdicțiilor trebuie să existe un risc de efecte negative asupra stadiului de conservare a speciilor cauzat de măsurile în cauză. În plus, se solicită să se stabilească dacă interdicția este exclusă în cazul în care specia se află într‑un stadiu de conservare corespunzător. Cea de a treia întrebare urmărește să se precizeze nivelul la care trebuie să se evalueze stadiul de conservare.

58.

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se facă distincția între omorâre și distrugere, pe de o parte, și perturbare, pe de altă parte, precum și între cele două directive.

59.

Trebuie să se stabilească dacă interdicția de ucidere prevăzută la articolul 5 litera (a) din Directiva păsări și la articolul 12 litera (a) din Directiva habitate, precum și cea de distrugere a ouălor (și a cuiburilor de păsări), prevăzută la articolul 5 litera (b) din Directiva păsări și la articolul 12 litera (c) din Directiva habitate, depind de stadiul de conservare a speciilor în cauză. În schimb, interdicția de culegere și de păstrare a ouălor prevăzută la articolul 5 litera (c) din Directiva păsări nu este relevantă în speță și, prin urmare, nu necesită explicații mai ample.

60.

În temeiul articolului 12 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva habitate, statele membre interzic orice formă de ucidere deliberată a specimenelor din speciile protejate prelevate din natură, precum și orice distrugere deliberată a ouălor acestora.

61.

Dacă, pentru aceste interdicții, noțiunea de intenție ar fi înțeleasă ca vizând numai atingerea voluntară adusă speciilor protejate, nu ar mai fi necesare clarificări suplimentare cu privire la această întrebare preliminară. Astfel, aceste interdicții și prezenta cauză nu privesc decât măsuri care nu vizează, în mod evident, omorârea speciilor (sau distrugerea ouălor acestora).

62.

Cu toate acestea, astfel cum am sugerat ( 24 ), Curtea a decis în ceea ce privește uciderea că, dacă se dovedește că autorul a dorit uciderea unui specimen dintr‑o specie de animale protejată sau, cel puțin, a acceptat posibilitatea producerii ei ( 25 ), condiția privind intenția este îndeplinită. Actele prin care se acceptă o atingere urmăresc, de regulă, alte scopuri decât această atingere.

63.

Procedurile în care a fost dezvoltată această interpretare ilustrează destul de clar acest punct de vedere. În această privință, trebuia să se stabilească dacă vânătoarea cu laț a vulpilor (Vulpes vulpes) putea încălca interdicțiile privind protejarea vidrei (Lutra lutra) ( 26 ) și dacă anumite construcții, precum și activitățile de agrement și de pescuit puteau fi considerate perturbări deliberate ale broaștei‑țestoase marine Caretta caretta ( 27 ). În sfârșit, această jurisprudență își are originea într‑o altă hotărâre în care Curtea a imputat anumitor activități de agrement perturbarea broaștei‑țestoase marine menționate ( 28 ), fără a trata în mod expres noțiunea de intenție.

64.

Chiar dacă această jurisprudență nu privește decât interdicțiile de ucidere și de perturbare prevăzute la articolul 12 alineatul (1) litera (a) și (b) din Directiva habitate, nu este necesar să se dea o interpretare diferită noțiunii de intenție în cazul distrugerii ouălor.

65.

Rezultă că măsurile din domeniul forestier în litigiu sunt într‑adevăr susceptibile să încalce interdicțiile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva habitate. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă o astfel de încălcare poate fi subordonată stadiului de conservare a speciilor în cauză.

66.

Astfel cum s‑a constatat deja în contextul interdicției afectării ariilor de reproducere prevăzute la articolul 12 alineatul (1) litera (d) din Directiva habitate, potrivit textului acestei dispoziții, stadiul de conservare a speciilor nu aduce atingere interdicției, ci intervine numai în contextul derogărilor prevăzute la articolul 16. Situația este aceeași, în principiu ( 29 ), în ceea ce privește celelalte interdicții prevăzute la articolul 12 alineatul (1), astfel cum Curtea a recunoscut deja, în mod indirect, în ceea ce privește interdicția uciderii prevăzută la litera (a) ( 30 ).

67.

În special în ceea ce privește interdicția uciderii specimenelor din speciile prevăzute la articolul 12 alineatul (1) litera (a) din Directiva habitate, acest lucru este confirmat de faptul că noțiunea „specimen”, astfel cum este definită la articolul 1 litera (m), vizează în mod efectiv fiecare animal.

68.

În schimb, interdicția distrugerii ouălor prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Directiva habitate nu vizează în mod expres specimene individuale. Nu este mai puțin adevărat că, prin natura sa, o asemenea interdicție nu poate fi înțeleasă în mod diferit în lipsa menționării unui prag necesar declanșării interdicției. De altfel, împotriva acceptării unui prag de minimis în raport cu această interdicție militează derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (1) litera (e) din Directiva habitate, care permite „prelevarea sau deținerea de anumite specimene din speciile enumerate în anexa IV, în număr limitat”, dar impune condiții suplimentare în această privință. Această derogare ar fi superfluă dacă nu ar fi aplicabilă interdicția culegerii ouălor în cantități mici.

69.

Astfel, interdicțiile de ucidere și de distrugere prevăzute la articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva habitate nu presupun riscul ca măsura în cauză să afecteze negativ stadiul de conservare a speciilor de animale respective. Nici un stadiu corespunzător de conservare a speciei vizate nu exclude aplicarea acestor interdicții.

70.

La prima vedere, situația este similară în privința articolului 5 din Directiva păsări. Astfel, în ceea ce privește interdicțiile de omorâre [litera (a)] și de distrugere sau de producere de daune asupra cuiburilor și a ouălor [litera (b)], asemenea articolului 12 alineatul (1) din Directiva habitate, nimic nu indică faptul că acestea au legătură cu stadiul de conservare. Dimpotrivă, aceste interdicții trebuie, prin natura lor, să privească fiecare specimen, întrucât nu este indicat niciun prag.

71.

Împotriva acceptării unui prag de minimis militează de asemenea o derogare prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (c) din Directiva păsări. Aceasta autorizează în mod specific utilizarea anumitor păsări în număr mic și conține și alte condiții.

72.

În plus, instanța națională face în mod întemeiat referire, tot în ceea ce privește articolul 5 din Directiva păsări, la ideea, relevantă deja în contextul Directivei habitate, potrivit căreia toate derogările de la interdicții sunt condiționate de stadiul de conservare a speciei în cauză. Chiar dacă această poziție nu își găsește niciun temei în textul articolului 9 din Directiva păsări, din considerentul (10) al acestei directive reiese că derogările prevăzute la articolul 9 din Directiva păsări nu pot fi acordate decât dacă se garantează că populația speciilor în cauză este menținută la un „nivel satisfăcător” ( 31 ). Recent, Curtea a avut în vedere în mod expres o paralelă cu articolul 16 din Directiva habitate ( 32 ).

73.

Această concluzie este conformă cu articolul 9 din Convenția de la Berna, care este transpus prin articolul 9 din Directiva păsări ( 33 ) și de care trebuie, așadar, să se țină seama în interpretarea sa ( 34 ). Astfel, în temeiul convenției, o derogare de la interdicțiile comparabile prevăzute de această convenție nu trebuie să dăuneze supraviețuirii populației în cauză.

74.

Prin urmare, ar fi, în principiu ( 35 ), contradictoriu inclusiv în cadrul Directivei păsări să se ia în considerare riscul de a se aduce atingere stadiului de conservare a speciei în cauză ca o condiție de aplicare a interdicțiilor prevăzute la articolul 5 din această directivă și, prin urmare, să se facă practic imposibilă aplicarea derogării.

75.

Totuși, și în acest caz se ridică problema dacă interdicțiile includ cu adevărat măsuri care, în mod evident, nu vizează omorârea speciilor sau distrugerea cuiburilor și ouălor acestora.

76.

Răspunsul la această întrebare este mai puțin evident decât în ceea ce privește articolul 12 din Directiva habitate, întrucât noțiunea de intenție prevăzută la articolul 5 din Directiva păsări nu face, până în prezent, obiectul unor constatări exprese similare din partea Curții.

77.

Cu toate acestea, similar primei cauze menționate având ca obiect broasca țestoasă marină, în hotărârea privind Pădurea Białowieża Curtea s‑a opus deja înlăturării arborilor deteriorați, morți sau muribunzi, ca urmare a faptului că astfel de acte fuseseră identificate, într‑un plan de gestionare a zonei de protecție în cauză, ca un pericol potențial pentru anumite specii de păsări care sunt în mod special protejate în zona respectivă ( 36 ). Prin urmare, Curtea a calificat măsura respectivă drept distrugere sau producere de daune în mod deliberat cuiburilor sau ouălor acestora, precum și eliminare a cuiburilor [articolul 5 litera (b) din Directiva păsări] și perturbare deliberată, în special în perioada de reproducere și de maturizare [articolul 5 litera (d)] ( 37 ). Pare improbabil ca măsurile respective să fi vizat aceste atingeri aduse păsărilor.

78.

Astfel, în măsura în care Curtea nu efectuează, nici în ceea ce privește articolul 5 din Directiva păsări, o interpretare strictă a noțiunii de intenție, se impune transpunerea în privința articolului 5 din Directiva păsări a interpretării acestei noțiuni în contextul interdicțiilor cvasiidentice prevăzute la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate. De altfel, aceasta este și poziția susținută de Comisie în cadrul prezentei proceduri.

79.

Totuși, o astfel de abordare ar avea efecte mult mai extinse decât interpretarea prin analogie a articolului 12 alineatul (1) din Directiva habitate.

80.

Protecția speciilor prin Directiva habitate este limitată la câteva specii, în general ( 38 ) foarte rare. Întrucât aceste specii sunt rare, este necesar să se protejeze în mod riguros fiecare dintre specimene, ceea ce articolul 12 din Directiva habitate exprimă în mod clar prin noțiunea de sistem de protecție riguroasă ( 39 ). Cu toate acestea, raritatea acestor specii presupune totodată ca nici conflictele cu acestea să nu fie foarte frecvente.

81.

În schimb, astfel cum am arătat deja ( 40 ), interdicțiile prevăzute la articolul 5 din Directiva păsări se aplică tuturor păsărilor din Europa, așadar inclusiv speciilor comune care sunt aproape omniprezente. Și este dificil să se afirme că atingerile aduse acestor specii nu sunt acceptate de societățile moderne. Dimpotrivă, este de notorietate că aceste specii sunt afectate în mod semnificativ de cele mai variate activități umane precum construcția de clădiri ( 41 ) sau traficul rutier ( 42 ).

82.

Așadar, încă de la adoptarea Directivei păsări, legiuitorul a precizat că aceasta nu urmărește să protejeze în mod necondiționat fiecare pasăre. Dimpotrivă, potrivit articolului 2 din directiva menționată, populația speciilor de păsări trebuie menținută la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere sau pentru a adapta populația acestor specii la nivelul respectiv.

83.

Or, conservarea speciilor comune nu impune, în general, interdicții aplicabile atunci când o atingere este doar acceptată. Chiar dacă există specii care depind de astfel de interdicții, speciile comune sunt atât de frecvente ca urmare a faptului că activitățile umane nu pun în pericol supraviețuirea acestora.

84.

În cazul în care populațiile anumitor specii mai frecvente anterior ar scădea totuși, adesea este mai importantă conservarea și gestionarea în mod corespunzător a habitatelor acestora întrucât asemenea scăderi sunt în general urmarea unor modificări ale utilizării umane a acestor habitate. În schimb, aplicarea interdicțiilor prevăzute la articolul 5 din Directiva păsări, încă de la acceptarea atingerilor enumerate în această dispoziție, ar fi adesea mai puțin aptă să conserve aceste populații și, prin urmare, nu ar fi nici mijlocul cel mai puțin constrângător.

85.

Aceste considerații sunt pe deplin prezente în Directiva păsări. Astfel, articolul 5 nu impune un sistem de protecție riguroasă, ci un sistem general de protecție care urmărește protejarea tuturor păsărilor din Europa. Articolul 3 prevede o obligație suplimentară de protecție a habitatului natural al speciilor comune ( 43 ). În temeiul articolului 4 din Directiva păsări coroborat cu articolele 6 și 7 din Directiva habitate, habitatul speciilor rare și deosebit de amenințate, precum și cel al păsărilor migratoare ar trebui să beneficieze de o protecție sporită, în special prin crearea unor arii speciale de conservare. Dacă anumite activități ar pune efectiv în pericol stadiul de conservare a speciilor de păsări, se aplică în mod complementar articolul 5 și articolul 2 punctul 1 litera (a) din Directiva privind răspunderea pentru mediul înconjurător.

86.

În plus, spre deosebire de Directiva habitate, Directiva păsări nu prevede un regim derogatoriu adecvat pentru evaluarea comparativă a intereselor în cauză. În timp ce Directiva habitate permite derogări întemeiate pe toate motivele de interes public major care pot fi avute în vedere [articolul 16 alineatul (1) litera (c)], Directiva păsări – cu excepția unor motive foarte specifice – prevede numai o utilizare judicioasă a anumitor păsări în număr mic, care trebuie de asemenea să fie strict controlată și selectivă [articolul 9 alineatul (1) litera (c)].

87.

Prin urmare, nu considerăm că este util să se transpună integral interpretarea noțiunii de intenție dată la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate în privința noțiunii de intenție prevăzute la articolul 5 din Directiva păsări.

88.

Cu toate acestea, având în vedere ceea ce s‑a statuat în hotărârea privind pădurea Białowieża ( 44 ), este de asemenea exclus să se evite o astfel de soluție prin extinderea interdicțiilor prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări, în principiu, numai la atingerile aduse în mod voit păsărilor, excluzând, în schimb, în întregime atingerile acceptate. Această soluție ar fi de asemenea inadecvată în cazul în care sunt vizate specii rare și puternic amenințate, întrucât, pentru aceste specii, restricțiile prin interdicții rămân limitate, în timp ce contribuția pozitivă la stadiul de conservare a acestor specii fi semnificativă.

89.

Dimpotrivă, un echilibru just între activitățile respective și obiectivele directivei constă în a include atingerile acceptate în aceste interdicții numai în măsura în care acest lucru este necesar în lumina obiectivului vizat la articolul 2 din Directiva păsări. Faptul că această interpretare este mai complexă în aplicarea sa, întrucât impune totuși luarea în considerare a stadiului de conservare a speciilor de păsări, trebuie, așadar, acceptat. În orice caz, aceasta corespunde, în definitiv, aplicării extinse a interdicțiilor cuprinse în hotărârea menționată privind pădurea Białowieża, întrucât aceasta privea specii de păsări foarte rare într‑o arie desemnată pentru protecția lor specială ( 45 ).

90.

Astfel, interdicțiile de ucidere și de distrugere prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări nu presupun, în principiu, riscul ca măsura în cauză să afecteze negativ stadiul de conservare a speciilor de animale respective. Nici un stadiu corespunzător de conservare a speciei vizate nu exclude aplicarea acestor interdicții. Cu toate acestea, atunci când atingerea adusă păsărilor nu este urmărită, ci doar acceptată, interdicțiile prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări se aplică numai în măsura în care este necesar pentru menținerea acestor specii, în sensul articolului 2, la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere sau pentru adaptarea populației acestor specii la nivelul respectiv.

91.

În subsidiar, trebuie amintit că interdicțiile trebuie formulate în mod clar, în special atunci când acestea sunt de natură penală ( 46 ). În consecință, revine statelor membre sarcina de a concretiza în mod corespunzător interdicțiile prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări cu ocazia transpunerii lor în dreptul intern. În acest scop, trebuie adoptate norme corespunzătoare. În plus, este adesea necesar să se ofere indicații concrete cu privire la comportamentele care sunt interzise și la locurile în care se impune o diligență deosebită.

92.

Astfel, interdicțiile de ucidere și de distrugere prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări și la articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (c) din Directiva habitate nu implică riscul ca măsura în cauză să afecteze negativ stadiul de conservare a speciilor de animale respective. Niciun stadiu corespunzător de conservare a speciei vizate nu exclude aplicarea acestor interdicții.

93.

Cu toate acestea, în cazul în care atingerea adusă păsărilor nu este intenționată, ci este doar acceptată, interdicțiile prevăzute la articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva păsări se aplică numai în măsura în care este necesar pentru menținerea acestor specii, în sensul articolului 2, la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere sau pentru adaptarea populației acestor specii la nivelul respectiv.

94.

În ceea ce privește interdicția de perturbare, Directiva păsări și Directiva habitate par a fi diferite. Cu toate acestea, în definitiv, cele două interdicții trebuie interpretate în mod similar în sensul că stadiul de conservare a speciilor în cauză prezintă relevanță.

95.

În temeiul articolului 5 litera (d) din Directiva păsări, interdicția perturbării speciilor de păsări, în special în perioada de reproducere și de maturizare, nu se aplică decât dacă o astfel de perturbare este relevantă în contextul obiectivelor acestei directive. O astfel de limitare se impune tocmai în ceea ce privește perturbarea păsărilor întrucât, potrivit experienței, aceasta este deja acceptată atunci când prezența umană se regăsește în habitatul lor, de pildă cu ocazia plimbărilor, în drumul spre lucru sau chiar pe propriul balcon.

96.

În conformitate cu articolul 1 din Directiva păsări, aceasta are ca obiect protecția tuturor speciilor de păsări din Europa. În acest scop, în conformitate cu articolul 2, statele membre trebuie să mențină populația speciilor de păsări la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale, ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere, sau să adapteze populația acestor specii la nivelul respectiv.

97.

În această privință, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere sub rezerva unor reglementări specifice ( 47 ), considerentele (3), (5), (7), (8) și mai ales considerentul (10) al directivei arată că statele membre trebuie să mențină populațiile tuturor speciilor de păsări sălbatice din Uniune la un „nivel satisfăcător” ( 48 ).

98.

Cu toate acestea, stadiul de conservare nu este decât un element determinant în evaluarea unei perturbări. Însuși modul de redactare a articolului 5 litera (d) din Directiva păsări arată că obiectivul vizează, în orice caz, evitarea perturbărilor în perioada de reproducere și de maturizare. Această precizare este utilă întrucât reproducerea și maturizarea prezintă o importanță esențială pentru stadiul de conservare. Totuși, în aceste perioade, perturbările nu sunt interzise decât dacă sunt relevante. Această situație se regăsește cel puțin atunci când perturbarea afectează în mod direct păsările rare în timpul reproducerii sau al maturizării. Astfel, Curtea a statuat deja că exploatările forestiere care afectează un habitat important pentru speciile rare pot constitui o perturbare interzisă ( 49 ).

99.

Întrucât interdicția ca atare implică efectele asupra stadiului de conservare a speciei în cauză, nu este necesar să se nuanțeze noțiunea de intenție în această privință.

100.

Astfel, în temeiul articolului 5 litera (d) din Directiva păsări, perturbările trebuie să fie interzise atunci când au un efect semnificativ asupra obiectivului de a menține sau de a readuce la un nivel satisfăcător populațiile speciilor de păsări și în special atunci când acestea afectează păsările rare în timpul reproducerii sau al maturizării.

101.

În Directiva habitate, obiectivul este formulat în mod similar Directivei păsări. Astfel, conform articolului 2 alineatul (2) din Directiva habitate, aceasta urmărește să asigure menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a speciilor de floră și faună sălbatică de importanță comunitară. În același timp, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3), măsurile adoptate în temeiul directivei trebuie să țină seama de condițiile economice, sociale și culturale, precum și de caracteristicile regionale și locale.

102.

Or, spre deosebire de articolul 5 litera (d) din Directiva păsări, interdicția de perturbare prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Directiva habitate nu este în mod expres legată de obiectivele acestei directive și în special de stadiul de conservare a speciilor în cauză. Totuși, analogia constă în faptul că interdicția se aplică în special în perioadele de reproducere, cuibărire, hibernare și migrare. Aceste perioade sunt considerate deosebit de sensibile în privința perturbării ( 50 ), astfel încât ele prezintă în general o importanță deosebită pentru stadiul de conservare a speciilor. În plus, rezultă că perturbarea speciilor trebuie interzisă, în timp ce interdicția uciderii prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (a) și în definiția de la articolul 1 litera (m) din Directiva habitate vizează fiecare specimen din speciile protejate.

103.

Astfel, deși nu în cadrul prezentei proceduri, ci în orientările sale, Comisia propune să fie considerate perturbări numai situațiile în care activitatea respectivă reduce posibilitățile de supraviețuire, succesul reproducerii sau capacitatea de reproducere a unei specii protejate ori dacă acest act determină o reducere a ariei de extindere ( 51 ).

104.

Similar protecției păsărilor, o astfel de limitare este necesară pentru a evita ca interdicția de perturbare să restrângă în mod disproporționat activitățile umane, fără a ține seama de condițiile economice, sociale și culturale prevăzute la articolul 2 alineatul (3) din Directiva habitate. Chiar dacă speciile de animale protejate enumerate la litera (a) din anexa IV sunt întâlnite cu o frecvență mai redusă decât speciile de păsări larg răspândite, nu este nici necesar, nici adecvat ca, pentru a exclude orice perturbare, oamenii să trebuiască să evite întotdeauna aceste specii de îndată ce observă că se află în apropierea lor. Astfel de întâlniri pot exista, în mod cert, în cazul liliecilor sau al anumitor amfibieni și fluturi.

105.

Jurisprudența existentă referitoare la încălcarea interdicției de perturbare poate fi de asemenea înțeleasă în acest sens. Chiar dacă Curtea a subliniat și în ceea ce privește interdicția de perturbare că stabilitatea unei populații, precum și numărul populațiilor respective nu exclud aplicarea acesteia, cazurile referitoare la broasca țestoasă marină Caretta caretta priveau activități în zona ariilor de conservare desemnate datorită importanței lor majore pentru speciile respective ( 52 ), în timp ce hotărârea privind vipera de Milos avea ca obiect o zonă esențială pentru această specie ( 53 ). Iar hotărârea privind șarpele de casă din Cipru viza o zonă despre care este de necontestat că ar fi trebuit să fie protejată ( 54 ). În astfel de zone, măsurile sporite de precauție pentru a evita perturbările sunt pe deplin adecvate.

106.

Totuși, o aliniere a interdicției de perturbare cu obiectivul Directivei habitate nu limitează doar aplicarea acesteia în privința unor perturbări izolate și, în cele din urmă, nesemnificative ale anumitor specimene. În schimb, acesta sugerează și că interdicția de perturbare protejează habitate importante ale speciilor, independent de faptul că în cadrul acestora se regăsesc anumite specimene, există arii de reproducere și de odihnă sau sunt desemnate arii de conservare. Într‑adevăr, tocmai în lumina obiectivelor directivei, o deteriorare sau o eliminare a habitatului poate determina o perturbare semnificativă a speciei în cauză independent de acești factori.

107.

Astfel, interdicția de perturbare prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Directiva habitate trebuie limitată la actele care sunt susceptibile în special să afecteze stadiul de conservare a speciilor protejate, mai ales în locurile de importanță deosebită pentru aceste specii și în care ar fi afectate în timpul reproducerii, al cuibăririi, al hibernării și al migrării.

108.

Întrucât, cel puțin în ceea ce privește interdicțiile de perturbare și, în parte, celelalte interdicții prevăzute de Directiva păsări, stadiul de conservare a speciei în cauză prezintă relevanță, trebuie să se răspundă la a treia întrebare privind nivelul de evaluare.

109.

În privința acestei problematici sunt utile constatările cele mai recente cuprinse în a doua hotărâre referitoare la protecția lupului în Finlanda. Aceasta privea evaluarea stadiului de conservare a speciei în cauză cu ocazia acordării unei derogări în temeiul articolului 16 din Directiva habitate. În cazul în care constatările făcute în cadrul acesteia se transpun în privința examinării unei perturbări, ea trebuie să se întemeieze pe criterii care să asigure conservarea dinamicii și a stabilității sociale a speciei vizate pe termen lung ( 55 ).

110.

În acest sens, trebuie să se ia în considerare atât teritoriul statului membru, cât și regiunile biogeografice respective pentru a determina, într‑o primă etapă, stadiul de conservare a populațiilor speciilor vizate și, ulterior, impactul geografic și demografic pe care perturbările le pot produce asupra acestuia ( 56 ).

111.

În această privință, evaluarea impactului unei perturbări la nivelul teritoriului unei populații locale este, în general, necesară pentru a determina impactul său asupra stării de conservare a populației în cauză la o scară mai mare. În plus, stadiul de conservare a unei populații la scară națională sau biogeografică depinde și de impactul cumulat al diferitor derogări care afectează zonele locale ( 57 ).

112.

Astfel, în măsura în care aplicarea interdicțiilor prevăzute la articolul 5 din Directiva păsări și la articolul 12 alineatul (1) din Directiva habitate depinde de stadiul de conservare a populațiilor speciei în cauză, acesta trebuie evaluat prin referire la teritoriul statului membru respectiv sau, atunci când frontierele acestui stat membru străbat mai multe regiuni biogeografice sau dacă aria de extindere naturală a speciei o impune, la nivelul regiunii biogeografice vizate și, în măsura posibilului, pe plan transfrontalier ( 58 ).

113.

Propunem, așadar, Curții să se pronunțe după cum urmează: